Sunteți pe pagina 1din 16

FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE

Plan tematic

- Definirea termenului
- Între ficţiune şi istorie
- Vârsta eroică a istoriei naţionale
- Începuturile literaturii artistice; arta naraţiunii şi a
portretului

Definirea termenului

Formarea conştiinţei istorice este încercarea de a


construi identitatea unui popor, a unei naţiuni prin
raportarea la alte popoare, naţiuni, urmărind :
- situarea în timp şi spaţiu
- evenimente istorice
- limba
- cultura şi civilizaţia
- mentalităţile
Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi
autori preocupaţi de conştiinta istorică a româniilor
sunt : originile, limba, continuitatea evenimentelor
istorice şi instituţia domniei.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi
identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la
alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice
acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu,
evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia,
mentalităţile.

Între ficţiune şi istorie

Cronicarii resping literatura de fictiune, motivaţia lor


expresă fiind necesitatea recuperării trecutului istoric şi
implicit afirmarea şi argumentarea ideii de latinitate:
Grigore Ureche declară deschis, în cronica sa, că
scrie ...să nu se înece anii cei trecuţi [moldovenii să îşi
cunoască trecutul istoric, nu] asemeni fiarelor şi
dobitoacelor fără minte.
Cronicarul relatează faptele reale, nu „basnele şi
poveştile”, punând bazele realismului istoric.
Miron Costin

În "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace",


Miron Costin înfăţişează evenimente din istoria Moldovei
cuprinse între anii 1595 şi 1661, dar încă din
"predoslovia" acestuia îşi manifesta regretul de a nu
putea să-şi înceapă lucrarea de la cel dintâi "descalecat",
de la cucerirea Daciei de catre romani: "Fost-au gandul
mieu, iubite cititoriule, să fac Letopiseţul Ţarăi noastre
Moldovei din descalecatul ei cel dintâi, carele au fosta de
Traian-imparatul şi urdzisam şi începătura letopiseţului.
Ce sosira asupra noastra cumplite acestea vremi de
acmu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri."
"De neamul moldovenilor", scrisa in ultimii ani ai vietii,
vine sa implineasca acest vechi deziderat, relevand, in
chip sintetic, in "Predoslovie", conceptia despre istorie a
cronicarului, atat despre adevarul istoric, cat si despre
responsabilitatea celui care "da seama" despre ale sale,
cate scrie. Demersul istoric al lui Miron Costin se vrea
însă complet, la nivelul posibilităţilor de documentare de
atunci, argumentativ, onest, responsabil, polemic,
fiecare dintre aceste idei directoare fiind reprezentata
mai intâi în "Predoslovie", apoi în însuşi continutul
lucrării. Cronicarul este constient de dificultatea unei
astfel de intreprinderi, de "osteneala aceasta", de care
"se sparie gandul", fiindca de la primul descalecat au
trecut "atata veci", "cateva sute de ani peste mie", si se
poate naste intrebarea cum, dupa atat timp, "sa voru
putea sti povestile adevarate".
În intregul ei, "Predoslovia" contine idei umaniste usor
identificabile, ca o expresie a contextului cultural,
filozofic si politic in care s-a format si a trait cronicarul
moldovean. Necesitatea cautarii si afirmarii identitatii
nationale l-a determinat sa argumenteze originea latina
a poporului si a limbii romane. Gandul ca ar putea
ramane necunoscute radacinile istorice ale romanilor
izvoraste dintr-un profund patriotism, numit, in chip
plastic, "dragostea tarai", de care este animat in toate
scrierile sale. Caracterul educativ al acestei lucrari reiese
din faptul ca Miron Costin scrie pentru vremuri mai bune,
pentru "mai slobode veacuri", cand "cetitul cartilor a
face iscusita zabava", si indeosebi pentru a invata din
greselile trecutului, caci putem din "acele trecute vremi
sa pricepem cele viitoare." "Predoslovia" cuprinde si
note de meditatie filozofica si religioasa asupra
destinului uman, individual si colectiv, indeosebi al
popoarelor, nasterea semintiilor fiind pusa tot sub
semnul divin, ca si facerea lumii: "staturile si-ncepaturile
taralor lumii, ce si singura lumea, ceriul si pamantul, ca
santu zidite dupa cuvantul lui Dumnezeu celui puternic".
Se remarca, in acelasi timp, si eforturi de obiectivare
stiintifica a observatiei istorice, printr-o documentare
riguroasa, cuprinzand nume mai vechi sau mai noi,
Plutarh, Titus Livius, Quintus, Bonfini, Eutropius,
Toppeltin s.a., o stire putand fi considerata adevarata
numai daca este sustinuta de cat mai multe izvoare
istorice.
Peste toate acestea, ca o incununare a conceptiei sale
umaniste, Miron Costin exprima un uluitor si extrem de
modern elogiu al cartii, comparabil poate numai cu
acelea formulate de Mallarme ("lumea exista pentru a se
ajunge la o carte") si in secolul douazeci de Leon Bloy
("istoria este un imens text liturgic") sau de Jorge Luis
Borges, care cauta expresia unei carti infinite, gasita in
cele din urma in ceea ce el a numit Cartea de Nisip,
"pentru ca nici cartea, nici nisipul n-au inceput si nici
sfarsit".
Letopiseţul şi De neamul moldovenilor nu sunt singurele
lucrări istorice ale lui Miron Costin. Înainte chiar de
terminarea Letopiseţului şi, bineînţeles, înainte de a
elabora De neamul moldovenilor istoricul nostru,
răspunzând unei cereri a nobilului polonez Marek
Marczynsky, comis al regelui Poloniei, care avea nevoie
de date cu privire la Moldova şi Ţara Românească, scrie
pentru el în limba polonă, la 1677, Cronica polonă.
Izvorul principal de care s-a folosit Miron Costin a fost
tot cartea lui Laurenţiu Toppeltin, iar pentru istoria
Moldovei ştiri luate din Letopiseţul lui Grigore Ureche. A
avut la îndemână şi o cronică a Ţării Româneşti pe care a
folosit-o pentru elemente de istorie munteană.
Este cea dintâi scriere a unui român, adresată
străinătăţii, cu scopul de a face cunoscute istoria, limba
şi geografia pământului românesc.
Lipsa izvoarelor istorice sparie gandul lui Miron
Costin;a lui a “inimii durere” de om aflat “supt cumplite
vremuri” era regretul de a nu-si putea sa-si inceapa
Letopisetul Tarii Moldovei Miron Costin, defineşte istoria
nu numai ca o relatare a faptelor trecute, o povestire
epică, dar un instrument spre folosul omului, din care
acesta să înveţe.

