http://www.psihohipnoza.

ro/lucrari-personale/psihoterapia-si-parentalitatea-la-persoanele-cu-
dizabilitati/

„ Cuvintele de nu-s simtite, rămân seci,

Din suflet vorbele să crească
Să-n duplece pe ascultători
Îndestulându-i cu putere…”
(Goethe, Faust”)

Integrarea si incluziunea persoanelor cu dizabilităti sunt conditii ale respectării drepturilor

omului.
Principiile fundamentale, care au schimbat realitătile din domeniul calitătii vietii, educatiei si
integrării persoanelor cu dizabilităti în viata socială au ca fundament drepturile omului
V.Cretu, 2006).
Primele două principii înscrise in Strategia Natională pentru protectia, integrarea si
incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităti în perioada 2006- 2013, constituie platforma
actiunilor viitoare:
1. respectarea drepturilor si a demnitătii persoanelor cu dizabilităti, în baza Declaratiei
Universale a Drepturilor Omului, care proclamă că toate fiintele umane se nasc libere si egale
în demnitate si în drepturi, că sunt înzestrate cu ratiune si constiintă si trebuie să se comporte
unele fată de altele în spiritul fraternitătii;
2.prevenirea si combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură folosirea
sau exercitarea, în conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertătilor fundamentale ori a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice
alte domenii ale vietii publice fără deosebire, excludere, restrictie sau preferintă pe bază de
rasă, nationalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenta la o categorie
defavorizată.
Beneficiarii consilierii si psihoterapiei sunt persoanele cu dizabilităti care primesc serviciile
specializate ale medicilor, psihologilor , psihopedagogilor si asistentilor sociali în centrele
specializate pentru această activitate.
Dizabilitatea – termen generic pentru deficiente (afectări), limitări de activitate si restrictii de
participare; relevă aspectul negativ al interactiunii individ-context. Dizabilitatea
(incapacitatea) (engl.”disability”, franc.”incapacite’’) însumează un numar de limitări
functionale, ce pot fi întâlnite la orice populatie, a oricarei tări din lume.
Dizabilitatea (incapacitatea) depinde, dar nu în mod obligatoriu si univoc de deficientă.
Dizabilitatile pot fi cauzate de deficiente (fizice, senzoriale sau intelectuale), de conditii de
sănătate (boli mintale/neuropsihice) sau de mediu.
Dizabilitatile (ca si deficientele) pot fi vizibile sau invizibile, permanente ori temporare,
progresive ori regresive.
Beneficiarii pot fi:
1. directi
Copii, adolescenti, tineri si adulti cu dizabilităti din:
• comunitate (ONG, familie, etc.)
• învătământ special
• învătământul integrat din scolile de masă
• centrele de recuperare si reabilitare neuropsihiatrică
2. indirecti
• familiile personelor cu dizabilităti
• comunitatea
Conceptul de consiliere îsi are originea în literatura anglo-saxonă- counseling- si se referă în
principal la o interventie individualizată si personalizată adresată subiectilor care se confruntă
cu probleme personale/existentiale, educationale sau profesionale(A. Ghergut, 2005).
Consilierea, în întelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică, pedagogică
si socială asupra activitătilor cu valente etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul
ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la
solutionarea optimă a propriilor probleme.
Pentru atingerea scopului, consilierul va lua legătura si cu persoanele semnificative din viata
beneficiarilor săi : părintii, bunicii, educatorii, colegii, anturajul tinând cont de variabiala
vârsta a persoanei consiliate si extinzându-si la nevoie, activitatea de consiliere si asupra
acestora.
Programele de interventie si serviciile de suport invocate de serviciile de consiliere
psihologică sunt eficiente atunci când evaluarea persoanei cu dizabilităti este complexă si
validă alături de celelalte evaluări: medicală si socială.
Psihoterapia a fost contemporana primului act terapeutic si ea a însotit în mod explicit sau
implicit, medicina în decursul istoriei sale. Ea a fost prezentă si dincolo de ariile medicinei ori
de câte ori, omul a avut nevoie de suportul moral al Omului. Psihoterapia are o îndelungată si
sinuoasă istorie cunoscând ritualurile primitive si magice, activitătile desfăsurate în templul
lui Esculap, hipnoza aterapeutica a lui J. M. Charcot, divanul lui Freud, croindu-si drumul
realismului si al validitătii prin luxuriantul ansamblu de metode si tehnici moderne. Atât
sorgintea cât si consacraea, psihoerapia si le-a găsit pe tărâmul medical, dar se afirmă din ce
în ce mai mult si în domeniile educatiei, familiei, juridicului.
