UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA ‘’SFANTA MUCENITA

FILOFTEEA’’

LUCRARE DE DIPLOMA

CRUCIADELE

Coordonator stiintific: Absolvent:

Pr. Conf. univ. dr. ION BICA Iovu

Ciprian
1
 CUPRINS

DESFASURAREA CRUCIADELOR IN SECOLELE XII-

XIII

I.PRIMA PARTE A CRUCIADELOR

-Nasterea ideii de cruciada

-Prima cruciada

-Cruciada a II-a

-Cruciada a III-a

-Cruciada a IV-a: abandonarea unui ideal

II.A DOUA PARTE A CRUCIADELOR

-Cruciada copiilor: expresie a unor realitati sociale

-Cruciada a V-a: cruciada pontifical se naruie

-Cruciada a VI-a: o cruciada laica imperiala

-Ultimile cruciade clasice: cruciada franceza

-Incercari de unire in sec. XI—XIV

-Vechile patriarhate orientale Bisericile nationale : bulgara, sirba, romana,

rusa.

-Bisericile necalcedonene

2
III.URMARILE CRUCIADELOR CLASICE

- Urmarile politico-sociale ale contactului dintre Occident si Orient

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE.

3
 Desfasurarea cruciadelor in secolele XI – XIII

Nasterea ideii de cruciada

Cruciadele au fost feudalitatiii considerate de catre mai toti istoricii

veacului nostru ca o contra ofensiva a apusene impotriva expansiunii arabe.
Aceasta replica a inceput imediat dupa marea invazie araba, de la inceputul sec
al VIII-lea din Europa de Sud Vest, adica din Palestina Iberica. Atunci 13000 de
oameni comandati de Tarik Ibn Ziad au debarcat in sudul regatului vizigot
(Spania); ostirea nu prea numeroasa a sefului arab a reusit sa cucereasca, dupa
circa 7 ani de lupte, aproape in intregime regatul de origine din Palestina
Iberica. Singurele teritorii care nu au fost inghitite de arabi si anexate marelui
Califat au fost Galicia, Asturiile si micile formatiuni feudale insiruite de-a
lungul vailor din Pirinei. In anul 718 arabii din Palestina Iberica, condusi de Es-
Samh, un succesor al lui Tarik Ibn Ziad, au trecut Pirineii cu intentia de a cuceri
statul franc. Ciocnirea dintre arabi si franci, care a avut loc la Tolouse, s-a
incheiat, din fericire pentru crestini, cu infrangerea arabilor. Un deceniu si
jumatate mai tarziu, arabii sau maurii cum mai sunt denumiti cuceritorii
Palestinei Iberice au invadat din nou teritoriul de la nord de Pirinei. Ei au fost
iarasi infranti, de asta data la Poitiers, in octombrie 732.Opriti in defensiva
declansata in aceasta parte a Europei, arabii n-au abandonat insa idee cucerii
lumii apusene, idee pe care au reluat-o in veacul urmator.

In secolul al IX-lea arabii debarca in Sicilia si Peninsula Iberica, unde

repurteaza un lung sir de victorii. In 830 ei cuceresc Palermo. Dupa mai bine de
un deceniu, in 842, ocupa Messina. In acelasi arabii ataca Roma pe care o
jefuiesc. Sase ani mai tarziu, ei intra victoriosi in orasul Bari. In 856, arabii
cuceesc Tarentul, pentru ca in 876 sa ia cu asalt Siracusa.Replica Europei
Occidentale feudale s-a manifestat la inceput destul de lent si de timid. Printre
cei care s-au straduit totusi sa se opuna arabilor si sa-I combata cu mai multa
energie se cuvine sa amintim cateva nume. Primul dintre acestea, in ordine
cronologica, exceptand capetiniile din veacul al VIII-lea, a fost imparatul
carolingian ludovic al II-lea. Acesta a reusit in anul 871 sa smulga din mainile
arabilor orasul Bari. Cam tot in aceeasi vreme, in 880, imparatul bizantin Vasile
I Macedoneanul a recucerit Tarentul.

4
 Normandia, teritoriu cu puternice traditii razboinice, care tineau de
timpurile mai indepartate ale vikingilor a devenit relativ curand, dupa aparitia sa
ca aparitie statala feudala, mama vitrega a elementelor turbulente. Administratia
ducala din Normandia, in dorinta de a pune capat mult prea deselor tulburari, a
consrtans pe cei vinovati de incalcarea legilor sa paraseasca ducatul. Din aceasta
cauza, multi vor pleca in expeditiile de cucerire in bazinul mediteranean sau in
insulele britanice. Dintre cei plecati dincolo de hotarele ducatului, procentul cel
mai ridicat l-au constituit viitorii cuceritori ai Siciliei si si sudului Italiei.

In secolul al IX-lea, cavalerii normanzi si-au oferit serviciile tuturor

acelora care urmareau cucerirea sudului Peninsulei Italice. In acelasi timp insa,
ei au profitat de situatia tulburede acolo la care au contribuit intr-o insemanta
masura pentru a se implanta cat mai solid, formandu-si seniori.In a doua
jumatate a veacului al IX-lea, ei s-au grupat in jurul unui sef mai important pe
nume Robert Guiscard. Sub stegul acestuia, ei au reusit intre anii 1060 si 1076sa
aduca sub ascultarea lor posesiunile bizantine, principatele numite “lombarde”,
Ducatul de Amalfi si regiunea orasului Bari. Din toate aceste teritorii, Robert
Guiscard a constituit Ducatul Apuliei.Cam in aceeasi vreme, o alta capetenie
normanda, Roger I Guiscard, fratele lui Robert, a reusit sa-I alunge pe arabii din
Sicilia. Din teritoriul cucerit, el a constituit un stat normand de sine statator.
Apoi Robert a debarcat in Peninsula Balcanica, unde a cucerit pentru sine portul
Durazzo.

In secolul al XII-lea, in timpul domniei lui Roger al II-lea, cele doua state
normande din Italia s-au unit formand un regat care cuprindea toata partea de
sud a Italiei.Aparitia statelor normande din Italia a avut o mare importanta
pentru desfasurarea politicii din aceasta zona si din Orientul Apropiat datorita
conflictelor dintre normanzi si bizantini, dar mai ales din cauza participarii
ostilor normande la cruciade, al caror suflet au fost mult timp.Apoi, prin
cuceririle normande, lumea apuseana a deblocat bazinul apusean al marii
mediterane, ceea ce a creat posibiltatea lansarii unui atac impotriva rasaritului
mediteranean controlat de catre arabi.In lupta sa impotriva arabilor, Roger I a
fost sprijinit substantial de unele orase italiene ca Genova si Pisa, datorita
faptului ca acestea au avut mult de suferit de pe urma unor raiduri arabe, cum au
fost cele din 935, cand a fost jefuita Genova sau cele din anii 1004 si 1011 cand
aceeasi soarta a avut-o si Pisa.In acelasi veac, al Xi-lea, armatele cetatilor Pisa
si Genova, din proprie initiativa sau la chemarea papalitatii, au jefuit mai intai o
parte a coastei africane, dupa care, in 1087, au debarcat in Tunisia, atacand si
cucerand capitala acestei tari, eliberand totodata un mare numar de captivi
crestini.

5
 In secolul urmator, normanzii din Sicilia intreprind, pe aceeasi coasta
africana, cateva raiduri care s-au soldat cu cucerirea orasului Tripoli (1146) si a
orasului capitala Mehdia (1148). Cocomitent cu atacul declansat impotriva
capitalei tunisiene, normanzii au luat cu asalt orasele Sussa si Sfax, pe care le
vor pastra in mainile lor un timp foarte scurt.Daca Sicilia a fost prima zona in
care s-au ciocnit pe o scara mai larga europenii cu arabii, Peninsula Iberica a
fost a doua zona de confruntari militare.

In secolul al X-lea in teritoriul de la sud de Pirinei erau patru state

de marime si importanta diferite:Califatul de Cordoba,comitatul
Barcelonei,regatul Navarrei si regatul Leonului.Dintre acestea,cel mai puternic
era califatul de Cordoba.Capitala caliatului,orasul Cordoba,numara in acea
vreme circa 300000 de locuitori.In centrul orasului se afla celebra moscheie
sustinuta de 1400 coloane.Universitatea de aici avea o biblioteca ce numara
peste 600000 volume.In califat, dar mai ales in capital sa, pulsa o intense
activitate mestesugareasca devenita celebra in special prin obiectele din piele
sau metal,acest stat a devenit astfel cel mai dezvoltat din punct de vedere
economic din intreaga lume mediteraneana.

Comitatul Barcelonei si regatul Navarrei se gaseau la poalele

Pirineilor.La origine, cele doua state au fost doua marci: marca Spaniei si marca
Gasconiei, infiintate,si una si cealalta la sfarsitul veacului al VIII-lea de catre
Carol cel Mare.Dupa tratatul de la Verdun1 cele doua marci au intrat in
stapanirea lui Carol cel Plesuv facand parte din regatul Frantei.La incepul
veacului al X-lea,marca Gasconiei s-a transformat in regat independent sub
numele de regatul Navarrei.Cea de-a doua maca devenita doar comitat, a
continua sa faca parte din regatul Frantei.

Regatul Leonului numit astfel dupa numele capitalei sale, ocupa

partea de nord-vest a Spaniei.In istorie el mai este cunoscut si sub numele de
regatul Asturiilor.Deci cel mai mic dintre toate statele crestine din Peninsula
Iberica, si cel mai slab, el a fost acela care,catre sfasitul secolului a VIII-lea, a
deschis conflictul cu califatul de Cordoba, conflict care va fi cunoscut sub
denumirea de reconquista,si care va dura pana in ultimi ani ai veacului al XV-
lea.In cursul acestor lupte de secole, victoriile au alternat. La inceput ele au
suras crestinilor datorita in special crizei interne care cuprinsese califatul.Ca
urmare a primelor cuceriri, in teritoriile de curand eleberate, au aparut la
inceputul veacului al XI-lea,doua regate noi: Aragonul si Castilia.Primul situate
pe Ebru la est de Navara,cel de-al doilea, pe platouri intre Navarra si
Leon.Decadenta musulmana din Spania a luat sfarsit odata cu sosirea pe aceste
1
In urma acestui tratat (843), Imperiul carolingian s-a impartit in trei state.
6
meleaguri al almoravizilor,nomazii din deserturile sahariene,ascetii si fanaticii,
un amestec de calugari si razboinici, chemati in ajutor de catre califul din
Cordoba.Sositi in Spania la aliati, ei s-au tranformat rapid in cuceritori.Avandu-
i pe almoravizi in frunte, califatul si-a recapatat brusc vigoarea militara.Dar nu
pentru mult timp, intrcat, cuceriti repede de rafinamentele civilizatiei andaluze,
almoravizii au agatat cu graba armele in cui pentru a se bucura din plin de
nevisata viata descoperita aici.

Dupa anul 1090 lumea islamica sa impartit in cateva zone:

sultanatele si emiratele turce din Orientul Apropiat; califatul Fatimizilor din
Egipt si o alta zona cuprinzand Spania si Maghrep-ul, guvernate de emiri
saharieni. Din aceasta lume singurele regiuni care aveau contact direct cu statele
crestine erau sultanatele si emiratele turcesti din Orientul apropiat si zona
vestica a lumii musulmane, care cuprindea Spania si partea de nord-vest a
Africii.In peninsula Iberica, profitand de noua decadere a califatului, statele
crestine reiau ofensiva lor la finele veacului al XI-lea.Desi avantajati intr-un fel
crestinii nu repurteaza nici de data aceasta numai victorii.Motivul
semisucceselor trebuie cautat printre altele,in faptul ca expeditiile crestine au
avut un caracter sezonier, temporar lucru pentru care ele au fost denumite
algarades, adica incursiuni facute de cateva cete de cetateni.O alta cauza care a
contribuit la alternarea succeselor cu infrangerile a fost si fragmentarea fortelor
crestine.Inainte de a incheia acest episode, se cuvine sa amintim un fapt care a
provocat o oarecare confuzie in randurile istoricilor.Dupa cum se stie,la
reconquista au participat si nespaniolii. Astfel incepand cu veacul al X-lea isi
fac aparitia pe campurile de lupta al Spaniei cavalerii francezi.Primii sositi in
ajutorul reconquistei proveneau din ducatul Gasconiei si din comitatul de
Toulouse.Din veacul urmator participa la reconquista si cavalerii din
Burgundia.Cu participarea acestor lupta a imbracat un cavaler international.Si
desi a fost indreptata impotriva lumii islamice reconquista nu poate fi numita
cruciada pentru simplu motiv ca acest razboi indelungat n-a fost organizat si
nici condus de papalitate,cu tote ca unele incercari in acest sens le-a schitat
biserica apuseana in din 1073 cand papa Grigore al VII-lea a facut tot ceea ce i-
a stat in puteri pentru a pune pe picioare o cruciada.

Anul 1094. La papa Urban al II-lea se prezenta un om, imbrăcat in haine

de pelerin. Inalt,uscat, slabit pâna la epuizare, cu privirea tristă si fata osoasă
brazdată de o tainică suferintă, parea bolnav. Se recomandase Petru din Amiens,
nobil scapatat picard, supranumit si Pustnicul, nu se ştie dacă in urma unei
porecle sau a unei practici. Spunea ca facuse o calatorie in Palestina, de unde se
intorcea cu o suplică din partea patriarhului lerusalimului către pontiful roman,
fapt ce i-a inlesnit pe data intrevederea dorită. A fost o audientă dintre cele mai
7
ciudate, cu urmari dintre cele mai neasteptate, careia multi istorici nu-i dau
crezare, punând-o pe seama legendei. Dar să lăsam evenimentele sa-si depene
firul, asa cum au fost ele pastrate in amintire si consemnate in scris2.

Petre Pustnicul — căci cu acest nume a ramas in istorie — , in cursul

pelerinajului sau, a trăit toate greutătile pe care turcii selgiucizi le făceau
pelerinilor europeni. Fiecare pas spre lerusalim trebuia răscumparat cu bani sau
cu timp indelungat de prizonierat. Atacati si jefuiti de punga ascunsa cu griia la
piept si indispensabilă continuarii drumului, pelerinii erau de multe ori siliti sa
se travestească in negustori ca să nu fie recunoscuţi, sa-şi ofere serviciile cui se
nimerea si unde se cerea, pentru a avea cu ce se hrani.

Petre Pustnicul in lunga si anevoioasa sa peregrinare, nevoit fiind si el nu

odata sa-si intrerupă călătoria sau sa se ascundă, nu si-a irosit timpul degeaba.
El a cercetat drumurile, a aflat care din ele erau mai sigure si mai usor de
străbătut, a observat care erau porturile unde corabii străine puteau sa ancoreze
fără dificultate, in sfirsit, s-a convins ca tara nu era nici pe departe asa bine
pazita. Atacurile incidentale ale unor bande de musulmani asupra drumeţilor
neinarmaţi erau singura dovada a unei autorităţi ce se impunea cu greu, fapt ce
si facea ca jaful sa fie la indemana oricui. Petre Pustnicul credea că turcii nu sint
in masură să mobilizeze o armată puternică, in stare sa reziste unui atac sustinut
si indelungat. Cu aceste ginduri el l-a vizitat pe patriarhul lerusalimului care,
este de inţeles, nu a ezitat să adreseze papei o scrisoare prin ciudatul pelerin. In
cuvinte patetice el descria situatia tristă a crestinilor din ,,tara sfintă" si cerea un
ajutor imediat. Toate acestea dovedesc că Petru din Amiens nu a fost un pelerin
oarecare, un sihastru, cum l-a aureolat legenda, obsedat doar de o idee religioasă
de devotiune, ci un om având in el simţul militar si politic ,cu spirit de initiativa
şi putere de convingere, fara indoiala datorata unui limbaj bine ales si unei
expuneri logice. Oricum istoncul trebuie sa ţină seama de ele si sa nu neglijeze
rolul unui personaj, considerat mai dcgraba obscur, rol care va creste pe masură
ce se va organiza prima cruciadă, eclipsindu-l chiar pe cel al papei Urban al Il-
lea.

Înarmat cu o cerere din partea singurei autorităti din lerusalim recunoscută

de Occident, informat in amănunt despre situatia din Palestina, Petre Pustnicul
s-a considerat indreptătit sa se infătiseze dinaintea pontifului roman si, nu numai
ca a facut-o neintârziat, fara a-şi lua ragazul sa se odihnească după obositoarea
calatorie sau sa-si scuture colbul adunat pe drum, dar demersul sau a fost bine
primit si aprobat de catre papă, care i-a adresat cuvinte incurajatoare. Urban al
2
Despre Petre Pustnicul da informatii cronicarul Guibert de Nogent,in Gesta Dei per Francos.Recueil des hristoriens des
croisades,Historiens occidentaux,vol.III,p.142 si urm.;v.si Anna Comnena Alexiada, trad, de M. Marinescu, prefata, tabel
cronologic si note de N. S. Tanasoca, vol. II, Bucuresti, 1977, p. 84—91.
8
Il-lea, spirit aprins si indrazneţ, remarcabil om politic, era adeptul actiunilor
grandioase pe care si le dorea si era gata sa le conducă. Fara indoială, papei nu
i-au scapat fanatismul lui Petru din Amiens si accentele de misticism exagerat,
dar i-a incurajat zelul, caci Urban al Il-lea a intrezărit in pledoaria emotionanta a
lui Petru mobilul ce avea sa dea viata proiectului predecesorului sau, Grigore al
VII-lea, transforrnindu-l intr-un act politic de mare anvergura, cu urmari
considerabile pentru Roma. Adversarul temporal al scaunului apostolic,
imparatul german, era istovit de lupta dintre sacerdotiu si imperiu, ce se
prelungea de aproape douazeci de ani. Acum era momentul politic ca papa sa
dea curs cererii de ajutor, formulata cu citiva ani inainte de imparatul bizantin,
si aceasta cu atit mai mult cu cit aflase de proiectul de alianta dintre cei doi
imparati3. Colaborarea trebuia oprita cu orice pret. O expeditie generala
impotriva ,,necredinciosilor", avind eliberarea lerusalimului ca scop final, era
binevenita. Urmarea ar fi fost o crestinatate unita sub conducerea aceluiasi papa,
recunoscut ca sef spiritual si politic atit in Occident, cit si in Orient, unde era
asteptat de imparat si de patriarhul lerusalimului, iar acest rezultat ar fi fost cea
mai mare victorie morala a lui Urban al II-lca asupra lui Henric al IV-lea,
incapatinatul sau concurent la stapinirea universala.

Petre Pustnicul era omul potrivit, in stare sa-l secondeze pe papa in

actiunea de mobilizare a Europei. Fizicul sau parca descarnat, ochii arzatori
faceau o impresie puternica. De aceea, Urban al Il-lea i-a dat scrisori de
recomandare catre toti principii, odata cu imputernicirea de a predica ,,razboiul
sfint" in Orient. Despre cruciada deocamdata nu se spunea nimic. Papa era
preocupat sa refaca armonia dintre el si principi si sa restabileasca disciplina in
biserica, doua imperative de neinlaturat daca voia declansarea unei expeditii
militare generale si recunoasterea sa ca sef al crestinatatii. O prima masura a
fost aceea de a ridica excomunicarea imparatului bizantin. Din nou numele lui
era pomenit in biserici, teoretic punindu-se capat schismei. Mai raminea sa se
faca ordine in insusi corpul catolic al crestinatatii. Motivul dezbinarii era
generat, pe de o parte, de nesupunerea clerului german, care la adapostul luptei
dintre sacerdotiu si imperiu manifesta tendinţe centrifuge fata de Roma, pe de
alta, de conflictul dintre biserica si regele Frantei, Filip I, care se soldase cu
excomunicarea acestuia din urma.

In vara anului 1095 se intrunea la Piacenzza un conciliu, avind ca scop

aducerea in ascultare a prelatilor refractori fata de autoritatea papala. La con-
ciliu participa si o delegatie bizantina, ceea ce a facut multa impresie, iar
prezenta ei avea sa readuca in discutie lupta impotriva ,,necredinciosilor".
Cronicarul Bernold de Constance relateaza că: ,,ambasada imparatului de la
3
W. Holtzmann, Deitrage zur Rechis und Papstgeschichte des hohen Mittelalters, Bonn, 1957, p. 55 — 58.
9
Constantinopol a venit la acest conciliu si a implorat pe papa si pe toti crestinii
sa vina in ajutorul bisericii din Rasarit pe care idolatrii aproape au distrus-o in
aceste regiuni, pe care le-au cucerit pâna aproape sub zidurile cetatii
Constantinopol"4. Papa a sustinut apelul, cerând la rându-i ca imparatul Alexis
sa fie ajutat. Nu este vorba nici de data aceasta de organizarea unei cruciade, dar
cu toate acestea conciliul de la Piacenzza a jucat un rol determinant in nasterea
ideii de cruciada.

De la Piacenzza, toamna, papa a trecut muntii si s-a indreptat spre

Clermont, in sudul Frantei, unde convocase un alt conciliu. În timpul calătoriei,
probabil ca a reflectat mult asupra felului cum avea sa se produca interventia
militara a Europei apusene in Rasarit. Fapt este ca la Clermont papa avea deja in
minte cruciada. La conturarea ideii şi clarificarea ei se poate sa fi contribuit
discutia purtata cu contele de Toulouse, Raymond al IV-lea, in scurtul popas
facut la manastirea Saint-Gilles, precum si schimbul de pareri avut cu prelatii de
la manastirea Cluny, unde, de asemenea, s-a oprit in timpul calatoriei citeva
zile. Cu aceasta ocazie, fara indoiala, a fost dezbatuta ,,problema spaniola" si a
stapinirii maure in peninsula Iberica, in care erau interesati interlocutorii papei,
prilej cu care Urban al Il-lea a primit informatii despre lumea islamica si djihad.
Conciliul de la Clermont avea sa fie folosit pentru a lansa cruciada, desi el nu
fusese convocat cu aceasta intentie. Scopul concilului era de a se lămuri
problema bisericii franceze, implicate, in conflictul dintre papa si regele
Frantei, Filip I.

Marul discordiei fusese aruncat de contesa Bertrade, fiica neasemuit de

frumoasa a contelui de Montfort. Motive de interes pur politic facusera, din
mândra Bertrade sotia contelui de Anjou, Foulques al IV-lea, un batrin. uricios
şi crud, poreclit incapatinatul, care avea drept singura reputaţie faima de a-si fi
ingropat trei soţii si banuiala de a-şi fi asasinat propriul frate.Se spune că
frumusetea contesei nu a trecut neobservata de regele Franteii care avind o fire
nestatornica — tocmai se despartise fara un motiv plauzibil de sotia sa Berta —
s-a simtit ispitit sa incerce aventura unei noi legaturi. Înca tinar, bine cladit, cu o
fizionomie placuta, accentuata de o galanterie bine studiata, Filip I nu a
intimpinat nici o dificultate in a seduce pe tinara contesa, pentru care
perspectiva unei coroane probabil a fost un motiv tot atit de puternic ca si
celelalie, daca nu determinant. Între cei doi au fost schimbate mesaje in taina,
iar inflacaratul indragostit nu a ezitat, mtr-o noapte, pe cind se afla oaspetele
contelui de Anjou, sa-şi rapească iubita. A urmat scandalul si dublul divorţ: al
regelui de regină, al lui Foulques Incapaţânatul de sotia sa. Mai multi înalti
prelati francezi au fost câstigati de Filip I ca sa-şi dea asentimentul şi sa
4
J. Prawer, Historie du Royaumc Latin de Jerusalem, vol. I, p. 165.
10
inlesneasca planuita casatorie. Faptul a atras mânia papei, care nu fusese
consultat intr-o hotarire atit de importanta ca divortul regelui. Amanuntul cine
era regina Frantei nu-l interesa pe marele pontif, dar cazul in speta era de
competenta tribunalului papal si ambitiosul Urban al Il-lea nu intelegea ca un
rege sa hotărasca peste capul sau, de aceea el a reactionat cu maximum de
severitate: excomunicarea regelui si a prelatilor vinovati de a se fi coalizat cu
suveranul lor. Situatiei incordate trebuia sa i se puna capat acum, cind se
planuia o ofensiva in Orient, de aceea Urban al Il-lea s-a deplasat personal in
sudul Frantei, riscând o discutie pe terenul adversarului. Dar tocmai aceasta
explica insuccesul papei.

