Personaj principal, dinamic, unidimensional, functional, simbolic-ar-hetipal.

Modalitati de caracterizare:
- caracterizarea directa: portret facut de alte personaje; elemente de autocaracterizare;
— caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni; prin intermediul indicatiilor de regie; prin
mediul mitico-em-blematic in care traieste personajul; prin dialog si monologul interior; prin nume.

Mira, ca personaj, nu are o individualitate psihologica bine conturata, servind mai degraba intentiilor lui Blaga de
a exterioriza fortele conflictului interior al artistului obsedat de perfectiunea creatiei.

Ca si Gaman, Bogumil sau ceilalti tovarasi ai lui Manole, Mira, ca personaj, nu are o individualitate psihologica
bine conturata, servind mai degraba intentiilor lui
Blaga de a exterioriza fortele conflictului interior al artistului obsedat de perfectiunea creatiei.
Sotia lui Manole este o prezenta pura, de o inocenta care aminteste de lumea copilariei. Ca si Ana, eroina baladei
din care se inspira Blaga, ea este dominata de o dragoste neconditionata pentru Manole. Numele Mirei a fost
interpretat diferit de catre criticii care au studiat drama. Unii au facut apropierea in plan fonetic de verbul „a se
mira", starea aceasta fiind una caracteristica personajului. O explicatie mai plauzibila a onomasticii eroinei ar fi
derivarea din paleoslavul „mir", care inseamna „lume", dar si „pace".

In „extazul strengaresc" ce o caracterizeaza, ea intuieste insa perfect rostul sau in existenta lui Manole,
marturisindu-i pe un ton de gluma: "femeia adusa de peste apa nu e tocmai totul, dar sa zicem jumatate din tot.
Cealalta jumatate e ea (arata spre bisericuta)".

Prezenta Mirei in scena creeaza impresia de lumina si zambet, aparitia ei insenineaza atmosfera tot mai sumbra a
locului. In „povestea aceasta de spaima si trista nebunie", ea incearca sa aduca o farama de liniste in sufletul
mesterului, dar gesturile ei, copilaresti in aparenta, capata semnificatii profunde in perspectiva finalului. Sarind cu
picioarele pe Gaman care doarme pe podele, ea se identifica cu biserica: "Nu m-am prabusit. Trupul meu e intreg,
arcurile intinse, os nu s-a spintecat, stalpii sunt drepti". „Cum ar putea sa stea daca nimeni nu lucreaza razand la
ea?", se intreaba cu inocenta, definindu-se astfel drept picatura de lumina si echilibru care lipseste zidurilor reci.

Gaman o numeste „copil, inger, piatra", stranie si prevestitoare asociere de termeni. Pentru Manole ea este una din
ratiunile de a exista: „Tu esti inceputul si sfarsitul".
In momentul culminant al dramei, Manole accepta jertfa fara sa stie ca "spicul curat" al sacrificiului ii va fi cerut
chiar lui. Mira intra in scena hotarata sa impiedice sacrificiul pus la cale de Bogumil, actionand in numele
respectului pentru viata omului, care, in conceptia ei, „nu-i o lumanare de stins cu doua degete muiate in apa
spurcata a gurii". Ea traieste presentimentul unei nenorociri, incercand cu duiosie sa-i convinga pe mesteri sa
renunte la gandul lor, numindu-i chiar, in gluma/premonitional, „noua ucigasi. Si cu Manole zece". Mira nu crede
in minunile inaltate pe moarte, dar va deveni ea insasi (constient / inconstient) o „mireasa a mortii" „altar viu intre
blestem si juramant", implinind visul artistic al lui Manole. Numai prin eliberarea de iubirea pamanteasca, prin
sacrificarea acesteia pe altarul artei, mesterul isi poate desavarsi opera, care devine simbol al perfectiunii, fiind
atotcuprinzatoare. Sub „acoperisul" ei se afla la un loc veselia si tristetea, speranta si iubirea.

