Sunteți pe pagina 1din 16

Chimia – ştiinţă a naturii

Chimia (din egipteană kēme (chem), însemnând „pământ”) este una din științele fundamentale, care
studiază substanțele cu structura și proprietățile lor, urmărind în același timp modificările produse asupra
acestora de reacțiile chimice. Întrucât toate substanțele sunt compuse din atomi, capabili să formeze
molecule, studiul chimiei se axează în general pe interdependența dintre atomi și molecule. Chimia
modernă a evoluat din alchimie, urmând revoluția chimică (1773).

Disciplinile cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul de studiu.
Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică (studiul materiei
organice, vii), biochimia (studiul substanțelor găsite în organismele biologice, chimie fizică (studiile
legate de energie despre sistemele chimice la scală macro-, moleculară și submoleculară), electrochimie,
chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o înțelegere a compoziției chimice și
structurii acestuia) etc.. Multe alte discipline specializate au ieșit la suprafață în anii recenți, ex.
neurochimia - studiul sistemului nervos.

Chimia este știința care studiază substanțele chimice care sunt constituite din atomi sau particulele
subatomice, precum protonii, electronii și neutronii. Atomii se combină pentru producerea
moleculelor și a cristalelor. Chimia mai este numită și știința de mijloc sau știința centrală, întrucât
combină toate celelalte științe ale naturii, precum astronomia, fizica, biologia și geologia.
Nașterea chimiei poate fi atribuită anumitor practici, numite alchimie, care sunt efectuate de mai multe
milenii în multe părți din lume, în mod special în Orientul Mijlociu.
Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care interacționăm sunt
consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor lor. Spre exemplu, oțelul este mai
dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legați, formând o structură cristalină mai rigidă.
Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că poate reacționa în mod spontan cu oxigenul în
cadrul unei reacții chimice deasupra unei anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă în apă
deoarece proprietățile lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.
Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei sunt rezultatul interacțiunii fie dintre substanțe chimice
diferite fie dintre materie și energie. Chimia tradițională implică studiile interacțiunilor dintre
substanțe într-un laborator specializat folosind diverse vase de laborator.
O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe alte substanțe. Poate fi
reprezentată simbolic printr-o ecuație chimică. Numărul atomilor de pe partea stângă și dreaptă a
acestor ecuații chimice trebuie sa fie egal. Natura reacțiilor chimice pe care o substanță le poate suferi și
descărcările de energie ce pot surveni sunt definite prin anumite legi de bază, numite și legi chimice.
Energia și entropia sunt la fel de importante în majoritatea studiilor chimiei. Substanțele chimice sunt
clasificate în funcție de structura lor dar și de compoziția lor chimică. Ele pot fi analizate folosind
instrumete de analiză chimică, precum spectroscopia și cromatografia.
Chimia e o parte integrată din studiul științelor naturii atât în școala gimnazială cât și la liceu, de
altfel în unele țări europene, printre care și România, chimia are rezervate ore de curs separate, cu
profesori specializați. La acest nivel, chimia este adesea numită chimie generală care introduce o largă
varietate de concepte fundamentale care permit elevului să obțină îndemânarea și tehnica necesară la
niveluri mai avansate, acolo unde chimia este studiată la fel în toate disciplinele ei. Oamenii de știință
care se ocupă cu cercetarea în domeniul chimiei se numesc chimiști. Majoritatea se specializeză pe una
sau câteva din disciplinele acestei științe.