Participantii la conciliu au fost putin numerosi. Clerul francez, ca sa nu-si

supere regele, s-a prezentat in numar mic, doar câtiva episcopi. Clerul englez a
refuzat sa vina la o intrunire pe pamânt francez, prelatii germani, ca totdeauna,
au facut frondă. Practic, conciliul s-a intrunit in prezenta italienilor, care-l
insoteau pe papa, printre ei se pare ca era si Petre Pustnicul, si a unei mici
delegatii sosita din Spania, de aceea nu s-a putut hotari nimic in problema
bisericii franceze, iar excomunicarea regelui nu a fost ridicata. In schimb, papa
a socotit prilejul nimerit sa dea curs gindului care-l obsedase tot drumul si, in
ultima zi a conciliului, ca un fel de addendum., in afara discutiei prevazute si
spre uimirea tuturor, a lansat apelul de cruciada5. Era acesta un fel de a atenua
esecul unui conciliu, suprinzindu-si auditoriul printr-o initiativa politica pe cât
de originala pe atit de îndrăzneată? Era un fel de a-si dovedi ca o calatorie, atit
de obositoare, nu fusese zadarnica? Raspunsul l-a avut pe loc. Clerul prezent la
conciliu s-a declarat de acord. Din rindurile lui s-a desprins Ademar, episcop de
Puy, si a cerut primul sa se inroleze cruciat. Exemplul lui a tot: urrnat pe data de
multi altii dintre cei de fata. Astfel, faima conciliului a fost asigurata in modul
cel mai neasteptat. Dintr-un esec s-a transformat intr-un succes rasunator. Un
participant la conciliu, Guibert de Nogent, avea sa noteze mai tirziu in istoria sa:
,,Conciliului de la Clermont i s-a dus intr-atit vestea prin toate provinciile
Frantei, incit fiecare om, cum auzea zvonul prescriptiei papale, indemna pe
vecinii si rudele sale sa porneasca pe « calea Domnului» caci asa se numea, pe
atunci, expeditia care se astepta [,..]"6.

Despre conciliul de la Clermont avea sa se vorbeasca mai bine de o suta de

ani ca despre o mare minune, istoriei adaugindu-i-se legenda si fantezia
cronicarilor. Ce s-a spus la concilium iegatura cu cruciada nu se cunoaste precis,
5
Ibidem, p. 165—173.
6
Guibert de Nogent, ob. cit., p. 140.

11
asupra acestui punct contemporanii evenimentului pastreaza ta.cerea. Dar se stie
ca, inainte chiar de dizolvarea adunarii, au fost luate priinele masuri. A fost
desemnat conducator al armatei Ademar de Puy, numit ad hoc legat papal al
cruciadei. S-a fixat locul de adunare al trupelor, la Puy, precum si data plecarii
cruciatilor spre Orient, anume mijlocul lui august, dupa strângerea recoltei,
pentru a se putea asigura proviziile de drum si a nu ramine fara hrana familiile
celor plecati, intr-o vreme cind de mai multi ani recoltele erau proaste. De aitfel,
problema economica a cruciadei era lasata sa fie rezolvata de conducatorii ei,
care urmau sa fie alesi ulterior. Totodata, conciliul a definit situatia juridica a
cruciatiior, ei si bunurile lar fiind luati sub protectia bisericii. Papalitatea se
temea de înrolarea unor elemente nedorite, care ar fi semanat dezordini pe drum
si ar fi devenit o povara pentru arrnata, de aceea, tot la Clermont, s-a stabilit ca
nimeni sa nu poata participa la cruciada fara asentimentul bisericii.

Prima cruciada

Dupa închiderea conciliului de la Clermont, papa a lansat un apel catre

întreaga Europa crestina, episcopilor revenindu-le obligatia sa transmita tuturor
preotilor din parohii dispozitiile adoptate de conciliu cu privire la cruciada.,
Acestia, la rindul lor, trebuiau sa le faca cunoscute poporului. Urban al II-lea
insusi s-a facut propagatorul propriei sale idei si, in cursul iernii anului 1095 si
in primavara anului urmator, a calatorit din loc in loc, indemnind credinciosii sa
ia parte la expeditie. Drumul parcurs era acelasi de la venire. El s-a rezurnat la
sudul Frantei si nordul Italiei. Un popas mai indelungac l-a facut in Proventa,
regiune aflata sub influenta contelui de Toulouse, si unde pericolul maur — dat
fiind apropierea de Spania — pregatise intr-uu fel spiritele la o lupta impotriva
Islamului. Apelul papei nu putea fi decit bine primit. Din itinerariul, ales cu
grija de papa, precum si din stiruinta de a se face ascultat in regiunile pe care le-
a strabatut, rezulta ca, in ciuda caracterului general al apelului, intentia lui
Urban al II-lea era sa ridice o singura. armata, din sudul Frantci, sub conducerea
lui Ademar de Puy. Nu credea ca poate aduna trupe din domeniile capetiene, din
Champagne, de pilda, sau din Burgundia, atita vreme cit regele Frantei era
excomunicat si cu atit mai putin din Germania, unde autoritatea scaunului
apostolic slabise simtitor.

Daca in ceea ce priveste Germania nu s-a inselat, cu totul altfel s-au

petrecut lucrurile in Franta. Rezultatul propagandei bisericii si, mai ales, efortul
12
depus de Petru din Amiens au depasit asteptarile papei. Nu numai tăranii izolati
s-au pus in miscare, ci sate intregi. Colectivitatile rurale isi aratau si de data
aceasta coeziunea si puterea de actiune asupra spiritului uman. ,,Nu mai putin
ridicul — afirma Guibert de Nogent — este faptul ca multi dintre cei care astazi
nu aveau nici o dorinţa de a pleca si râdeau in gura mare de cei ce isi vindeau
lucrurile, spunind ca ii astepta un drum chinuitor si o inapoiere jalnica, in ziua
urmatoare, printr-un impuls neasteptat, dadeau inapoi pentru câteva monede tot
ce cumparasera si strinsesera si se alaturau si ei celor care porneau la drum si de
care isi batusera joc mai inainte [. . . ]. Saracii potcovindu-si boii, asa cum se
potcovesc caii, si inha-mindu-i la carucioare cu doua roate, zdruncinau in ele
boccelele si copiii cei mici"7 . Femei si fete, batrini si tineri formau o gloata de
nedescris,. gata sa indure, privatiunile unei calatorii al carui capat nu-lputeau
intrezari, sa riste sa se lase doboriti de istovire, macinati de boli pentru a sfirsi la
o inargine de drum, sub cerul liber, parasiti de ai lor, fara a area mingiierea unui
ultim adapost si fara a simti caldura binefacatoare a unui pat. Inrolarea maselor
de ţarani apare din cronici o enigma chiar pentru contemporani. Acelasi Guibert
de Nogent se intreba : ,,cine va putea istorisi despre batrinii si copiii porniti la
razboi; cine ar putea insira gloatele de fete marsaluind in zdrente murdare?" 8.

Multimea provenea din nord-estul Frantei, Lorena, Flandra, Germania

renana. Seceta si foamea ii alungasera pe oameni din gospodariile lor si lipsiti
de orice spirit de prevedere, se grabisera sa-si lichideze avutul, pe un pret de
nimic, netinind seama de truda agoniselii lui; de exemplu, cu cinci dinari se
puteau cumpara opt oi; vindeau tot ce aveau, nu la valoarea produsului, ci pe
pretul fixat de cumparator, pentru ca nu mai tirziu decit ceilalti sa porneasca in
cruciada, inert se ajunsese ca printr-o totala devalorizare a bunurilor si o
inversare a valorilor sa se cumpere tot ce era scump si sa se vinda. tot ce era
ieftin, spun cronicile9. Scump era tot ceea ce ar fi fost necesar pe drum, iar ieftin
tot ceea ce ar fi ajutat la acoperirea cheltuielilor. O multime de bunuri mobile si
imobile, cu ocazia aceasta, au intrat in mina evreilor, bunuri de care vor fi siliti
curind sa dea socoteala, desi nu au fost vinovati de instrainarea lor.

Multimea saraca s-a strins in jurul lui Petre Pustnicul. O gloata imensa il
inconjura pe predicator, proslavindu-l, inchindu-i-se si oferindu-i daruri.
Exagerarile religioase au si inceput sa actioneze asupra acestor oameni simpli si
creduli si nu o data aveau sa-i impinga la acte necugetate. Orice facea Petre
7
Ibidem, p. 162.

8
Ibidem.
9
Ibidem; v. si Ekkehard d'Urach. Historia Hierosolymitanum ed. H. Hagenmeyer,1977,pag.105,care preia datele din
cronica anonima Gesta Francorum et aliorum HIerosoymitanorum

13
Pustnicul, orice spunea, era socotit ca ceva divin, pina si parul catirului sau era
pretuit ca o relicva, nota acelasi Guibert de Nogent, considerind faptul
extraordinar si demn de transmis posteritatii. Presat de multime, lui Petru nu-i
raminea decit sa porneasca la drum imediat, lucru pe care nu-1 prevazuse si nu-
1 dorise, nici el, nici papa. Mai erau inca cinci luni pina la data hotarita pentru
expeditie (august 1096), semanaturile abia erau date in bob, deci nu exista
posibilitate de aprovizionare a armatei, si totusi au plecat, inarmati cu ce au
gasit — multi nu aveau decit ciomege — si avind ca merinde, atit cit puteau
duce in traista. nu cunosteau nici distanta ce aveau de strabatut, nici greutatile.

Constituiti intr-o ,,oaste sfinta" se credeau indreptatiti sa ia tot ce le iesea in

cale si le era de trebuinta. Petre Pustnicul, ajutat de un anume Walter eel Sarac,
cu greu putea mentine ordinea 10. Asa s-a intimplat ca de marsul primilor
cruciati sa fie legata amintirea unor pogromuri ale evreilor din Europa,
cunoscute sub numele ebraic de gzerot al anului 4856. Trecind Rinul, cruciatii
in zdrente au intilnit comunitatile bogate ale evreilor din orasele Koln si Mainz.
Pretextul religios, al luptei cu ,,necredinciosii", a fost o justificare suficienta
pentru gloata flaminda ca sa se naspusteasca asupra lor si sa-i jefuiasca. Lor li s-
au alaturat oraseni avizi de a-si spori capitalul peste noapte si cavaleri briganzi
cu imaginatie aprinsa, dar mai ales nobili cruciati sositi din urma. Marele
persecutor, contele german Emich von Leisingen se credea harazit de
Dumnezeu sa ajunga imparat al Bizantului si rege al lerusalimului. Oare credea?
Mai degraba juca o farsa pentru a pescui in apele ce se tulburasera. El cu ceata
lui de cavaleri, urmat de saracime, s-a napustit asupra evreilor. In focul
incaierarii, multi evrei — barbati, femei, copii — au fost ucisi.

Istoricul J. Prawer considera ca singura febra religioasa a dezlantuit

multimea impotriva iudaismului Ashkenaz 11. In sprijinul afirmatiei aducea
marturia contemporana a lui Rabbi Solomon Bar Simeon; ,,trecind prin satele
unde se aflau evrei, isi spuneau unul altuia : noi mergem un drum atit de lung in
cautarea idolatriei [...], si iata, evreii [...] traiesc printre noi; sa ne razbunam mai
intii pe ei, sa-i stergem din rindul popoarelor, sa nu se mai pomeneasca numele
lui Israel"12. ,,Poporul ales", ,,adevaratul Israel", erau ei, cruciatii. Cronicarul
Albert d'Aix (Achensis), insa, povestind in amanuntime cum s-au petrecut
evenimentele conchidea : cruciatii ,,au distrus casele evreilor si sinagogile, iar

10
S. Runciman, A history of the crusades, vol. I, p. 121 si urm.

11
J. Prawer, op. cit., p. 182, 189.

12
Ibidem, p. 189.

14
banii acestor victime i-au impartit intre ei", caci ,,i-au nimicit [...] mai mult din
lacomie pentru bani, decit dintr-o judecata dreapta pentru Dumnezeu" 13.

Punctul de vedere al lui Albert d'Aix era si cel al autoritatii bisericesti, care
a dezavuat pornirea salbatica a cruciatilor si modul cum fusese rastalmacita
cruciada. Arhiepiscopul din Mainz a luat sub ocrotirea sa pe evrei si a ascuns in
casele lui pe acesti nefericiti care fugeau ingroziti, totodata le-a pus la adapost
banii si giuvaerurile.

Masacrele insa, din nefericire, s-au repetat intre Rin si Dunare timp de trei
luni, cit a durat trecerea coloanelor de cruciati, inclusiv cetele de cavaleri, prin
Germania, Cehia si Ungaria, lasind o ura de mai multe sute de ani intre evrei si
crestini. Mai mult, cruciada destinata initial sa faca din crestinii muriti in lupta
martiri, a reinviat martirologia evreilor, care credeau acum ca jertfa lor va duce
la izbavirea poporului pentru care se implinise un mileniu de cind isi pierduse
statul si peregrina prin lume.

Cruciatii inaintau anevoie, iar telul final — lerusalimul — raminea la o

departare pe care multi incetasera sa spere ca o vor strabate. Pe masura ce
vremea se scurgea, mizeria crestea in rindul cruciatilor; istoviti de mers si
foame, rosi de boli, ei mureau pe drum. Psalmii de mintuire intonati nu mai erau
de ajuns pentru intretinerea moralului. Descurajarea a facut sa se nasca tot felul
de superstitii, amintind de stravechi mituri ale prosperitatii si reusitei. Cu
profunda indignare Albert Achensis scria cum la un moment dat acesti primi
cruciati, care rataceau fara speranta de la o zi la alta, si-au luat drept calauza o
capra si o gâsca, socotindu-le pline de duh sfint, fapt ce-l facea sa-i numeasca
,,adunare de imbecili si smintiti" 14. In sfirsit, dupa multe pierderi de vieti
omenesti, au intrat in Imperial bizantin, iar in luna octombrie au ajuns la
Constantinopol. Alexis Comnenul, speriat de tulburarile pe care prezenta unui
numar mare de oameni, fara căpătîi, le-ar f i putut provoca in oras, a dispus sa
fie transportati, in cel mai scurt timp, pe coasta Asiei Mici. Aici a luat sfirsit
cruciada saracimii, acesti inselati ai soartei fiind cei mai multi masacrati de
turcii selgiucizi; restul a lost dus in robie. Dintre supravietuitori putini au
revenit in patria lor. Printre cei care au scapat cu viata se numarat si Petre
Pustnicul care, in toamna anului 1097, revenea la Constantinopol, de unde i s-a
pierdut mai apoi urma. Walter cel Sarac era ucis intr-o ambuscada in apropiere
de Nicomedia.

13
Albert d'Aix, Chronicon Hierosolymitanum de bello sacre, in Recueil des historiens
des croisades. Historiens oocidentaux, vol. Ill, p. 265 — 266, 714.

14
Ibidem, p. 225.

15
 In timp ce cruciada populara pornise marsul ei nefast, nobilii feudali au
inceput sa se organizeze in vederea expeditiei planuite. Au fost create patru
corpuri de oaste. Primul corp, condus de Godefroy de Bouillon, era compus din
nobili loreni, al doilea grupa pe feudalii din Vermandois, conducerea fiind
incredintata fratelui regelui Filip I, contele Hugo, caruia i s-a alaturat Robert
CourteHeuse, duce de Normandia, fiul mai mare al regelui Angliei, Wilhelm
Cuceritorul, si care venea cu o mica flota formata din mai multe vase de razboi;
a treia armata era alcatuita din nobili flamanzi si frisoni sub conducerea contilor
de Flandra, Robert si Balduin (acesta din urma era fratele lui Godefroy de
Bouillon) si, in sfirsit, a patra oaste unea cavalerii din sudul Frantei sub
cornandalui Raymond de Saint Gilles, conte de Toulouse, alaturi de care se afla
Ademar de Monteil, episcop de Puy, conducatorul spiritual al cruciadei. Trupe
razlete ale unor feudali, ca Etienne de Blois, Rotrou de Perche, Boemund de
Tarent, Tancred de Sicilia, s-au inrolat si ele in marea expedite. Tot din Italia au
mai participat primii cruciati oraşeni, care s-au inrolat din orasele Pisa si
Geneva si care s-au imbarcat din cele doua porturi preferind drumul mai direct
pe apa. Asadar, se poate spune ca la prima cruciada au participat cruciati din
Franta, Anglia, si Italia. Nobili din Germania au fost foarte putini si nu au avut o
armata proprie, ci s-au alaturat fie lorenilor, fie frisonilor. Explicatia ne-o da
cronicarul Ekkehard von Urach. ,,Aceasta chemare a produs putina impresie
asupra francilor rasariteni, a saxonilor, turingilor, bavarezilor si alamanilor, din
cauza acelei rupturi dintre cler si imperiu, care, incepind din timpul papei
Alexandra, a facut vai! ? sa ne dispretuim si sa ne dusmanim, atit noi pe romani
<pe papa>, cit si romanii pe noi"15. Apoi, Germania ferita de seceta, nesuferind
din pricina foametei si a bolilor, la inceput n-a avut nici o intelegere fata de
cruciada, o dovada in plus ca nu factorul religios a fost determinant in
declansarea expeditiei. Ekkehard scria ca la vederea cruciatilor, poporul ,,lua in
bataie de joc pe cei ce treceau prin tara sa", care ,,ca orbiti de o dobitocie
nemaiauzita [...] cautau cu lacomie lucrul altuia, renuntând la avutul propriu"16.

Armata feudala, indiferent din ce tara provenea, era formata nu numai din
cavaleri razboinici. in toate corpurile de oaste existau in numar mare prelati,
oameni din popor, femei, copii, familiile insotind pe cei mai multi dintre
cruciati. De aceea, deplasarea avea sa se faca anevoie, pricinuind, nu o data,
pagube materiale si chiar de vieti omenesti in teritoriile pe unde treceau.

15
Ekkehard d'Urach, op. cit., p. 105.

16
Ibidem.

16
 Drumul pe uscat, ales de cruciatii feudali, a fost acelasi parcurs si de
cruciada populara. Godefroy de Bouillon, iar dupa el Robert de Flandra o oaste
numeroasa au strabatut Germania, Cehia, Ungaria, au trecut la sud de Dunare si
prin Bulgaria au inaintat spre Constantinopol.

Contele Hugo de Vermandois, Raymond de Saint Gilles si Boemund de

Tarent au preferat drumul mai scurt, prin sud. Fratele regelui Frantei si
Boemund de Tarent, fiecare pe cont propriu, s-au imbarcat si, navigind de-a
lungul coastei Adriaticei, primul s-a oprit linga Durazzo, iar al doilea s-a
hazardat pina pe coasta Epirului. Atit uriul, cit si celalalt, in toamna anului
1097, aveau sa soseasca, dupa multe greutati intimpinate, la Constantinopol, in
timp ce Raymond de Saint Gilles, contele Proventei, strabatuse Dalmatia si
ajunsese inaintea lor in marea capitala a Bizantului, punctul de intilnire al
cruciatilor.

Rind pe rind, populatia din imperiu cu uimire, dar si spaima, totodata a

inregistrat venirea unor armate dinspre apus, obosite, flaminde, gata sa puna
mina pe tot ce le sta in cale. Este de la sine inteles neincrederea reciproca cu
care s-au privit, si unii si alţii suspectându-se de erezie, viclenie si nestatornicie.
In fapt, pentru prima data se intilnea crestinatatea occidentala cu cea orientala si
cu surprindere isi dadeau seama ca sint doua lumi diferite, chiar daca
asemanatoare ca ideologic si structuri politice. Diferite ca mod de a se imbraca,
fel de a se purta si minca, diferite, mai ales, in formele de protocol, in viata de
familie, in relatiile dintre indivizi sau individ si autoritatea centrala, si chiar in
felul de a se adresa lui Dumnezeu. Nobilii occidentali, obisnuiti cu o ierarhie
vasalica, nu tocmai rigida, si care le lasa multa libertate de miscare, apareau
bizantinilor niste oameni nestapiniti, fara lege si de temut. Prejudecata cu care
au fost intimpinati se vede din cuvintele Anei Comnena, fiica imparatului
Alexis. ,,Zvonul — scria ea — se raspindise ca armatele francilor fara tara se
apropiau. <Pe imparat > il inspaiminta sosirea lor, stiindu-le pasiunea de
luptatori neinfricati, caracterul lor eretic, temperamentul nehotarit, fara a mai
vorbi de alte insusiri proprii celtilor si urmarile lor inevitabile, ca de pilda setea
dupa bani, care-i face, se pare, totdeauna gata sa incalce juramintul depus, fara
scrupul si fara vreun motiv serios" 17. Cum era Ana Comnena sa nu aiba decit
cuvinte de dezaprobare la adresa cruciatilor cind, tot dupa spusa ei, un nobil
francez admis in palatul imperial, impreuna cu alti duci si conti, a schitat gestul
de a se aseza pe tron, nemultumit ca imparatul şedea, in timp ce ei toti stateau in
picioare in fata sa, de parca ar fi fost servitori nu nobili de seama; fapta a fost
interpretata ca o necuviinţa, iar navalnicul gentilom l-a calificat pe imparat drept
17
Anna Comnena, op. cit.,., vol. II, p. 84 — 85, 107—109.

17
,,ţăranoi". A fost nevoie de interventia lui Balduin de Flandra si de toata
diplomatia împaratului pentru a se evita un incident neplacut.

Dar adevaratele motive de nemultumire au fost tot cele politice. Cind

armatele cruciate s-au adunat, in sfirsit, la Constantinopol, s-a pus problema
relatiilor dintre cruciati si imparat, fara ai carui concurs continuarea expeditiei
devenea imposibila. Alexis Conanenul, care staruia in a se crede urmasul
împaratilor romani si cel de-al treisprezecelea apostol, nu voia sa renunte in nici
un chip la drepturile Imperiului bizantin asupra unor foste teritorii din Asia
Mica. De aceea, preluind o practica occidentala, familiara cruciatilor, el a cerut
conducatorilor de osti sa depuna juramint de vasalitate in fata sa, iar in
viitoarele teritorii cucerite sa i se recunoasca, lui si urmasilor, suzeranitatea.
Pretentiile imparatului, de altfel indreptatite, au fost intâmpinate de cruciati cu
vii proteste, caci fiecare, pornind in cruciada, sperase sa devina propriul sau
suzeran, un senior independent in posesia unei adevarate feude ,,a soarelui". Cu
mijloacele proprii diplomatiei bizantine (flatarea, lingusirea, coruptia),
imparatul a reusit sa smulga rind pe rind nobililor feudali juramintul de
vasalitate, nu fara a provoca bizandiscutii si certuri printre acestia. Cel mai
indirjit a fost Boemund de Tarent , care a rezistat ultimul presiunii de a se
inchina imparatului. Altii,mai putin hotariti, ca de pilda Raymond de Saint
Gilles, au aderat la un compromise sa jure ca vor respecta doar persoana
imparatului si posesiunile lui. Ajunsi la aceasta intelegere, in primavara anului
1097, cruciatii au fost debarcati in Bitinia18.

Ajunsi pe tarmul asiatic, disensiunile dintre cruciati au incetat pentru un

timp in fata exigentelor unei cooperari militare. In acest scop, a fost ales
conducator general al armatei Godefroy de Bouillon. Cit de numerosi erau
cruciatii nu se poate sti. Contemporanii evenimentului nu cad de acord asupra
cifrei. Pare sa fi fost, dupa unele opinii, in total, in jur de 100 000 de oameni,
dintre care 45 000 cavaleri, 30000 luptatori pedestri, iar restul il completau
familiile lor. Dupa alte informatii cifra creste la 500 000 persoane. Obiectivul
expeditiei — lerusalimul — se afla la sute de kilometri. De aceea, pe linga un
conducator energic, armata avea nevoie de un plan de inaintare si de cucerire
sistematici, deoarece, de la primele miscari, cruciatii si-au dat seama ca
selgiucizii erau mai puternici decit se asteptau, in plus, climatul arid — sute de
kilometri de străbatuti prin regiuni fierbinti, secetoase, fara vegetatie care sa
asigure hrana cailor — creau noi si mari dificultati. Idealul religios a trecut pe
un plan secundar si a lasat locul simţului practic. Ceea ce urma sa fie cucerit
trebuia si pastrat, de aici necesitatea creerii unor principate, in stapinirea
18
Pentru desfasurarea cruciadei I: J. Pravrer, op. cit., p. 16 si urm.; R. Grousset,
Les Croisades, Paris, 1944, p. 19 si urm.; P. M Holt, The Age of Crusades, p. 20 si urm
18
cruciatilor, inainte ca acestia sa ajunga la lerusalim, daca aveau sa mai ajunga la
acest capat de lume, cum se intrebau, pe buna dreptate, multi dintre cruciati si
conducatori de osti.

