Formele răspunderii internaţionale a statelor in dreptul international

Dumitru Popa
Doctor in drept

Formele răspunderii internaţionale sunt avute în vedere într-o anumită măsură în

reglementarea cuprinsă în proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional a
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Una dintre aceste forme o constituie răspunderea statelor pentru
faptele lor internaţionale ilicite.
Cât priveşte acest tip de răspundere art.28 din proiect precizeză că răspunderea
internaţională a unui stat care îi este impusă acestuia printr-un act internaţional ilicit, potrivit
dispoziţiilor din partea a-I-a, atrage după sine consecinţele juridice prevăzute în cea de-a doua
parte a proiectului.
Cel de-al doilea tip de răspundere este reglementat în proiectul de articole referitor la
consecinţele prejudiciabile care nu sunt interzise de dreptul internaţional ( în formularea de după
2001 “Prevenirea prejudiciilor transfrontiere cauzate de activităţi periculoase”). Prevederile
proiectelor de articole nu vor aduce atingere dispoziţiilor Cartei Organizaţiilor Naţiunilor Unite,
ca organ politic are competenţă de a sancţiona anumite acte de ameninţare a păcii, încălcarea
păcii sau acte de agresiune conform capitolului VII din Cartă, ceea ce a fost calificată în doctrină
ca o formă a răspunderii internaţionale a statelor respectiv răspunderea politică a statelor.
Având în vedere distincţia făcută între “crime şi delicte” conform art.19 din proiect, în
versiunea din 1996 s-a considerat că ar exista şi o răspundere penală a statelor, distincţie care a
fost înlăturată din proiect, iar Statutul Curţii Penale Internaţionale consacră răspunderea penală a
persoanelor fizice pentru cele mai grave crime internaţionale.
Unii autori afirmă şi existenţa răspunderii statelor pentru încălcarea normelor de drept
internaţional umanitar, ori răspunderea pentru încălcarea normelor de drept internaţional al
mediului sau pentru poluare. În acest context, ne referim la astfel de probleme de răspundere
internaţională a statelor.
Răspunderea politică a statelor în dreptul internaţional, este angajată pentru un act
ilicit de natură a atrage aplicarea de sancţiuni ( măsuri de constrângere ), împotriva statului
delincvent, intervenind numai atunci când, prin fapta ilicită au fost violate acele obligaţii
internaţionale “erga omnes”, de jus cogens, violări ale relaţiilor internaţionale, pacea, securitatea
şi suveranitatea statelor. Sancţiunile aplicate în conformitate cu prevederile capitolului VII din
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, sub forma măsurilor de constrângere de ordin economic şi
altele şi pot fi economice şi chiar cu folosirea forţelor armate. De asemenea, pot fi luate poziţii
dezaprobatoare, adoptarea unor rezoluţii în cadrul unor organizaţii internaţionale de condamnare
ori dezavuare, constatarea faptei de către o instanţă internaţională, ruperea relaţiilor diplomatice
etc.

Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor

sancţiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt
actului ilicit, până la sancţiuni dure, mergând până la folosirea forţei armate1.

În caz de agresiune se pot aplica şi alte sancţiuni cu caracter militar, care pot merge până la
limitarea temporară a suveranităţii statului vinovat.

Câteva dintre măsurile politice internaţionale au fost acţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite
împotriva Irakului, Afganistanului, Iugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei ş.a., toate acestea
restabilind pe cât posibil situaţia lor internă şi internaţională. Alături de Organizaţia Naţiunilor
Unite şi-au mai adus aportul în soluţionarea problemelor internaţionale şi Uniunea Europeană
(U.E.), Consiliul Europei (C.E.) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(O.S.C.E.).

Răspunderea materială a statelor în dreptul internaţional constă în obligarea statului autor

de a restabili situaţia anterioară comiterii faptului ilicit, iar dacă aceasta nu mai este posibil în
plata unei despăgubiri sau compensaţii şi intervine în situaţia în care a fost creat un prejudiciu
material. Statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el statului victimă,
prin formula şi modalitatea “reparatio” şi “restitutio”.
Repararea materială, “restitutio în integrum” acţionează numai în cazul reparării daunelor
directe nu şi a celor indirecte, secundare. Atunci când nu se poate executa repararea materială

