Frumoasa adormita, de Fratii Grimm

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi-o împărăteasă care nu mai erau demult
tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai aflau în
putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de
gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Pruncul cel râvnit însă se lăsă
aşteptat multă vreme...
Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de munte,
o broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi-i grăi astfel:
- Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o
fetiţă!
Iar spusele broaştei se împliniră întocmai! Împărăteasa născu o fetiţă atât de frumoasă
încât împăratul nu-şi mai încăpea-n piele de bucurie. Dar cum era un om tare generos, ce
dorea să se mai bucure şi alţii de fericirea ce dăduse peste dânşii, împăratul puse la cale o
mare petrecere.
Şi la petrecerea aceasta, împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuţii, ci
şi pe preacinstitele ursitoare. Gândind, de bună seamă, ca astfel să câştige întreaga lor
bunăvoinţă şi grijă faţă de soarta copilei.
În toata ţara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul n-avea decât
douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu fu poftita la ospăţ.
Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârşit, ursitoarele
prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi hărăzi să se bucure de
virtute, a doua de frumuseţe, a treia de bogăţie. Şi tot aşa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ce-
şi poate dori vreodată un om pe lumea aceasta.
Însă, în clipa-n care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai îşi sfârşea urarea, apăru,
val-vârtej, şi cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc şi pară de supărare. Pesemne, venise
să se răzbune pentru că nu fusese poftită şi ea la serbare. Şi, fără ca măcar să arunce vreo
privire cuiva, rosti cu glas tunător:
- În ziua în care domniţa va împlini cincisprezece ani, să se-nţepe c-un fus şi să moară!
Apoi, fără să mai adauge vreun cuvinţel, le întoarse tuturor spatele, şi părăsi pe dată
sala tronului. Auzind-o, toţi cei prezenţi la petrecere încremeniră pe dată de spaimă. Cea de-a
douăsprezecea dintre ursitoare însă, care nu-şi isprăvise de rostit urarea, se apropie de
leagănul fetiţei şi, fiindcă nu-i stătea în putinţă să ridice blestemul, ci doar să-l mai
îndulcească, glăsui aşa:
- Să nu moară totuşi, ci să cadă într-un somn adânc, care să ţină o sută de ani!
Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta
blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din împărăţie.
În acest timp, fetiţa creştea şi însuşirile cu care o înzestraseră ursitoarele îşi arătau
roadele cu prisosinţă: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă şi de înţeleaptă, încât
oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.
Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domniţa împlinea cincisprezece ani,
împăratul şi împărăteasa să fie plecaţi de-acasă. Astfel că fata rămase singură în palat. Şi ca
să-şi mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.
Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul în
lung şi-n lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârşit, ajunse şi în vechiul
turn. Urcă scara îngustă şi întortocheată ce ducea sus şi se pomeni în dreptul unei uşi micuţe.
Domniţa văzu că-n broască stătea vârâtă o cheie ruginită şi o răsuci pe dată. Uşa sări
numaidecât în lături, iar tânăra domniţă intră intr-o cămăruţă strâmtă, luminată palid de o
fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie bătrână, bătrână, care torcea sârguincioasă un fuior
de in.
- Buna ziua, tanti, spuse domniţa. Ce faci aici?
- Iaca, torc şi eu! răspunse bătrâna, dând din cap.
- Ce e aceea de se răsuceşte atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse până atunci un
fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă şi ea să toarcă.
Dar de-abia îl atinse, că se şi înţepă la un deget. Şi astfel, blestemul cumplit al celei
de-a treisprezecea ursitoare se împlini.
În clipa în care simţi înţepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo şi se cufundă într-
un somn adânc. Iar somnul asta cuprinse întreg palatul: împăratul şi împărăteasa, care tocmai
atunci se întorseseră acasă şi intraseră în sala tronului, adormiră pe loc, iar odată cu dânşii
adormi întreaga curte.
Adormiră şi caii în grajduri, şi câinii prin cotloanele curţilor, şi porumbeii pe acoperiş,
şi muştele pe pereţi. Ba chiar şi focul care ardea în vatră îşi domoli mai-întâi vâlvătaia, apoi se
stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-şi apuce
de chică ucenicul, fiindcă acesta făcuse o boroboaţă, îi dădu drumul şi adormi şi el. Chiar şi
vântul îşi domoli suflarea şi nicio frunzuliţă nu se mai mişcă-n copacii din preajma palatului.
Şi ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un tufăriş
de mărăcini, care prinse a se înălţa, transformându-se într-un gard înalt, cât un stat de om!