Planul intocmit in pripa a fost de a se ataca mai intii Niceea, de putin timp
capitala sultanatului de Rum, si sa-1 surprinda pe Kilidj-Arslan Suleiman Daud
Ibn-Qutulmish, devenit primul sultan turc, dar care tocmai lipsea din cetate,
aflindu-se la Melitene, unde incerca sa-si rapuna adversarul persan. Luat prin
surprindere, orasul s-a predat, dupa nici o luna de asediu (21 mai — 19 iunie),
inainte ca Kilidj-Arslan sa fi sosit cu intariri; Niceea era un punct politic si
strategic important pentru Bizant, de aceea imparatui Alexis a cerut cruciatilor
sa respecte clauza tratatului incheiat, adica sa-i restituie cetatea. Desi
nemultumiti, cavalerii au cedat, mai ales ca populatia a preferat stapinirea
bizantina cu care era obisnuit. Oricum izbinda fusese a cruciatilor, iar in rindul
luptatorilor insufletirea a fost mare. Au fost trimise solii in graba in Franta
vestindu-se ca in eel mult cinci saptamini cruciatii vor fi la lerusalim.

Convinsi ca apropierea de tinta depinde de efortul propriu, ostile ferecate in

armura grea s-au indreptat spre Dorileea, urmatorul punct strategic important.
Kilidj-Arslan, alarmat, a incheiat in graba pace cu adversarii sai si, cu forte
sporite, a venit in intimpinarea dusmanilor crestini. Batalia decisive, s-a dat la 1
iulie 1097 si ea a insemnat o noua si rasunatoare victorie a cruciatilor. In tabara
musulmana domnea deruta si demoralizarea. Cronicarul din Damasc, Ibn-Al-
Qalanisi, consemna lupta dramatlca si urmarile ei in urmatorii termeni: ,,Stirile
au inceput sa vina unele dupa altele cum ca ostirile francilor au aparut din
directia Constantinopolului in numar atit de mare, incit nu pot fi numarati. Cum
zvonul trecea din gura in gura cu lacomie, oamenii isi pierdusera mintile de
frica. Sultanul Daud-Ibn- Qutulmish, ale carui stapiniri se aflau in apropierea
lor, aflind toate acestea, a inceput sa. adune oamenii, sa-i inarmeze si sa se
pregateasca pentru «razboiul sfint». Un numar mare de turci selgiucizi i s-au
alaturat pentru a sustine lupta [...]. El a iesit din cetate si luind-o pe drumuri si
poteci ocolite le-a iesit inainte francilor si s-a aratat fara indurare fata de toti cei
ce i-au cazut in mâna. Dupa ce un numar mare de franci au fost astfel omoriti,
ceilalti adunându-si fortele au intors armele impotrivalui < Qutulmish>,l-au
invins si zdrobindu-i armata au omorit pe multi, iar pe alfii i-au luat prizonieri.
Turcii, pierzind cea mai mare parte a cavaleriei, au luat-o la fuga. Imparatul
grecilor a rascumparat un numar mare dintre cei pe care ei <turcii> ii facusera
sclavi si i-a dus la Constantinopol. Cind vestea s-a raspândit despre aceasta
rusinoasa infringere a cauzei Islamului, spaima poporlui a devenit nemasurata,
iar frica si nelinistea au sporit" 19.
19
Text redat, in P. M. Holt, op. cit., p. 21.
19
 Cu o perspicacitate demna de admirat, Ibn-Al-Qalanisi numea pier-derea
celor doua batalii o infringere a cauzei Islamului, caci cele doua victorii ale
cruciatilor au fost decisive pentru istoria Orientului Mijlocul, in secolele ce au
urmat, determinind caracterul inaintarii stapinirii turce. Daca Constantinopolul
— spunea istoricul ]. Prawer — nu a devenit un oraş turc decit trei sute de ani
mai tirziu, daca Imperiul bizantin a vietuit inca, exercitind o influenta politica si
culturala asupra lumii balcano-slave, pina ce aceasta a ajuns la maturitate, faptul
se explica, in buna parte, prin prirnele doua victorii ale cruciatilor 20. Cum de au
fost ele posibile? Raspunsul il aflam in situatia demografica si economica a
regiunii. Anatolia se afla de 25 de ani sub stapinire selgiucida, timp in care
populatia greaca de la tara saracise, datorita numeroaselor dari; avusese loc o
depopulare a satului si o aglomerare a oraţelor. Colonizarea turca fiind inca
slaba, urmarea a fost ca locuitorii cetatilor erau, in majoritate, crestini, ostili
noilor stapinitori.

Frica si nelinistea turcilor, consemnate de Ibn-Al-Oalanisi dupa in-

fringerea lui Qutulmish, erau indreptatite. Victoria de la Dorileea a deschis
cruciatilor drumul prin Anatolia. Toata luna august trupele au inaintat
nestingherite spre Iconium. De aici, ele si-au continuat drumul spre Hera-cleea
(Eregli), cetate de importanta strategica, situata la poalele muntilor Taurus,
munti inalti de o ariditate binecunoscuta, cu poteci abrupte, greu de strabatut.
Ajunsa in acest punct, fara prea mari pierderi, armata cruciata trebuia sa adopte
un nou plan de inaintare. Discutia dintre conducatorii de osti a fost aprinsa, iar
la o unitate de vederi nu s-a putut ajunge. In timp ce cei mai multi erau de
parere sa se treaca muntii, cu orice risc, sa se faca un ocol pentru a se curata
regiunea de dusmani si sa se asigure spatele, Balduin si Tancred de Sicilia
preferau drumul direct prin sud. Urmarea a fost ca armata s-a impartit in doua;
cei doi conducatori mentionati, cu un corp de oaste nu prea numeros, au trecut
prin Portile Ciliciei (intre Taurus si Anti-taurus) si au inaintat spre Maras;
grosul armatei, condus de Godefroy de Bouillon, a descris un arc mare luind-o
spre Caesareea apoi s-a rasucit spre sud-est si, pe o caldura de nesuportat, a
inceput ascensiunea muntilor Taurus. Escaladarea Piscului Diavolului a depasit
in ce priveste dificultatile orice inchipuire a cruciatilor. Au fost parasiti caii,
aruncata armura, ce se incingea pe trupurile cavalerilor, multi au pierit in ripe.
In sfirsit dupa multe zile ele suferinta, au coborit in câmpie, punctul final al
acestui mars infernal fiind tot Maras, unde cele doua armate, in toamna anului
1097, faceau jonctiunea. Astfel prima etapa a expeditiei se incheia cu cucerirea
unei treimi din Anatolia. Emirii din orasele de pe coasta s-au supus fara prea
multa impotrivire. Alexandretta, Shaizar au capitulat, rind pe rind, in fata cru-

20
J. Prawer, op. cit., p. 205 — 206..
20
ciatilor. Cind trupele imparatului Alexis i-au ajuns din urma, ele nu au avut de
dat nici o lupta, ci doar au cules roadele expeditiei cruciatilor. Tratatul incheiat
la Constantinopol era, asadar, respectat spre marea nemultumire a luptatorilor
care se vedeau folositi de împarat ca simpli mercenari.

De la Maras, armata odihnita si refacuta si-a continuat drumul spre sud,

tinta fiind, de data aceasta, Antiohia. Balduin, vesnic in dezacord cu restul
conducatorilor, s-a hotarit sa intreprinda o actiuue pe cont propriu. El s-a
indreptat spre Eufrat, vrind cu orice pret sa-si croiasca o stapinire si nu doar sa
lupte in folosul iui Alexis Comnenul. Soarta l-a ajutat. La Edessa tocmai
izbucnise o rascoala a populatiei oprimata de guvernatorul armean Toros.
Balduin se ofera sa il ajute, ajutor primit fara zabava de catre Toros, care drept
recunostita il asociaza pe nobilul cruciat la conducere. O noua rascoala in
prirnavara anului 1098, in luna martie, se solda cu uciderea Iui Toros si
recunoasterea Iui Balduin ca singur stapin. Astfel, lua nastere primul stat
cruciat, principatul Edessei, care a marcat prima ruptura faţa de intelegerea cu
Bizantul, caci teritoriul Edessei era fara indoiala o fosta posesiune bizantina. In
fata pretentiilor de stapinire ale Iui Alexis Comnenul, Balduin opune vointa
poporului, pretextind ca a fost imputernicit ca principe printr-o proclarnatie a
norodului, lucru greu de crezut si oricum fara valoare juriaici in ochii
bizantinilor. Este un exemplu de ceea ce insemna diferenta de conceptie politica
intre Occident si Orient. La departarea la care se aflau, forta a fost cea care a
decis, iar imparatui nu a avut nici o putere. la plus, Balduin a reusit sa atraga si
sa-si apropie pe noii supusi, fermecindu-i ca libertatea si spontaneitatea cu care
lua o hotarire. De pilda, vazind-o pe fiica unei capetenii armene, pe
incintatoarea Arda, Baiduin nu a rarnas indiferent si pe loc a cerut-o in
casatorie, fapt cu urmari politico dintre cele mai insemnate. Pe linga
popularitatea cistigata, casatoria — ne spune cronicarul Guillaume de Tyr — i-a
adus Iui Balduin ,,mai multa putere in tara", caci nu numai frumusetea printesei
il atrasese, ci si posibila alianta cu un puternic conducator local. Intr-adevar,
socrul i-a promis sa-i dea banii necesari viitoarelor expeditii si ajutor mili-tar
impotriva turcilor, fagaduindu-i, totodata, ca-i va acorda succesiunea unor
fortarete in muntii Taurus.

Formarea principatului Edessei, ca stat latin in plin teritoriu musulman, a

avut o importanta politica deosebita pentru mersul cruciadei. Situata pe Eufrat,
Edessa separa posesiuniie turce din Irak si Persia de cuceririle de mai tirziu ale
europenilor. Orice incercare de atac musulman in viitor era periclitata de o
interventie din flancul nordic, dinspre Edessa. Din nefericire pentru cruciati,
primul stat latin in Orientul Apropiat a avut o durata scurta, de numai 46 de ani.

21
 In timp ce Balduin parasea cruciada, Boemund de Tarent, Raymond de
Saint Gilles, Godefroy de Bouillon etc., impreuna cu ostile lor, si-au continuat
drumul spre Antiohia si nu mica le-a fost uimirea cind, dupa mai multe zile de
mers, le-a aparut in fata ochilor, rasarit ca din pamint, impunatorul oras-cetate.
Era inconjurat de ziduri lungi de peste 10 km, ce se catarau pe stinci valurite,
flancate de 450 de turnuri. Fortareata pro-priu-zisa se inalta mareata in interior,
dominind orasul de la o inaltime. de 400 m. Impresia de forta, de
inexpugnabilitate, era amplificata de natura inconjuratoare ce o strajuia din trei
parti, sporindu-i maretia si farmecul : la nord-est curgea riul Orontes, la sud
stinci inalte de creta, greu accesibile, dublau peretele de piatra, iar la vest, la
numai citiva kilometri, marea, cruciatii in Europa nu vazusera nimic
asemanator. Era prima data cind ei intilneau un oras cu adevarat fortificat, dupa
sistemul bizantin, si poate nu ar fi putut fi cucerit daca in portal Antiohiei
(Suwajdia) nu ar fi ancorat tocmai atunci flota genoveza si cea engleza, care le-a
furnizat materialele si mesterii necesari construirii masiniior de razboi. Dar si cu
acest ajutor, asediul a fost lung si greu, iar soarta bataliei nu odata a inclinat de
partea adversarului . Timp de sapte luni, asediatori si asediati s-au aflat intr-o
inclestare pe viata si pe moarte, la lupta participind, alaturi de barbati, femeile si
copiii21. Succesul cruciatilor s-a datorat, in buna parte, conducatorului asediului,
Boemund de Tarent, care a stiut sa profite de conflictul dintre conducatorul
cetatii, Jaghi-Siyan, si suzeranul sau, emiruiţdin Alep, si s-a priceput sa atragi
de partea cruciatilor pe armeni si sirieni. Incercarile emirilor din Damasc si
Alep de a veni in ajutorui Antiohiei au fost, rind pe rind, respinse. Atabegul de
Mossul, Kirbogha, s-a pus si el in miscare, dar trupele cruciate, printr-un
siretlic, patrundeau in cetate cu doua zile inainte de sosirea armatei lui
Kirbogha. Cele doua zile — rernarca istoricul J. Prawer — au salvat pe cruciati
de la dezastru. Ajutati de armenii si grecii din oras, asediatorii, deveniti acum
asediati, au sustinut din interior lupta impotriva turcilor, aflati in afara zidurilor,
cu tot curajul de care au fost capabili. Ca totdeauna razboiul si lipsurile aduceau
cu sine boala. Molima s-a raspindit in cetate. Oamenii si cai mureau,
descurajarea se strecurase in suflete. A fost nevoie de toata forta morala a lui
Boemund de Tarent care, folosindu-se de religie, a reusit sa mobilizeze intreaga
suflare la lupta. In sfirsit, la 28 iunie asediul era ridicat, cetatea fiind lăsată in
mâna cruciatilor. Problema ce se punea acum era: cine o va stapâni? Boemund,
iscusit in a intinde curse, de teama ca armata lui Alexis Comnenul sa nu vina sa-
si ceara drepturile in numele imparatului, a răspândit vestea falsa despre
21
Les chroniqueurs de I'histoire de France depuis les origines jusq'au XVI e siecles,texte
abrege, coordone et traduit par M-me de Witt, premiere serie, Paris, 1883, p. 689 si urm.
Relatarea apartine lui Guillaume de Tyr si Albert d'Aix, la fel ca in caznl cuceririi Niceeii (p. 651 — 663);
pentru descrierea Antiohiei v. si Histoire anonyme de la premiere croisade,Paris. 1924, p. 221—223; F. Gabrieli,
Chroniques arabes des croisades, Paris, 1977, p. 25-29 (relatarea lui Ibn-Al-Athir).

22
infringerea cruciatilor, in timp ce se grabea sa faca din Antiohia un alt principat
latin, un stat in care biserica oficiala era cea catolica, dar, totodata, se garanta
libertatea de cult pentru toti locuitorii. Inlaturarea bisericii de la Constantinopol,
detestata de armeni si sirieni, si libertatea credintei erau masuri menite sa
asigure popularitatea lui Boemund. Cind imparatul Alexis, in cele din urma,
instiintat de cele petrecute la Antiohia, a incercat sa-si impuna suzeranitatea,
prin Raymond de Saint Gilles, Boemund a iesit invingator. Cu aceasta victorie a
doua etapa a primei cruciade se incheia, ea marcind si inceputul laicizarii
cruciadei.

Dupa constituirea primelor state feudale cruciate, un numar mare de nobili

au renuntat la scopul initial, cucerirea lerusalimului, dorinta de a-si insusi
pamintul cucerit, de a-si creea seniorii fiind mai puternica. Daca cruciada a
continuat, aceasta s-a datorat maselor de pelerini inrolate, micii nobili, dar, mai
ales, taranimii participante la expeditie, care crezuse in caracterul ei ,,sfint' si in
visul dreptatii sociale, ce avea sa se infaptuiasca la lerusalim. Maselor populare,
hotarite sa continue drumul si pe cale de a-si elabora o ideologie proprie, in
acest scop, precum si micii nobiimi, li s-au alaturat unii mari feudali
nemultumiti de ceea ce ii se oferise pina atunci printre ei numarându-se
Raymond de Saint-Gilles, Tancred de Sicilia si dârzul Godefroy de Bouillon.
Acestia au preluat conducerea cruciadei si, in 1099, in fruntea unei armate de
curind constituite, au plecat din Antiohia si mergind pe valea riului Orontes, s-
au indreptat spre Tripoli. In drum au cucerit fortareata Hisn-al-Akrad —
devenita Krak des Chevalies-apoi au coborit de-a lungul coastei spre Jaffa,
dupa ce guvernatorul din Tripoli li se alaturase. O deviere scurta spre Rainia, o
ultima incaierare si drumul spre câmpia Palestinei le-a fost deschis. Fara sa
intalneasca vreo rezistenta, acesti ultimi cruciati, la inceputul verii anului 1099,
ajungeau la Ierusalim, unde califul Fatimid din Egipt, Al-Amir, dornic sa
instituie hegemonia Islamului si in Palestina, asezase in 1098 o garnizoana
puternica, compusa din arabi si sudanezi.

In dimineata zilei de 6 iulie, de pe culmea muntelui situat lânga Emmaus,

cruciatii au zarit prima data stralucind sub soarele dogoritor, zidurile orasului
,,sfint" mult visat. Un strigat de bucurie, tisnit din citeva zeci de mii de piepturi,
a umplut vazduhul, lacrimi scaldau fetele arse si toţi, ca la un semnal, s-au
napustit nebuneste spre cetate. Cu mare greutate, Godefroy de Bouillon a
restabilit ordinea, in vederea intocmirii unui plan de lupta. S-a convocat in graba
un consiliu al baronilor, la care a fost pus in discutie un vechi proiect al lui
Balduin, de a se merge mai departe pina la Cairo, pentru ca acolo sa se dea
batalia hotaritoare. Plan intelept, deoarece, atit timp cit cruciatii ii aveau in spate

23
pe Fatimizi, lerusalimul nu putea fi o cucerire sigura, asa cum evenimentele
ulterioare aveau s-o dovedeasca.

Dar Cairo era departe, lerusalimul aproape, iar luptatorii erau la capatul
puterii si al rabdarii, de aceea, hotarirea luata a fost de a se incepe asediul cetatii
de indata ce pregatirile preliminare erau terminate. Inca o zi de mers si la 7
iulie, cruciatii se aflau sub zidurile orasului . Atunci au constatat cu disperare
ca asaltul nu se anunta deloc usor, ca desi atit de aproape de tinta erau inca
foarte departe de ea, iar multi nu o vor atinge. In vederea unui atac al cruciatilor
orasul fusese bine intarit. Zidurile fusesera refacute, proviziile in vite si grine
aduse in interior si ascunse, in afara zidurilor izvoarele fusesera secate, puturile
otravite. Singura fintina cu apa potabila era la Siloe, dar aceasta nu avea nici pe
departe apa suficienta pentru nevoile unei armate. Caii mureau de sete, iar
cadavrele lor infectau locul. Regiunea saraca in lemn nu oferea material necesar
construirii masinilor de razboi, iar numarul asediatorilor era mai mic decit cel al
garnizoanei din lerusalim, in plus el ameninta sa se micsoreze inca, datorita
molimei ce izbucnise.

Greutaţile intimpinate in cucerirea lerusalimului au fost ultima plcatura

care a distrus rnirajul. Lumea uitase sa se roage. Toate mizeriile fizice au fost
exploatate. In jurul fintinii Siloe oamenii se inghesuiaii, se bateau, se calcau in
picioare pentru un strop de apa. Printre cruciati unii au inceput sa vinda apa la
preturi exorbitante. Alimentele lipseau, iar cine avea o bucata de piine in plus, o
vindea cu bani grei celui ce-si dadea ultimul ban pentru a-si prelungi agonia.
Raymond de Saint-Gilles constata cu amaraciune aceasta. dezlantuire de
instincte si schimbare de mentalitate. Nimeni nu mai voia sa stie de scopul
religios al expeditiei, nobili sau tarani nu doreau decit sa supravietuiasca zilei
cind vor fi stapinii bogatului oras 22. lerusalimul inca nu fusese cucerit, iar
feudalii laici si ecleziastici isi iroseau energia in conflicte privind soarta cetatii:
cine ii va fi stapin dupa capturare; vor alege un rege sau va ramine posesiune
papala?

La 13 iunie s-a incercat primul atac, fara nici un rezultat. Din fericire
pentru cruciati, la fel ca si in cazul Antiohiei, au sosit citeva vase genoveze cu
provizii, materiale pentru asediu si mesteri. La 17 iunie, ele ancorau in portul
Jaffa si cu toate ca Fatimizii au incercat scufundarea vaselor, incarcatura a fost
salvata si transportata la lerusalim. Au fost construite turnuri de asediu mobile
din lemn, acoperite cu piei de animale ca sa nu ia foc, si, la adapostul lor, la 14
iulie, cruciatii s-au apropiat de cetate. Din nou atacul a fost respins, dar a doua
zi cruciatii, in sunetele trimbitelor, au reluat asediul cu mai multa forta si curaj.
Descrierea asediului Ierusalimului in P.Alphandery, A.ddupront, La chretientee et l idée de croisades, vol. I,
22

1954, pag 119-121.

24
Godefroy de Bouillon, primul, a sarit pe metereze, din turnul care-l purta si cu
sabia ridicata, lovind in dreapta si stinga, a deschis drum celorlalti luptatori din
urma sa. Curind din toate partile au rasarit capetele, acoperite de coifuri
metalice, ale celor ce escaladau zidul. ,,ln zidul de piatra — povesteste Foucher
de Chartres — incepu sa arda un foisor, foc peste care oamenii nostri au aruncat
taciuni aprinsi ca sa-l intretina. Din foisor, pe masura ce focul mistuia tot ceea
ce putea sa arda, se imprastie o flacara si un fum, atit dc mare ca nici unul din
aparatorii orasului nu mai putea ramine acolo" 23. Francii au profitat si printr-o
spartura s-au napustit in oras. Era intr-o vineri la amiaza. Cornurile sunau, lupta
devenea tot mai crincena. Deodata, deasupra zidului cineva a infipt sţeagul
cruciat. Musulmanii inspaimintati au pierdut curajul si au luat-o la fuga.

In timp ce asediul se transforma intr-o adevarata busculada, contele

Raymond de Saint Gilles se indrepta spre cetate, cu oamenii sai vrind sa
urrmeze excmplul lui Godefroy de Bouillon, dar, spre marea lor stupoare, ei au
fost opriti de un lucru nemaivazut. Sarasinii din cetate sareau peste ziduri
cazindu-le in brate. ,,Vazind aceasta ei s-au napustit cu un curaj extraordinar"
— noteaza cronicarul, desi de curaj nu mai era nevoie — si incepura sa ucida pe
jalnicii fugari, urmarindu-i pe cei ce incercau sa se strecoare printre sabii.
Portile au fost fortate si toata armata crestina a navalit cu strigate de izbinda in
oras. Arabii si evreii ramasi in interior, cautind cu disperare o ultima salvare, au
alergat spre turnul lui David; altii s-au inchis in templul lui Solomon, dar si aici
au fost urmariti de neinduratorii cruciati. Revansa dupa sase saptamini de
suferinta a fost crunta. Templul insusi, nerespectindu-se dreptul ancestral de azil
recunoscut unui lacas de cult, a fost luat cu asalt ca o fortareata. Evreii, inchisi
in el, au sustinut lupta, desi soarta le era dinainte pecetluita. Urcati pe acoperis,
o mina de aparatori au incercat imposibilul. Dindu-si seama de cauza lor
pierduta, ei au incendiat templul, in timp ce se retrageau. Flacara pornita de sus
a cuprins repede cladirea. Foc inauntru, taisuri de sabie in afara. Foucher de
Chartres spune ca numai legat de acest episod au pierit in jur de 10 000 de
oameni nevinovati. Apoi toti musulmanii prinsi in oras au fost trecuti prin sabie.
Singele curgea siroaie pe strazi: ,,Daca ati fi fost acolo, picioarele voastre s-ar fi
inrosit pina la solduri de singele celor omoriti. Ce sa spunem? Nici unul nu a
ramas in viata. N-au fost crutati nici femeile, nici copii [...], orasul prezenta
spectacolul unui asernenea macel al dusmanilor, atita varsare de singe; incit nici
invingatorii nu puteau sa nu fie' zguduiti de groaza si dezgust" 24. Trupurile celor
ucisi au fost puse gramada si prefacute in cenusa. Timp de doua zile (15—
Foucher de Chartres, Historia, Hierusalymitanum, in Recueil des historiens des croisades. Historiens
23

occidentaux. Vol III, pag 358.