1
Anghel I.M., Anghel V.I. „Raspunderea în Dreptul Internaţional”, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.66
intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate - reparatio2. În cazul unui atac armat, se
stabilesc la sfârşitul acestuia aşa numitele “despăgubiri de război” stabilite numai prin tratatele
de pace. Statul mai răspunde şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin tratate şi convenţii
sau pentru prejudiciile cauzate de resortisanţii săi. Răspunderea materială poate exista şi
independent de celelalte forme ale răspunderii internaţionale, iar atunci când consecinţele
violării obligaţiilor internaţionale sunt grave, alături de daunele materiale suportate prin
răspunderea materială, pot fi aplicate şi celelalte forme ale răspunderii internaţionale a statelor3.
Răspunderea morală a statului. Răspunderea morală intervine cînd statul, prin organele
sale (ori a cetăţenilor săi în cazul protecţiei diplomatice) a suferit daune morale, constă în cererea
de scuze pe care o datorează statul autor al unui delict internaţional faţă de statul care a suferit
dauna. Prezentarea scuzelor se face într-un cadru solemn prin înălţarea drapelului. Răspunderea
morală se poate concretiza şi prin aplicarea de sancţiuni de statul contra persoanelor care au
comis acţiunea ilicită4.
Renunţarea la protecţia diplomatică – Clauza Calvo. Există o serie de reguli specifice
care se aplică în cazul răspunderii internaţionale; în afară de cauzele care înlătură
responsabilitatea internaţională a statelor, se ridică probleme în ceea ce priveşte punerea în
acţiune a responsabilităţii internaţionale prin renunţarea la protecţia diplomatică – Clauza Calvo5.
Atunci când un stat renunţă la dreptul său suveran de a prezenta o reclamaţie internaţională
el renunţă în baza tratatelor bilaterale între state, pe bază de reciprocitate şi acord material.
Această clauză, “Calvo” îşi are originea de la numele jurisconsultului şi omului de stat
argentinian Calvo. Clauza, este contestată, deoarece, în unele cazuri, în unele contracte se prevăd
clauze, în baza cărora se interzice cocontractanţilor străini să facă apel la protecţia diplomatică a
guvernelor lor, stimulând anticipat inadmisibilitatea oricărei reclamaţii internaţionale6. Şi noi
suntem de părere că această clauză nu-şi are loc în dreptul internaţional, deoarece statului