USTENSILE ŞI APARATURA UTILIZATE IN


LABORATORUL DE CHIMIE

EPRUBETE
PAHARE BERZELIUS

PAHAR ERLENMEYER
BALOANE CU FUND PLAT
BALON CU FUND ROTUND
BA LON WÜRTZ

BALON COTAT
CILINDRE GRADATE

SPIRTIERA

CRISTALIZATOR
PALNII DE FILTRARE

PALNII DE SEPARARE REFRIGERENT

STICLE DE CEAS
TUBURI DE STICLA
Propietăţi fizice şi chimice
Fenomenele fizice şi chimice
Propietăţiile unui corp sunt însuşirile acestuia. Aceste însuşiri sunt de două tipuri : fizice şi
chimice.
Propietăţile care se referă la aspecte ale căror transformări nu modifica natura substanţelor se
numesc propietăţi fizice, iar propietăţile care se referă la transformări care schimbă natura
natura substanţelor se numesc propietăţi chimice.
Exemple de propietăţi fizice: culoarea, gustul, mirosul, starea de agregare, solubitatea,
conductibilitatea electrică şi termică, duritate, densitate etc.
Exemple de propietăţi chimice: arderea carbonului, acrirea laptelui, ruginirea fierului etc.
Transformăriile suferite de corpuri care au loc fără modificarea naturii substanţelor
constituente se numesc fenomene fizice,iar transformările care au loc cu modificarea naturii
substanţelor şi în urma cărora se obţin substanţe cu propietăţi noi se numesc fenomene
chimice.
Exemple de fenomene fizice: modificarea formei, stării de agregare, stării termice, stării de
încărcare cu electricitate etc.
Exemple de fenomene chimice: stingerea varulu, rancezirea grăsimii, fotosinteza, obţinerea
vinului etc.

Substanţe pure şi amestecuri de substanţe


Substanţele chimice pot fi:
• Substanţe simple (ex:oxigen, cupru, fier, sulf);
• Substanţe compuse ex:apă, dioxid de carbon, bicarbonat de sodiu);
• O substanţă este pura dacă are următoarele caracteristici:
• Este perfect curată;
• Are compoziţie bine determinată, care nu se modifică prin transformări fizice;
• Prezintă aceleaşi propietăţi în aceleaşi condiţii;
• Constantele fizice (temperatura de fierbere, temperatura de topire, densitatea etc) au
valori bine determinate.
Amestecurile se formeaza prin combinarea a două sau mai multe substanţe in aceeasi stare de
agregare sau in stări de agregare diferite.Amestecurile pot fi: in stare gazoasă: aerul; in stare
lichidă: ulei + apa, apa + vin; in stare solida: aliaje, fer+sulf; in toate cele trei stari de
agregare: apa tulbure(apa+nisip+aer).
Proprietatile amestecului:
- este format din doua sau mai multe componente
- substantele componente pot fi luate in diverse proportii
- fiecare componenta isi pastreaza proprietatile fizice si chimice
- au temperaturi de fierbere si de topire bine determinate
- densitatea variaza in functie de compozitie
Clasificarea amestecurilor:
omogene –prezinta aceeasi compozitie si aceleasi proprietati in toata masa(saramura, spirtul
medicinal, bauturile alcoolice, sucurile)
-eterogene(neomogene) –nu prezintă aceeaşi compoziţie si aceleaşi proprietăţi in toată
masa(apa+ulei, apa+nisip, solul)
Aliajele - majoritatea metalelor pe care le folosim sunt aliaje, amestecuri în care cel puţin o
substanţa este un metal. Deoarece metalele pure au rareori proprietatile ideale pentru o
anumita sarcina , pot fi imbunatătiţe prin adăugarea altor metale.

Dizolvare. Solubilitate. Soluţii


Fenomenul în urma căruia o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă se răspândeşte prin
particulele altei substanţe, rezultănd un amestec omogen, se numeşte dizolvare.
Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant,
alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor, ionilor este uniformă.
Pentru lichide parțial miscibile reciproc care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze
lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel
mai frecvent este un lichid, sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:
-solide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau
gaze ce dizolvă solide sau lichide de obicei la temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu
silicea în vapori de apă în anumite procese geochimice[1].
În funcție de cantitatea de substanțǎ dizolvatǎ, soluțiile se clasifică în:
–soluții saturate: care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită
temperatură.
–soluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la saturație.
Solubilitatea unei substanțe reprezintă cantitatea maximă din acea substanță care se dizolvă
într-o anumită cantitate de solvent,la o anumită temperatură.Concentrația substanței din
soluția saturată reprezintă solubilitatea substanței respective.
O soluție este un amestec omogen format din doi sau mai mulți componenți. Soluțiile pot fi
saturate sau nesaturate (după cantitatea de substanță dizolvată), iar după starea de agregare -
gazoase (de exemplu aerul), lichide (suc) sau solide (aliaje). Orice soluție conține un solvent
(substanța care dizolvă) și un solvat (substanța care se dizolvă). De cele mai multe ori,
solventul este apa.
Concentraţia procentuala a soluţiilor
Cantitatea de substanţă dizolvată în 100 g soluţie se numeşte concentraţie procentuală.