24
Ibidem; v.si Histoire anonyme de la premiere croisade, pag.205-207; F.Grabieli, op. cit., pag 32-34 (relatarea
lui Ibn-Al-Athir).
25
16_iulie), orasul a fost numai flacari, fum, cenusa, singe si urlete de groaza. In
sfirsit, a treia zi, odata setea de razunare istovita, cruciatii si-au amintit de
scopul cu care venisera, acela de a se inchina la Sfintul Mormint. S-au spalat de
singe, au dezbracat armura, au lepadat hainele de lupta, apoi, cu capul gol si
picioarele goale, ca cei mai pasnici penitenti, varsind lacrimi de cainta au pornit
procesiunea. Tan-cred de Sicilia, care nu se sfiise sa jefuiasca aurul si pietrele
pretioase din insasi biserica Sfintului Mormint, facea parte dintr-un convoi
implora, laolalta cu altii, indurare, promitind ca va rascumpara raul facut. Era
oare ipocrizie? Nici macar atit. O pagina trista de istorie arata inca posteritatii
nestatornicia sufletului omenesc. In soarele rosiatic al duminicii din ziua de 17
iulie 1099, in timp ce vaietele muribunzilor inca se mai auzeau, au rasunat la
lerusalim imnurile religioase de lauda si multumire pentru victoria obtinuta.

Cucerirea lerusalimului a avut ca rezultat formarea celui de-al treilea stat

latin in Orientul Apropiat, caruia i s-a acordat, respectindu-se traditia,statutul de
regat, dar Godefroy de Bouillon nu a avut curajul sa ia titlul de rege. Biserica
voia sa dea noului stat un caracter spiritual. Un conflict cu biserica, in acel
moment, era pe cit de inoportun pe atit de riscant. Deja avusesera loc citeva
incidente neplacute. Cind cruciatii jefuisera morrnintul Domnului, cind
ocupasera citadela lerusaliinului — Turnul lui David, — patriarhul Daimbert
protestase cu vehementa. Daca Tancred de Sicilia fusese obligat sa restituie
bunurile bisericii, in schimb Turnul lui David il pastrasera cruciatii, caci era
usor de inteles ca cine avea fortareata, era stapinul orasului. In compensatie,
Godefroj" se lipsea de un titlu care nu-i era indispensabil pentru a-si exercita
puterea.

Noul stat creat de cruciati era, incontestabil, un stat laic feudal, nu

ecleziastic. In el au fost cuprinse, prin sistemul ierarhico-vasalic, posesiunile
deja intrate in stapinirea feudalilor apuseni si cele ce aveau sa fie cucerite in
viitor. De altfel, succesorilor lui Godefroy nu li s-a mai infirmat titlul de rege,
pe care ei 1-au purtat nestingheriti. Bizantul, la rindul lui, nu a mai revendicat
teritoriile din Palestina unde, de fapt, de patru secole incetase sa-si mai exercite
autoritatea, iar evenimentele de pina acum nu-l indreptateau sa spere ca cruciatii
i-o vor recunoaste. Probabil ca atacul genovez asupra flotei imparatului din
Constantinopol, dupa ce lerusalimul fusese cucerit, si incendierea mai multor
vase bizantine au contribuit din plin la aceasta renuntare.

La moartea lui Godefroy, fratele sau, Balduin, a parasit Edessa, in locul lui
lasind la conducere pe Tancred de Sicilia, si a venit la lerusalim sa se
incoroneze rege. De supararea lui Daimbert nici nu i-a pasat si l-a lasat sa si-o
consume singur, inchis intre zidurile unei biserici. Sub conducerea lui Balduin,
26
regatul lerusalimului a primit o noua administratie, orasul a fost repopulat, in
majoritate cu pelerinii noi veniti. A fost intarita stapinirea cruciatilor la Ascalon,
Tripoli, Ramla si au fost anexate cetatile Arsuf, Caesareea, Acra, Haifa, Beirut,
Laodiceea, Tyr. La cucerirea lor, regele lerusalimului a fost ajutat de alti
cruciati sositi de pe continentul european, ei acum putind veni direct pe mare,
fara a se teme de debarcare. Printre ei se aflau numerosi englezi, flamanzi,
danezi; chiar si regele Norvegiei, Sigurd, a participat cu o flota scandinava in
1110 la cucerirea Sidonului. Genovezi, pizani, dar si venetieni si-au adus
aportul, acestia din urina dind un ajutor substantial la asediul Acrei din luna mai
a anului 1104. Drumuri comerciale importante erau astfel curatate de trupele
inamicului, principalii beneficiari, fiind orasele italiene.

Noile cuceriri au fost transformate in comitate, marchizate, seniorii mai

mari sau mai mici, toate incredintate unor nobili, ca Raymond de Tou louse,
Baudouin de Bourg, Roger de Salerno etc., care din nevoi strategice au ridicat
un numar mare de castele de-a lungul tarmului Palestinian. Dar mai presus de
toate, noii stapini aveau nevoie de o armata permanenta, capabila sa reziste
presiunii turcilor care, instigati de bizantini, setosi de razbunare nu au intirziat
sa declanseze d-jihad-ul. Asa au luat nastere ordinele militare reiigioase 25.
Primul a fost fondat in Franta de un nobil din comitatul Dauphine, pe nume
Raymond Dupuy, initial scopul lui fiind de a ajuta saracii si de a ingriji bolnavii.
Isi spunea de aceea ordinul ospitalierilor sau al Sfintului loan, dupa numele
patronului ordinului, de unde si denumirea de ioaniti sub care vor fi cunoscuti
ulterior. In 1099, ei soseau la lerusalim, la citva timp dupa cucerirea lui de catre
cruciati, si preluau conducerea si intretinerea spitalului intemeiat aici pentru
pelerini de citiva negustori din Amalfi, inca din 1050. Dupa 1130, sub influenta
ordinului templierilor, venit de curind la lerusalim, ioanitii s-au transformat
dintr-un ordin cu caracter de asistenta sociala intr-unul militar.

Inceputurile organizarii templierilor se plaseaza in anul 1118, cind un grup

de opt cavaleri francezi cruciati, condusi de Hugues de Payen, au intemeiat o
mica confrerie religioasa, de data aceasta cu scop militar, pentru a proteja
convoaiele de pelerini. Lor li s-au alaturat, deindata, alti nobili cruciati. In 1128
se instalau la lerusalim, unde obtineau de la regele Balduin al II-lea dreptul sa-si
stabileasca sediul in templul lui David, de aici numele dat ordinului de
templieri. A fost unul dintre cele mai importante si puternice ordine calugaresti
cunoscute in Orient si Europa. Bula papala din anul 1163 le acorda un loc
privilegiat in cadrul bisericii catolice, avind dreptul la sigiliu si la steag propriu.

25
E. Leonard, Les Croisades et le Royaume Franc de Jerusalem, in Histoire universalle, publie sous la direction
de R. Grousset et E. Leonard, vol.II, Paris,1957, pag. 891, 852-853; E.Perroy, Les Croisades, Paris, f.a., pag.97-
105; N.Iorga, Breve histoire de croisades, pag. 79-80.
27
Format din doua culori, alb si negru, stindardul templier a fost facut cunoscut
intregii lumi sub numele de Beaussant. Sigiliul templierilor inscria cuvintele:
sigilium militum Christi (sigiliul armatei lui Cristos); pe avers era figurat
templul lui David, iar pe revers erau reprezentati doi cavaleri: un templier si un
pelerin, ambii calare pe acelasi cal semn al conlucrarii perfecte dintre cele doua
tipuri de cavaleri cruciati. Desi la inceput ordinul adoptase regulamentul
Sfintului Augustin, adica imbratisase un ideal de saracie si daruire fata de
aproape, dupa conciliul de la, Tours, templierii au aderat la regulamentul stabilit
de Bernard de Clairvaux, mai sever sub aspectul disciplinei, dar care le permitea
sa se imbogateasca sub motivul nevoii de bani necesar oricarei armate.
Rezultatul a fost ca desi deviza ordinului era: Non nobis, Dominae, sed nomini
tuo da gloriam (Nu pe noi, Doamne, ci numele tau ridica-l in slava), templierii
s-au acoperit de faima lumeasca, prin avutiile enorme adunate, fie din danii, fie
din jaf. Ei au devenit bancherii principilor, ai regilor si ai papii si au capatat
astfel o influenta, covirsitoare in viata politica, nu o data devenind incomozi,
fapt ce nu va ramine nepedepsit la momentul potrivit spre folosul confratilor lor
ioaniti.

In afara de cele doua ordine militare calugaresti, un al treilea s-a infiintat in

jurul anului 1120 de catre un nobil german ajuns la lerusalim impreuna cu sotia
sa. Amindoi au fost frapati de numarul mare de pelerini bolnavi, aflati in oras si
imprejurimi, datorita, in mare parte, conditiilor de clima si iipsurilor indurate pe
drum, fapt ce i-a determinat sa fondeze si ei un spital. Initial dependent de
ospitalieri, el era subventionat de orasenii din Liibeck si Bremen. La sfirsitul
secolului XII, la insistentele arhiepiscopului de Mainz, Konrad de Wittelsbach,
intreg personalul spitalului s-a constituit intr-un ordin militar religios, cunoscut
sub numele de teutoni. In 1190, ordinul a fost confirmat de papa Celestin al Ill-
lea, membrii lui distingindu-se prin pelerina alba cu cruce neagra pe umarul
sting pe care o purtau ca semn distinctlv.

Ordinele erau conduse de un magistru. Membrii lor nu aveau voie sa se

casatoreasca, sa aiba avere personala, dar nu erau obligati la abstinenta si
posturi. Dimpotriva, li se recomanda sa-si intretina vigoarea, prin toate
mijloacele, in primul rind, mincind pe saturate. Ei erau impartiti in doua
categorii: cavalerii, recrutati exclusiv dintre nobili, si sergentii, acestia
provenind din rindul orasenilor instariti si al clericilor de rind. Primii puteau
ocupa un loc in ierarhia ecleziastica, ultimii aveau dreptul sa fie doar capeani.
Atit timp cit a existat regatul lerusalimului, ordinele, mai ales cel al templierilor,
s-au bucurat de sprijinul regalitatii, ele primind domenii, tarani in dependenta si
castele in stapinire. Dupa caderea regatului lerusalimului (1187), membrii
ordinelor s-au raspindit in intreaga Europa, bucurindu-se de sprijinul principilor,
28
ele reprezentind un important ajutor militar in tarile unde s-au asezat, dar, cu
timpul, ordinele vor ajunge in conflict cu autoritatea de stat, ceea ce va insemna
si sfirsitul lor. Ordinul templierilor, stabilit in Franta si avind sediul la Paris, va
fi desfiintat de regele Filip al IV-lea cel Frumos care, iritat de bogatiile
fabuloase ale ordinului, la 13 octombrie 1307 a intentat un proces magistrului
Jacques de Molay acuzat de erezie, iar conducatorul ordinului a sfirsit ars pe
rug. Dupa citiva ani (1312), templierii au fost desfiintati, iar bunurile lor au fost
preluate de catre ospitalieri, ramasi mai departe in calea dusmanilor de alta
credinta, desi o vreme s-au pus sub protectia regelui Ungariei. De la lerusalim,
ioanitii s-au retras pentru scurt timp la Acra, de aici in insula Rodos (1310), apoi
in insula Malta (1522), unde se vor reorganiza sub un alt regulament, vor lua
numele insulei si vor ramine sa infrunte primejdia otomana. Teutonii vor sta o
vreme in Asia Mica, pentru ca la sfirsitul secolului XIII (dupa caderea Acrei in
1291) sa se mute, o parte din ei, la Venetia, altii in Polonia (Marienburg) altii in
Ungaria si Transilvania (Bran) sau in Germania (Konigsberg), unde nu o data
vor intra in conflict cu autoritatea centrala, fiind nevoiti sa-si schimbe mereu
locul, ajungind pina in Austria unde au supravietuit pina in secolul XIX ca ordlu
independent.

Astfel, istoria regatului lerusalimului, atit timp cit a existat statul, a fost o
istorie mai mult militara, cu implicatii importante politice si sociale, cu urmari
economice, problemele religioase trecind tot mai mult pe plan secundar, asa
cum se va vedea din evenimentele ce s-au petrecut in anii ce au urniat.

Cruciada a Il-a

Formarea statelor latine in Orientul Apropiat, prezenta unui numar mare de

straini, a unor trupe straine au fost intimpinate cu dusmanie de populatia
autohtona. Cronicarul Guillaume din Tyr consemna, in Veacul XII, vrajmasia si
dorinta de razbunare care pusese stapinire pe turci si pe arabi, mai ales pe
acestia din urma: ,,Ei erau cei mai aprigi dusmani — spunea Guillaume — ai
poporului nostru si cu atit mai grav era ca ei traiau in tara noastra si nu exista
ciuma mai periculoasa decit dusmanui care traieste in sinul familiei. Ei nu
numai ca omorau pe ai nostri, cind acestia mergeau singuri pe strazi, sau ii
prindeau si ii vindeau apoi in robie la pagini, ci se si impotriveau sa lucreze pe
cimp pentru a distruge pe ai nostri cu foamea. Preferau sa rabde de foanie in loc
sa faca vreun serviciu poporului nostru, considerindu-l dusman. Nu numai in
afara oraselor drumurile erau nesigure, dar si in casele din interiorui zidurilor
oraselor, cu greu se putea gasi un loc linistit si nepericulos, deoarece numarul
populatiei era rnic, iar gaurile din ziduri permiteaa dusmanilor sa intre in oras;

29
noaptea ei navaleau peste putinii locuitori, omorind pe multi cliiar in casele
lor"26.

In aceste conditii, in Asia Mica, s-a produs un reviriment musulrnan. O

contracruciada turca, un djihad a fost organizat din initiativa sultanului Persiei,
Muhamad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic tineau, inca, toate
sultanatele si emiratele. Inceputul ,,razboiului sfint" musulman poate fi plasat in
anul 1110, cind atabegul din Mosul porneste_cu o armata puternica impotriva
Edessei. In ajutorul cetatii asediate a venit Balduin I, regele lerusalimului.
Atacul a avut loc in 1111, apoi a fost repetat in 1113 si 1115, dar de fiecare data
a fost respins, datorita d'scnsiunilor din tabara turca. Emirul din Alep si atabegul
din Damasc i-au preferat pe cruciati mult preaputernicului sultan, anul 1115
marcind prima alianta crueiato-musulmana, cu ocazia luptei de la Tell Mannas
(pe Eufrat). Rivalitaţile politice isi spuneau cuvintul, crezul religios fiind dat
uitarii si de o parte si dc alta. Determinate de interesele economice si politice, de
acum inainte, aliantele se vor face si desface, ele fiind dictate de imprejurari, nu
de credinta. Cite aliante au fost, tot atitia pasi s-au facut spre o colaborare
crestino-musulmana, cruciada fiind pusa nu o data sub semnul intrebarii. Cu
toate acestea, cruciada va ramine singurul suport moral in momentele de
inclestare hotaritoare, asa cum s-a intimplat la scurta vreme dupa intelegerca
mcntionata dintre cele doua tabere.

La moartea lui Balduin I (1118), cauze de ordin economic au generat

neintelegeri intre cuciati si fostul aliat, atabegul din Damasc, Tughtckin. La
nemultumire s-a adaugat si faptul ca regatul lerusalimului se intarise militar prin
infiintarea ordinelor militaro-religioase. Ca urmare, sunifii din Damasc si siitii
din Cairo au format un front comun de lupta, eveniment de o importanta
covirsitoare, nemaimtilnit pina atunci in lumea musulmana. In anul 1119,
ofensiva turca s-a indreptat spre Antiohia, unde se banuia mai slaba rezistenta
cruciatilor. Djiltad~M\ musulman se dezlantuia, armatele fiind insufletite —
dupa cum povesteste cronicarul Kemal-Al-Din — de cuviatarile inflacarate ale
cadiului din Alep, care, in numele lui Alah, chema pe musulmani sa-si faca
datoria inscrisa in Coran. Balduin al Il-lea '(BaMum de Beurg), noul rege al
lerusalimului (1118—1131), a venit in graba in ajutorul principelui Antiohiei,
Roger. Prima batalie s-a soldat eu victoria turcilor si dezastrul armatei cruciate.
Venise rindul crestinilor sa fie macelariti. Din citeva mii de cavalcri, doar 140
au scapat cu viata, printre cei sfirtecati pe cimpul de lupta numarindu-se si
principele Antiohiei, Roger. Dar, cu toate acestea, Antiohia nu a putut fi

26
Guillaume de Tyr, Belli sacri historia, in Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux, vol.I,
pag.329 di urm.
30
recucerita gratie capacitatii militare a lui Balduin al Il-lea. armata a fost
reorganizata, iar pozitiile pierdute recisţigate.

Djihad-ul, insa, a continuat, sufletul lui fiind de data aceasta un comandant

de osti al sultanului Persiei, Muhamad, pe nume Zengi27. Numit guvernator al
Irakului, el a actionat de la inceput in vederea unei politici de centralizare a
sultanatului de Bagdad. In anul 1128, el reunea emiratele Mosul si Alep, lua
titlul de atabeg si por-nea la opera de recucerire musulmana. Pericolul devenea
iminent pentru emirii si atabegii dornici sa-si menţina independenta, de aceea,
unitatea lumii musulmane din nou ameninta sa se rupa, punind ,,razboiul sfint"
in primejdie. Nevoia unui echilibru de forte impingea o parte dintre conducatorii
turci spre cruciati. Astfel, in conjunctura politica noucreata in Orient, intre
regatul lerusalim si Damasc s-a creat un modus vivendi, caci amindoua statele
aveau un dusman comun, pe Zengi. Cea mai de seama colaborare dintre cele
doua state a fost cea dintre anii 1139— 1 14O. Intre Unur, succesorul lui
Tughtekin, si Foulque al V-lea, urma-sul lui Balduin al Il-lea, s-a incheiat o
conventie, in scopul unei colaborari militare impotriva lui Zengi. Unur se angaja
sa suporte cheltuielile campaniei si sa dea cruciatilor o compensare baneasca
daca acestia aparau Damascul impotriva lui Zengi. Vestea se raspindise despre
cruzimea marelui comandant de osti si ororile savirsite de el in orasele cucerite,
de aceea, damaschinii, ingrijorati, erau gata sa dea orice in schimbul aliantei
cruciatilor. Intr-adevar aveau de ce. Interventia franceza din anul 1139 a salvat
Darsias-cul, iar aceeasi colaborare franco-damaschina a smuls -Banyasul din
miinile lui Zengi Victoria parea sa pecetluiasca relatiie de buna vecinatate si
comu-nitate de jnterese dintre cele doua state, caci Banyas era punct de frontiera
intre cruciati si Damasc, fapt ce explica, intre altele, de ce Zengi rivnea cetatea
cu atita ardoare. Dar daca miscarile lui Zengi spre Damasc au fost paralizate, in
schimb, dirzul comandant isi lua revansa napustindu-se in 1141 asupra Edessei,
mai izolata si mai putin capabila sa reziste. Pina. sa soseasca ajutoare, contele
Jocelin al II-lea a capitulat. Poate cetatea ar fi fost salvata daca in tabara crestina
nu ar fi intervenit neintelegeri.

Ofensiva lui Zengi il speriase pe principele Antiohiei, Raymond de

Poitiers. El a apelat la ajutorui suzeranului sau loan Comnenul. Acesta, in
fruntea unei armate, intra in 1142 in cetate. Planul sau era sa reia Antiohia si sa
creeze un mare principat, cuprinzlnd intreaga Cilicie, pe care sa-l dea fiului sau
Manuel. In aceste conditii era firesc sa se ajunga la un conflict intre imparat si
Raymond de Poitiers. Contele Edessei, Jocelin al Il-lea, a crezut de cuviinta sa
intervina in favoarea lui Raymond. Asa se explica de ce loan Comnenul, desi ar
fi putut, nu a dat ajutor Edessei cind a fost atacata de Zengi. Faptul de a fi
27
Despre revirimentul musulman condus de Zengi v.J.Prawer, op.cit.,pag.313-328.
31
parasit Antiohia si de a fi fost amenintat de o rascoala populara fusesera pentru
el o jignire prea mare. La ea s-a adaugat ofensa adusa de Foulque al V-lea,
regele lerusalimului. Inainte de a parasi regiunea, loan Comnenul mai incercase
o tentativa, de recunoastere a drepturilor sale asupra regatului latin. El trimisese
o solie lui Foulque prin care isi anunta dorinta de a face un pelerinaj la Sfintul
Mormint, fireste nu singur. Dar regele Jerusalimului, dupa episodul din
Antiohia, devenise prudent. Uzind de diplomatie, el raspundea imparatului ca va
fi bucuros sa-l primeasca, insotit de o escorta mica. Precizarea o facea scuzindu-
se ca tara este prea saraca pentru a gazdui o armata intreaga. Imparatul a simtit
refuzul si. nu a acceptat invitatia in forma propusa de Foulque. Nu era de
demnitatea unui basileus bizantin sa calatoreasca cu o suita mica de parca ar fi
fost un rege oarecare. Renuntarea atit de usor la ceea ce, la urma urmei, era o
indatorire religioasa.' dovedeste limpede care erau adevaratele intentii ale
imparatului28.

loan Comnenul s-a intors la Constantinopol, intre el si regele lerusali-

mului., creindu-se relatii atit de incordate, incit doar moartea imparatului,
survenita curind dupa inapoierea sa in capitala, a impiedicat o campanie.

Starea de tensiune in lumea crestina din Orient nu s-a marginit la atit.

Certuri au izbucnit si intre cruciati, intre Foulque al V-lea si Raymond de
Poitiers, intre acesta si prietenul sau, contele Jocelin al II-lea, intre contele
Edessei, contele de Tripoli si regele lerusalimului. Astfel, Edessa era lasata in
miinile turciior, o pierdere pe care cruciatii, si mai ales lerusaiimul, o vor simti
curind.

Vestea caderii Edessei a provocat cea de-a dcua cruciada, pe care papa
Eugen al Ill-lea, speriat de soarta regatului lerusalim, a inceput sa o predice cu
tot zelul de care era capabil, trimitind emisari si scrisori la toate curtile
principilor, cerind preotilor sa predice de la anvon despre datoria sacra a unui
razboi in Orient.

Ideologul cruciadei a doua a fost Bernard de Clairvaux, o figura culturala si

politica marcanta a timpului sau, fapt pentru care a fost canonizat dupa moarte
(1173). Bunul sau renume, prestigiul sau il faceau capabil sa inriureze, la
nevoie, un auditoriu. Atasat puternic ideii de cruciada. dornic sa o vada
infaptuita pina la capat, el a reformat pe calugarii benedictini, de la Citeaux, un
ordin datind din secolul VI, creind o congregatie cu caracter militar care ii va
purta numele (bernardini), inca inainte de caderea Edessei, in intentia de a veni
in ajutorui templieriior si ioanitilor. Pentru o mai sigura reusita a ordinului
noucreat el scrisese un tratat, redactase si un regulament de functionare foarte
28
Ibidem, pag. 336.
32
sever si incepuse sa propovaduiasca despre necesitatea si avantajele inrolarii
in aceasta noua armata a lui Cristos. .Scopul era nu numai defensiv, ci si
ofensiv, cu ajutorul ei urmarindu-se cucerirea tuturor teritoriilor din miinile
asazisilor necredindosi. Era, in acelasi timp, un mijloc de a cornbate ereziile
devenite tot mai numeroase in Franta si in Germania, de a canaliza tendintele
religioase ale maselor populare in scopul dorit de biserica. Idei egalitariste au
fost preluate din erezii cu usurinta, fara a se uita sa se fluture mai departe iluzia
unei imbogatiri posibile. Cu aceasta taranimea a fost mai usor atrasa29.

Proiectul unei noi cruciade, initiat de papalitate, venea in intimpinarea

dorintei lui Bernard de Clairvaux si gasea un teren pregatit. Bernard de
Clairvaux, din insarcinarea papei, a pornit in cursul anului 1146 sa strabata
Franta in lung si in lat si sa vorbeasca oamenilor despre noua cruciada, la fel ca
altadata Petre Pustnicul. Numai ca numele lui Bernard era cunoscut, iar cuvintul
sau atirna greu, incit, de data aceasta, regele insusi, in persoana lui Ludovic al
VII-lea, si-a plecat urechea. El a hotarit, fara a cere parerea consilierilor sai, sa
intrerupa opera de centralizare a statului, careia tocmai i se daruise, si, intr-un
moment in care tara avea mai multa nevoie de el, a convocat adunarea de la
Vezelay (Burgundia) in vara anului 1147, pentru a lansa apelul de cruciada si a
se alatura aventurii unui razboi in Orient. Bernard se baza pe cei 200 de
calugari, aflati in subordine, de asemenea, pe cele peste 160 de manastiri
apartinind ordinului, raspindite in Franta si Germania. Bogatii calugari
cistercieni, ordin fondat in jurul abatiei Citeaux, caruia ii apartinea insusi
Bernard, 1-au sustinut, dupa cum era si firesc, iar cele 360 de manastiri
cisterciene din Occident, existente la acea data, au popularizat cruciada planuita,
dind amploare evenimentului.