Constantin Cantacuzino - viaţa şi


opera

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al


umanismului în spaţiul cultural român. Prin studiile
începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi
Constantinopol şi desăvârşite începând cu 1667 la
Padova el devine un excelent cunoscător al culturii
italiene, având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi
latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un jurnal
al învâţăcelului din timpul studiului la Padova, care îl
menţionează pe un instructor de origine albaneză,
Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în
Italia, el este menţionat ca învăţat din Louvain de către
scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu
privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul
austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din
Bologna), care se va remarca printr-o monumentală
descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului
mijlociu şi inferior al Dunării.
Prin români, stolnicul Constantin Cantacuzino nu întelege
nu numai locuitorii din Ţara Românească, ci şi pe cei
“den Ardeal”, care “şi mai neaoşi sunt” şi pe moldoveni
şi pe toti vorbitorii de limba română din orice parte,
chiar dacă au cuvinte “den amestecarea altor limbi”;
argumentul cel mai elocvent în aceasta privinţa este
exprimat metaforic, având firescul fenomenelor naturale,
relevând capacităţiile stilistice pe care le dobândise
limba română “toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi
cură”.
Dimitrie Cantemir

Cel mai mare reprezentant al umanismului


românesc. A avut o formaţie enciclopedică cu preocupări
în diferite domenii: istoria, filozofia, literatura,
matematica, limbi orientale, muzica. Ca om al renaşterii,
Dimitrie Cantemir şi-a desfăsurat activitatea într-o
epocă a înfloririi a culturii române. A fost o personalitate
multilaterală, care a realizat prima sinteză a culturii
naţionale, pregătind apariţia iluminismului. Marea
majoritate a operelor sale se bazează pe o vastă
documentaţie, folosind izvoare străine în limbile
germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Multe lucrări au
fost elaborate iniţial în limba latină.