; ->

unde:
m – masa soluţiei
– masa dizolvatului;
– masa apei;
c – concentraţia soluţiei.

Atomul
Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea
mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi
fragmentată în alte particule mai simple. Acesta constă într-un nor de electroni care
înconjoară un nucleu atomic dens. Nucleul conține sarcini electrice încărcate pozitiv (protoni)
și sarcini electrice neutre (neutroni), fiind înconjurat de norul electronic încărcat negativ.
Când numărul electronilor și al protonilor este egal, atunci atomul este neutru din punct de
vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci atomul devine un ion, care poate avea
sarcină pozitivă sau negativă. Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni:
numărul protonilor determină numărul atomic (Z) și neutronii izotopii acelui element.

Termenul de atom apare pentru prima dată către anul 450 î.e.n. Filozoful grec Leucip
dezvoltă teoria conform căreia materia nu este infinit divizibilă și introduce noțiunea de
atomos, ceea ce nu poate fi divizat. Câțiva ani mai târziu, Democrit, un discipol al lui Leucip,
definește materia ca fiind un ansamblu de particule indivizibile, invizibile și eterne: atomul.
Această nouă concepție nu a fost rezultatul unor
observații sau experiențe, ci mai degrabă al unor intuiții.
Teoria a fost dezvoltată ulterior de Epicur, apoi de poetul
latin Lucrețiu. Au trecut însă 2000 de ani până când
teoria atomică a fost formulată științific.

În anul 1803, fizicianul și chimistul englez John Dalton a


elaborat o teorie atomică proprie care explică Legea
proporțiilor multiple, afirmând că din moment ce
substanțele se combină numai în proporții integrale,
atomii trebuie să existe la baza materiei
1.Particulele elementare ale atomului.
a.Atom.
Particula care nu poate fi descompusa in urma reactiilor chmice .Atomii sunt formatii din
nucleu atomic si invelis electronic.In atomul neutru din punct de vedere electric numarul
electronilor ( cu sarcina electrica negativa ) din invelisul electronic este egal cu numarul
protonilor ( cu sarcina electrica ) din nucleul atomic.Atomi sunt reprezentati prin modele
atomice.
Modele Atomice:1.Modelul atomic al lui Dalton ( 1805):atomul unui element este
reprezentat sub forma unei particule sferice omogene ; ipoteza fara baze experimnetale .
2.Modelul atomic al lui Thomson( 1904):atomul este reprezentat sub forma unei particule
sferice cu sarcina electrica pozitiva , pe care sunt egal distribuiti electroni ; are baze
experimentale : sarcina electrica a particulelor ( radiatiile de electroni , radiatiile canal )
3.Modelul atomic al lui Rutherford(1911):atomul este format dintr-un nucleu cu sarcina
electrica pozitiva si din electroni cu sarcina electrica negativa , care se afla in invelisul
electronic si graviteaza in jurul nucleului; are baze experimentale de imprastiere a radiatiilor
ALFA pe o foita de aur .
4.Modelul atomic Bohr-Sommerfeld(1916):perfectionarea modelului atomic al lui Bohr ;
pentru miscarea electronilor nu mai presupune orbite , ci elipse ; are baze experimentale :
structura fina a spectrelor atomice .