La Vezelay a avut loc cea mai mare adunare a nobililor cunoscuta pina
atunci, de aceea, pentru a o desemna, s-a folosit prima data termenul de
parlament30. Poporul asista in numar atit de mare, incit in catedrala prea plina nu
a incaput decit o parte din cei prezenti, ceilalti au ramas pe pajistea din fata
unde, in vederea evenimentului, se ridicasera in prealabil un fel de tribune.
Bernard a aparut la dreapta regelui. Ii urmau inalti prelaţi, intreaga curte, regina
cu doamnele ei. Multimea a amutit şi gituita de emotie astepta cuvintele abatelui
de la Clairvaux. Bernard a citit mai intii bula plina de fagaduinti a papei Eugen
al Ill-lea, privind cruciada, la care a adaugat, apoi, propria sa cuvintare
inflacarata. Cuvintele sale zugraveau in imagini plastice suferintele crestinilor
din Orient, miscind sufletele pina la lacrimi. Din multime se auzeau suspine, in
inimi incolteau dorinti. Se spune ca in final entuziasmul a fost atit de mare, incit
29
J.Madaule, Istoria Frantei, trad. E.Rusu, vol.I, Bucuresti,1973, pag.122-123.
30
L.P.Anguetil, Histoire de France,vol.I, Paris, 1866, pag. 243.
33
Bernard a trebuit sa-si sfisie hainele de pe el pentru a face cruci si a le inmina
doritorilor de a merge in expeditie. Regele si regina, primii, au ingenunchiat in
fata inaltului prelat si au cerut sa intre in rindurile cruciatilor. Exemplul lor a
fost urmat de toti cei de fata. Printre ei s-au numarat Alfons de Toulouse,
Guillaume de Nevers, Henri de Champagne, Thierry conte de Flandra etc.

Vestea despre o noua cruciada s-a raspindit cu repreziciune. Roger al II-lea,

regele Siciliei, auzind de pregatirile ce se faceau in Franta, a trimis soli la
Ludovic al Vll-lea ca sa-si exprime adeziunea sa si a nobililor normanzi din
Sicilia la campania din Rasarit 31. In acest timp, Bernard trecea Rinul, se pare
din initiativa proprie, fara stirea papei, pentru a atrange la cruciada si pe
imparatul Germaniei, Conrad al Ill-lea. 0 expeditie a crestinatatii europene,
condusa de insusi seful ei, imparatul, ar fi fost cu adevarat o cruciada, iar
meritul, fara indoiala, al lui Bernard. Imparatul nu parea, insa, deloc convins de
importanta unei atari misiuni. La auzul venirii lui Bernard, el a cautat sa se
eschiveze, fugind dintr-un oras in altul, de la Frankfurt la Speier pentru a evita o
discutie directa. Dar perseverentul prelat l-a urmarit pas cu pas pina a obtinut
audienta dorita. Se vede din acest episod cum ideea de cruciada nu era primita
fara rezerva de catre toti principii. Dupa o prima experienta in Orient,
neincrederea se strecurase si pusese stapinire pe mintile celor lucizi. Indoiala era
exprimata cu glas tare de un calugar de la Wiirtzburg, care scria cu ocazia celei
de-a doua cruciade : ,,falsi profeti, fii ai lui Belial, marturie a Anticristului au
amagit pe crestini cu cuvinte desarte si au atras multimea, prin false juraminte,
la eliberarea lerusalimuiui de jugul musulman. Predica lor a avut o putere atit de
mare, incit locuitorii din toate tarile s-au legat printr-o promisiune solemna, de
bunavoie, sa se expuna pe ei insisi la moarte, si nu numai omul simplu si-a
inchipuit ca se punea astfel in slujba lui Dumnezeu, dar si regii, ducii, margrafii
si alti principi ai acestei lumi au procedat la fel, insusi papa Eugen, in persoana,
din motive pe care nu le inteleg absolut deloc, sub influenta insistentelor lui
Bernard, abatele minastirii Clairvaux, s-a adresat intregului imperiu, regilor
Frantei si Angiiei si in cele din urma tuturor regilor din lumea crestina, nobililor
si supusilor lor32. Autorul acestor rinduri nu-si facea iluzie asupra motivelor
adevarate care determinasera masele sa plece in Orient, cu precizie el le intuia si
enunta. Eie erau : dorinta de aventura, speranta de a scapa de saracie si a se
imbogati chiar pe seama altor crestini, nevoia de a scapa de datorii supararoare,
de a se elibera de servitute sau, in cazul criminalilor, de a se pune la adapost de
pedepse. De aceea, autorul conchidea : ,,putini au fost cei care s-au lasat
calauziti de un gind curat33.
31
I.Gramada, Cruciadele, Bucuresti,1961. Pag.161.
32
Text redat de J.Prawer, op.,cit., pag.362.
33
Ibidem.
34
 Asadar, inca din secolul XII caracterul ideologic al cruciadei incepe sa se
clatine. Cruciada aparea, in ochii unor initiati, o inchipuire a unor falsi profeti,
iar lucrul acesta se spunea nu numai despre un Petre Pustnicul, o figura obscura
pina la prima cruciada, ci despre un Bernard de Clairvaux a carui simpla
prezenta la Vezelay atrasese o mare multime ca hipnotizata. Despre ei se
spunea, fara inconjur, ca foloseau cuvinte amagitoare pentru a induce lumea in
eroare. Papalitatea nu era atacata, dar calugarul din Wiirtzburg isi exprima
nedumerirea fata de demersul lui Eugen al Ill-lea si fata de lipsa de clarviziune a
regilor. Este cunoscut ca principalul consilier al lui Ludovic al Vll-lea, abatele
Suger de Saint-Denis, incercase sal opreasca pe rege in tara, dar acesta preferase
sa plece si sa-l lase pe Suger loctiitor, insarcinare de care, de altfel, inimosul
consilier s-a achitat cu pricepere si devotament, meritindu-si pe depliii titlul
cistigat de pere de la patrie. Pentru Ludovic al Vll-lea glasul ratiunii amutise, la
fel si in cazul imparatului Conrad. La inceput, acesta gindise, ca si calugarul din
Wiirtzburg, dar dupa ce a ascultat predica rostita de Bernard de Clairvaux in
dieta de la Speier, si-a schimbat hotarirea atit de pe neasteptate, incit marturisea,
oarecum stinjenit, intr-o scrisoare papei, ca ,,ne-am lasat antrenati pe urmele
sale (ale lui Bernard), din toata inima noastra si l-am urmat fara intirziere" 34. De
altfel, abilul Bernard nici nu-i lasase timp de gindire. Cind in catedrala din
Speier imparatul, imprudent, a recunoscut ca se considera imputernicit de
Dumnezeu sa guverneze lumea crestina, Bernard s-a repezit la el, i-a agatat
crucea pe umar si, pina sa se dezmeticeasca imparatul, i-a si pus stindardul in
mina, semn ca ii delega sa conduca cruciada. Astfel, cuviosul Conrad se facea
cruciat fara a-si lua ragazul de a se sfatui cu papa, care, probabil, nu l-ar fi
incurajat sa plece, deoarece el voia sa-l stie pe imparat aproape pentru a-l putea
folosi impotriva razvratitului Arnaldo de Brescia si a normanzilor din Sicilia,
mereu in conflict cu seful spiritual al crestinatatii.

Cruciada a Il-a se pornea; era ,,cruciada pentru mintuirea sufletelor" cum a

fost numita, pentru ca papa Eugen, ca un stimulent in plus, promitea primele
indulgence, adica iertarea pacatelor, tuturor color care de bunavoie plecau in
cruciada; si citi nu vor fi avut ceva pe constiinta ? Insusi regele Ludovic isi
facea amarnice reprosuri pentru o fapta pe cit de groaznica, pe atit de
necugetata. In timp ce se afla in razboi cu contele de Champagne, refractar
politicii de centralizare a regelui Frantei, drept represalii, a incendiat biserica
din Vitry in care se refugiase un numar mare de locuitori. Savirsise astfel o
dubla crima : arsese un lacas religios, comitind o incalcare a indatoririlor de
crestin, de cavaler si de rege pentru care depusese cindva juraminte si, mai grav,
se facea vinovat de uciderea, unor coreligionari, suflete nevinovate, neimplicati

34
Scrisoarea redata, ibidem, pag.363.
35
in conflict. Pleca, asadar, in cruciada si el sa se mintuiasca, mai precis sa nu-si
piarda popularitatea, grav amenintata in regat. Dar nici n-au plecat bine
cruciatii, ca in loc sa se purifice constiintele, ele au fost si mai rau intinate de
evenimentele cu care cruciada a Il-a, la fel ca si prima, a debutat, si anume
pogromurile impotriva evreilor.

Pina sa ajunga Bernard de Clairvaux in Germania, francezii au atacat

comunitatile evreiesti din localitatile Ham (pe riul Somme), Sully (pe Eure),
Carentan (in comitatul Manche) si Ramerupt (pe riul Aube). Scenele de groaza
din timpul primei cruciade s-au repetat, persecutiile amenintind sa se extinda si
asupra evreilor din Germania. Marturia acestor fapte reprobabile sint elegiile
impresionante, scrise in aceste imprejurari tragice de catre preotii evreilor,
dintre care cea mai rascolitoare este cea a lui°Rabbi Joel-Bar Isaac despre
martiriul comunitatii din Koln35. Din ea se desprind disperarea si descurajarea
care pusesera stapinire pe cei urmariti. Astfel, cruciada ,,pentru mintnirea
sufletelor", al carui scop era pregatirea crestinilor pentru martiriu, s-a
transformat in opusul ei, inca de la inceput.

Mai curios este ca aceste pogromuri si-au gasit si un ideolog sa le justifice,

acesta fiind nu mai putin cunoscutul abate de Cluny, Petre Venerabilul. El scria
regelui Frantei, incercind sa-l atraga intr-o actiune complet necugetata si cu
urmari dintre cele mai suparatoare pentru Franta. ,,La ce bun sa urmarim
dusmanii credintei crestine in regiuni indepartate, la marginile lumii, daca evreii
savirsitori de sacrificii sint mai rai decit sarasinii. Si acestia nu traiesc departe
de noi, ci printre noi. Regele crestin oare a uitat ce spunea intr-o zi un rege al
evreilor? Doamne nu pot avea mai multa ura fata de cei ce te urasc si se ridica
impotriva ta; iar ei urasc cu o ura haina. Dar ei nu spun acestea pentru a ascuti
sabia regelui meu si a crestinilor in dorinta de a vedea ucisi pe susnumitii
oameni pe care ii socot demni de dispret. Mult mai drept este sa le luam tot ceea
ce ei au obtinut prin frauda, de la noi. Ceea ce spune este stiut de toti. De accea
trebuie sa le luam tot, sau daca nu sa micsoram cit mai mult posibil avutia lor,
iar luptatorul crestin care nu precupeteste nici banii, nici pamintul crestinilor
pentru a se lupta cu sarasinii, sa nu crute nici bunurile evreilor acaparate intr-un
fel atit de rusinos. Sa fie lasati in viata, dar sa li se ia banii 36. Cum se face ca un
om de cultura ca Petre Venerabilul, cunoscut pentru tactul si intelepciunea sa,
incerca sa-l faca pe regele Frantei partasul unei politici pe care nici papa nu o
ingaduise? Raspunsul se desprinde singur din insesi rindurile lui Petru
Venerabilul. La fel ca si Suger, el voia sa-l impiedice pe Ludovic al Vll-lea sa
paraseasca tara, sa-l faca sa anine cruciada si sa-l oblige sa continuie poiitica de
35
Ibidem, pag. 356-357.
36
Ibidem, pag.358.
36
centralizare a statului. De aceea, el ii propunea un scop echivalent cu cruciada,
dar fara varsare de singe. Tot ce il interesa pe Petru Venerabilul erau banii
evreilor, bani de care Ludovic al Vll-lea avea atita nevoie in poiitica sa.
Bogatiile acumulate de evrei stirneau, fara indoiala, dusmanie si un sentiment
de frustrare. Prin intensa lor activitate comerciala, ei facusera ca o parte
insemnata a veniturilor societatii sa se scurga in miinile lor, de aici o
disproportie in repartitia acumularilor. Cuvintele lui Petre Venerabilul lasa,
totodata, sa se vada mentalitatea timpului privind inavutirea. Ea era permisa
daca era rodul unui efort, al activiiatii utile. Nu comertul, in general, era
condamnat. Dar intr-o vreme cind mestesugarul era si negustor, vehicularea
unor bunuri provenind din munca altora si camata erau socotite o abatere de la
morala timpului, care incerca sa impuna prin toate mijioacele pretuirea muncii.
De aceasta morala se folosea Petru Venerabilul si de preceptele religioase cind
incerca, prin cuvinte mestesugite, sa-l atraga pe rege la jefuirea evreilor. Dar
Ludovic al Vll-lea nu s-a lasat amagit. El isi simtea constiinta incarcata cu un
pacat si nu voia sa mai adauge unul. Dar mai presus de toate, era in joc
prestigiul sau politic. El jurase sa se faca cruciat, daca nu pleca se dezonora,
poporul ar fi murmurat, iar daca voia sa plece nu putea sa lase Franta prada
dezordinelor, caci cum era sa ia banii evreilor fara o ciocnire cu ei, fara
violenta? De aceea tot efortul sau s-a indreptat spre stavilirea pogromurilor. In
aceasta actiune a fost ajutat de autoritatile laice si ecleziastice care au intervenit
energic pentru a curma ardoarea maselor de a da valoare actiunii lor prin jaf si
asasinat. In multe locuri, evreii din orase s-au refugiat in cetatile si castelele din
jur care, la porunca seniorilor lor, le-au deschis portile. Comunitatea din Koln s-
a salvat adapostindu-se, cu asentimentui episcopului, in castelul Walken-burg.
In Germania, Bernard de Clairvaux, in persoana, surprins de evenimente, a
depus eforturi sa domoleasca furia populara, amenintind cu pedeapsa divina pe
ucigasi37. Cu toate acestea, la Worms, Mainz, Bacharach, Wurtz-burg,
Strassburg, Ascliaffenburg numarul victimelor a fost mare. Apoi, cu incetul, pe
masura ce valul cruciat trecea, pogromurile s-au stins, iar viata si-a reluat
cursul. Din faptele de atunci istoria consemneaza doar ce poate insemna
dezlantuirea necontrolata a patimilor omenesti. Pogromurile repetate au facut si
ele ca oamenii sa se indeparteze de idealul cruciat, totusi cruciada a continuat.

Imparatul Conrad al Ill-lea, impreuna cu nepotul sau Frederic de

Hohenstaufen (viitorul imparat) si multi alti nobili, in fruntea unei armate
puternice de circa 60 000 de luptatori, pornise la drum, in vara anului 1147.
Calatoria pe uscat pina la Constantinopol, ca intotdeauna, a fost lunga si grea.
Ploi torentiale i-au surprins in mijlocul lunii august, cai si oameni

37
Ibidem, pag. 355.
37
imbolnavindu-se. Ba o data, pe cind cruciatii isi asezasera tabara linga un riu ca
sa innopteze si sa se refaca de oboseala drumului, apele au iesit din albie cu atita
furie, incit corturile, adapostind oameni si cai, au fost inundate, iar multi dintre
cruciati surprinsi in sornn au fost inecati. Ajunsi in capitala Imperiului bizantin,
obositi, flaminzi, multi bolnavi, imparatul Manuel Comnenul i-a primit cu multa
neincredere. Cu aceste ginduri cruciatii au fost transportati dincolo de
Dardanele. Nu se stie din a cui vina, calauzele care-i insoteau, de indata ce au
pus piciorul in pamint turcesc, le-au indicat un drum gresit. Banuiala a cazut
asupra imparatului bizantin. Nici proviziile promise nu au sosit. Trupele
germane au ratacit infometate dintr-un loc in altul, caci orasele si-au inchis
portile in fata lor, refuzindu-le hrana ceruta. Cind cei mai avuti aratau punga cu
bani, atunci de pe zidul cetatii era slobozita o sfoara, punga era legata, trasa sus,
dar, nu odata, acesti negustori improvizati uitau sa mai coboare cosul cu
alimente. In tot acest timp, turcii le intindeau tot feral de capcane, preferind
tactica hartuielii unei lupte deschise. In apropiere de Dorileea, atacuri scurte,
repezi, s-au succedat zi si noapte neincetat, fara ca mai inainte cruciatii sa
prinda de veste din ce directie venea inamicul. Avantajele infanteriei, ale
cavaleriei usoare, fata de cavaleria grea incepeau sa se vada. Nobilii apuseni
insa tirziu si-au dat seama de aceasta. Acoperiti de fier se credeau mai la
adapost. In plus, lor le lipsea instructia corespunzatoare tacticii adversarului,
armamentul si mai ales mobilitatea. De aceea, in aceasta lupta de hartuiala doua
treimi din cruciatii lui Conrad au pierit. Resturile acestei armate le va intilni
Ludovic al Vll-lea in primavara anului 1148 cind va ajunge si el in Asia Mica38.

Cruciada franceza s-a organizat in urma adunarii de la Etampes (1147).

Cum era firesc, conducator a fost desemnat regele Ludovic, desi de calitatile
sale, militare multi se indoiau, iar evenimentele nu au dezmintit aceasta
neincredere. O armata de 80 000 de oameni a pustiit insulele lonice, Corint,
Teba si in vederea continuarii campaniei, a incheiat alianta cu sultanul
Egiptului. Speriat, Manuel Comnenul incheia, la rindul lui, un tratat cu sultanul
din Iconium. Aceasta explica de ce imparatul bizantin nu mai putea sa-1 ajute
pe Conrad al Ill-lea, iar aparitia francezilor 1-a pus intr-o si mai grea
incurcatura. Mai intii, a refuzat sa-i primeasca pe cruciati in Constantinopol,
lasindu-i expusi atacurilor cumanilor, pecenegilor si turcilor deveniti auxiliari ai
Bizantului.

Cunoscuta diplomatic bizantina bazata pe principiul divide et imptra o

impiedica sa ramina in tabara crestina. Interesele imperiului erau mai presus
decit religia. Din aceasta pricina cruciatii francezi au avut mult de suferit. Din
38
Kohlrausch, Histoire d Allemagne, vol.I, Paris,1838, pag.397-398. Pentru tactica militara sergiucida:R.C.
Small, Crusading warfare 1097-1193, Cambridge, 1976, pag.75-83.
38
nou pierderi in oameni au micsorat efectivul armatei. In sfirsit, Manuel
Comnenul a acceptat sa trateze cu regele Frantei cu conditia sa depuna jura-mint
de vasalitate fata de imparat, la fel ca si primii cruciati. Dar aceia nu erau regi,
deci cererea lui Manuel parea imposibil de satisfacut. In tabara franceza,
spiritele erau agitate. Episcopul de Langres a strigat sub zidurile
Constantinopolului: ,,Acest principe detine bunurile bisericii si alte bunuri pe
care tatal sau Ioan Comnenul le-a dobindit pe nedrept si iata, el isi arunca ochii
asupra altor lucruri pe care tatal sau le jinduia; el a smuls deja un omagiu de la
principele Antiohiei si, punind altar peste altar, a asezat in oras pe patriarhul
grec pentru a umili pe patriarhul Petru roman. Hotariti daca trebuie sa te increzi
in acest om, in miinile caruia nici crucea lui Cristos nu este in siguranta" 39.
Cronicarul relata mai departe ca episcopul i-a indemnat pe cruciati la cucerirea
Constantinopolului. El a aratat ca zidurile in unele locuri erau in ruina, orasul nu
era nici pe departe intarit cum se pretindea; daca i se taia aprovizionarea cu apa,
capitularea era sigura — spunea episcopul — caci, dupii parerea lui, poporul
grec era prea lenes ca sa opuna vreo rezistenta. Pentru a-i intarita pe francezi,
episcopul mai adauga ca locuitorii Constantinopolului nu sint crestini decit cu
numele, de aceea ei nu sustin cruciada, tot efortul si suferintele indurate de
francezi in toate aceste luni de calatorie vor ramine fara nici un rezultat, daca
nu-i urmeaza indemnul.

In realitate, episcopul de Langres se bizuia pe flota siciliana a lui Roger.,

pe care o stia pe aproape si pe o colaborare cu aceasta. Avea nevoie doar de
asentimentul cruciatilor. Daca cucerirea Constantinopolului a fost aminata
pentru o alta cruciada, aceasta s-a datorat regelui Frantei care nu a venit s-a
renunte la planul de recucerire a Edessei si la gloria ce i-ar fi revenit in cazui
unei victorii. Armata franceza era istovita, imputinata numeric, oricine putea sa-
si dea seama ca ea nu ar fi putut sustine doua razboaie grele, unul cu bizantinii,
altul cu turcii. De aceea, Ludovic al VH-lea a acceptat sa depuna juramint de
vasalitate fata de Manuel Comnenul. Imparatul, bucuros sa-i vada pe cruciati
plecati, i-a transportat in Asia Mica. Proviziile date au fost insuficiente, iar
altele nu au mai sosit. Curind cruciatii au inceput sa sufere de foame, cu atit mai
mult cu cit pe unde trecuse Conrad cu oastea sa totul fusese pustiit. Satele erau
depopulate, nu se gasea nici de ale gunii, nici animale de transport, iar in orase
nu erau primiti. Intr-un tirziu, francezi: s-au intilnit cu resturile armatei
germane, dar Conrad nu mai voia sa continue campania. El a hotarit sa-si lase
luptatorii sub comanda lui Ludovic al VII-lea si cu o escorta mica sa se intoarca
la Constantinopol, unde sa ii imbarce pe mare si sa-si continue drumul pina la
39
Text redat de J. Prawer, op. cit., pag. 370-371.
39
lerusalim. Aici avea sa viziteze ,,locurile sfinte" ca simplu penitent, nu ca un
imparat cruciat.

Francezii, dupa un mars obositor, intrerupt de mai multe ori de atacurile

turcilor, au ajuns, in cele din urma, la riul Meandru 40. Pe malul opus se aflau
musulmanii asezati in linie de bataie. Prin apropiere nici un Ioc de trecere.
Cruciatii, in frunte cu regele Frantei, s-au aruncat in apa, au trecut inot riul si, cu
un curaj neinchipuit, dat de situatia disperata in care se aflau., ei au sustinut
lupta, reusind sa imprastie inamicul. Victorie insa efemera. Turcii, potrivit
tacticii lor, se retrasesera pentru ca, ascunsi, sa-i poata urmari pas cu pas pe
cruciati. Citeva zile acestia s-au odihnit netulburati in valea racoroasa a
Meandrului, dupa care intreaga armata s-a angajat in trecerea muntilor spre
Pamphilia. Acesta a fost momentul ales de turci ca sa atace. Luati prin
surprindere, avangarda a fost despartita de ariegarda. De pe culme, turcii s-au
aruncat asupra acesteia din urma, oameni si animale rostogolindu-se prin ripi.

In deruta generala, Ludovic al VII-lea s-a desprins de ai sai. Mai multi turci
il urmaresc si o lupta inegala se angajeaza. Ludovic parcaza loviturile, se retrage
si sprinten sare intr-un copac, zarit la mica distanta. De sus se apara ca dintr-un
foisor. Pe un turc il atinge cu sabia, alti doi sint respins: cu picioarele, un al
patrulea este oprit cu scutul. Scena demna de eroii lui Roland. Satui sa tot
incerce sa se catere dupa indaratnicul dusman, turcii. nebanuind ca au o prada
pretioasa la indemina, pe insusi regele Frantei, se departeaza lasindu-l pe
Ludovic sa-si petreaca noaptea in copac. La adapos-tul intunericului, regele se
furiseaza spre cimpie, intilneste un cal ramas fara stapin, se arunca in sa si, din
nou calare, rataceste pe poteci pina spre dimineata, cind isi regaseste oamenii
care, speriati, se intrebau unde poate fi. Daca lucrurile s-au petrecut asa sau nu,
daca este o simpla infloritura a cronicarului sau justificarea data de rege
absentei sale, este greu de spus. Oricum, acesta a fost singurul act de bravura,
consemnat, al regelui Frantei. De aici cruciatii, ocolind dusmanii, se vor duce la
Antiohia, unde cruciada se va dizolva din vina lui Ludovic al VII-lea si a reginei
Eleonora.