Operele lui Dimitrie Cantemir

1. Opera filozofică: Logica, Metafizica, Imaginea ştiinţei


sacre, Despre conştiinţă, Diaconul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul.
Ultima este prima lucrare filozofică românească. În
această lucrare întâlnim disputele medievale despre
timp, suflet, natură, conştiinţă. Dimitrie Cantemir
sugerează superioritatea omului asupra celorlalte
vieţuitoare; face din om un stăpân al lumii; susţine
superioritatea a vieţii spirituale asupra condiţiei
biologice a omului; încearcă să definească concepte
filozofice şi să alcătuiască o terminologie filozofică.
2. Opera istorică: Creşterea şi descreşterea curţii
otomane, Hronicul vechimii romano-moldo-latine, Viaţa
lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi
ale Brâncovenilor. În Creşterea şi descreşterea curţii
otomane Dimitrie Cantemir face istoria imperiului
otoman şi analizează cauzele care aduc la destrămarea
sa; insistă asupra posibilităţilor poporului asuprite de aşi
cuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în
engleză, franceză, germană şi prin ea cultura română
intră în circuitul culturii universale Hronicul vechimii
romano-moldo-latine a fost scrisă în 1714-1715 la
cererea Academiei din Berlin. Hronicul este opera unui
istoric modern. Pentru scrierea acestei lucrări Dimitrie
Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi
străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
Dimitrie Cantemir greşeşte când absolutează
contribuţia romanilor la formarea poporului român.
Dimitrie Cantemir susţine originea romanică a tuturor
românilor, folosind ca argumente numele ţării şi limba
română: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a
moldovenilor şi a tuturor oriunde se află a românilor,
precum şi singur numele de moşie ne arată şi limba cea
părintească un nebiruit martor ne este.”
Cantemir arată că suntem urmaşii unui popor, care
a creat o civilizaţie şi o cultură clasică. Cantemir nu
izolează istoria românilor de istoria altor popoare, ci o
integrare în istoria universală. Spre deosebire de
cronicarii, care au scris numai despre moldoveni,
Cantemir scrie despre toti românii macedoneni în
Descrierea Moldovei. A fost scrisă din cererea Academiei
din Berlin; a fost scrisă iniţial în latină, apoi tradusă în
română; este prima lucrare ştiinţifică românească în care
autorul încearcă să definească individualitatea poporului
român printre celelalte popoare, individualitatea istorică
materială şi spirituală; este o monografie care prezintă
complex şi complet Moldova de la începutul secolului al
XVII-lea. Lucrarea are în primul rând un înţeles ştiinţific,
pentru că ne dă informaţii preţioase despre organizarea
socială, politică, culturală a Moldovei, istoria, geografia,
etnografia şi economia ei. Lucrarea are un înţeles literar
pentru că ea cuprinde elemente de exprimare artistică:
epitete, comparaţii, descrieri, portrete.

Vârsta eroică a istoriei naţionale

Grigore Ureche înfăţişează o epocă istorică glorioasă de


maximă înflorire statală şi culturală, din timpul domniei
lui Ştefan cel Mare, căruia cronicarul îi dedică cea mai
mare parte a scrierii.

Portretul lui Ştefan cel Mare

Lui Ştefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din


letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul
nu se sfieşte să-l judece uneori (de exemplu îl consideră
mai curând un războinic de dragul războiului decât un
patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea
voievodului este prezentată secvenţial:
a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);
b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu
mare de stat”) şi cel moral, alcătuit dintr-o enumerare
de însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge
nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la
ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi
lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la
lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme
chiar înfrîngerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios
se rădica deasupra învingătorilor”);
c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan (jalea,
intrarea în legendă à domnitorului);
d) participarea naturii la durerea generală;
e) o scurtă şi precisă informare istoriografică.
Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura
română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta
scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a
creiona portrete.
Arta portretului se ilustreaza exemplar in portretul lui
Stefan Cel Mare,elogios in intregul sau, alcatuit insa din
lumini si umbre, in constructia sa relevandu-se o
evidenta reticenta a afirmatiilor encomiaste,o ezitare
bine controlata in contructia frazei,pentru a da
autenticitate si obiectivitatea virtutilor marelui
domnitor;

Letopiseţul Ţării Moldovei (Grigore


Ureche)