Manole - personaj central de drama moderna expresionista -

- personaj-simbol -

"Mesterul Manole", de Lucian Blaga

- drama de idei moderna expresionista -

Drama "Mesterul Manole" a aparut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul
National din Bucuresti. Piesa lui Lucian Blaga (1895-1961) se inspira, ca atatea alte creatii literare, din mitul
popular al jertfei pentru creatie, pe care insa scriitorul-filozof il intelectualizeaza, adancindu-l in intelesurile lui
cele mai intime, cu instrumentele teatrului modem, ale curentului literar numit expresionism.
Conceptia estetica a expresionismului se fundamenteaza prin raportarea lucrurilor la absolut intr-o noua expresie
a spiritualitatii umane. Trasaturile expresionismului pot fi restranse la cele relevate in drama "Mesterul Manole";
• expresia pura a trdirilor sufletesti;
• imagini puternice, violente pentru a exprima nelinistea existentiala, idealul intoarcerii la sufletul primar;
• personajele sunt figuri generice. reprezentative pentru o intreaga categorie, fiind mai mult simboluri ale unor
idei sau concepte, decat individualitati umane;
• titlurilesau subtitlurile pieselor expresioniste ("Mesterul Manole", "Zamolxe", "Tulburarea apelor", "Avram
Iancu", "Anton Pann") au valoare de simbol prin trimitere la mitologie si plasarea in atemporalitate, prin
intoarcerea la mit si legendd;
• esentializarea si abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potentdnd misterele, prefacandu-le "intr-un
mister si mai mare".
Piesa "Mesterul Manole" este o drama de idei expresionista, care are la baza mitul estetic al creatiei ilustrat de
balada populara "Manastirea Argesului". Piesa lui Blaga este construita prin jertfa si suferinta mesterului Manole,
valenta populara fund imbogatita cu profunde idei filozofice in perspective expresionista.
Lucian Blaga specifica "Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc".
Manole este personajul central al dramei de idei "Mes§terul Manole" de Lucian Blaga, la care se raporteaza toate
celelalte personaje, ca purtatoare ale unor idei si conceptii si mai putin ca individualitati distincte. Manole este
creatorul de ars, un martir al frumosului, deoarece creatia tnseamna pentru el patima si mistuire: "Launtric, un
demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si-mi striga: jertfeste!...".
Manole este un personaj-simbol si modern, o figura generica, reprezentativa pentru o intreaga categorie umana,
fiind mai mult un purtator de simboluri ale unor idei si concepte, decat o individualitate distincta. Mira il vede ca
pe o "inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas", iar in discutia cu Bogumil, dupa zidirea Mirei, el insusi se
autocaracterizeaza ca fiind dominat de patima Creatiei care "e foc ce mistuie [...] si e pedeapsa si e Western".
Lucian Blaga identified in mod direct, chiar din prima scena, in didascalii, sufletul "chinuit si framantat" al lui
Manole, care sta aplecat "peste pergamente si planuri", masurand si calculand. Dramaturgul creeaza, cu modalitati
expresioniste, tensiunea unei vieti superioare, prin relevarea ideilor exprimate de personajul-simbol Manole. El
este tulburat pentru ca "de sapte ani [...] nicio izbanda", zidurile manastirii se prabusisera de 77 de ori. Bogumil
descifreaza in calculele lui Manole semnificatii satanice, "numai in iad se socoteste", pe cand "in imparatia lui
Dumnezeu, a socoti e un pacat", asa ca unica sol u tie ramane jertfa, pe care mesterul o respinge la inceput cu
fermitate: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile".
Manole traieste la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, care constituie
conflictul dramatic in lupta cu propriul destin: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei", invingand in cele din
urma artistul in fata omului Manole. Ancorata chiar de Blaga in "timp mitic romanesc", drama reflecta ideea
timpului initial al miturilor, situatiile sunt arhetipale, etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibila o
creatie unica si vesnica. Personajul este insa modern prin starile profunde si ideile filozofice care-i rascolesc
fiinta: Manole se opune mai intai cu toata forta jertfei umane care "ar tine laolalta incheieturile pana-n veacul
veacului", deoarece omul nu se poate ridica la intelegerile superioare impuse din timpuri ancestrale, apoi se
supune febril zidirii neputandu-se impotrivi patimei.
Artistul incearca sa gaseasca raspuns la intrebarea "cine se opune zidirii?", dar Bogumil, sustinand cu tenacitate
doctrina jertfei, considera ca numai sufletul unui om cladit in zid ce ar iesi astfel din "trupul harazit viermilor" si
ar intra "invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei", ar putea sustine lacasul sfant. Solutia staretului este
ferma: "numai jertfa cea mare poate sa ajute". Manole este ros de indoieli chinuitoare pentru ca "biserica mi se
cere, jertfa mi se cere" si crede ca Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divina este sa nu ucizi, iar
Satana nu o poate pretinde, intrucat biserica se inalta impotriva lui. Asadar, Manole traieste chinuitor un conflict
interior, este macinat de cautari, zbatandu-se neputincios in dileme existentiale: "jertfa aceasta de neinchipuit cine
o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi puteri necurate nu pot s-
o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor". Doctrina bogomilista este ilustrata aici prin ideea ca echilibrul si
eternitatea Universului sunt determinate de cele doua forte la fel de puternice care-1 compun, binele si raul: "Si
daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? [...] Poate ca unul slujeste celuilalt",
mediteaza staretul Bogumil
Manole gaseste o solutie surprinzatoare, aceea de a uni cele doua imperative launtrice, jertfa si zidirea,
deznadejdea lui fiind comparabila cu aceea a lui Faust, monologurile acestor doua personaje fiind foarte
asemanatoare ca intensitate tragica - "launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga:
jertfeste! [...] Visul s-a tot departat spre vesnicul niciodat"-, precum si ca profunda meditatie asupra minunii:
"povara bisericilor si-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul [...] numai pentru minunea mea nu se gaseste
[.,.]piatra necuprinsa de blestem s-o sprijineasca subt ceruri".
Conflictul dramatic este definit prin nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului, amplificate de iubirea
profunda pentru Mira, "femeia adusa de peste apa", simbolul puritatii, care intelege patima lui Manole pentru
creatie si faptul ca pasiunea lui este impusa de destin, ca un blestem.
Caracterizat direct de celelalte personaje, Manole este numit de zidari "Mesterul Nenoroc", pentru ca lacrimeaza
cu amandoi ochii, semn ca "ceva hotarator se petrece in el". La presiunile lui Voda, artistul mai cere un ragaz de
trei zile si decide ca "biserica se va ridica!"
Mesterii se revolta impotriva hotararii lui Manole, care constientizeaza ca este mistuit de patima creatiei: "am
inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel" si le marturiseste zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o
implineasca impreuna, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice pret, replica lui devenind un laitmotiv:
"biserica se va inalta!"
Manole anunta zidarilor ca jertfa trebuie sa fie la fel de mareata ca zidirea insasi, "o viata scumpa de om se va
cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica, [...] sora