Particule elementare
Cele mai mici caramizi ale materiei ; au atat proprietati de corpuscul , cat si de unda .In
anumite conditii propii, dintr-o particula sau de mai multe particule pot aparea altele.La cele
mai multe particule elementare transformarile au loc spontan

Grupa Numele Simbolul SarcinaQ/e Masa, in u


Bozoni Foton gama 0 0
Leptoni Electron e -1 1/1823
Nucleoni Proton p +1 1
Neutron n 0 1
b.Proton
Particula cu masa( relativa =1)si cu sarcina electrica pozitiva din nucleul atomic.Numarul
protonilor este caracteristic pentru toti atomii unui element .El reprezinta numarul de sarcini
nucleare Z ( numarul de sarcini electrice pozitive ).Numarul de protoni stabileste pozitia
elementului in sistemul periodic .
Nr. Protoni = Nr. de sarcini nucleare =Nr. de ordine

c.Neutron
Particula cu masa(relativa =1) neutra din punct de vedere electric din nucleul atomic
.Numarul neutronilor , N , ai unui atom poate fi diferit pentru nucleele atomice ale aceluiasi
element.Asa se formeaza izotopii.
Izotopi:Specii de atomi ai aceluias element chimic , care au acelas numar de protoni ( acelas
numar atomic ,A, ) ,dar numar diferit de neutroni ( numar de masa ,Z, diferit ) .Din punct de
vedere chimic se comporta la fel .

d.Electron
Particula cu masa( relativa=1/1823;)si sarcina electrica negativa .Electroni atomilor se afla
in spatiul din jurul nucleului atomic si se misca cu viteza foarte mare.Numarul electronilor
din invelisul electronic este egal cu numarul protonilor din nucleului atomic .Pentru un
atom este valabil:
Nr. protonilor= Nr. sarcinilor nucleare =Nr. electronilor = Nr. de ordine

2.Nucleul atomic.

a.Nucleu atomic
Parte a atomului care se afla in centrul atomului si este incarcata pozitiv din punct de vedere
electric ; reuneste aproape intreaga masa a atomului este format din nucleoni ( protoni si
neutroni ).Suma dintre numarul protonilor , Z si numarul neutronilor ,N, reprezinta numarul
nucleonilor.ea corespunde numarului de masa ,A, al atomului
Nr. protonilor + Nr. neutronilor = Nr. nucleonilor = Numarul de masa

b.Nuclid
Specie atomica a unui element chimic cu nu anumit numar de protoni si de neutroni .Nuclizi
se marcheaza prin simbolul elementului si prin numarul de masa A ( numarul
nucleonilor):A simbolul elementului .Poate fi indicat suplimentar si numarul de ordine
Z( numarul de protoni):simbolul elementului.

c.Transformari nucleare
Transformari care au loc spontan sau sunt provocate sub influenta unor efecte exterioare in
nucleele atomice ; sunt legate , de cele mai multe ori ,de transformarea unui element in
altul.

d.Radioactivitatea
Transformarea nucleara spontana a radionuclizilor cu emisie de diferite radiatii.
Radionuclid: specie atomica radioactiva .

3. Invelisul electronic

a.Invelisul electronic
Spatiul din jurul nucleului atomic , in care se gasesc electroni atomului respectiv.
b.Strat electronic ( nivel energetic)
Electroni din invelisul electronic cu aproximativ aceeasi energie sunt ordonati pe un anumit
nivel energetic .Acesta stare energetica a electronilor se numeste si strat electronic.
Sraturile eletronice ( nivelurile energetice ) sunt numerotate in ordinea crescatoare a
energiei , numarului stratului fiind egal cu numarul cuantic principal, n .Straturile
electronice pot fi notate , d asemenea , cu literele K,L,M,N,O,P,Q;.Fiecarui nivel energetic
ii poate fi atribuit numai un anumit numar maxim de electroni.
Nivelurile energetice ( straturile electronice ) se subimpart pe baza diferentierii fine a
energiei electronilor in subniveluri ( substraturi ).Unui nivel energetic cu numarul cuantic
princupal n ii apartin n niveluri.Fiecare subnivel corespunde unui numar cuantic secundar
l .Subnivelurile se noteaza cu literele s(l=0), p(l=1), d(l=2), f(l=3).(eng:Sharp; Principal;
Diffus ; Fundamental)Fiecarui subnivel ii poate fi atribuit numai un anumit numar maxim
de electroni Z: Z = 4l + 2.
Nivelurile energetice pot fi reprezentate sub forma schemei nivelurilor energetice .Schema
nivelurilor energetice este valabila pentru invelisurile electronice ale atomilor in stare
fundamentala .
Ex:Subnivelul 3d este mai inalt energetic decat subnivelul 4s.