"Letopiseţul Ţării Moldovei" prezintă evenimente de la


"descălecatul cel de-al doilea" adică de la domnia lui
Dragos Vodă la domnia lui Aron Vodă (1359-1594).
Această cronică va fi tipărită pentru prima oară de Mihail
Kogălniceanu în 1852.
Letopiseţul este precedat de o "Predoslovie" (o prefaţă)
în care autorul îşi va argumenta motivele pentru care a
redactat această operă.
Principalul argument ar fi acela că urmaşii trebuie să
cunoască istoria predecesorilor. Totodată Grigore Ureche
se plânge de insuficienţa izvoarelor care i-au servit ca
punct de pornire, o cronică a domniei lui Ştefan cel Mare
fusese redactată in limba slavonă de Eftimie şi Macarie.
Ideile fundamentale in acest letopiseţ sunt:
- ideea unităţii de origine a românilor din toate
provinciile "toţi de Ram se trag";
- latinitatea limbii române aducând ca argument evoluţia
etimologică a unor cuvinte;
- latinitatea poporului român.
În alcătuirea letopiseţului Grigore Ureche surprinde
schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere,
obiceiurile de înscăunare, situaţii de viaţă şi fapte
exemplare.
Eroi exemplari precum Ştefan cel Mare sunt propuşi ca
nişte modele existenţiale deoarece sunt puşi în slujba lui
Dumnezeu şi mai ales a ţării.
La polul opus se află cei care încalca legile divine dar şi
pe cele omeneşti. Un astfel de personaj negativ care
suportă consecinţele faptelor sale este craiul polon
Albert.
Scrierea cronicii este străbătută de ideea respectării
actului creator. Autorul ştie că opera sa este importantă
deoarece reprezintă un încput al scrisului în limba
română pentru ca poporul nostru să nu fie "asemeni
fiarelor şi dobitoacelor".
Arta narativă a letopisetului :
Arta narativă a acestui letopiseţ constă în: rafinamentul
descrierilor ("episodul invaziei lăcustelor") şi acuratetea
naraţiunii astfel domnia lui Ştefan cel Mare este
prezentată prin faptele sale istorice, personalitatea
domnitorului în dispoziţiile sale sufleteşti contradictorii.
Cronicarul face nu doar o trecere in revistă a faptelor ci
prezintă şi împrejurările morţii domnitorului,
sentimentele poporului în faţa acestui eveniment nefast
şi chiar starea vremii din acea perioadă.

Letopiseţul Cantacuzinesc

Personajul cel mai important al cronicii lui Ion Neculce


este Dimitrie Cantemir, căruia îi conferă o tipologie de
personalitate imponatoare a timpului său.
Cantemir este un om doritor nu atât de avere, cât de
faimă, atât cărturărească, de om invăţat, cât şi militare,
de luptător pentru eliberarea românilor de sub dominaţia
Imperiului Otoman, căruia îi prevede de altfel decăderea
inevitabilă, în lucrarea sa “Historia incremetorum atque
decrementorum Aular Othomanicae”.
Acţiunile lui Dimitrie Cantemir sunt preţuite la valoarea
lor adevărată:”…şi văzând ca atunce trage toata
creştinatea bucuria şi nădejdea creştinilor, adeca
moscalilor, au inceput şi el a să ajunge cu creştinii şi a-i
inştiinţa la Poarta. Şi aşe cu meşteşug au scris la Poarta,
ca să-I dea voie să facă a să agiunge cu moscalii şi ce-ar
vide şi ce-ar înţelege, de toate să facă ştire Porţii. Deci
vezierul, gândind că va fi drept Porţii datu-i-au şi ace
voie”.