In acea vreme, in Antiohia guverna principele Rayond de Poitiers, o ruda a

Eleonorei de Aquitania, senior inca tinar, care adoptase la curtea sa obiceiurile
si rafinamentul galanteriei cavaleresti. El a facut cruciatilor o primire in cerate
dintre cele mai stralucitoare, intrecindu-se in manifestari de respect si stima fata
de un monarh care venea de asa de departe sa-si viziteze rudele, fiii sau urmasii
fostilor vasali. Serbarile date in cinstea perechii regale s-au tinut lant timp de
mai multe luni, de ele bucurindu-se in special regina. Faptul a trezit banuiala si
40
Campania franceza: v.Anguetil, op., cit. Pag. 243-245.
40
gelozia sotului. Se soptea ca Eleonora acorda favoruri unui turc, pe nume
Saladin, iar principele Raymond, vrajit de gratia si inteligenta ei, cu toate ca ii
era unchi, se purta fata de ea cu inflacararea unui indragostit, lucru ce nu parea
deloc sa o stinghereasca pe regina. Intr-o noapte, dupa o cearta intre soti, regele
furios, fara sa mai tina seama de regulile ospitalitatii, riscind sa dea curs
clevetirilor, a scos-o cu forta pe Eleonora din palatul lui Raymond, fara ca
acesta sa indrazneasca sa se opuna hotaririi regale; si-a adunat in graba cruciatii
al caror numar scadea mereu, si au plecat cu totii spre lerusalim. In oras au
intrat ca simpli pelerini. Penitenta regelui si a reginei la Sfintul Mormint, dupa
intreaga aventura petrecuta, lasa o impresie de-a dreptul penibila. Cei doi soti nu
se impacasera inca.

Intre timp, sosise si imparatul Conarad la lerusalim. Cei doi monarhi pentru
a nu face cale intoarsa fara a fi incercat o ultima actiune cruciata, au hotarit sa
asedieze Damascul, o actiune pripita, soldata cu un esec total. Dupa doi ani de
absenta, regele Ludovic al Vll-lea si imparatul Conrad al Ill-lea reveneau in tara,
gloria lor fiind atit cit putea sa le-o confere o expeditie esuata. Drumul ales la
intoarcere a fost pe mare. Oastea nu mai era numeroasa, puteau sa se imbarce pe
corabii, apoi nici nu trebuia sa plece toti odata. Conrad s-a imbarcat la Acra la
inceputul lui septembrie 1148, Ludovic al Vll-lea abia in vara anului viitor. In
timp ce Conrad al Ill-lea ajungea in sudul Germaniei si se indrepta spre
Bamberg unde avea sa si moara. In 1152, Ludovic al Vll-lea si Eleonora, dupa
un popas la Roma, isi reluau mesajul la curtea din Aquitania. Fusese nevoie de
interventia papei pentru ca cei doi soti sa se impace. Dar intimplarile din timpul
cruciadei ii indepartasera pentru totdeauna. Divortul fusese aminat, nu inlaturat.
Cruciada si devotiunea la Sfintul Mormint nu adusesera regelui France nici
macar linistea sufleteasca si pacea caminului, iar urmarile politice nu vor
intirzia sa se vada.

Cruciada a Ill-a

Cruciada a Il-a a dovedit lumii musulmane cit de putin erau pregatite

armatele occidentale sa sustina lupta. Constatarea nu putea decit sa incurajeze
djihad-ul. Contraofensiva, inceputa de Zengi, a fost continuata intre anii 1146—
1173, cu si mai multa forta, de catre fiul sau, Nur-Al-Din, vestit pentru
fanatismul sau religios, fapt ce-l facea pe istoricul R. Grousset sa-l numeasca
,,un adevarat Ludovic eel Pios musulman".

Nur-Al-Din, la preluarea puterii, a proclamat djihad-ul contra cruciatilor

singurul ideal al vietii sale. Mostenirea parinteasca il indreptatea sa creada ca il
va si infaptui. Unificarea politica a Siriei musulmane era aproape savirsita.
Alepul devenise centrul acestui stat, pe cale de centralizare, Dainajcu.l si Mosul
41
erau acum legate de Alep, emirii si beii din vecinatate, la rindul lor, erau dispusi
sa se alature politicii lui Nur-Al-Din. Dar nici regatul lerusalim nu era lipsit de
forta. Sub guvernarea abila a lui Balduin al Ill-lea (1143—1162), statul
incheiase aliante avantajoase, regele ajunsese la o intelegere cu vasalii sai.

Balduin al Ill-lea a inlaturat cu inderninare rivalitatea Bizanului,

casatorindu-se cu o ruda a bazileului, Theodora Comnena. Bun militar Balduin
al Ill-lea salvase Antiohia in 1149 de trupele lui Nur-Al-Din. Interventie
prompta, si hotaritoare, caci Raymond de Poitiers, principele, fusese omorit in
lupta. Dupa incoronarea sa, survenita in anul 1152, cu prestigiul sporit, Balduin
s-a proclamat regent in Antiohia si Tripoli, a refacut alianta cu Damascul si,
profitind de situatia subreda a Fatimizilor din Egipt, a ocupat Gaza, in vederea
unei inaintari spre Ascalon.

Lui Nur-Al-Din, in fata aliantei cruciato-damaschine, nu-i raminea, pentru

a iesi din strimtoare, decit o colaborare cu Fatimizii, a doua cunoscuta dintre
siiti si suniti (prima avusese loc in 1118 intre sunitii din Damasc si siiti din
Cairo). Rezultatul a fost cucerirea Damascului de catre turcii zengisti si
desprinderea lui din alianta cu cruciatii. Totusi Balduin raminea puternic. Nur-
Al-Din, pentru a cistiga timp, a incheiat o intelegere cu regele lerusalimului prin
care se stabilea ca musulmanii turci si arabi sa-si poata paste liber turmele pina
la izvoarele lordanului si in alte parti stabilite de comun acord. Regele nu a
respectat insa tratatul si acesta a fost un motiv suficient pentru a se declansa
razboiul dintre Nur-Al-Dinsi Balduin al Ill-lea, un djihad lung de 30 de ani
(1157—1187) cu pierderi mari in vieti omenesti, un razboi in care, cind
musulmanii, cind crestinii erau masacrati pe rind. Balduin al Ill-lea murea
(1162), lasind locul lui Amaury I (1162—1174) sa continue lupta si alianta cu
Bizantul, casatorindu-se cu Maria Comnena. Nici lui Nur-Al-Din nu i-a fost dat
sa vada crezul vietii sale implinit. Succesul djiliad-ului s-a datorat unui general
al sau de origine kurda, Salah-Al-Din, intrat in istorie cu numele de Saladin41.

Saladin a fost trimis de Nur-Al-Din sa dea ajutor Egiptului fatimid, in baza

aliantei incheiate, inipotriva cruciatilor. Criza politica interna din Egipt i-a
permis lui Saladin sa-si insuseasca puterea (1173—1193), fara a cere cuiva
asentimentul. Personalitate complexa, energic, viteaz, abil politician, om de
cultura, musulman fecvent, fara a ajunge la bigotism sau fanatism, Saladin avea
unite in persoana sa toate calitatile luptatorului. El a fost omul de care lumea
musulmana avea nevoie. Pe buna dreptate, istoricii atit musuimani, cit si crestini
l-au numarat printre cei mai mari conducatori ai Islaniului. Intemeietor al
dinastiei ayubide, Saladin a pacificat, mai intii, Egiptul, a impus ordinea in tara,
41
Ofensiva lui Saladin: v.P.M.Holt, op. cit. Pag. 50 si urm. V.si relatarea lui Baha Ad-Din, in F.Gabrieli, op. cit.
Pag. 128 si urm.
42
dind legi drepte, dar si introducind pedepse'deosebit de crude pentru cine nu le
respecta.

Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur-Al-Din (mai

1174) si a lui Amaury I (iulie 1174). Dezordini in ambele tabere au insotit
incetarea din viata a celor doi conducatori. Beii locali si emirii nu voiau sa-1
recunoasca pe fiul lui Nur-Al-Din, inca un copil, ca succesor de drept al tatalui
sau. Saladin s-a oferit sa-i vina in ajutor. El a intrat in Siria, a ocupat Damascul,
Emessa, Hama, Baalbek, dar in loc sa le cedeze protejatului sau, asa cum era de
asteptat, el a pastrat toate cuceririle facute pentru sine si, la fel ca in Egipt, nu a
cerut avizul nimanui pentru ceea ce, de fapt, era o uzurpare. In fata emirilor
buimaciti, dreptul sabiei, al fortei, era sinsurul care dicta, el singur impunea
respect. Califul din Bagdad, care teoretic era in masura sa judece situatia,
prefera aliati de nadejde, nu conducatori slabi la cheremul unor razvratiti. De
aceea el 1-a recunoscut pe puternicul Saladin suveran al Siriei, Yemenului,
Egiptului si, ca sa-i provoace ambitia si sultan al Palestine!. Asa au inceput
ostilitatile dintre Saladin si cruciaţi in vara anului 1177.

O interventie militara in regatul lerusalimului nici nu era grea. Dupa

moartea lui Amaury I, tronul fusese ocupat de fiul acestuia, Balduin al IV-lea.
(1174—1185), un copil de 13 ani atins de lepra. Puterea in stat era disputata de
baroni, de aici nenumaratele conflicte, agravate si de faptul ca regele,
neputindu-se casatori, trebuia ales un succesor la tron si aceasta cit mai grabnic,
deoarece boala avansa cu fiecare an. Saladin profita si intre anii 1177—1179 au
avut loc atacuri repetate la granitele regatului, respinse defiecare data de cruciati
gratie, mai ales, ajutorului militar dat de contele de Tripoli, Raymond al Ill-lea.
Drept multumire, Balduin al IV-lea avea sa-l desemneze prin testament rege al
Icrusalimului, stirnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil casatorit cu sora
regelui, Sibilla, si prin urmare indreptatit si el sa-i urmeze nefericitului Balduin
la tron.

Anul 1179 a marcat prima mare victorie a lui Saladin asupra cruciatilor,
obtinuta in urma bataliei de la Marj Ayun. Mii de cruciati pedestri, loviti de
sabiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, in timp ce cavalerii care cum
puteau, scapau cu fuga. De acum drumul lui Saladin era deschis spre lerusalim
si Antiohia, unde principele Boemund al Ill-lea se afla sub totala influenta, a
unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu iipsea decit
pretextul. El s-a ivit in luptele pentru tron, care s-au deschis intre cei doi
pretendenti, dupa moartea lui Balduin al IV-lea, cind Raymond al Ill-lea, fara sa
se gindeasca la urmari, a cerut ajutorul lui Saladia impotriva rivalului sau Guy
de Lusignan.
43
 Anarhia din regat nu odata adusese prejudicii musulmanilor, acestia fiind,
cu precadere, victimele feudalilor razvratiti. Ultima picatura au constituit-o
atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Cha-tillon, asupra
caravanelor egiptene in drum spre Mecca, ceea ce insemna o incalcare grava a
intelegerii incheiata de Raymond cu Saladin. Acestea se petreceau in anul 1187,
dupa ce opera de unificare musulmana fusese infaptuita de catre Saladin. Siria
fusese concentrata in jurul Alepului, Egiptul in jurul orasului Cairo, in timp ce
statelor cruciate nu le mai ramasese decit o fisie ingusta de-a lungul tarmului.
Saladin primise titlul de Al-Nasir (Apa-ratorul) de la califul din Bagdad si cu el
avea sa intre in istorie. In aceasta calitate, el a reluat ofensiva asupra
lerusalimului in anul 1187 si nu ca arbitru al conflictului dintre Raymond al Ill-
lea si Guy de Lusignan, desi regentul apelase la el in acest scop.

Intr-o relatare din secolul XIV, apartinind lui Al-Safadi 42, se precizeaza ca
razboiul pornit de Saladin a avut o singura cauza: incalcarea de catre cruciati a
conventiei cu musulmanii privind trecerea convoaielor de pelerini si negustori
spre Mecca. Informatia, desi tirzie, este pe deplin veridica. Ea prelua stirile mai
vechi care aratau ca Saladin insusi dorise mult sa viziteze orasul profetului, dar
nu indraznise sa o faca. Cruciatii deturnasera drumul pe valea Nilului pina la
Ous ('Egiptul superior), de unde pelerinii trebuiau sa strabata desertul, printr-o
regiune deosebit de anevoioasa pina la Aydhab, port la Marea Rosie, iar de aici,
mergind de-a lungul coastei, ajungeau la Mecca. Drum lung, plin de riscuri, de
aceea intelegerea cu cruciatii de a fi lasati sa mearga pe vechiul drum, prin
Darnasc, era deosebit de importanta pentru musulmani, iar nerespectarea ei a
fost considerata un prejudiciu grav adus religiei. Vinovatul principal aparea
seniorul. Kerakului, Renaud de Chatillon, ,,cel mai rau dintre franci, un diavol si
un tradator", scria Al-Safadi43.Ca si cum atacul asupra caravanelor nu ar fost
suficient, Renaud se mai facea vinovat de a fi refuzat in mod sistematic sa
plateasca lui Saladin despagubire pentru prada luata de la musulmani. In aceste
conditii sultanul s-a vazut dezlegat de conventia incheiata cu Raymond al Ill-
lea, cu atit mai mult cu cit Guy de Lusignan reusise in 1186 sa se incoroneze
rege si era de asteptat ca el nu va continua politica regentului.

Asadar, Saladin, sigur de forta si capacitatea sa militara, a deschis

ostilitatile, ca totdeauna surprinzindu-si adversarul prin bruschetea atacului. Cu
o oaste numeroasa egipteana, el a patruns pe teritoriul cruciatilor, fara a le da
timp sa se dezmeticeasca, a inaintat, fara sa intimpine prea multa rezistenta,
pina la lacul Tiberiada si aici si-a asezat tabara de lupta. Primul lui gind a fost sa

P.M.Holt, op.cit. pag. 57.

42

Ibidem,v. Si R.C.Small. op.cit.pag.148-151, care considera ca, dimpotriva, Saladin l-a provocat pe Renaud de
43

Chatillon.
44
atace orasul cu acelasi nume. Zidurile de incinta au tost distruse, casele
incendiate si o lupta inegala s-a angajat cu garnizoana din cetate, unde se
adapostise o parte din locuitori. In tot acest timp, regele se afla la Acra. Aici
convocase pe toti baronii, pe marele magistru al ordinului templierilor si
reprezentanti ai ordinului ospitalierilor pentru a tine un consiliu de razboi.
Vestea a venit pe neasteptate despre cele ce se petreceau la Tiberiada si pe data
cei prezenti au hotarit sa vina in ajutorul orasului. Se spune ca toti francii din
Acra au raspuns la apelul regeiui, nici un barbat adult nu a ramas in interiorul
cetatii, astfel incit armata strinsa in pripa numara 80 200 luptatori calare si
pedestri, dublu fata de oastea musulmana. Cruciatii au ajuns insa prea tirziu in
fata Tiberiadei. Musulmanii ocupasera pozitiile cele mai avantajoase. Asezati pe
malul lacului, ei taiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apa si
aceasta in plina caldura a lunii iulie. Cruciatii nu se mai puteau intoarce. Ei se
bizuiau pe superioritatea lor numerica, de aceea au ramas pe loc acceptind lupta,
pe care o doreau cit mai curind deschisa. Dar se inselau. Tactica lui Saladin
consta tocmai in epuizarea nervoasa si fizica a adversarului.

Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mari pirjolul, sultanul a
poruncit sa se incendieze culturile de pe cimpia din jur. Zilele de joi si vineri
francii le-au petrecut inconjurati de musulmani si flacari, fara un strop de apa
pentru a-si potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface fortele cailor, care a treia
zi, rapusi de fierbinteala, se culcau la pamint. Citeva incercari ale cruciatilor de
a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de razboinicii lui Saladin. Soarele
arunca vapai asupra cavalerilor imbracati In fier — spune cronicarul arab Al-
Imad , flacarile se intindeau, amenintind oameni si animale. Singurul refugiu,
inaltimea de la Hattin; spre ea cruciatii s-au indreptat in a patra zi, cea de
simbata. Atunci, Saladin s-a hotarit sa atace cu calaretii si pedestrii sai odihniti,
care timp de mai multe zile se bucurasera de racoarea binefacatoare a apei.
Descrierea luptei lasata de cronicari se aseamana cu un cosmar din care
memoria amortita inregistreaza scene infricosatoare, de oameni urlind
rostogolindu-se in flacari, in timp ce sabii minuite de miini nevazute ii astepta
nemiloase pentru a-i sfirteca. Francii ingroziti, parasindu-si caii, se catarau pe
dealul de la Hattin cu focul urcind dupa ei, incercuiti din toate partile de
musulmani. Av-eau de ales intre a muri de foame sau de fier. Multi au fost
facuti prizonieri, printre ei numarindu-se regele lerusalimului, Guy de Lusignan,
fratele sau, Geoffrey, seniorul Kerakului, Rcnaud de Chatillon, seniorul de
Yubayl, Beirut si Sidon, Gerard de Ridetord, marele magistru al templierilor,
impreuna cu numerosi ostasi de ai sai, precum si multi calugari ospitalieri.
Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, impodobita cu rubine, a fost
data ca trofeu sultanului.

45
 Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, inscrisa. cu litere desinge in
cronica djihad-ului. In fata cortului sau, special amenajat, calare pe un cal alb,
privea in zare traind din plin betia victoriei. La vederea convoiului de prizonieri,
el a descalecat pentru a aduce multumire lui Alah. S-a prosternat cu fata la
pamint, a sarutat tarina, apoi a ridicat miinile si privirea spre cer, a rostit cuvinte
din Coran. Odata acest mic ritual sfirsit, Saladin a intrat in cortul bogat
impodobit cu matasuri si s-a aşezat pe un tron improvizat. Au fost introdusi
prizonierii. Cu capul gol, hainele in dezordine, livizi, lipsiti de vlaga, clatinindu-
se, abia se tineau pe picioare. Sultanul a observat privirea ratacita a regelui,
mistuit de sete, chinuit de temeri de tot felul, stapinit de dorinta ca sfirsitul sa-i
fie cit mai grabnic. De indata, el a poruncit sa i se dea o cupa cu apa cu gheata si
i-a facut semn sa se aseze. Regele a sorbit cu lacomie citeva inghitituri, dupa
care dintr-o pornire fireasca, omeneasca, a intins cupa si seniorului de Kerak,
aflat alaturi, insetat ca si el. Atunci sultanul cu un gest furies l-a oprit rastindu-
se: ,,Nu ti-am ingaduit sa-i dai si lui sa bea". Apoi intorcindu-se spre Renaud de
Chatillon a adaugat: ,,tradatorule si ticalosule, ai jurat credinta si ti-ai calcat
juramintul 44. In culmea miniei sultanul s-a ridicat si l-a izbit cu sabia, cu atita
putere, incit i-a despicat umarul. Renaud s-a prabusit. Mamelucii (razboinici cu
statut de sclavi) din garda sultanului au tabarit asupra nefericitului senior si cu
lovituri de sabie 1-au ucis sub ochii ingroziti ai prizonierilor. In decurs de mai
putin de o ora Saladin isi aratase cele doua fete: omenia si generozitatea,
cruzimea si neinduplecarea fata de dusman. Amindoua faceau parte din
procedeele de guvernare ale temutului conducator. Regelui si citorva nobili de
seama li s-a daruit viata si au fost condusi la Damasc, unde li s-a acordat un
tratament princiar. Cit ce priveste restul prizonierilor, ei au fost pusi in fata
alternativei: sau imbratiseaza Islamul sau moartea. Hotarirea nestramutata a
sultanului nu a fost mai putin cruda caci, o problema de constiinta atit de grava
pentru mentalitatea de atunci, a facut ca multi sa prefere sa sfirseasca sub
securea calaului. Printre ei se aflau in numar mare templieri, ospitalieri si insusi
marele magistru al ordinului templierilor. Populatia civila din orasul Tiberiada,
cucerit de turci, nu a avut nici ea o soarta mai buna. Atit barbatii, cit si femeile
si copiii au fost vinduti ca sclavi, printre ei aflindu-se multi franci, care saraci in
Europa visasera sa se imbogateasca in ,,tara sfinta". Cruda ironie a soartei, plina
de invataminte pentru viitor.

Victoria de la Hattin a fost consemnata de cronicarii musulmani cu litere de

aur in scrierile lor. Sultanul Saladin devenea un erou al djihad-ului, a carui
imagine va starui peste veacuri. Forta sa militara si politica il facusera nu numai
sa cistige o batalie, ci sa inaugureze schimbarea raportului de forte in Orientul
44
P.M.Holt,op.,cit.,pag.58.Despre lupta de la Hattin v. Comentariul lui R.C. Small, op., cit., pag.189-197 si
relatarea lui Ibn Al-Athir, in F.Gabrieli, op. cit. Pag.147-152.
46
Mijlociu. Marele dezastru suferit de armata cruciata a marcat sfirsitul
colonizarii militare europene in Siria. Ofensiva turca va fi de acum incolo in
plina actiune.

Dupa Hattin, sultanul a pornit la cucerirea oraselor porturi, plan strategic

bine gindit, caci asa lerusalimul era lasat fara posibilitatea de a primi vreun
ajutor din afara. Acra s-a predat la 10 iulie 1187, a urmat asaltul si cucerirea
Jaffei, in ultima saptamina a lunii iulie cadea si Beirutul in mainile sultanului. O
rezistenta mai indelungata a opus orasul Ascalon, dar si acesta era silit sa
capituleze in luna septembrie a aceluiasi an. In sfirsit, venise rindul
lerusalimului. Aici apararea ramasese pe seama orasenilor si a putinilor baroni
scapati din dezastrul de la Hattin, condusi de Balian al II-lea, senior de Ibelin,
astfel, incit, rezistenta nu putea fi de durata.

Dupa mai multe saptamini de grele lupte si pierderi numeroase in oameni,

patriarhul a incercat sa salveze ce se mai putea salva, predand orasul lui Saladin
in anumite conditii. Turcii, indarjiti, cereau razbunarea singelui musulman
varsat in 1099. Insusi Saladin se pare ca a spus: ,,De ce m-as purta eu fata de voi
altfel decit s-au comportat parintii vostri fata de musulmanii din lerusalim, pe
care i-ati masacrat sau i-ati dus in captivitate in anul 477 al Hegirei?". 45 Dar
intelepciunea, calitatea de baza a sultanului, a inabusit resentimentul. El a
inteles ca este mai avantajos pentru el sa primeasca o rascumparare baneasca
din partea locuitorilor crestini, si mai prudent sa nu continuie varsarea de singe,
de aceea a acceptat sa poarte tratative cu Balian. Intelegerea la care au ajuns
dupa. mai rnulte negocieri a fost ca populatia crestina sa paraseasca orasul
platind, cei bogati, 10 monede aur bizantin pentru un barbat, 5 monede aur
bizantin pentru o ferneie, o moneda pentru un copil. Pentru populatia saraca,
numarind 20 000 de sufiete, Saladin a cerut reprezentantilor orasului sa
plateasca suma globala. de 100 000 monede aur bizantin, ceea ce insemna 5
monede de persoana, indiferent daca. era barbat, femeie sau copil. Ordinele
calugaresti au platit pentru membrii lor si nu au mai avut bani si pentru alti
coreligionari, mai ales ca numarnl acestora era atit de mare. In aceeasi situatie s-
au aflat conducatorii oraselor. Din nou s-au purtat tratative si Saladin a acceptat
sa reduca pretul rascumpararii la 4 monede de persoana un barbat putând fi
inlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar si asa nu s-a putut stringe decit suma
necesara pentru 7 500 de persoane adulte, restul crestinilor, cu mici exceptii, au
fost transformati in sclavi. Cei plecati au gasit refugiu in orasele Tripoli, Tyr,
sau Antiohia, unii s-au repatriat, altii, insa, dintre cei fara bani, au pierit
peregrinând dintr-un loc in altul, sau au acceptat de bunavoie sa intre in robie.46
45
I. Grămadă, op. cit., p.200
46
St. Runciman, op. cit., vol. II. p. 464-465
47
 Tratamentul nu a fost acelasi pentru toti. De o deosebita atentie s-a bucurat
vaduva regelui Amaury I, Maria Comnena, careia, fara sa i se ceara ceva in
schimb, i s-a dat invoire si escorta pentru ca, impreuna cu femeile sale, sa
paraseasca orasul nesuparata de nimeni si sa se refugieze la Tripoli. Nu numai
faptul ca Maria se inrudea cu imparatul bizantin a determinat gestul cavaleresc
al lui Saladin. Sultanul respecta institutia regalitatii, in general, dovadă purtarea
lui anterioara fata de Guy de Lusignan sau salvconductul dat Sibillei, fosta
regina a lerusalimului, sotia lui Guy de Lusignan, aflata in una din manastirile
din oras, de a parasi cetatea luând cu ea toate bogatiile in aur si pietre scumpe
pe care le avea. Nici mormintele regilor lerusalimului din biserica Sfintului
Mormint nu a permis sa fie profanate, dupa cum presupusul mormint al lui
Cristos a fost lasat intact. Fie tact politic, sau inclinare fireasca, Saladin odata
victorios era gata sa fie marinimos. Patriarhul lerusalimului, cu voia sultanului,
parasea si el orasul, luând cu sine tezaurul bisericilor crestine de care Saladin nu
s-a atins, desi el ar fi insemnat o captura importanta, iar preceptele Coranului il
indemnau sa o faca.