Masa atomica

Determniarea masei unitatii de volum (care este de fapt o marime denumita densitate)
pentru diferite gaze, permite comparatia directa a maselor moleculare ale acestor gaze.
Considerand oxigenul ca etalon cu valoarea de 16 unitati de masa atomica (UMA), atunci
se constata ca heliul are 4.003 UMA, fluorul 19 UMA si sodiul 22.997 UMA.
Greutatea atomica este masurata in unitati de masa atomica (UMA). In procesele care apar
intre nucleele atomice, cum este fisiunea nucleara, masa este transformata in energie.

Marimea atomului

Curiozitatea privind marimea si greutatea atomului i-a urmarit pe oamenii de stiinta o lunga
perioada in care lipsa instrumentelor si a tehnicilor adecvate i-a impiedicat sa obtina
raspunsuri satisfacatoare. In consecinta, un mare numar de experimente ingenioase au avut
ca scop determinarea marimii si greutatii atomului. Cel mai usor atom, cel de hidrogen are
un diametru de1x10-8 cm si greutatea 1.7x10-24 g. Un atom este atat de mic incat o singura
picatura de apa contine mai mult de un milion de milioane de miliarde de atomi.

Radioactivitatea

Faptul ca un atom nu este cea mai mica particula dintr-o subsatanta, a devenit evident odata
cu descoperirea radioactivitatii. In 1896 fizicianul francez Antoine Henri Becquerel a
descoperit ca unele substante, ca sarurile de uraniu, emana raze penetrante cu origine
necunoscuta. Cu doar un an mai inainte, savantul german Wilhelm Conrad Roentgen
anuntase descoperirea unor raze care puteau penetra straturi de grafit, pe care le denumise
raze X.
Savantii francezi Marie Curie si sotul Pierre Curie au contribuit la intelegerea profunda a
substantelor radioactive.
Ca urmare a cercetarilor fizicianului englez Ernest Rutherford si a contemporanilor sai, s-a
dovedit ca uraniul si alte elemente grele ca torul si radiul, emit trei tipuri diferite de radiatii,
numite alfa, beta si gama ( α,β,γ).
S-a descoperit ca primele doua tipuri de raze erau formate din particule de materie
incarcate electric si si-au pastrat denumirile initiale. Radiatiile gama au fost identificate ca
unde electromagnetice, similare cu razele X, dar avand lungimi de unda mai mici.

MODELE ATOMICE

Modelul Rutherford

Cunoasterea naturii emisiilor radioactive le-a permis fizicienilor sa elucideze misterul


atomului.
S-a constatat ca, departe de a fi o particula solida de materie, atomul este mai mult o
structura spatiala. In centrul acestei structuri se gaseste o “inima” infima denumita nucleu.
Rutherford a stabilit ca masa atomului este concentrata in acest nucleu. De asemenea, el a
considerat ca satelitii, numiti electroni, se deplaseaza in jurul nucleului, pe traiectorii numite
orbite.
Nucleul este incarcat electronic pozitiv in timp ce fiecare electron este incarcat electric
negativ. Suma sarcinilor electrice ale electronilor este egala cu sarcina electrica a nucleului,
anulandu-se reciproc, si de aceea starea electrica normala a atomului este neutra.