2
Scaunas Stelian „Raspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura “ALL-Beck”,
Bucuresti, 2002, pag.88
3
Anghel I. M., Deak Fr., Popa M.F. „Raspunderea Civila (Raspunderea materiala a Statelor), Ed. Stiinţifica, 1970,
pag.69-71
4
Ibidem op.cit.pag.66
5
Anghel I., Anghel V.I “ Regulile războilui şi dreptul umanitar” Ed.Lumina Lex, Bucureşti 2003, pag.135
6
Anghel I.M., Anghel V.I. „Raspunderea în Dreptul Internaţional”, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.83-84
respectiv îi aparţine dreptul de a exercita protecţia diplomatică, el având decizia finală pentru
calea ce o are de urmat. Unii autori susţin că ea este funcţionabilă în unele situaţii ce intervin în
raporturile dintre individul lezat şi statul pârât, dar inopozabilă faţă de statul reclamant.
Limitele acţiunii de protecţie diplomatică constau în aceea că problema protecţiei
diplomatice intervine in cazul în care există o violare, o încălcare a dreptului, deci a unui caz de
răspundere internaţională care premerge sau conduce la răspunderea statelor şi numai atunci se
naşte raportul dintre cele două state.
Trebuie să existe o încălcare a unui drept sau interes care să se fi produs, ca rezultat al
violării unor norme ale dreptului internaţional sau al angajamentelor interstatale valabile sau să
fie consecinţa nerespectării de către organele statului acreditar, a legilor şi regulamentelor în
vigoare pe teritoriul acestuia, pe scurt, conduita ilegală, activitatea contrară dreptului
internaţional a statului faţă de care se întreprinde acţiunea diplomatică7.
În doctrină, condiţia caracterului ilicit al faptei prin care a fost încălcat un drept, a fost
suplimentată şi de ideea că persoana pentru care se exercită protecţia diplomatică, trebuie să fi
avut o conduită corectă, iar în cazul în care persoana respectivă a încălcat legea internă a statului
de reşedinţă sau a desfăşurat o activitate contrară dreptului internaţional, cererea este
inadmisibilă8.
Răspunderea internaţională a statelor pentru consecinţe prejudiciabile rezultate din
activităţi care nu sunt interzise de convenţiile internaţionale – răspunderea statelor pentru
daunele nucleare, pentru acţiuni de poluare. Această formă de răspundere a statelor de mare
actualitate, este un domeniu în care s-au adoptat în ultima vreme o serie de reglementări:
Ne vom referi cu titlu de exemplu la două domenii şi anume: domeniul nucear şi protecţia
mediului. Cât priveşte primul domeniu referitor la folosirea în scopuri paşnice a energiei
nucleare sunt de menţionat îndeosebi următoarele convenţii: Convenţia de la Paris din 1960
privind răspunderea faţă de terţi în domeniul energiei nucleare; Convenţia privind răspunderea
civilă pentru daunele nucleare ( Viena 1963 ); Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei
de la Viena şi Convenţiei de la Paris (1988); Convenţia privind compensaţiile suplimentare
pentru daunele nucleare ( Viena 1997 ); Protocolul din 1997 de amendare a Coinvenţiei de la
Viena din 1963.
7
Rousseau Ch. „Droit Internaţional publique” Ed. Dallos, Paris 1970, pag.362-367
8
Anghel Ion “Drept diplomatic şi consular” vol.I ed II, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.250
 În legătură cu cel cel doilea domeniu, reţinem ca relevante, între altele următoarele:
Convenţia privin evaluarea impactului de medu în context transfrontieră de la Espoo ( 1991);
Convenţia de la Lugano din 1993 referitoare la răspunderea civilă pentru daune rezultând din
activităţi periculoase pentru mediu, Convenţia de la Strassbourg cu privire la protecţia mediului
prin mijloace de drept penal (1998). Spre deosebire de Convenţia privind impactul (1991) care
este în vigoare, cele doua convenţii privind răspunderea nu sunt în vigoare.
Temeiul unor cazuri de răspundere pentru daunele nucleare şi pentru acţiunile de poluare
constă în calitatea părţilor la raportul juridic de răspundere creat: tratatele şi convenţiile;
răspunderea în cadrul acestora are un caracter mai pronuntat9.
Pentru stat, există răspunderea pentru daunele produse dincolo de frontierele sale, în cazul,
în care acestea sunt rezultatul unui comportament al său şi într-o anumită măsură, atunci când
statul a autorizat pe teritoriul său activităţi care produc daune pe teritoriul altui stat.
Convenţiile privin răspunderea în domeniul nuclear au unele particularităţi, în primul
rând fiind vorba de o activitate bazată pe risc este obligatorie asigurarea de risc. Astfel de
exemplu, art.VII (1) al Convenţiei privind răspundererea civilă pentru daune nucleare (Viena
1963), modificată prin Protocolul din 1997 prevede că, exploatantul este obligat să instituie o
asigurare sau orice garanţie financiară care să-i acopere răspunderea pentru dauna nucleară,
cuantumul, natura şi condiţiile asigurării s-au garanţiei sunt determinate de statul pe teritoriul
căruia se află instalaţia. Statul pe teritoriul căruia se află instalaţia asigură plata indemnizaţiilor
pentru dauna nucleară, recunoscute ca fiind în sarcina exploatantului, furnizând sumele necesare
în măsura în care asigurarea sau garanţia financiară nu ar fi suficiente fără a se depăşi anumite
limite în temeiul art.V.
În al doilea rând, există principiul că, răspunderea este canalizată către exploatant, art. II
din Convenţie dispune că, exploatantul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă pentru orice
daună nucleară, dacă s-a dovedit că a fost cauzată de un accident nuclear:
a) survenit în această instalaţie nucleară;
b) implicând un material nuclear care provine din această instalaţie care este în aceasta şi
survenit:
1) înainte ca răspunderea pentru accidente nucleare cauzate de acest material să fi fost asumată,
în temeiul unui contract scris, de către exploatantul unei alte instalaţii nucleare;