O samă de cuvinte

Neculce se simte dator sa continue efortul inaintasilor


sai, si anume pentru perioada 1661 – 1723, dar
mentalitatea sa este mult deosebita de cea a lui Ureche
si Costin.
Predoslovia ‘Letopisetului’ arata limpede ca autorul
acorda foarte putin credit izvoarelor, cu motivatia ca a
scris singur ‘dintru a sa stiinta’.
Felul cum intelege sa isi prezinte corpusul de anecdote si
legende, grupate sub genericul ‘O sama de cuvinte’
pledeaza pentru acelasi lucru : ‘cine va voi sa le creada,
bine va fi, iar cine nu va voi, iar bine, cum ii va fi voia,
asa va face’. D e cand a preluat domnia Moldovei,
Stefan-Voda cel Bun a purtat numeroase batalii cu turcii
si a obtinut multe victorii. Iar pnetru fiecare razboi
castigat ridica o manastire.
Legenda intemeierii manastirii Putna povesteste ca
Stefan-Voda a tras cu arcul iar locul in care s-a oprit
sageata, a desemnat locul in care s-a ridicat manastirea
ce impresiona prin grandoare, bogatie si lux.
La moartea sa, Stefan-Voda a lasat manastirii Putna
doua obiecte : arcul sau si un pahar. Primul dintre
acestea a fost furat de catre cazaci, lesi si moldoveni pe
vremea lui Constantin Cantemir- voda, iar cel de al doilea
s-a pastrat pana la a treia domnie a lui Mihai Racovita-
voda, cand a fost distrus de catre un anume Misail
Chisilita.
Dupa infrangerea de la Razboieni, Stefan-voda cel Bun a
dorit sa se retraga in Cetatea Neamtului insa mama sa
nu a acceptat, sfatuindu-l sa persevereze.
Aflat intr-un mare impas, acesta a mers sa-i ceara sfatul
parintelui Daniil Sihastru, care l-a indemnat sa nu
renunte, iar dupa ce-i va invinge pe turci sa faca o
manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe. Ceea ce
Stefan a si facut : a ridicat manastirea Voronetul, cu
hramul Sfantului Gheorghe. In continuare, Neculce
puncteaza legenda conform careia un anume Purice
aprodul, pentru ca l-a ajutat pe domn, si-a schimbat
numele in Movila, dand astfel nastere unui neam de
mare seama, ai carui urmasi au ajuns chiar domni.
Stefan-voda, ca si fiul sau Bogdan au purtat multe
razboaie si cu lesii, pe care i-au supus la crancene robii.
Legenda spune chiar ca ii puneau pe lesi sa traga in plug
in locul animalelor.

La moartea sa Stefan-voda a lasat cuvant fiului sau sa nu


inchine tara decat turcilor, ca acestia sunt un neam
intelept si puternic.
Urmeaza consemnarea unor fapte din timpul lui Petru
Rares :venirea la tron, gonirea acestuia si revenirea la
tronul Moldovei.
Alecsandru Lapusneanu a intemeiat si el o manastire,
cea de la Slatina, pe locul unui vechi paltin.

Dupa aceea, Despot-voda, din sluga a lui Despot cel


Mare, a ajuns domn, prin inselatorie. O alta intamplare
interesanta este aceea cand turcii l-au decapitat pe
Barnovschi-voda. Se spune ca, vazandu-si stapanul mort,
calul acestuia a inceput sa sara si sa se agite, iar turcii
au vazut acestea drept o dovada ca Barnovschi-voda
fusese un om drept, s-au cait ca l-au ucis si s-au jurat ca
de atunci inainte sa nu mai omoare niciun domn al
Moldovei.
Vasilie-voda a fost si el un om harnic, un domn priceput
care a incercat sa intretina relatii amiabile cu turcii, insa
la batranete l-a cuprins lacomia si a pradat manastirea
Putna, sperand ca va gasi bani. Dar nu a gasit si a fost
detronat de catre Gheorghie Stefan-voda care a si
restaurat manastirea.
Devenit domn, Ghoerghie Stefan- voda a pricinuit

Începuturile literaturii artistice; arta naraţiunii


şi a portretului

Cronica lui Grigore Ureche dobândeşte o valoare literală


incontestabilă prin relatera care dă peste istoria propriu-
zisă, prin organizarea discursului epic, prin naratiune,
descriere şi portret, realizându-se o adevărată imagine a
lumii medievale româneşti, o imago mundi, una din
lumile posibile de care vorbesc naratorii moderni.
Cronicarul este interesat de calitatea însemnărilor sale,
nu de cantitate, supraveghează evenimentele cu atenţie,
respectând, desigur, temporalitatea istorică firească, dar
intervenind pentru a le da in summum de semnificaţie.
Înzestrat fiind cu darul de povestitor, Grigore Ureche
este întemeietorul portretisticii în literartura română
veche. În virtutea talentului său, el selectează figurile
domnitorilor sau boierilor, le ierarhizează, le dă contur
propriu, punând alături de trăsăturile fizice şi anecdote -
însusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini -
portrete de domnitori din cronica lui dovedeşte o
varietate apreciabilă, concizie, preciziune de nuanţe,
arta concentrată. Efigia lui Ştefan cel Mare, modelul
clasic, este realizat din linii simple, dovedind o
incontestabilă artă de portretist. Glorificând eroul care a
dat Moldovei stabilitate şi independenţă, Ureche
concepe povestirea din câteva momente: împrejurările
morţii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele
poporului la moartea lui Ştefan, intrarea lui în legendă,
aprecieri asupra vremii şi o scurtă însemnare
istoriografică.