O manifestare de fanatism religios ar fi fost de prisos. Singura infaptuita a

fost dictata de bucuria triumfului cind trupele musulmane au intrat in lerusalim.
Era intr-o vineri, ziua sfinta a musulmanilor. Atunci, mai multi luptatori s-au
urcat pe cupola Templului Stâncii, transformat de cruciati in biserica crestina,
au smuls crucea mare de aur si au aruncat-o la pamint. Un strigat ţâşnise din
piepturile musulmanilor si crestinilor deopotriva, la primii de bucurie la ceilalti
de disperare. Saladin era de fata, el incuviintase actul, dar, in aeelasi tirnp,
interzicea ca altele asemanatoare, dătătoare de excese, sa se produca. Visul lui
de aur fusese implinit.

Dupa 88 de ani, regatul latin se prabusise, iar lerusalimul revenea in

mâinile turcilor. Cursese destul singe pentru ca acest crez sa se implineasca,
acum in ,,orasul sfint", redevenit mahomedan, se reinstituia pacea si ordinea.
Moscheele au fost refacute. Templul Stincii redevenea moscheea Sakhra.
Moscheea Aksa era placata din nou cu marmura alb-verzuie, lucrata in maniera
bizantina; era ornata cu inscriptii din Coran, in ea instalându-se marele an von,
sculptat cu o maiestrie deosebita de mesterii din Alep, inca din timpul si la
porunca inaintasului lui Saladin, Nur-Al-Din. Aici in Aksa era instalat din nou
un imam, Molhi-Al-Din, fiul unui cadiu din Damasc, care avea sa oficieze de
acum inainte siujbele de vinerea in prezenta lui Saladin, cind sultanul aflat in
cetate voia sa-si guste din plin victoria sau sa mediteze la viitoarele cuceriri.47

47
P. M. Holt, op. cit., p. 60 urm.
48
 Din fostele stapiniri cruciate doar Tyr, Tripoli si Antiohia mai ramasesera
in mâinile francilor, iar de rezistenta lor in fata turcilor a depins, in mare parte,
declansarea si desfasurarea celei de-a treia cruciade. In momentul cel mai critic,
un grup de pelerini, condusi de marchizul Conrad de Mont-ferrat, sosisera,
tocmai la timp, ca sa vina in ajutorul principelui Antiohiei, Raymond al IV-lea,
incit cetatea, desi incercuita de trupele lui Saladin, a putut sa tina piept
dusmanului si pina sa mai intreprinda Saladin ceva, un nou val de cruciati
soseau in ,,pamintul fagaduintei".

Vestea caderii lerusalimului si a celei mai mari parti din regatul latin in
mâinile turcilor a produs o vie emotie in toata Europa. De aproape o -suta de
ani, ideea ca lerusalimul era pamint crestin, ca oricine voia, putea sa se duca si
sa se stabileasca acolo prinsese. Papalitatea faurea noi planuri de colonizare,
cind, deodata, ca un castel cladit pe nisip, regatul lerusalim se prabusise. Se
spune ca papa Urban al Ill-lea, de suparare, a murit. Succesorul sau, Grigore al
VIII-lea, pus in situatia de a intreprinde ceva, a proclamat o noua cruciada,
adresindu-se principilor din Europa catolica, dar dupa doua luni Grigore murea,
incit sarcina de a organiza cruciada a revenit energicului papa Clement al Ill-lea.
In aceasta actiune, el a fost sprijinit de toti templierii si ospitalierii din Europa,
care au si mobilizat o prima armata, gata de imbarcare, in primavara anului
1188.

Propovaduitorul celei de-a Ill-a cruciade a fost un anume Foulque, preot

din Neuilly (pe Marna), care a jucat, cel putin in Franta, acelasi rol ca Petre
Pustnicul, ba poate ceva mai mult, avind in vedere conditiile specifice ale
sfirsitului secolului XII.48 Criza economica trecuse in Europa occidentala, lasind
locul unei renasteri insotita de prefaceri sociale dintre cele mai importante.
Taranimea se inscrisese intr-un proces de emancipare, datorat dezvoltarii
tehnice si infloririi economiei rurale. Ea nu era dornica sa mai participe la o
expeditie nesigura, sa se hazardeze intr-o lume necunoscuta, despre ale carei
vitregii se povesteau acum tot felul de lucruri de catre cei care scapasera cu
viata din urgia din 1187 si reusisera sa revina in locurile de origine ale parintilor
lor. Aceasta taranime, care cauta forme proprii de organizare pentru a se impune
nobilimii, trebuia convinsa de necesitatea cruciadei, lucru deloc usor, de aceea
caracteristica cruciadei a III-a a fost tocmai participarea putin numerica a
maselor populare.

Foulque de Neuilly a mai avut un obstacol de invins, acela de a determina

la o actiune comuna pe cei doi regi, al Frantei si al Angliei, aflati in conflict,
este vorba de Filip al II-lea August si Richard Inima de Leu. De data aceasta
48
L.P. Anguetil, op. cit., p. 254-256
49
succesul lui Foulque a fost deplin. La reusita a contribuit situatia politica a celor
doua tari care impingea pe regii lor la o cruciada, o expeditie, menita, in cazul
unui succes, sa consolideze pozitia si a unuia si a celuilalt pe plan intern si
extern si, in orice caz, sa indeparteze pentru o vreme razboiul dintre cele doua
regate, care se prelungea la frontiera franceza de mai multi ani, fara ca soarta lui
definitiva sa se intrezareasca.

In Franta, procesul de centralizare progresase in vremea iui Filip al II-lea

August. Nobilii tulbulenti fusesera redusi la tacere, din nou ordonantele regale
aveau putere de lege pe tot cuprinsul regatului.49 O cruciada care ar fi indepartat
nobilimea de tara o perioada mai indelungata ar fi consolidat politica regala de
pace in interior si ar fi facut din rege exponentul dorintei maselor care
incepusera sa se organizeze in confrerii ale pacii, ca, de pildă, cea condusa de
padurarul Durand din Puy-en-Velay (1186). Era timpul ca regele sa intervina
printr-o actiune de amploare, care sa impiedice alunecarea acestor confrerii spre
erezie si dezordini.

Regele Frantei nu putea intreprinde nimic atit timp cit puternicul sau vasal,
regele Angliei, detinea posesiuni numeroase in Franta (Normandia, Maine,
Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania), posesiuni pe care cauta sa si le sporeasca
prin orice mijloc, acesta fiind un motiv de conflicte mereu nascinde, cum era si
cel declansat in vremea lui Filip al Il-lea. El fusese generat de conventia de
logodna incheiata de Henric al Il-lea Plantagenetul, regele Angliei, inca in 1167
pentru fiul sau nevirstnic, Richard, cu sora lui Filip al, Il-lea, Alice, un copil de
doi ani. Ca zestre Henric cerea, pe linga o suma de bani, intreg comitatul Vexin,
taiat in doua de granita de nord dintre posesiunile franceze si engleze. Inaintasul
lui Filip August, nestatornicul si usor influentabilul Ludovic al VII-lea, tatal
Alicei, si Henric al Il-lea se invoisera in numele celor doi copii. La mijloc era
intriga Eleonorei de Aquitania, reca-satorita cu Henric al Il-lea. Ambitioasa
regina reusea, astfel, sa-l pagubeasca a doua oara pe Ludovic al VII-lea, fostul
ei sot. Prima data, dupa divortul de regele Frantei si casatoria cu Henric
Plantagenetul adusese in sânul coroanei engleze intinsa si bogata provincie
Aquitania, acum voia pentru fiul ei preferat, Richard, un comitat in nord. Dupa
obiceiul vremii, printesa a fost luata din caminul parintesc si dusa la curtea
Angliei pentru a fi crescuta si educata. Anii trecusera, Alice implinise 19 ani,
dar casatoria dintre cei doi logodnici nu avusese loc. Richard se certase cu tatal
sau si sprijinit de Eleonora de Aquitania, impreuna cu fratii sai, urzeau un
complot impotriva batrinului rege. Filip, pentru care conventia tatalui insemnase

49
F. Lot, R. Fawtier, Historie des institutions francaises au Moyent Age, vol II, Parisd, 1958, p 110-111; ch.
Petit-Dutailles, La monarchie feudale en France et en Angleterre; X-XIII siecles, Paris, 1933, p.118-120.
50
prilej de noi necazuri, profita de certurile de familie si declara razboi Angliei in
1186.

Proclamarea cruciadei in 1187 ii gasea pe cei doi regi in mijlocul

ostilitatilor. O expeditie in Siria la amploarea la care fusese proiectata nu se
putea face fara participarea lor, de aceea, staruintele papei s-au indreptat spre a-i
impaca. In 1189, Filip al Il-lea August si Henric al Il-lea semnau un acord si
luau primele masuri pentru a pune pe picioare o armata in stare sa sustina o
lupta in Orient, o armata franceza si engleza, ce urma sa fie condusa de insisi
regii ei. Pentru Filip al Il-lea era o datorie de onoare, pentru Henric al Il-lea
indeplinirea unui angajament luat in 1172 fata de papa Alexandra al Ill-lea, când
fusese lichidat conflictul dintre regele Angliei cu pontiful roman, iscat de
uciderea lui Thomas Becket, crima de care fusese banuit regele Angliei si
obligat la penitenta.50 0 posibila recucerire a lerusalimului de catre Henric ar fi
fost o revansa fata de papalitate, stergerea infringerii suferite. Nici obtinerea
unor privilegii comerciale in Mediterana nu ar fi fost un lucru de prisos pentru
Henric.

Foulque de Neuilly pregatise spiritele in Franta in vederea unei cruciade,

de aceea lui Filip al Il-lea August nu i-a fost greu sa impuna un impozit general,
cunoscut cu numeie de ,,decima lui Saladin", platit, eu excepţia citorva ordine
religioase si spitale, de catre toti cei ce nu se faceau cruciati, fie ei nobili
ecleziastici sau laici, fie taran sau orasean. Nimeni nu s-a opus hotarârii regale.
Era primul mare succes al politicii de centralizare. Henric al Il-lea a subscris la
ideea unui impozit, dar nu a avut timp sa il aplice caci in acelasi an 1189 murea.

Richard I, urmind la domnie tatalui sau, a fost nevoit sa preia, odata cu

tronul, obligatia de a merge in cruciada, desi fara prea multa tragere de inima.
De aceea, poate, cand s-a vazut conducatorul unei armate bine echipate, i s-a
trezit pofta sa reia razboiul cu Filip al II-lea. A fost nevoie de toata energia lui
Foulque de Neuilly, pentru ca negocierile intre cei doi regi, in vederea unei
participari comune la cruciada, sa fie reluate.

Spre deosebire de cruciada I si a Il-a, in cruciada a Ill-a s-au luat primele

masuri pentru a se asigura disciplina participantilor pe tot parcursul expediţiei.
Pedepsele, deosebit de aspre, preconizate de catre cei doi regi, in cazul unor
abateri, sint o dovada cit de greu patrundea spiritul de ordine printre niste
oameni porniti pe capatuiala, neobisnuiti sa asculte decit de propriul lor orgoliu.
Astfel, cine ucidea un confrate de arme era, potrivit locului delictului, fie
aruncat in mare, fie ingropat de viu, legat de cadavrul celui ucis. Celui ce
pricinuia o rana grava i se taia mina; daca doar lovea, era aruncat de trei ori in
50
R. Foreville, L'Eglise et la royaute en Angleterre sous Henri II Plantagenet, Paris 1943, p. 338.
51
mare, dându-i-se posibilitatea sa se salveze inot; cine se facea vinovat de furt, i
se ungea capul cu smoala calda, de ea erau lipite pene si, astfel coafat, era
parasit pe primul tarm; in sfirsit, se interzicea participarea femeilor la cruciada. 51
Insa masurile, prin insasi severitatea lor, au devenit inpracticabile. Ele erau in
total dezacord cu mentalitatea europeana privind omul, dorinta lui de
emancipare. Apoi, in cruciada autoritatea de stat nu se mai exercita, chiar daca
regele era prezent. Din momen-tul in care imbraca haina de cruciat, el nu mai
era decit un pelerin pornit intr-o expedite ,,sfinta", doar in timpul atacurilor i se
recunostea functia de conducator militar. Apoi intre cei doi regi nu a existat un
acord permanent, in plus Richard nici nu era omul care sa se poata impune, el
fiind primul care va incalca disciplina reclamata de la cruciati, dupa cum se va
vedea din cele ce au urmat. De aceea, masurile luate, incepind cu interdictia ca
femeile sa nu insoteasca barbatii, nu au fost respectate.

Daca in Franta si Anglia a fost nevoie de nenumarate deplasari ale legatilor

papali pentru ca sa fie imbratisata cruciada cu convingere, in Germania ea s-a
bucurat de la inceput de adeziunea imparatului Frederic I Barbarossa. Adept al
universalismului politic al acelui dominium mundi, 52 Frederic I Barbarossa,
imparatul cu vointa de fier, educat in spiritul scolii de la Bologna, se credea
continuatorul imparatilor romani, iar pentru acest crez se luptase timp de 32 de
ani ca sa se impuna in Europa si reusise. Danemarca, Boemia, Ungaria, Polonia
îi recunoscusera suzeranizatea, nobilimea burgunda i se inchinase, insusi papa
Alexandru al Ill-lea, care-l ingenunchiase pe regele Angliei Henric al II-lea,
fusese nevoit, dupa indelungi lupte, sa incheie cu indaratnicul Barbarossa un
compromis (1176) si sa-i recunoasca drepturile in Italia. In Germania, Frederic I
impusese pacea cu sabia in mina. Castelele cavalerilor briganzi fusesera
distruse, principii germani, vesnic in conflict cu imparatul, obligati sa se
supuna. Chiar temutul Henric Leul, ducele Saxoniei, care se razboise cu
Frederic Barbarossa mai bine de zece ani, in 1181, in dieta de la Erfurt, se
arunca la picioarele imparatului depunind armele.

Anul 1184 il gasea pe Barbarossa in plina glorie, stapin peste Germania pe

deplin pacificata. Victoria o serba in Italia, la Milano, unde lombarzii, dusmanii
lui de odinioara, ii faceau o primire dintre cele mai fastuoase si îi ofereau fiului
sau, Henric, coroana de fier a regilor longobarzi. Tot atunci s-a celebrat cu
mare pompa casatoria aceluiasi Henric cu Constantia, mostenitoarea unica a
regatelor Neapole si Sicilia. Casa de Hohenstaufen avea de ce nutri noi sperante
de dominare in viitor, iar apelul la cruciada in 1187 venea in intimpinarea lor la
momentul potrivit. La fel ca si in vremea lui Conrad al Ill-lea, din nou un
51
L. P. Angluetil, op. cit., p. 255
52
N. Iorga, op. cit., p. 141-142; v. si L. Sturzo, L`Eglise et l`Etat, Paris, 1937, p. 105.
52
imparat german se vedea incoronat la lerusalim ca singurul stapin al lumii.
Providenta insasi parea ca intinde mina imparatului erou, astfel ca Frederic I,
desi implinise virsta de 70 de ani, nu a ezitat sa imbrace haina de cruciat. In
fruntea unei armate puternice de citeva mii de cavaleri, care-i urmasera
exemplul, ca de pilda. ducele Leopold de Austria, luind cu sine poeti si barzi ca
sa-i cinte in versuri victoria, in luna mai a anului 1189 el s-a pus in miscare,
indreptindu-se spre Ungaria.

Asadar, cei trei mari suverani ai lumii occidentale, Filip al Il-lea August,
Richard I si Frederic I Barbarossa au plecat in cruciada. Lor li s-au alaturat
orasele italiene, care s-au angajat sa transporte pe mare pe cruciatii francezi si
englezi, cale aleasa de data acesta de ambii regi, pentru a scurta calatoria si a
evita dezordinile, armatele cruciate putind fi mai usor supravegheate pe corabii.

Primii au plecat cruciatii germani. La inceputul verii, ei se aflau in fata

Constantinopolului si incercau, fara prea mult succes, sa duca tratative cu
imparatul bizantin, Isac al Il-lea. Dar bazileul, la fel ca in vremea lui Conard al
Ill-lea, nu se simtea in siguranta in prezenta unui imparat crestin cu veleitati de
restaurare a Imperiului roman. Timpurile cind Bizantul apela la Occident dupa
ajutor impotriva turcilor trecusera, iar lui Isac i se parea ca alaturi de Saladin nu
risca nimic. De aceea, in anul 1189, cind a aflat de pregatirea cruciadei,
incheiase o alianta cu sultanul, in baza careia pelerinii crestini puteau vizita
lerusalimul si, invers, musulmanii erau protejati la Constantinopol. Saladin mai
promitea bazileului ca va veghea ca turcii selgiucizi sa nu-i aduca vreo suparare.
Ca sa-l prefere acum pe Frederic Barbarossa sultanului, Isac al Il-lea avea neoie
de unele avantaje suplimentare, iar acestea pentru el nu puteau fi decit
angajamentul imparatului Frederic I ca, in schimbul trecerii trupelor sale in Asia
Mica, el va ceda coroanei bizan-tine, in viitor, cuceririle facute de cruciati in
Orientul Apropiat. Mindrului Barbarossa, care nu cedase in probleme de
guvernare nici in fata papei, propunerea i s-a parut nedemna de un imparat
investit cu putere universala si a respins-o. Isac al Il-lea, crezindu-se in
siguranta, vrind sa-si demonstreze la rindul lui superioritatea, a aruncat solii
germani in inchisoare, masura total gratuita, despotica si trufasa, cu urmari lesne
de inchipuit. Barbarossa, miniat si ultragiat si-a indreptat privirile, in cautare de
aliati, spre turci. O importanta problema politica facea ca principiile religioase
ale cruciadei sa fie uitate, aplicarea lor fiind aminata pe viitor, cind conditiile
aveau sa o permita. Asa se face ca la curtea sultanului din Iconium, in toamna
anului 1189, poposeau legatii imparatului german, solie bine primita de Kilidj
Arslan, caruia ofensiva lui Saladin ii pricinuia o atare neliniste, incit isi
propunea pentru moment si el sa intrerupa djihad-ul, cautind alianta unui
dusman al lui Saladin, indiferent de religia lui.
53
 Intre timp, Frederic I, blocat in fata Constantinopolului, se pregatea sa
asedieze orasul. Tactica sa, insotita de dirzcnia ce-l caracteriza si-l facea de
temut, s-a dovedit a fi o amenintare suficient de puternica, pentru ca bazileul
bizantin sa-si schimbe pe data atitudinea de sfidare, inlocuind-o cu alta
concesiva, dictata de situatia clara, fara iesire, a prezentei unei armate
numeroase, gata de atac la portile capitalei imperiului, in timp ce aliatul sau,
Saladin, se afla la mii de kilometri distanta. Asa se face ca Isac al Il-lea s-a
plecat vointei lui Frederic I Barbarossa si a acceptat sa-i traverseze pe cruciati
pe coastele Asiei Mici.

Drumul pina la Iconium a fost greu. Ca totdeauna, clima, lipsa de alimente,

hartuielile selgiucizilor micsorau numeric pe cruciati. La Iconium, insa, armata
s-a refacut. A primit hrana si, cu forte proaspete, a trecut in Cilicia si s-a
indreptat spre portile Siriei. Saladin, ingrijorat, a dispus distrugerea
fortificatiilor din orasele care puteau fi cucerite de cruciati. Sidonul, Caesareea,
Arsuf, Jaffa, precum si numeroase castele au fost victima poruncii sultanului.
Masura inutila, de altfel, caci trupele cruciatilor nu aveau sa ajunga la ele.

La 10 iunie 1190, cand armata se pregatea sa treaca riul involburat Cydnus

(Selef), s-a produs accidental. Frederic de Suabia, fiul imparatului si
conducatorul avangardei, a intrat primul calare in apa, cautind un vad prielnic
pentru cavalerii in armura grea. La un moment dat, imparatului i s-a parut ca
fiul sau sovaie si s-a napustit in riu ca sa-i vina in ajutor. Calul imparatului a
calcat intr-o bulboana si a cazut, aruncindu-l pe Frederic din sa. Greutatea
armurii l-a impiedicat sa se ridice, apa a patruns prin vizier. Cavalerii inebuniti
de spaima i-au sarit in ajutor, dar pina sa fie scos la mal, fie din lovitura primita,
fie prin sufocare, imparatul a murit. Deruta a pus atunci stapinire pe cruciatii
ramasi fara conducator, unii luind-o intr-o directie altii in alta. Frederic de
Suabia a ajuns pina la Acra, dar in cursul asediului cetatii a murit. Leopold de
Austria, cu o parte a trupelor, au ratacit dintr-un loc in altui, pina au intiinit
cruciatii francezi, sositi si ei in Palestina, dupa -o intirziere de un an, carora, mai
apoi, li s-au alaturat englezii.

Filip al II-lea August se imbarcase cu oastea sa la Geneva in 1190. La

plecare, asa cum era obiceiul, isi facuse testamentul, lasind regent a regatului in
miinile mamei sale Alice de Champagne si ale arhiepiscopului de Reims,
Guillaume. Ei trebuiau sa conduca in numele micului Ludovic, un copil inca in
leagan, ramas fara mama, respectind dispozitiile testamentare de guvernare.
Filip pleca cu inima strinsa, de teama ca opera sa de centralizare sa nu fie
compromisa in lipsa.

54
 In acelasi timp, Richard I pleca din portul Marsilia si mai putin convins de
importanta misiunii sale. Crescut in Aquitania, fire meridionala, la fel ca mama
sa, el era inclinat mai mult spre aventura decit spre politica. Un vint neprielnic a
impins corabiile celor doi regi pe coasta Siciliei, unde, de vreme ce ajunsesera,
si-au propus sa petreaca iarna la Messina. Sederea s-a prelungit sase luni, din
pricina unor ostilitati noi care s-au ivit intre Richard si Filip, ele fiind provocate,
printre altele, de dorinta subita a regelui Angliei de a se casatori. Uitase de
fagaduiala de a lua de sotie pe Alice, sora regelui Frantei, alegerea sa oprindu-
se, la indemnul Eleonorei de Aquitania, asupra unei principese de Castilia. Lui
Richard I nu-i pasa de jignirea ce o aducea suzeranului sau, in plus, pentru ca
paharul amara-ciunii sorbit de Filip al II-lea August sa fie plin, nu voia sa
restituie nici zestrea Alicei. La protestul regelui Frantei, Richard a raspuns ca
paraseste cruciada, amenintare bine aruncata, caci Filip al II-lea nu se temea de
nimic mai mult decat de un atac englez in timpul absentei sale din tara, iar
Richard era omul in stare sa o faca. Filip a socotit repede ce sanse ii ramaneau si
si-a dat scama ca nu avea altceva mai bun de facut decit sa-l mentina, prin orice
mijloace, pe regeie Angliei in cruciada, alaturi de sine, chiar cu pretul unui
compromis dureros. Asa se explica de ce a cedat, In ceie din urma, in fata lui
Richard, multumindu-se cu promisiunea vaga de a primi in locui Vexinului
francez, partea de dota a Alicei, comitatul Issoudun si citeva domenii, ba, mai
mult, a inchis ochii la noua toana a inflacaratului candidat la insuratoare de a-si
lua logodnica in cruciada.