Modelul Bohr
Pentru a explica structura atomului, fizicianul danez Niels Bohr a dezvoltat in 1913, o teorie
cunoscuta sub denumirea de “ Teoria atomica a lui Bohr”. El a presupus ca electronii sunt
aranjati in straturi sau nivele cuantice, la o distanta considerabila fata de nucleu. Acest mod
de dispunere se mai numeste si configuratie electronica. Numarul acestor electroni este egal
cu numarul atomic.
De exemplu hidrogenul are un singur electron orbital, heliul are 2 iar uraniul are 92.
Straturile electronice sunt asezate regulat, fiind in numar de 7, fiecare acceptand un numar
limita de electroni. Primul strat este completat cu doi electroni, al doilea cu maximum 8 iar
straturile succesive urmatoare pot accepta un numar mai mare de electroni.
Numarul de electroni de pe ultimul strat determina caracterul chimic al atomului. Gazele
inerte sau cele nobile ( heliu, neon, argon, kripton, xenon si radon) au ultimele straturi
completate cu electroni. Aceste gaze nu intra in combinatii chimice in natura, desi trei dintre
cele mai grele gaze inerte ( kripton, xenon si radon) au format compusi chimici in laborator.
Pe de alta parte stratul exterior al unor elemente ca litiul, sodiul si potasiul, contine un singur
electron. Aceste elemente se combina foarte usor cu alte elemente ( transferandu-le acestora
electronul de pe ultimul lor strat ) formand un mare numar de compusi chimici.
Conventional atomului i se atribuie atomului imaginea unui sistem planetar in care electronii
se rotesc in jurul nucleului precum planetele in jurul soarelui. Deoarece nu se poate defini
pozitia momentana a unui electron pe orbita, pentru a rezolva aceasta incertitudine i se
atribuie electronului forma de nor electronic.

Radioactivitatea artificiala

Experimentele facute la inceputul anilor 1930 de catre fizicienii francezi Frederic si Irene
Joliot-Curie au relevat faptul ca atomi stabili ai unui elementpot capata artificial proprietati
radioactive, in urma unui bombadament cu particule nucleare sa cu anumite raze. Asemenea
izotopi radioactivi ( radioizotopi ) sunt produsi in urma unei reactii nucleare sau a unei
transformari. In asemenea reactii, mai mult de 270 de izotopi intalniti in natura au functia de
tinte pentru proiectilele nucleare.
Dezvoltarea spargatoarelor si a acceleratoarelor de atomi a facut posibila observarea a mii de
reactii nucleare.

Particule elementare

Studiile facute la acceleratorul de atomi au stabilit ca fiecare tip de particula are o


antiparticula, de aceeasi masa, dar are incarcatura si proprietati electrmagnetice opuse.
Fizicienii au cautat multa vreme o teorie care sa puna in ordine aceasta multitudine de
particule.
Urmele particulelor elementare
La ora actuala particulele sunt grupate in functie de forta care le controleaza interactiunile,
astfel : hadronii ( forte nucleare puternice ) care includ hiperoni, mezoni, neutroni si protoni;
leptonii ( forte electromagnetice slabe ) includ particulele tau, muon, electronii si neutrinii;
bosonii ( obiecte de tip particula asociate cu interactiuni ) include fotonii si ipotetic purtatorii
unei forte slabe si de gravitatie.
Forta nucleara slaba este evidenta in reactii radioactive sau de descompunere de tip alfa
( eliberarea nucleului de heliu dintr-un nucleu atomic stabil ).
In 1963 fizicienii americani Murray Gell-Mann si George Zweig au propus ideea ca hadronii
sunt combinatii de particule mai mici numite quarci, ale caror interactiuni sunt purtate de
corpusculi de tip particula numiti gluoni.
Aceasta teorie sta la baza investigatiilor curente si a folosit la anticiparea existentei altor
subparticule atomice noi.
Element chimic
• Totalitatea atomilor cu acelaşi număr atomic (Z) reprezintă un element chimic.
• Se cunosc 109 elemente chimice, dintre care 92 se află în natură.
• Notaţia prescurtată a denumirii unui element chimic se numeste simbol chimic.
Simbolul chimic este format din una sau două litere. Prima literă a simbolului se scrie cu
majusculă şi este prima literă din denumirea elementului în limba latină.A doua literă a
simbolului, care se scrie cu literă mică, este o literă din interiorul denumirii elementului şi
apare în cazul elementelor ale căror denumiri încep cu aceiaşi literă.