Ion Neculce

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de


compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării
Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Constantin
Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 până la
1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a
cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de
diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la
Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la
domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a
nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-
au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit
istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în
inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce
poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om
în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt
scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la
diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi
poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil
Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi,
Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan
de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui
Petru Rareş de Alecsandri ş.a.
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu
pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul
direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a
povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi
cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească
cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om.
Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau
slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte
atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare
artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii
moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce,
apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea
extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate
evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare
povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.

Discursul narativ din cronica lui Neculce, aflat in cele mai


multe imprejurari in calitate de narator martor,indreapta
scriitora catre literatura artistica;un fapt istoric al vizitei
tarului Petru cel Mare la Iasi ar fi fost consemnat
succint,fara detalii,subliniinundu-se importanta vizitei si
intelegerile incheiate; in plan literar insa,respectiva
secventa dobandeste spatialitate,detalii,o anume,o
anume succesiune temporala a momentelor
narative,sunt introduse personajele, se foclizeaza
anumite chipuri, in primul rand al imparatului Rusiei,
sunt surprinse obiceiuri protocolare, atitudini ale
actantilor, sentimente, privirea admirativa a naratorului;
ca o viziune de ansamblu, se creeaza atmosfera de
epoca, specifica unui gen literal aparut mai tarziu,
romanul ;
Neculce continua, intr-un spatiu narativ cat mai
convingator, un anume simt tragic al istoriei, preluat de
la Miron Costin, potrivit caruia misterul se observa din
simplitatea faptelor, niciodata din puterea lor de
generalitate.
Legendele lui Ion Neculce fac trecerea, in istoriografia
romaneasca, de la proza expozitiva la cea artistica, de la
simpla consemnare a evenimentului istoric la
transfigurarea lui estetica. Ion Neculce face aici un prim
exercitiu de colegator de folclor din literatura romana,
avand in vedere tocmai caracteristicile creatiei populare
teoretizate mai tarziu : caracterul oral, anonim, colectiv
si traditional al acesteia; naratiunea sporeste in
atractivitate : scriitorul introduce in discurs anecdota,
poanta, umorul, oralitatea, tehnici narative mai
complicate, povestirea in povestire (ca in legenda IV),
foloseste eresurile si basnele pentru a contura
personalitatea unor domnitori faimosi.

