Tema jocului reflectata in literatura

Tot din perspectivă nonficţională ,Ion Barbu abordează tema jocului in poemul "Dupa
melci ",ilustrând consecinţele jocului nevinovat ale unui copil.Intenţia autorului este
de a sensibiliza şi emoţiona cititorul ,adresându - se afectivităţii şi de aceea el
foloseşte un limbaj figurat : "o mogâldeaţă ","ghem vărgat şi ferecat " etc.

Întâmplarea se petrece in timpul postului Paştelui ,într-o zi când un grup de copii

pleacă in căutare de "ierburi noi ,crăiţe,melci ".Ei caută si găsesc un melc cu care un
copil vrea să se joace .De aceea ,el ii spune un descântec pentru a - l determina sa
iasă din cochilie.Descântecul îşi face efectul iar peste pădure se lasă seara.Copilul se
sperie de intuneric şi fuge acasă,părăsind melcul.Acesta este cuprins de frig şi moare
.A doua zi ,copilul se întoarce in pădure ,sperând ca melcul să fi supravieţuit ,dar
găseşte urmele unei tragedii.El incearcă sa învie melcul ,dar totul este zadarnic
,pentru că acesta este mort şi îngheţat .

Acest joc are efecte tragice pentru melc,deoarece acesta moare şi grave pentru copil
deoarece este cuprins de remuşcari ,jocul fiind totodată o experienţă de
cunoaştere,care-i marchează inocenţa.

Dintr-o cu totul altă perspectivă este abordată tema jocului de către Johan Huizinga
in eseul "Homo ludens " .Prin acest eseu ,Johan Huizinga ,are ca scop informarea
cititorului cu noţiuni despre joc :ce este jocul,de cât timp există,cui îi este specific
etc.Acest text se adresează obiectivăţii şi de aceea figurile de stil lipsesc din acest
text ,apelându -se la un limbaj riguros .

Eseul "Homo ludens " este un text argumentativ .Johan Huizinga pleacă de la premisa
că jocul este "mai vechi decât cultura ",il pune in relaţie cu alte teme şi demonstreză
că jocul nu este specific doar oamenilor ,ci şi animalelor .Autorul ajunge la concluzia
jocul este o formă a realităţii cu elementele ei specifice ,legate de vârsta şi de tipurile
de joc .

Într-un final,putem spune că jocul are urmări pozitive şi negative asupra dezvoltării
umane şi indiferent cum este abordat,ajungem la concluzia că el este important
pentru fiecare om ,indiferent de vârsta,cât şi pentru animale,care se joacă întocmai
ca şi oamenii .

"Dupa melci de Ion Barbu"

nivelul mitic, al realitatii primordiale, atemporale, in care se patrunde prin invocatie
magica; dezlantuirea puterilor primordiale, pe care, intr-o adevarata noapte
valpurgica (Marin Mincu), ucenicul vrajitor nu le mai poate stapani; esecul repetarii
invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un proces inadecvat de
cunoastere.

"Dupa melci de Ion Barbu"

Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic.
Mai intai apare copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent
mai putin inzestrat de natura: "Dintr-atatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/
Dintr-atatia frati mai mici:/ Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. rasad mai
rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar."
Iesirea din rand, din matca, arata nevoia de compensare a fiintei, de implinire, prin
cunoastere adanca, prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice, ale
creatiei primordiale.

"Dupa melci de Ion Barbu"

Reconstituirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul, lipsit
de capacitatea de intelegere transcendenta, rateaza cu usurinta, prin predestinare:
"Eram mult mai prost pe-atunci...".
Prima secventa a poeziei figureaza o lume cu tenta de atemporalitate, arhaica, in
fapt una ludica, populata de "tanci ursuzi", "desculti si uzi", "Fetiscane/ (Cozi
plavane)", prezentate in registru comic: "infasate-n lungi zavelci/ O porneau in turma
bleaga".

"Dupa melci de Ion Barbu"

Impresia este de alcatuire intamplatoare a universului social, fapt sugerat de
impactul expresiv al sintagmelor "turma bleaga", "tarla noastra de pitici", pentru care
explorarea lumii are scop initiatic, de cunoastere precoce, prin insistenta asupra
cadrului spatio-temporal precizat in ipostaze primavaratice, "de Paresimi", "prin
Faurar", "la sfintii Mucenici", si mai ales prin simbolistica unui cules arhaic de "Ierburi
noi, craite, melci...".

Bordeiul "umed", simbol al grotei stravechi, semnifica o resuscitare a principiului

increatic originar. Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in registru ludic traduce
intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine
treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare" (Marin Mincu).

Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta
cu o simbolistica profunda, aceea a Increatului ascuns in spirala cochiliei, simbol al
temporalitatii proiectate spre infinit. Granitele realului se rup, in fata intruziunii legilor
transcendente, puse in miscare, prin descantec, de copilul inocent, devenit ucenic
vrajitor. Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o
transforma dupa dorinta copilului.

O voce tainica, incantatorie, ademeneste "melcul bland", situat in mormantul "de foi
ude,/ Prin lastari si vrejuri crude", pe care omul vine "sa-! dezgroape", adica, prin
vocatie demiurgica, sa trezeasca spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui
totem, copilul se joaca, fara a-si da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest
ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea lui, intregul univers: "—
Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din gaoace/ Melc
natang, si fa-te-ncoace."

Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie
deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii
generale, a ierarhiei cosmice, consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec,
asupra initiatului. Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele
negative ale adancurilor, fara posibilitatea de a le mai opri.

Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a

varcolacilor si a babelor stirbe, a tuturor intruparilor grotesti ale tenebrelor. Asistam
la o manifestare de bolgie dantesca, la crearea unei atmosfere fantastice,
tenebroase, in genul romanticilor germani, ca Hoffmannsthal, Tieck sau Goethe.

Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea

lumii magice, nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios,
al lumii, apar fiinte infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc
piezis "ochi bubosi", ca in tablourile suprarealiste. Toate epitetele sugereaza
deplasarea spre sarja, spre baroc, prin acel principiu binecunoscut, "eblouir Ies
yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt, furis/ inghitea din luminis./
Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze searbade de
iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De
barboase/ Joimarite".

Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice,
fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din urma,
unui demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/
Curgeau betele taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru:
harrsi..."

Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un

bestiar al formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele
existentiale ale copilului neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre,
impresionand neplacut timpanele, intr-un tremur al fiintei care scapa in cele din urma
cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca
gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!"