9
Anghel I.M., Anghel V.I. „Raspunderea în Dreptul Internaţional”, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.85
2) în absenţa unei prevederi exprese al unui asemenea contract, înainte ca exploatantul unei alte
instalaţii nucleare să fi preluat acest material. În Convenţie, mai sunt şi alte condiţionări;
În al treilea rând, noţiunea de daună nucleară este complexă, art.2 lit.k precizează că,
dauna nucleară însemnă:
(i) orice deces sau orice rănire;
(ii) orice pierdere de bunuri sau orice daună privind bunurile şi fiecare dintre
următoarele categorii, în limita stabilită de triunalul competent;
(iii) orice pierdere economică care rezultă dintr-o pierdere sau o daună la care
s-a făcut referire în subaliniatul (i) sau (ii), neinclusă până acum în aceste subaliniate, suferită de
o persoană îndreptăţită să ceară reparare cu privire la acea pierdere sau distrugere;
(iv) costurile măsurilor de refacere a mediului degradat, cu excepţia cazului
când degradarea este nesemnifactivă;
(v) orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un interes economic prin orice
folosire a mediului suferită ca rezultat al unei degradări semnificative a mediului;
(vi) costurile măsurilor preventive şi orice pierdere sau daună cauzată de astfel
de măsuri;
(vii) orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului,
dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a tribunalului competent.
În al patrulea rând, răspunderea exploatantului este obiectivă, pentru orice daună nucleară
(art.IV), dar poate fi limitată de statul pe teritoriul căruia se află instalaţia (artV), la un cuantum
ce nu va fi inferior de 300 milioane DST şi în anumite condiţii sume de 150 milioane DST.
Instanţele competente pentru a soluţiona acţiunile introduse conform art.II sunt instanţele
statului parte, pe teritoriul căruia s-a produs accidentul, exceptând cazurile prevăzute de art.XI
din Convenţie.
Având în vedere răspunderea statelor pentru daunele provocate de accidente nucleare
pentru acţiunile considerăm ca fiind prioritară problema privind protejarea mediului înconjurător
în perioada contemporană. Mediul ambiant reprezintă acel sistem complex, format din toate
componentele naturale şi antropice. Interferenţa dintre diferitele elemente ale acestora a
determinat individualizarea unei multitudini de sisteme de mediu cu întindere, complexitate şi
evoluţie deosebite.
În cursul anilor, datorită dezvoltării din ce în ce nai agresive a societăţii, a aşezărilor
umane, toate acestea au condus la o degradare treptată atât a climei cât şi a solului şi subsolului.
Astfel, în ultimul timp se constată o schimbare accentuată a calităţii aerului, apei şi solului –
toate prin poluarea constantă cu diferite substanţe chimice sau alte materiale poluante. Marile
combinate, fabrici şi uzine, în procesul lor de producţie, utilizează diverse substanţe toxice şi
radioactive care, folosite constant, duc la degradarea treptată şi sigură a mediului ambiant. De
aceea, în legislaţiile multor state, se regăsesc texte de legi ample referitoare la factorii poluanţi şi
combaterea energică a acestora, care au rolul de a sensibiliza şi totodată de a obliga guvernele
acestora să acorde toată atenţia marilor probleme ale societăţii actuale legate de mediu.
După al doilea război mondial se poate observa că, marile puteri mondiale SUA şi URSS,
s-au angajat într-o concurenţă acerbă în toate domeniile ştiinţei: chimiei, fizicii, astronauticii,
biologiei s.a., pentru a deţine supremaţia mondială, pentru a fi recunoscute drept lider de
necontestat al omenirii. Astfel, SUA imediat după declanşarea „războiului rece” împreună cu
URSS, au început o veritabilă cursă a înarmărilor, a cuceririi spaţiului şi a deţinerii puterii
absolute în ştiinţă şi tehnică.
Experienţele atomice şi nucleare ale SUA în laboratoarele de la Los Alamos, au provocat
mari nelinişti celeilalte puteri, URSS. După mai multe runde de negocieri desfăşurate pe
parcursul câtorva ani, iniţiativele sovietice privind neproliferarea armelor de distrugere în masa,