Istoria ieroglifică - Dimitrie


Cantemir

"Istoria ieroglifica", scrisa la Constantinopol intre 1703-


1705, considerata primul roman din literatura romana,
un roman alegoric sau roman-parabola, seamana, prin
folosirea unor masti animaliere, cu "Le Roman de
Renard" si, prin virulenta polemica a pamfletului politic,
cu "Istoria secreta" a lui Procopius din Cezareea. in
aceste pagini, Dimitrie Cantemir radiografiaza, in limbaj
criptografic, tabloul politic al epocii sale, luptele
complicate pentru domnie dintre partidele boieresti in
Moldova si in Tara Romaneasca, dintre Cantemiresti si
Brancoveni. in planul alegoric al romanului se lupta doua
tari, a patrupedelor (tara Leului) si a pasarilor (tara
Vulturului). Corbul a dat porunca sa se inlature epitropul
tarii dobitoacelor, Vidra, facand plocoane, in tara
pestilor (Imperiul Otoman), Camilopardalului si
Pleonexiei (Lacomia). Pardosul si Brehnacea carmuiesc
treburile in cele doua imparatii, dar mustele (taranii) se
revolta si le fura bucatele. Corbul si Strutocamila il
banuiesc pe Inorog si uneltesc cu imparatul pestilor
contra lui. Cameleonul il prinde pe Inorog si-1 da
crocodililor, adica demnitarilor turci corupti, imparatia
pestilor este Imperiul Otoman. Vidra este Constantin
Duca, Brancoveanu e Corbul, iar Dimitrie Cantemir este
misteriosul Inorog. in Moldova, mari boieri sunt Pardosul
(Iordache Ruset), Lupul (hatmanul Bogdan), Vulpea (Ilie
Tifescu). in Tara Romaneasca, sunt Cucunozul si
Brehnacea (Mihai Cantacuzino spatarul si stolnicul
Constantin Cantacuzino), Uliul (Stefan Cantacuzino).
Boierimea este reprezentata prin categoria animalelor
"rumpatoare", boierimea mai de jos, animalele de vanat,
iar taranii sunt asimilati clasei insectelor. Cameleonul
este Scarlat Ruset. Poarta este cetatea Epithimia,
Templul lacomiei. Vanat, Inorogul se refugiaza pentru
scurt timp la Cucosul Europei, ambasadorul Frantei.
Actiunea e complicata, cu semnificatii sofisticate, in
maniera barocului literar, manifestat si in expresia
lingvistica, in care limbajul este bogat, cu sonoritati
sumbre sau ironice. Drama Inorogului, marele
nedreptatit al "Istoriei ieroglifice", se desfasoara pe
orizonturi vaste, antrenand Soarele, Calea Lactee,
Galateea.
Alegoria urmăririi Inorogului arată că el nu are scăpare:
"Toate puterile i s-au curmat, toţi prietinii l-au lăsat, în
lantuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea
nepriietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de
acmu, in ceriu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de
ar avea, iarba n-a mai mânca." Nici Lupul nu-l poate
ajuta pe Inorog, nici Filul (Antioh Cantemir). Greutatea
condamnării este netărmurita, iar scăpare nu există,
pentru că “în strâmtori primejdioase, în valuri aşe
holmuroase să se arunce nu-ndrăzneşte şi micsorimea
sufletului dinluntru-l opreşte." Filul ia cunoştinţa de
"preţul tăiat", dar răspunsul este de neputinţă: "1000 de
ani la opreala de ar fi, un dram de pânzer n-aş putea
găsi". Textul atinge uneori accente poetice profunde, ca
in Litania Inorogului, care parasit de toti, isi deplange
soarta intr-un registru liric profund, devenit o incantatie
universala : “Munti, crapati, copaci, va despicati, pietri,
va sfaramati! Asupra lucrului ce s-au facut planga piatra
cu izvoara, muntii, puhoaie pogoara, lacasele inorogului,
pasunele, gradinele, cerneasca-sa, paleasca-sa,
vestedzasca-sa, nu infloreasca; nu inverdzasca, nici sa
odrasleasca si pre domnul lor cu jele, pre stapanul lor
negrele, suspinand, tanguind, nencetara. Implicarea
elementelor naturii este enorma, nitr-o litanie mioritica
de proportii cosmice, cu un ritm interior de o inalta
poezie: “Ochiuri de cucoana voi, limpedzi, izvoara, a
izvora va parasiti si-n amar va primeniti.[…] Clateasca-sa
ceriul, tremure pamantul, aerul trasnet, nuarii plesnet,
potop de holbura, intunerec de negura vantul sa aduca.
Soarele simtii sa-si reteza, luna, siindu-se sa se rusineze,
stelele nu scantaiadze, nici Galeta sa luminedze”.
Limba literala folosita de dimitrie cantemir are un farmec
aparte, reprezentand un moment de tranzitie intre
cuvantul domol, evocator al lui Neculce si involburatele
experiente lingvistice pe care le va suferi limba romana
in epocile literale viitoare, in special cea romantica.

Bibliografie :
Bădărău Dan – Filozofia lui Dimitrie Canteir – editura
Academiei,
Bucureşti, 1964;
Boia Lucian – Istorie şi mit în conştiinţa românescă –
editura Humanitas;
Dimitrie Cantemir – Istoria Ieroglifică vol. I şi II – editura
Pentru
litereratură;
Cartojan Nicolae – Istoria literaturii române vechi –
editura Minerva;
G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până
în prezent –
Editura Minerva;
Maziliu Dan Horia – Barocul în literatura română din
secolul al XVIII-lea,
editura Minerva;
Piru Alexandru – Istoria literaturii române de la origini
până la 1830 –editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică;
* * * * * * *- Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron
Costin şi Ion
Neculce - editura Humanitas;
* * * * * * *- Cronicari munteni – editura Tineretului.