Apoi, an după an, mărăcinişul se înălţa tot mai mult până când, în cele din urmă, cuprinse toţi
pereţii castelului, ajungând la căpriori. Ba se mai întinse şi pe deasupra, de nu mai puteai
vedea nimic, nici măcar steagul de pe acoperişul palatului.
Între timp, vestea despre frumoasa adormită - căci aşa o numeau toţi pe tânăra
domniţă! - se răspândise-n lumea largă. Şi, din timp în timp, se găsea câte un fiu de crai care
încerca să străbată tufărişul de mărăcini şi să pătrundă în palat.
Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca şi
când ar fi avut nişte mâini ghimpoase, şi nu-i lăsau să înainteze nici măcar un pas.
După amar şi amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări încă un
fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul să se întâlnească cu un
bătrân gârbovit de ani. Acesta-i vorbi de gardul de mărăcini ce împrejmuia palatul de atâţi
amar de ani. Apoi, îi mai zise că-n palat dormea adâncită într-un somn adânc, de vreo sută de
ani, o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi mai povesti că tot de atunci
dorm şi împăratul, şi împărăteasa, şi toţi curtenii. Şi mai auzise bătrânul, de la bunicul lui, că
mulţi feciori de crai se perindaseră pe-acolo, încercând să ajungă-n palat prin tufărişul de
mărăcini, dar că toţi îşi găsiră sfârşitul acolo, agăţaţi printre spini.
Tânărul crai îi mulţumi bătrânului pentru cele ce-i povestise, dar adăugă cu mândrie:
- Mie nu mi-e teamă! Şi am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa adormită. Chiar de-ar
fi ca din această pricină să-mi pierd viaţa!
Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci
acesta era neînduplecat în hotărârea lui.
Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Aşadar, sosise
ziua-n care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul ei lung şi greu. De
aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărişul de mărăcini, nu-i veni să-şi creadă
ochilor când văzu cum aceştia se preschimbară pe dată-n puzderie de flori mari şi frumoase,
ce se dădeau la o parte din calea lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Şi după ce trecu fiul de
crai, văzu cărarea cum se strângea din nou şi cum florile se preschimbau iarăşi într-un zidul
ghimpos, de nestrăbătut, de mai-înainte.
În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulţime de cai şi de ogari ce dormeau
pe lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiş, zări şi porumbeii ce dormeau cu căpşoarele
vârâte-ntre aripi.
Şi de-ndată ce intră-n palat, craiul văzu muştele ce dormeau nestingherite pe pereţi, iar
în bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ţinea mâna-ntinsă, ca şi cum ar fi vrut să-şi apuce de chică
ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai văzu şi-o slujnică ce şedea pe-un
scăunel, având în faţă o găină neagră, pe care părea că abia începuse s-o jumulească. Chit că
cele dintâi pene i le smulsese cu o sută de ani în urmă...
Şi feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi
pe toţi curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar sus, pe tron,
dormeau împăratul şi împărăteasa.
Colindă prinţul ce colindă, ajungând mereu în alte încăperi, fără să se oprească măcar
o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat într-o tăcere atât de adâncă, încât, dacă erai atent, îţi
puteai auzi răsuflarea ori bătăile inimii. În cele din urmă, se întâmplă ca flăcăul nostru să
ajungă în turn şi să deschidă uşa cămăruţei în care dormea tânăra domniţă.
De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-şi mai putu lua
ochii de la dânsa şi, aplecându-se, o sărută.
De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii şi-l
privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn şi, ca la un semn, împăratul şi împărăteasa se
treziră şi ei, alături de toţi ceilalţi curteni. Se priveau unii pe alţii, miraţi, şi mai-mai că nu le
venea să-şi creadă ochilor.
Caii din curte se ridicară în două picioare şi-ncepură să-şi scuture coama; ogarii săriră
sprinteni în sus, dând veseli din coadă şi gudurându-se; porumbeii de pe acoperiş îşi scoaseră
căpşoarele de sub aripi şi, rotindu-şi privirile-n zare, îşi luară zborul. Muştele începură să se
mişte pe pereţi bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorţi şi-şi înteţi vâlvătaia, mâncarea
de pe plită porni să clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar bucătarul îi trase o palmă
zdravănă ucenicului său, care începu să ţipe ca din gură de şarpe. Iar slujnica se apucă de
jumulit găina şi n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele...
Apoi se prăznui cu mare strălucire şi alai nunta feciorului de împărat cu frumoasa
adormită, şi amândoi trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.