În sens restrîns, psihoterapia (terapia psihologică) se defineste ca interventie terapeutică
specifică si controlată asupra bolii sau/si a personalitătii omului bolnav, interventie care
foloseste un ansamblu de metode determinate, conform unei conceptii (teorii) despre
personalitate si despre boală.
În sens larg, psihoterapia nu este o metodă terapeutică ci o atitudine psihologică în cadrul unui
act medical. În acest sens, ea nu are containdicatii.
Personalitatea psihoterapeutului reprezintă, fără îndoială, un factor important în evolutia
relatiei interpersonale pe care o presupune psihoterapia.
La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme
psihologice au capacitatea de a se modifica învătând noi strategii de a percepe si evalua
realitatea si de a se comporta. Scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în
realitate(I.Holdevici, 1996).
Definitiile si acceptiunile psihoterapiei
Psihoterapia poate fi analizată sub unghiul sensului său, respectiv al tehnicii sau al atitudinii,
al metodei de lucru sau al activitătii psihoterapeutului( G. Ionescu, 1995).
Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, cu referire la un
anumit mod de functionare mentală.
Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de interventie psihologică,
nesistematică, stiintifică sau empirică în cadrul practicii medicale sau pedagogice.
Activitatea psihoterapeutică include în sfera sa atitudinea psihoterapeutică, realizînd totdată
un pas spre metoda psihoterapeutică. Pe de altă parte, activitatea psihoterapeutică “ar avea
sensul atribuit actiunii terapeutului”.
Metoda de psihoterapie, care cuprinde anumite tehnici, se bazează pe comunicarea verbală
într-o relatie de ajutorare dintre pacient si terapeut, în scopul ameliorării simptomelor sau
îmbunătătirea adaptării sociale. Metoda impune investigarea de către psihoterapeut a
problemelor de viată ale pacientului si a originii dificultătilor în experienta de viată a acestuia.
În cadrul metodei utilizate, clinicianul favorizează si dezvoltă adaptarea curentă a pacientului,
identificînd si folosind elementele pozitive din viata sa si situatia acestuia. Alteori, terapeutul
încearcă să reducă sentimentele de culpabilitate sau să modifice atitudinile defetiste si lumea
prezumtivă a pacientului, actionînd asupra activitătii Superego-ului.
Tehnici si metode în psihoterapie
Numărul mare al tehnicilor si metodelor de psihoterapie a impus sistematizarea lor, în functie
de anumite criterii, în rîndul cărora distingem:
-metode de psihoterapie orientate emotional sau afectiv;
-metode de psihoterapie orientate intelectual sau cognitiv.
Din punctul de vedere al demersului aplicativ, se disting tehnici si metode de psihoterapie
bazate pe următoarele criterii:
-investigativ, preocupate în mod esential de cunoasterea organizării psihismului uman;
-etic, ce au în vedere valorile umane si, corelat lor, normele si regulile comportamentului
uman;
-curativ, care urmăresc în mod declarat, univoc si strict directionat, eliminarea simptomului si,
teoretic, vindecarea pacientului.
Sub un anumit unghi, psihoterapia presupune pentru pacient un proces de învătare (a
normelor, regulilor, conduitelor dezirabile, a modului de relationare, a capacitătii de testare a
realitătii si de integrare în realitate), proces care se realizează prin: identificare, conditionare,
clarificare (insight).
În functie de “pivotii distinctivi ai fiecărei scoli”, psihoterapiile pot fi împărtite în dinamice,
comportamentale si experientiale, fiecare categorie avînd un cadru conceptual propriu, ca si
un sistem de convingeri cu privire la natura psihicului uman si a tulburărilor psihice,
conceptie pe care se bazează modalitătile terapeutice.
Psihoterapiile dinamice au la bază asertiunea conform căreia toate fenomenele mentale sunt
rezultatul interactiunii conflictuale a unor forte intrapsihice, inaccesibile constiintei omului si
cărora el le opune rezistentă; în consecintă, scopul psihoterapiei constă în facilitatea
emergentei si întelegerii continutului inconstient al psihismului.
Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premisa că orice comportament, normal sau
anormal, este produsul a ceea ce a învătat sau nu a învătat insul; în consecintă, bolile psihice
ar fi deprinderi învătate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate si întărite de
stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie să învete noi alternative
comportamentale, care trebuie exersate, atât în cadrul situatiei terapeutice, cât si în afara ei.