au avut un real succes. Astfel, pentru a-si justifica cât de cât refuzul de a coopera cu China în
domeniul nuclear, URSS a putut să se prevaleze începând din anul 1968, de decizia Comisiei de
dezarmare de la Geneva – bazată pe o propunere comună a SUA şi Uniunii Sovietice – ce
impunea celor doua puteri să nu livreze nici arme, nici tehnologii nucleare celorlalte ţări.
Negocierile au fost destul de dificile mai ales în problema privind „limitarea armamentului
strategic şi de distrugere în masă”. Uniunea Sovietică nu înţelegea ce însemna de fapt „armament
strategic”, având o noţiune neclară şi de multe ori subiectivă asupra armelor „ofensive” şi
„defensive”. Pentru unii lideri sovietici, tipurile de armament se limitau numai la armele nucleare
defensive 10. Avute în vedere încă de la întrevederea Kosighin-Johnson de la Glassboro (23 iunie
1967), negocierile asupra SALT 1 – care debutaseră la sfârşitul anului 1969 – au fost încheiate la
26 mai 1972 la Moscova, după 127 de sesiuni ţinute alternativ la Helsinki şi Viena11. Durata
acestor negocieri nu se explică numai prin complexitatea problemelor tehnice, ci mai ales prin
10
Soulet, Francoise Jean „Istoria comparata a statelor comuniste”, Ed. Polirom, Iaşi 1998, pag.67-68
11
Werth N. „Histoire de L’Union Sovietique” Ed. P.U.F., ediţia a doua, 1992, pag.66
ezitările conducătorilor de la Kremlin, prinşi între necesitatea de a îndrepta spre industriile de
consum enormele mijloace destinate armamentului nuclear strategic, şi teama – mereu exprimată
de generalii ruşi - de a slăbi un potenţial militar deloc de neglijat şi indispensabil pentru a face
faţă unei puteri nucleare (in cazul de faţă SUA, sau chiar China). Datorită marilor incertitudini,
acordul SALT 1 a apărut foarte modest, fiind sub limita aşteptărilor acelor timpuri – el prevedea
doar limitarea armamentului anti-rachetă ( AMB) la doua linii de 100 de rachete pentru fiecare
ţară şi „îngheţarea”, pe o perioadă de cinci ani, a armelor strategice existente. Rusii totuşi au
ajuns după ani de zile de dispută în materie ştiinţifică şi militară, la o concluzie oarecum ciudată,
daca nu, bizara: „superioritatea tehnologică americană compensa superioritatea cantitativă a
armelor lor”.
Neopunându-se adoptării dinamicii privind dezarmarea nucleară ( factor de pericol la
adresa omenirii şi securităţii mondiale), Moscova s-a erijat pe parcursul câtorva decenii ca fiind
ocrotitoarea păcii, fapt observabil din discursurile şi luările de atitudine a diverşilor lideri
sovietici. Astfel în acest sens, liderii de la Kremlin, încă din noiembrie 1972 au început un al
doilea ciclu de negocieri SALT II, care se va încheia cu semnarea la Viena, în 1979, de către J.
Carter şi L.Brejnev, a unui nou acord privind limitarea armamentului strategic şi neproliferarea
armelor de distrugere în masa. Astfel, limitarea cantitativă a lansatoarelor şi calitativă, nu mai
mult de o rachetă intercontinentală terestră pentru fiecare tabăra, din acel moment – 1985. Mai
multe puteri occidentale din Europa, printre care şi RFG, s-au văzut practic ameninţate de
multele concesii făcute Uniunii Sovietice, concesii exagerate şi îngrijorătoare, fapt demonstrat de
ne-limitarea rachetelor nucleare sovietice denumite SS-20 şi a bombardierelor Backfire, care
dacă nu erau capabile să ameninţe teritoriul american, puteau totuşi distruge Europa.
În ceea ce priveşte răspunderea internaţională a statelor pentru violarea dreptului
internaţional umanitar, statele vor răspunde pentru actele lor ca acte de stat; numim acte de stat
acele acte îndeplinite de şefii statelor şi membrii guvernelor ce acţionează în numele statului dar
şi toate acţiunile funcţionarilor de stat, reprezentanţii acestuia care, sunt ordonate şi autorizate de
stat. Uneori, şi statele pot acţiona ilicit în interesul lor prin politici care contravin obligaţiilor
internaţionale. Statele vor răspunde pentru prejudiciile aduse altui stat, dar şi pentru faptele
resortisanţilor săi, persoane particulare, dacă nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica
producerea lor 12.