Semnificaţia simbolului chimic:-calitativă - indică un anumit element


-cantitativă - la scară atomică (accepţiune micro) – indică un atom

Izotopul
Izotopul este specia de atom cu același numar atomic Z dar cu numar de masa A diferit
(adică aceleași proprietăți chimice dar proprietăți fizice diferite). Cuvântul "izotop" provine
din grecescul isos (egal) și topos (loc). Toți izotopii unui element chimic au în învelișul
electronic același număr de electroni, iar nucleele lor au același număr de protoni; ceea ce
este diferit reprezintă numărul de neutroni.
În nomenclatura științifică, izotopii unui element se scriu prin adăugarea unei cratime între
numele elementului și numărul său de masă, astfel: heliu-3, carbon-12, carbon-14, oxigen-18,
uraniu-238, iar prescurtat se notează folosind simbolul elementului și numărul de masă în
partea stângă sus: 3He, 12C, 14C, 18O, 238U.
Fizicianul de origine britanică, Sir Joseph Thomson, a demonstrat în 1912 existența unor
izotopi stabili care, la trecerea completă a neonului are loc o descărcare într-un tub și o
ricoșare a ionilor de neon în apropierea mijloacelor câmpurilor magnetice și electrice; aceasta
arată că elementul stabil de neon există în mai multe forme. Thomson găsește doi izotopi de
neon, unul cu masa de 20 și celălalt cu masa de 22. Următoarele experimente arată că
întâmplarea naturală a neonului conține 90% din izotopul de neon cu masa de 20, 9,73% din
izotopul cu masa de 22, și 0,27% din izotopul cu masa de 21. Cercetările despre izotopi au
fost continuate de mulți oameni de știință, mai ales de către fizicianul englez, Francis William
Aston; în munca lor au descoperit și au studiat izotopi care sunt accelerați de dezvoltarea
spectografică a masei.
Este bine cunoscut că majoritatea elementelor în stare naturală sunt compuse dintr-un
amestec de doi sau mai mulți izotopi. Printre excepții se găsește și beriliu (Be), aluminiul
(Al), fosforul (P), și sodiu (Na). Greutatea atomică chimică a unui element este greutatea
medie a unei greutăți atomice, sau masei atomice, a izotopilor. De exemplu, greutatea
atomică a clorului este 35.457, și este compusă din clor-35 și clor-37, primul se găsește cu
abundență de 76% și cel de-al doilea cu 24%. Toți izotopii elementelor cu numărul atomic
mai mare de 83, după bismut (Bi), în sistemul periodic sunt radioactivi, și puțini din izotopii
gazoși, similari potasiului-40 (K) sunt radioactivi. Aproximativ 280 de izotopi stabili găsiți
(neradioactivi) sunt cunoscuți.
Izotopii radioactivi artificiali, cunoscuți de asemenea ca radioizotopi, au fost produși pentru
prima dată în 1933 de fizicienii francezi Marie și Pierre Joliot-Curie. Radioizotopii sunt
produși pentru bombardarea naturală găsită a atomilor cu particulele nucleare, de asemenea
ca neutronii, electronii, protonii, și particulele alfa, folosind particule acceleratorii.

Învelişul de electroni
Un atom este constituit din nucleu, care conţine protoni şi neutroni, şi înveliş electronic cu
electroni.
Spaţiul din jurul nucleului, în care se rotesc electronii, se numeşte înveliş electronic.
Caracteristicele electronului:
• masa kg
• sarcina electrică C
• sarcina electrică relativă -1
Simbolul electronului este:

Numărul protonilor (p) clin nucleu va fi egal cu numărul electronilor (e) din învelişul
electronic: e = p.
Deoarece numărul atomic (Z) este egal cu numărul protonilor (p), este egal şi cu numărul
electronilor (e). e=p = Z.