Psihoterapiile experientiale au ca punct de plecare situatia de subestimare a dimensiunilor
etice ale omului si a relatiilor sale morale cu ceilalti; omul nu poate fi cunoscut numai prin
analiza comportamentului său manifest, ci prin întelegerea “trăirii”(experientei) lui interioare.
Sub acest unghi, omul sănătos este considerat ca o entitate inerent activă, autoafirmată,
autopotentată si luptătoare, dotată cu o capacitate aproape nelimitată de crestere si dezvoltare.
În consecintă, psihoterapia are în vedere nu numai vindecarea bolii, ci si dezvoltarea insului
atât prin atingerea unei maxime constientizări, cât si prin dezvoltarea unor dimensiuni
“expansive”, ca autodeterminarea, creativitatea si autenticitatea.
Dacă sub aspect teoretic, metodele de psihoterapie care fac parte din categorii diferite
“invocă” în mod exclusiv aspectul dinamic, comportamental sau experiential, în mod practic
diferentele dintre ele nu se manifestă cu aceeasi rigoare. Terenul comun al tutror metodelor de
psihoterapie este de fapt boala mintală sau fizică, tulburarea emotională sau comportamentală,
a căror abordare se realizează prin comunicare verbală sau nonverbală în contextul unei relatii
terapeutice speciale între terapeut si pacientul care trăieste experiente afective (catharsis,
abreactie, etc), beneficiază de reglări comportamentale (sfaturi, ghidări) si corectări cognitive
(explicatie, clarificare etc) toate acestea cu referire concretă la tulburările, preocupările sau
problemele sale.
Activitatea de consiliere/psihoterapie are ca obiective: clarificarea si întelegerea unor
evenimente, comportamente, perceperea realistă a vietii, întărirea comportamentului
intentional si atingerea scopurilor personale, luarea deciziilor, asumarea responsabilitătilor,
constientizarea resurselor, identificarea si valorificarea aptitudinilor, solutionarea problemelor
în urma unor analize pertinente, functionarea eficientă, dezvoltarea de relatii pozitive cu
semenii, dobândirea unor achizitii(cunostinte, priceperi, deprinderi) cu rol restructurant, de
echilibrare, functionarea normală a comportamentului, psihoterapia fiind cadrul în care se
produce compensarea dirijată. Deculpabilizarea familiei si lucrul cu emotiile negative:
frustrarea, anxietatea si depresia membrilor adesea afectati în scopul aducerii echilibrului
emotional si al cresterii încrederii în sine prin restructurarea profundă a personalitătii,
actualizarea potentialului latent si valorizarea maximală a acestuia , recuperarea , reintegrarea
si incluziunea persoanelor cu dizabilităti.
În viata majoritătii adultilor, unul din momentele importante este acela în care ei îsi
intemeiază o familie si devin părinti.
Ce poate fi mai firesc decat un cuplu cu copiii sai?
Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge, care
traiesc sub acelasi acoperis si a carei functie esentială este asigurarea securitătii membrilor săi
si educarea copiilor.
Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie notiunilor de “maternitate” si “paternitate”
pe care le co-subordoneazã.
Parentalitatea este o notiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate mai
ridicat decât notiunile de maternitate si paternitate. Ea desemnează rolurile sociale ale
părintilor, responsabilitătile si drepturile lor indiferent de sex, în raport cu proprii copii. A.S.
Rossi, 1968 (apud.Turliuc, 2004, p. 226) a identificat patru caracteristici ale parentalitătii:
1) Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite – de a exercita acest rol sunt foarte mari
în special asupra femeilor;
2) În conditiile dezvoltării mijloacelor contraceptive si a însământării artificiale, parentalitatea
a devenit o chestiune voluntară, ea poate să apară ca o consecintă a unui act sexual
întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un număr mare de
căsătorii care apar ca efect a sarcinilor nedorite;
3) Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem
legati de el pe viată. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează după divortul
sotilor;
4) Există putine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem
de slab pregătiti pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai
adesea formală si sporadică, iar liniile care ghideazã interactiunile dezirabile părinte – copil si
conduita a ceea ce constituie un “bun părinte” sunt vagi.
Atitudinile părintilor nu sunt abstractii, ci realităti trăite si amintite de copil prin comportarea
acestor personaje, mama si tata, care sunt esentiale pentru el. Aceste atitudini se diversifică si
se colorează la infinit. Cei doi părinti pot avea aceeasi atitudine fundamentală de acceptare
sau de inacceptare si o pot exprima în mod diferit sau asemănător.
Paternalitatea si maternitatea au luat o nouă înfătisare; diversele functii legate de ele au ajuns
să fie îndeplinite fie de un sot, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se pe o
scară destul de vastă.