12
Cretu Vasile „Drept internaţional public”, Ed. Fundaţia „România de mâine”, 2000, pag.64
 În dreptul internaţional umanitar, răspunderea internaţională a statului este angajată de
fapta sa ilicită, ce constituie fundamentul răspunderii, o încălcare a obligaţiilor internaţionale pe
care statul şi le-a asumat. În tratatele internaţionale, în dreptul umanitar statele trebuie să se
oblige să “respecte”, dar şi “să facă să fie respectat dreptul internaţional umanitar”. În acest
sens, de menţionat, sunt unele aspecte privind gravele consecinţe ale conflictelor armate din
diversele regiuni ale lumii. Astfel, este cazul fostei Iugoslavii, unde au existat trei teatre de
război: Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Hertegovina. Încă din timpul conflictelor, normele dreptului
internaţional umanitar au fost încălcate, fapt care a atras atenţia mai multor organisme şi foruri
internaţionale. în privinţa conflictului din fosta Iugoslavie, acesta este în strânsa legătura cu
evenimentele intervenite în URSS, şi în Europa începând din 1989. Problemele fundamentale
puse în discuţie nu au fost nici pe departe rezolvate în acea perioadă. Partidul comunist aflat la
putere în acele vremuri s-a dovedit a fi incapabil în rezolvarea gravelor conflicte care au apărut
datorită exaltării naţionalismului şi extremismului13.
Astfel, la al XIV-lea Congres extraordinar al Ligii comuniste (ianuarie 1990), neputinţa s-a
manifestat în mare măsură prin retragerea de la discuţii a delegaţiei slovene; această nemulţumire
a apărut ca urmare a refuzului constant de a pune capăt monopolului Partidului, de teama
dezmembrării uniunii.
Explozia şi suflul ei internaţional (in privinţa exclusivă a răspunderii internaţionale a
statelor şi persoanelor) a fost declanşată la 2 iulie când, 114 deputaţi de origine albaneză din
parlamentul de la Kosovo au adoptat o constituţie care a stabilit în linii generale egalitatea
acestei provincii cu celelalte republici din cadrul federaţiei. Reacţia parlamentului sârb a fost
negativă, dură, de condamnare cu vehementă a actului adoptat de Kosovo.
În cele două republici din Vest, opoziţia (coaliţia „Demes”- în Slovenia; Uniunea
democratică a lui Fraňĵo Tudjamn în Croaţia) a câştigat alegerile legislative din aprilie. La fel şi
în Bosnia-Hertegovina (in decembrie). În schimb, în Serbia, Slobodan Milošević era confirmat în
fruntea republicii cu mai bine de 65% din voturi, partidul sau Partidul socialist ( fost comunist )
adunând cca. 45,8% din sufragiile pentru parlament. Întregul conflict a pornit ca urmare a
rezultatelor alegerilor din 1990. Astfel, preşedinţia Iugoslavă condamna drept neconstituţional
referendumul organizat în Slovenia, la 28 decembrie, în favoarea independenţei. A urmat apoi şi

13
Stokes G. „The Wall Came Tumbling Down. The Collapse of Communism în Eastern Europe”, Ed. Oxford,
1993, pag.80
Croaţia care a persistat în favoarea rezoluţiilor adoptate de parlament privind separarea şi
independenţa faţă de federaţia iugoslavă.
În 1991 s-a ajuns la ceea ce întreaga opinie publică internaţională se aştepta: o creştere
rapidă şi puternică a tensiunii între partizanii unei confederaţii de republici declarate şi
autointitulate drept „suverane” – slovenii şi croaţii, precum şi cei ai menţinerii federaţiei actuale
– sârbii. Înainte ca războiul civil să se instaleze pentru mai mulţi ani în spaţiul bosniac ( din
martie 1992 până la acordurile de la Dayton, din octombrie 1995), Organizaţia Naţiunilor Unite a
încercat stoparea luptelor din Croaţia, trimiţând, la 14 ianuarie 1992, primele „căşti albastre” în
Slavonia şi Krajna. În general, comunitatea internaţională s-a dovedit a fi neputincioasă în timpul
acestui conflict existând mari interese în politica marilor puteri ale lumii. Astfel, pentru a întări
cele afirmate de noi, Franţa, care mult timp a căutat să menajeze Belgradul, a desemnat de-abia
în luna iunie 1992 Serbia drept agresor. Opinia occidentală s-a arătat foarte sensibilă la blocada
şi bombardarea de către forţele sârbeşti a oraşului Sarajevo, acţiuni care au făcut tot mai precare
condiţiile de viaţă ale celor patru sute de mii de locuitori, şi a fost de acord cu constituirea ( în
iunie 1995), la iniţiativa Franţei, a unei Forţe internaţionale de reacţie rapidă care, cu întregul
concurs al aviaţiei americane i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte o încetare a focului şi un
plan de pace. Încheiat la Dayton, acesta prevedea transformarea Bosniei – Hertegovina într-un
stat independent, format din două entităţi: sârbă şi croato-musulmană.
Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Haga nu face deloc trimitere la protocoalele
adiţionale din 1977; Iugoslavia a ratificat aceste instrumente în 1979, statele care s-au constituit
au devenit părţi semnatare cu drepturi şi obligaţii internaţionale din 1992. După un război care
cauzase mii de victime şi care provocase cele mai groaznice atrocităţi de după cel de-al doilea
război mondial şi care totodată aruncase pe străzi mii de familii, aceasta pace „grăbită” şi
„forţată” avea pentru toţi beligeranţii un gust amar.
În urma consecinţelor dezastruoase create de conflictele armate, având drept consecinţă
instabilitatea regională, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul său de Securitate a fost
nevoit să ia atitudine fermă şi să condamne actele de agresiune prin înfiinţarea Tribunalului penal
special pentru sancţionarea criminalilor de război din acest spaţiu. Poziţia ambiguă a unor puteri
occidentale şi a Statelor Unite a condus la diverse ficţiuni între statele din Consiliul de
Securitate. Intoxicarea opiniei publice de către mas-media americană şi canadiană prin folosirea
unor martori mincinoşi şi imagini trucate privind presupuse acte de agresiune şi terorism a fost
posibilă şi cu concursul altor state interesate de independenţa Croaţiei sau Bosniei-Herţegovinei.
Cazul războiului din Golf a suscitat şi el atenţia internaţională. Regimul dictatorial al lui
Sadam Hussein a încălcat în mod flagrant, prin acţiunile sale belicoase la adresa statelor din
regiune, pacea şi securitatea acestora. Începută din anul 1991, acţiunea Statelor Unite pentru
lichidarea regimului şi capturarea conducătorului Irakian a continuat până în 2003 când în urma
unor ample acţiuni militare, şi aliaţii săi tradiţionali (Anglia şi Canada), precum şi alţi aliaţi au
distrus orice rezistenţă armată, liderul Irakian fiind capturat, urmând a fi judecat şi condamnat
pentru acţiunile sale împotriva naţiunii şi a omenirii.
Început în anii ' 80, conflictul din fosta U.R.S.S. şi separatiştii din Cecenia continuă şi în
prezent prin diverse acte de diversiune şi terorism, lupta de guerilă şi alte forme de luptă.
Îngrădirea accesului la primirea de armament şi tehnica militară şi oricărui ajutor venit din
exterior, negocierile şi înţelegerile referitoare la problemele ivite în acest sens, toate acestea vor
contribui la limitarea treptată a conflictului şi stabilitatea regională. Tot în acest sens, se înscrie şi
conflictul din Afganistan. Acţiunile de capturare a teroristului internaţional Ossama Ben Laden
de către forţele americane şi Rusia dar şi ale altor puteri ( după actul de la 11septembrie 2001),
sunt în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional, privind răspunderea statelor
în dreptul internaţional.
Atunci când un stat, subiect de drept internaţional, nu-şi respectă obligaţiile asumate prin
tratate încheiate în domeniul dreptului umanitar, reprezintă o faptă ilicită a cărei consecinţă este
angajarea răspunderii statului autor. Această răspundere este în funcţie de consecinţele şi
gravitatea încălcării normelor drepturilui umanitar. Răspunderea internaţională nu are decât în
mod excepţional un caracter penal - această sancţiune vizează numai persoana fizică, deoarece
numai ea poate răspunde din punct de vedere penal în cadru internaţional 14.
Concluzionăm că prin formele de răspundere internaţională a statelor – răspunderea pentru
violarea dreptului internaţional umanitar, răspunderea politică, răspunderea pentru prejudiciile
rezultate din activităţi care sunt sunt interzise de convenţiile internaţionale – răspunderea
statelor pentru daune nucleare şi acţiuni de poluare, ca principiu toate statele din comunitatea
internaţională în ansamblul său, pot angaja răspunderea statelor pentru săvârşirea unor fapte
internaţionale ilicite prin încălcarea normelor de drept internaţional.

14
Scaunas Stelian „Raspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura “ALL-Beck”,
Bucuresti, 2002, pag.33
 Faptele ilicite ce declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei
categorii: fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de persoane particulare sau de
împuterniciţi ai statului sau ai guvernului său; fapte ilicite comise pe timp de război; fapte de
încălcare a dreptului umanitar.