Rolul mamei
Mama este prima dragoste a copilului, absolută si totală; este prima relatie a copilului cu altă
persoană. Nu este deloc indiferent dacă această relatie este crispată sau relaxată, dacă această
primă dragoste deceptionează sau produce satisfactie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influentează relatiile sociale si afective de
mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului fată de alte persoane este determinată de relatia
cu această primă persoană care este mama. Semnificatia pe care o vor avea pentru el mai
târziu oamenii si perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind de
mamă; iubirile sale ulterioare se vor înfătisa ca un ecou al acestei prime iubiri.
Atunci când se naste un copil, mama se întreabă nelinistită:”Oare copilul meu este normal?
Va creste mare? Va deveni un om? Oare nu va fi un om cu dizabilităti?
Modul în care mama va primi răspunsul de la cadrele spitalicesti, va fi de natură să
influenteze în mod pozitiv relatia armonioasă dintre copil si mediul său, sau negativ si poate
ireparabil prin combinatia nefericită de vină si teamă a mamelor copiilor cu dizabilităti încă
de la nastere.
Rolul tatălui
Figura paternă, desi mai putin implicată biologic, intervine cu o functie ce nu apare deloc
secundară în procesul de crestere sau în procesul de configurare a personalitătii copilului. Ea
se fixează în constiinta acestuia mai târziu decât figura maternă, însă contribuie esential la
crearea si întărirea sentimentului de sigurantă si protectie în copil, echilibrează potentialul său
psihic. Prezenta tatălui si contactele cu copilul introduc noi variatii ce au ca efect o modulatie
nouă în starea de contopire initială a copilului cu mama.
Tatăl este acela care face pe copil să iasă din starea de nediferentiere cu mama, conducând
primele lui trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de acel univers imediat
format din sfera maternă. Tatăl dispune de puterea magică de a cumpăra, dăruitorul căruia i se
cer bani. Rolul său de întretinător îi dă un prestigiu considerabil, iar tatăl este întotdeauna
imens de bogat în ochii celui mic. În perioada actuală, rolul de întretinător, împărtit de ambii
părinti antrenează o oarecare atenuare a prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul este
impresionat de prestanta si forta tatălui, întotdeauna considerabilă în raport cu aceea de care
dispune el.
Autoritatea mamei se manifestã mai direct si mai continuu în viata copilului; tatăl reprezintă
autoritatea supremă. Tatăl îsi sporeste valoarea prin absenta lui, el este cel care ”se află în altă
parte”, care munceste în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică? Copilul mic nu
stie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile si plecările, ocupatiile lui
trezesc curiozitatea si dorinta de imitatie. Bucuria si mândria ating culmea când tatăl îl
asociazã pe copil cu treburile lui, când ”lucreazã împreunã” sau când “îl poti ajuta pe tata”.
Astfel, prelungeste, extinde opera de initiere începută de mamă.
Este esential pentru copil să nu simtă nici lacrimi, nici discordante, nici rivalităti între părinti,
ale căror roluri sunt atât de strâns complementare. Tatăl si mama sunt egali în procreatie. Atât
bărbatul cât si femeia sunt înzestrati pentru a-si educa copilul. Copii reusiti sunt cei ai
cuplurilor unite, care-si păstrează autonomia. Familia este necesară copilului cu conditia ca ea
să fie una sănătoasă, atât tata cât si mama, să dea exemplu unor fiinte autonome si egale.
Părintii să-si iubească copilul în mod normal, dorindu-i autonomie si sociabilitate. Părintii nu
trebuie ei însisi să fie închisi în cercul familial, ci trebuie să fie deschisi spre viată si lume.
Adesea familia apartinătoare persoanelor cu dizabilităti trăieste un sentiment de vinovătie,
sentimente ce pot fi rezultatul ideilor despre ereditatea si constitutia genetică ce joacă dealtfel
un rol fundamental în constitutia fizică a oricărui copil. Dar din perspectiva ultimilor
descoperiri suntem nevoiti să admitem că zestrea genetică este o problemă atât de complicată
încât ne este imposibil să presupunem că responsabilitatea pentru ceea ce s-a mostenit sau s-a
transmis copilului este numai de ordin individual( T.J. Weihs, 1998).
Sentimentul de vinovătie al părintilor nu are nici-un temei din această perspectivă, iar
consiliera si psihoterapia familiei apartinătoare persoanei cu dizabilităti au ca un prim obiectiv
tocmai deculpabilizarea familiei si lucrul cu emotiile negative, frustrarea, anxietatea si
depresia.
Familia va fi consiliată în a vedea copilul ca pe o promisiune, ca pe un potential, o
personalitate în devenire. Copilul si familia formează o unitate, copilul apartine mamei,
tatălui, întregii familii si prin ei întregii omeniri atât cu perfectiunile cât si cu imperfectiunile
lui. Atât copilul cât si familia acestuia au nevoie de suport pentru a învinge temerile, neputinta
si disperarea.
Atitudinea părintilor este în măsură să influenteze si atitudinea copiilor normali din aceeasi
familie vis a vis de fratele său, astfel părintii cu o atitudine sănătoasă vor avea în copiii lor un
suport pretios. Dezvoltarea unor relatii armonioase de natură să respecte nevoile fiecărui
membru al familiei, căutarea unui sens în toate aceste eforturi ale familiei vor constitui
câstiguri pe termen lung ale tuturor membrilor.
Tactul si întelepciunea familiei, comportamentul matur al acesteia prin care copilul cu
dizabilităti să nu se îndoiască niciodată de dragostea părintilor, climatul psihofamilial cald si
optimist reprezintă factorii de bază ce conditioneaază dezvoltarea si structurarea personalitătii
oricărui copil. În viata de familie un rol deosebit îl are crearea unui climat sau mediu familial
optim, bazat pe întelegere si dragoste. Căminul familial, casa în care trăim, este un spatiu cu
totul aparte, deosebit de important pentru viata conjugală a sotilor, dar si pentru cresterea si
educarea copiilor. Climatul, mediul familial are cel putin trei dimensiuni: factor de coagulare
în plan afectiv, loc de ocrotire, de sigurantă si spatiu eterogen pentru învătarea primelor
experiente de socializare.
Din experienta noastră de psihoterapie institutionalizată în centrele de recuperare si reabilitare
neuropsihiatrică ce au avut ca obiectiv recuperarea si reabilitarea persoanelor cu dizabilităti,
am desprins o concluzie foarte pretioasă : consilierea sau/psihoterapia se aplică individual sau
în grup atât pentru beneficiarii acestor servicii paramedicale cât si pentru familiile
apartinătoare cu rol deosebit în recuperarea, reintegrarea psihosociofamilială si mentinerea
stării de confort mental si fizic a persoanelor recuperate.
«Nimic nu este mai potrivit pentru îngrijirea sufletului decât familia deoarece expeienta
familiei include atât de multe din aspectele specifice vietii. Sufletul prosperă într-un mediu
înconjurător care este bine determinat, particular si matern. Familia este cuibul în care sufletul
este născut, hrănit si apoi eliberat spre viată, familia este izvorul din care se revarsă
personalitatea »( T. J., 1998).
Sugestii pentru recuperarea, reintegrarea si incluziunea persoanelor cu dizabilităti:
• individualizarea si adaptarea consilierii si psihoterapiei respectând unicitatea fiintei umane ;
• responsabilizarea si implicarea comunitătii în procesul de incluziune socială;
• modificarea atitudinilor si perceptiei societatii civile privind potentialul creator generator de
valori sociale al persoanei cu dizabilităti;
• oferirea de sanse egale la cultura si informatii, la viata comunitară în general,
• mediatizarea cazurilor de recuperare, reabilitare si integrare psihosociofamilală.

Bibliografie:
Cretu Virginia, Incluziune Socială si scolară a Persoanelor cu Handicap, Ed. Printech,
Bucuresti, 2006
Ghergut Alois, Sinteze de Psihopedagogie Specială, Ed. Polirom, Bucuresti, 2005
Holdevici Irina, Elemente de Psihoterapie, Ed.All, Bucuresti, 1996
Ionescu George, Tratat de Psihologie, Medicina si Psihoterapie, Ed. Asklepios, Bucuresti,
1995
Marcelli Daniel, Tratat de Psihopatologia Copilului, Ed. Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2003
Moraru Aurelia, „Posibilităti si limite ale recuperării psihologice si sociale a beneficiarilor din
centrele de recuperare”, teza de doctorat, Bucuresti, 2007
Thomas J. Weihs, Copilul cu Nevoi Speciale, Ed. Triade, Cluj-Napoca, 1998
Thomas Moore, Îngrijirea Sufletului, Ed. Colosseumm, Bucuresti, 1996
Turliuc Nicoleta,Tranzitia spre parentalitate, Îndrumarea si autoritatea parentală… Ed.
Polirom, Iasi, 2004 Psiholog dr. Aurelia Moraru