O sedere atit de lunga a unor armate straine, intr-un oraş cu resurse putine,
nu putea sa nu ridice probleme de aprovizionare. La refuzul locuitorilor de a
mai furniza hrana necesara cruciaţilor, Richard I a gasit de cuviinta sa treaca
prin sabie Messina, ca pe un oras cucerit, dind friu liber cruciatilor sa o
jefuiasca si sa-i pedepseasca pe cei ce li se opuneau. Atunci, din pricina
cruzimilor savirsite, i s-a dat regelui Angliei porecla de Inima de Leu. Mindria ii
era tot de leu. Ca si cum nu erau de ajuns cele infaptuite, falindu-se cu isprava
sa, el a arborat steagul englez pe zidul orasului. Era o alta jignire adusa lui Filip
al II-lea August, deoarece un vasal nu putea, in fata suzeranului sau, sa-si ia
asemenea libertate, fara sa para o insulta. Dar culmea a fost ca regele Siciliei,
Tancred, s-a impacat repede cu situatia si a inceput sa unelteasca in taina cu
Richard pentru a-l izola pe Filip. Acesta, neavind posibilitatea sa intreprinda
ceva, a cedat din nou, prefacandu-se ca nu observa nimic, singura lui grija fiind
sa grabeasca data plecarii, altfel cruciada era in pericol sa se dezorganizeze.
Fara participarea maselor populare elanul religios se stingea repede, el
rabufnind doar cind si cind.

55
 Cu mare greutate, dupa lungi discuţii si insistente din partea regelui
Frantei, in primavara anului 1191, cruciatii au parasit Sicilia si si-au continuat
drumul spre Palestina. Din nou, insa, o furtuna l-a obligat pe Richard Inima de
Leu sa mai faca un popas in insula Cipru, pe tarmul careia o parte din vase au
naufragiat. Isaac Comnenul, un membru al familiei imperiale bizantine cu
veleitati de autocrator, de curind proclamat rege, nestiind ce atitudine sa ia, a
poruncit ca strainii nepoftiţi sa fie inchisi. Richard, sosind din urma si aflind
cele petrecute, debarca gata de lupta, invinge trupele trimise de guvernator, iar
pe acesta il face prizonier. Stapin pe insula, Richard si-a folosit puterea pentru a
se aproviziona din plin cu toate cele necesare expeditiei, motiv de prelungire a
sederii, intreruperea calatoriei fiind folosita, totodata, de regele Angliei si pentru
a-si celebra casatoria, eveniment salutat cu entuziasm de nobili, el constituind o
ocazie buna de destindere si desfatare. Cruciada pentru ei, deocamdata, nu avea
nimic comun cu penitenta, dimpotriva, pina aici, ea le oferise nenumarate
momente de bucurie. Astfel ca, la mijlocul verii, cind, in sfirsit, ajungeau si
cruciatii englezi in Palestina, oastea era bine odihnita, cu moralul ridicat, in
timp ce francezii, care venisera cu mult timp inainte, deja sufereau din cauza
climei fierbinti de vara, mulţi dintre ei erau bolnavi si descurajati.

Cind cruciatii francezi debarcasera intr-un port de linga Acra, baronii din
Tyr se aflau in mari dezbateri privind alegerea unui nou rege, sub conducerea
caruia sa se reia lupta cu Saladin. Nobilii nu-l mai voiau pe Guy de Lusignan,
mai ales dupa moartea sotiei sale Sibilla (1190), sora lui Balduin al IV-lea.
Alegerea lor se oprise asupra lui Conrad de Montferrat, pe care il casatorisera,
in acelasi an, 1190, cu Isabella, fiica fostului rege Amaury I, pentru a-i crea o
legitimare a pretentiilor la tronul lerusalimului. Cind a sosit Richard I, lupta
intre partida lui Guy de Lusignan si partida lui Conrad de Montferrat era in toi.
Richard I a trecut de partea lui Guy de Lusignan, nu din vreo preferinta politica,
ci din spirit de contradictie, deoarece Filip al II-lea sustinea candidatura
marchizului de Montferrat. Din nou cei doi regi se aflau in divergenta de pareri
si atitudini. Disensiunea s-a adincit si cind Leopold, ducele Austriei, venit cu
cavalerii lui printre cruciati, a trecut de partea francezilor. Faptul l-a suparat atit
de mult pe Richard, incit, intr-o discutie mai aprinsa, a smuls steagul ducelui si
l-a aruncat la pamint. Motiv suficient pentru ca intre cei doi sa se iste un duel,
Filip al II-lea a reusit sa aplaneze conflictul, astfel ca la asediul Acrei cei trei
conducatori au actionat in comun. Cu toata interventia lui Saladin, la 13 iulie
1191, cetatea a fost recucerita de cruciati si, temporar, centrul regatului
lerusalimului se muta aici, odata cu recunoasterea lui Guy de Lusignan ca rege,
regele de la Acra cum s-a numit, iar Conrad de Montferrat devenea mostenitorul

56
prezumtiv al lui Guy. Pentru o vreme conflictul dintre cei doi pretendenti era
aplanat.

Incepuse toamna anului 1191, vremea se stricase, Filip al II-lea era bolnav,
de aceea a hotarit sa revina in patrie. Cucerirea Acrei era o victorie destul de
rasunatoare pentru a onora o retragere. Regele brantei lasa citeva mii de
cavaleri, dintre cei mai buni, sub conducerea ducelui de Burgundia, ca sa-l
secondeze pe Richard Inima de Leu si se imbarca la Acra. Pleca si ducele
Leopold de Austria.

Regele Angliei, increzator in fortele cruciatilor si in sceaua sa, a continuat

drumul spre Haifa, a ocupat-o, apoi s-a oprit la Jaffa si s-a apucat sa
reconstruiasca fortificatia distrusa; de aici a trecut la Arsuf, Ramla si Toron.
Capriciosului Richard nu-i lipsea vitejia, iar ca militar s-a dovedit un foarte bun
strateg, cele doua calitati fiind triplate de neinduplecarea in timp de razboi, care-
l facea sa nu-si crute dusmanul, nici cind il avea la picioare. Era un rival demn
de Saladin si, dupa cum s-a vazut, acum mai puternic.

Musulmanii s-au retras din calea lui, pustiind totul, ingroziti de cruzimile
care se povesteau ca le facuse Richard Inima de Leu la Acra. Cruciatii mai
aveau 20 de kilometri pina la lerusalim, dar venise iarna, armata obosise dupa
mai multe luni de campanie. Saladin mobilizase trupe de beduini, obisnuiti cu
intemperiile, ca sa hartuiasca neincetat pe cruciatii carora le lasase intentionat
iluzia unei victorii. In cele din urma, Richard si-a oprit inaintarea si a incheiat
un tratat de pace cu Saladin, in ianuarie 1192.

Richard ar fi vrut sa piece, dar luptele pentru tronul lerusalimului I-au mai
retinut o vreme. Conrad de Montferrat a fost de data aceasta preferatul, iar
Richard, pentru a evita noi certuri, i-a oferit lui Guy de Lusignan insula Cipru,
drept despagubire, nu fara a-i cere, insa, o suma de bani considerabila. Timp de
trei sute de ani, insula, avea sa fie stapinita. de familia Lusignan (pina in 1472),
dupa care ea a intrat in mina venetienilor, apoi a turcilor otomani (1571).

Conrad nu s-a bucurat multa vreme de inalta functie ce i se incredintase.

Dupa doua luni murea, se pare asasinat, iar sotia sa Isabella era casatorita de
catre baroni, pentru a doua oara, cu un nobil cruciat, Henric de Champagne,
care astfel devenea rege al Acrei. Momentul era deosebit de critic. Saladin nu
renuntase la planurile sale de ofensiva. Pe furis, incalcind tratatul de pace, a
atacat Jaffa (1 august 1192) si nu era departe sa o si cucereasca, daca Richard nu
ar fi prins de veste si nu ar fi fost transportat, in graba, cu o oaste de 2 000 de
luptatori la locul bataliei, de catre galerele pizane si genoveze, aflate in porturile
Palestinei. Lupta decisiva a avut loc la 5 august, in urma ei Saladin fiind din nou
57
infrint. Inima de Leu, daca in politica. se aratase superficial, nu-si dezmintea
faima de sprig luptator, faima recunoscuta de insusi Saladin, trecuta in legenda,
atireolata de crestini, asemuita de musulmani cu setea de singe a unui capcaun.
Se povestea ca atunci cind calul unui turc se speria de umbrele nopţii, stapinul
obisnuia sa-i spuna: ,,crezi ca este regele Richard?". Sau cind copiii plingeau,
mamele ii amenintau ,,Taci ca-l chem pe regele Richard!".

Saladin, temutul sultan de altadata, imbatrinea si pe zi ce trecea era tot mai

putin ascultat. La 2 septembrie 1192, el era'nevoit sa incheie o pace generala cu
cruciatii pe timp de trei ani si trei luni, prin care recunostea crestinilor dreptul
de a vizita oricind, nesuparati, lerusalimul. Stapinirile teritoriale ramineau cele
existente la data incheierii tratatului. Regele Angliei ar fi vrut sa mearga mai
departe cu negocierile. El intrezarea posibilitatea unui condominium
musulmano-crestin la lerusalim si pentru a-l pune in practica era gata sa o
sacrifice pe unica sa sora Maria, dind-o in casatorie lui Malik-Al-Adil, fratele
mai mic al lui Saladin, prezumtiv succesor. Era un act indraznet de a arata lumii
ca o colaborare musulmano-crestina este posibila, sub toate aspectele, ca
barierele religioase pot fi trecute. Papa, insa, avertizat la timp, s-a opus acestui
proiect socotit de el scandalos, iar Richard Inima de Leu a trebuit sa se
multumeasca cu ceea ce obtinuse, mai cu seama ca era grabit sa se intoarca in
patrie, unde aflase-ca fratele sau, loan fara Tara, regentul, profitind de absenta
prelungita a regelui, urmarea sa-si daruiasca in sfirsit o tara, detronindu-l pe
Richard.

In luna septembrie 1192, regele Angliei se imbarca in portul Jaffa si

parasea Palestina, zorind sa nu-l apuce ploile si schimbarea anotimpului in
pamint strain. Dar furtunile parca il alesesera pe regele Angliei ca sa-l
insoteasca la orice traversare a marii. Din nou un vint puternic a abatut corabia
regelui din drum, inipingind-o intr-un golf al Adriaticei. Richard, imprudent, s-a
hotarit sa traverseze Germania, travestit in calugar templier, crezind ca astfel nu
i se va banui adevarata identitate. Precautiuni inutile. Iscoadele lui Leopold de
Austria, care nu uitase jignirea adusa in Palestina, l-au recunoscut, l-au prins si
l-au dus in fata ducelui. Acesta l-a tinut inchis, mai bine de un an, in castelul de
pe Dunare, Triefels, si abia dupa aceea l-a predat imparatului german,
judecatorul teoretic al tuturor regilor, pentru a clarifica diferendul. In dieta de la
Hagenau, Henric al Vl-lea, dupa o judecata sumara si partinitoare, il condamna
pe Richard Inima de Leu sa plateasca, drept despagubire a injuriei adusa lui
Leopold, suma enorma de un milion de scuzi aur, fapt ce l-a obligat pe rege la
un nou prizonierat pina supusii sai l-au rascumparat.

58
 Dupa eliberare, regele Angliei a reluat lupta cu Filip al II-lea August pentru
stapinirea provinciei franceze Vexin, regiune in care in anul 1198 a navalit cu o
armata, a ars mai multe sate si a asediat castelul Gisors. Filip al II-lea, sosit in
graba cu o oaste strinsa in pripa si ca atare putin numeroasa, abia a scapat cu
viata din lupta si poate urmarile ar fi fost grave pentru regele Frantei daca
vesnic impulsivul Richard nu ar fi intrat in conflict cu vasalii sai din Franta.

In anul 1199, el se alia la castelul Chalus din Limousin, apartinind unui

nobil al carui suzeran Richard I era, si unde aflase ca s-a descoperit o comoara
care, potrivit dreptului feudal, ii revenea. Seniorul de Chalus nici nu voia sa
auda de asa ceva. A urmat o incaierare intre ostile celor doi pretinsi proprietari
ai comorii, lupta urmarita cu mult interes de regele Angliei, de pe o inaltime din
apropiere, de unde putea vedea perfect, ca dintr-o tribuna. O sageata ratacita, un
moment de neatentie cind Richard, ca un adevarat suporter, isi incuraja
luptatorii cu strigate si gesturi si Inima de Leu, regele intrat in legenda, era ranit
mortal, in chipul cel mai stupid. Sa stingea din viata, fara sa fi facut ceva pentru
poporul si regatul incredintat lui spre cirmuire. Ii urma la dcmnie nevolnicul sau
frate, loan fara Tara, situatie politica creata la momentul potrivit pentru ca Filip
al II-lea August sa-si ia revansa. Inanul 1204,sub un motiv juridic, el confisca
vasalului sau de peste mare provinciile din Franta: Normandia, Maine,
Touraine, Anjou, Poitou si o parte din Aquitania. Sicanele facute de Richard
Inima de Leu regelui Frantei, in timpul cruciadei a Ill-a, fusesera razbunate.
Anul celui mai mare succes politic al lui Filip al II-lea August coincidea cu
punctul culminant al celei de a IV-a cruciade, desfasurata sub stindard feudal,
fara participarea vreunui cap incoronat.

Crueiada a IV-a : abandonarea unui ideal

Dupa incheierea tratatului de pace dintre cruciati si Saladin (1192), in

stapinirea francilor mai ramasesera: Acra, in jurul careia regatul va continua sa
vietuiasca timp de inca un secol (1191 — 1291), Tyrul, Haiffa, Cae-sareea,
Arsuf, Jaffa, cu unele teritorii inspre lerusalim, comitatul Tripoli si principatul
Antiohiei, amindoua reduse teritorial.

Situatia in Orientul Mijlociu parea sa se fi stabilizat. Regele Acrei, Henric

de Champagne, si principele Antiohiei, Boemund al Ill-lea, atit timp cit Saladin
a trait, s-au straduit sa intretina legaturi de buna vecinatate cu lumea
musulmana. Intre crestini si mahomedani s-au infiripat relatii economice si
interumane, unii pe altii descoperindu-se, cautindu-se, influentindu-se reciproc.
Dar Saladin nu avea sa supravietuiasca mult timp insuccesului de la 5 august
1192. Infrint ii fusese si sufletul, nu numai armata. Cu prestigiul scazut, ros de
boala, el se stingea din viata in 1193, fara a mai vedea expirind intelegerea
59
incheiata cu Richard Inima de Leu, iar odata cu moartea sa, unitatea politica
musulmana se dizolva, lasind locul unei faramitari si luptelor politice in sinul
Islamului. Cei saptesprezece fii ai lui Saladin au inceput sa se bata intre ei
pentru mostenirea parinteasca, fiecare fiind sustinut de un numar de rude, de
emiri si de armatele acestora, fapt de care vor cauta sa profite feudalii
occidentali. _

Vestea mortii sultanului ayubid a nascut in Europa noi vise de recucerire, a

deschis apetit de cruciada unor noi nobili, aflati in cautarea norocului, si insusi
succesorului lui Frederic I Barbarossa, imparatul Henric al Vl-lea. Fiul invatase
din experienta tatalui. El stia ca orice expeditie cruciata, purtind in ea simburele
universalismului occidental, sau dorinta de a intemeia state in Orientul Mijlociu,
avea sa se loveasca de opozitia bazileului bizantin, cum se intimplase de mai
multe ori. De aceea, pentru Henric al Vl-lea o descindere in Palestina implica
neaparat cucerirea Con-stantinopolului, la portile caruia cruciatii nu odata
fusesera opriti si nevoiti sa negocieze, cu greu, trecerea armatelor mai departe,
acceptind riscul ca in spatele lor bazileul sa trateze cu dusmanul.

In dieta de la Bari, din 31 mai 1195, ideea de cruciada a fost adoptata de

exaltatii feudali, gata oricind de duca, apoi cu asentimentul unanim au fost alesi
conducatorii in persoana cancelarului Conrad si a contelui Adolf de Holstein, un
membru al casei imperiale. Imparatul, nu tocmai tinar, suferind, considera mai
intelept sa ramina acasa si sa amine cucerirea Constantinopolului, fapt ce a
determinat schimbarea planului expeditiei. Pentru a-i evita pe greci, cruciatii au
plecat pe mare, iar la 22 septembrie 1197 debarcau in portul Acra. Nu era
propriu-zis o cruciada, nici nu fusese proclamata ca atare de catre papa, era doar
o armata germana pornita intr-un obisnuit razboi feudal, nepregatita sa sustina o
campanie de durata mai lunga pe pamint strain, de aceea Malik-Al-Adil, fratele
si succesorul, pina la urma, al lui Saladin a reusit sa-i reziste mai multe luni in
fata cetatii Toron, timpul tocmai necesar pina cind moartea imparatului Henric
al Vl-lea i-a rechemat pe germani acasa (februaric 1198). Ei plecau fara sa fi
putut macar interveni ca sa salveze Jaffa de la cucerirea ei de catre Malik-Al-
Adil (septembrie 1197).

Stapinirile francilor in Palestina se micsorau, astfel, cu inca un portcetate,

pierzindu-se, totodata, si teritoriile ce tineau de el. Cum Henric de Champagne
incetase din viata tocmai in aceste imprejurari grele, baronii speriati, temindu-se
ca timpurile lui Saladin sa nu reinvie, ca sa-si sporeasca fortele, au ales ca rege
al lerusalimului (respectiv ai Acrei) pe Amaury de Lusignan, regele Ciprului
(Amaury al Il-lea), stiuta fiind importanta strategies, a insulei, resursele ei
materiale si in oameni. Rezultatul s-a vazut imediat. In octombrie 1197, in timp
60
ce germanii atacau pe ayubizi. francezii recucereau Beirutul, o compensatie
deocamdata suficienta pentru pierderea Jaffei, pina aveau sa le vina ajutoare din
Europa, unde, chiar in acelasi an, Foulque de Neuilly isi reluase in Franta, cu
stirea papei, propaganda de cruciada, promitind, pentru a da exemplu, sa puna la
dispozitia partici-pantilor decima incasata in satul sau. Nu era mare lucru, era
iasa un inceput.

Ideea i s-a parut papei a fi buna. In scaunul pontifical se afla Inocentiu al

Ill-lea, om politic de mare anvergura, ambitios, autoritar si capabil. Adept al
cezaropapismului gregorian, el voia sa-si depaseasca inaintasii, adaugind la
suzeranitatea spirituala, a sefului bisericii crestine catolice si o suzeranitate
temporala, politica, ce avea, in parte, sa-i reuseasca. Dar pentru ca
universalismul spiritual sa devina o realitate, Inocentiu al III -lea a militat, mai
presus de toate, pentru o unificare a bisericii de Apus cu cea de Rasarit, pentru o
recunoastere a drepturilor sale si in Orient, lucru ce se dovedea a fi dc loc usor,
mai ales dupa infringerile succesive ale cruciatilor si dupa inclinarea lor vadita
de a ajunge la un compromis cu musulmanii.

Sfirsitul cruciadei a Ill-a il dezamagise. Trebuiau cautate noi resurse pentru

o expeditie ,,sfinta" mai eficace, in plus, se impunea luate masuri in stare sa
redestepte sentimentul religios, cazut in amorteaia, si unitatea de actiune a
crestinilor. Plecarea feudalilor germani ca sa caute aventura in ,,tara sfinta" il
nemultumise. Pentru a preintimpina in viitor initiativele particulare ale laicilor,
scoaterea cruciadei de sub controlul papal si transferarea organizarii ei la
celalalt cap al crestinatatii, imparatul gernian, Inocentiu al Ill-lea s-a hotarit sa
actioneze, mai ales ca succesorul lui Henric al Vl-lea, Filip de Suabia, nu parea
deloc dispus sa-si dispute intiietatea cu pontiful roman, asa cum facusera
inaintasii sai. Nepotul marelui Frederic I avea sa declare papei: ,,Noi stim si
confirmam ca ai mostenit de la apostoi plenitudinea puterii si ca, prin urmare,
nu esti justitiabil de catre nici un om, de aceea, noi nu incercam sa uzurpam
rolul tau"53. Aceasta putere plenara, recunoscuta de cel mai mare suveran
temporal al Europei apusene, in termeni nerostiti pina acum, care l-ar fi facut pe
bunicul Barbarossa sa se rasuceasca in mormint, Inocentiu al Ill-lea trebuia sa o
si dovedeasca, de aceea, inca in 1199, el se grabea sa imbratiseze cruciada, o
actiune internationala, cu participarea tuturor principilor, sub conducerea sa, ca
pe o solutie sigura de afirmare. Mai inainte el avusese grija sa solicite
patriarhului din lerusalim intocmirea unui memoriu exact asupra situatiei din
Rasarit. Datele primite parind favorabile declansarii unei noi ofensive spre ,,tara
sfinta", Inocentiu al Ill-lea a trimis in Franta, unde Foulque de Neuilly
propovaduia de doi ani razboiul impotriva ,,necredinciosilor", pe cardinalul
53
A.Fliche, La chretiente medievale, p.346.
61
Petro din Capua, care, in faţa unor seniori de seama, adunati la castelul Ecry-
sur-Aisne cu ocazia unui turnir, a proclamat cruciada.

Desi cronicarul Villehardouhin, martor al evenimentelor, ne incredinteaza

ca ,,inimile oamenilor erau profund miscate"54, nu se poate sa nu constatam
deosebirea dintre modul in care a fost anuntata cruciada a Il-a — punctul
culminant al ,,expeditiei sfinte" — si proclamarea cruciadei a IV-a. In timp ce
prima se facea intr-un cadru spectaculos, dinainte pregatit, si provocat, in buna
parte, de adeziunea poporului, prezenti fiind regele, regina, alaturi de
imputernicitul papal, nobili, doamne si o multime atit de mare incit catedrala de
la Vezelay nu i-a putut cuprinde pe toti, iar Bernard de Clairvaux a fost nevoit
sa li se adreseze din pragul bisericii pentru a se face vazut si inteles, la Eery a
fost o biata adunare a unor nobili veniti la o serbare, cu sotiile si slujbasii lor,
prilej de care s-a folosit regatul papal pentru a se achita de misiunea sa, capela
castelului dovedindu-se, in acest scop, suficient de incapatoare. Din fericire, sau
cum se exprima cronicarul ,,din mila lui Dumnzeu s-a intimplat", ca printre cei
dornici sa se remarce intr-o cruciada, sa se afle Thibaud, baron de Champagne
si Brie, Ludovic, baron de Blois si Chartres, amindoi nepotii regelui Frantei.
Simplii intimplare, speculata de Petro din Capua, caci ,,inrolarea acestor barbati
vestiti in rindurile cruciatilor — spune mai departe cronicarul a adus o mare
slava evenimentului pe pamânt"55. Cit despre participarea vreunui cap
incoronat, nici vorba. Filip al II-lea August fusese intr-o cruciada si ii era de
ajuns, iar vecinul sau loan fara tara nici nu intra in discutie, regatul aflindu-se
prada unor mari tulburari pricinuite de guvernarea sa. Raminea de vazut ce
atitudine trebuia adoptata fa|a de imparatul Germaniei.

Papa si-a dat seama ca in actuala conjunctura, cind interesul pentru

expeditii indepartate scazuse, lucrurile nu trebuiau fortate. Se cerea, mai intii,.
renasterea zelului religios, intretinut de ideea mintuirii si a salvarii comune,
credinta ce acum, la inceputul secolului XIII, era combatuta strasnic de ereziile
tot mai numeroase. De aceea, Inocentiu al Ill-lea socotea ca bisericii ii revenea
datoria sa ofere primul exemplu de daruire si renuntare pentru o cauza comuna.
Initiativa lui Foulque de Neuilly ca biserica sa participe la cruciada cu o
contribute baneasca i se parea binevenita, ca mijloc de intarire a credinţei, de
imbold spre o actiune unitara, condusa de biserica. De aceea, proclamatia de
cruciada a fost insotita de cererea adresata tuturor bisericilor de a ceda, pentru
acoperirea cheltuielilor de razboi, a patrusprezecea parte a veniturilor lor.
Motivatia data de papa suna ca un rechizitoriu adus belsugului si nepasarii in
care inaltii prelati traiau, semanind neincrederea laicilor in politica bisericii.
54
Geoffroy de Villehardouin, Histoire de la conguete de Constatinople, Paris, 1870, p.2.
55
Ibidem, p.2-3.
62
,,Voi cei ce propovaduifi mirenilor despre necesitatea de a se jertfi pentru
Sfintul Mormint, ce jertfiti voi insiva pentru aceasta ? Doar cuvinte. Unde va
sint faptele ? Mirenii doar va acuza ca voi risipiti bunurile lui Cristos in
societatea saltimbanciior si cheltuiti mai multi bani ca sa va intretineti ciinii de
vinatoare si soimii.Va ordon, in numele Dumnezeului atotputernic, in virtutea
Sfintului Duh si prin amenintarea condamnarii aspre la Judecata de Apoi, sa
platiti impreuna cu toti clericii vostri taxa ce vi s-a fixat 56. Tonul aspru de
porunca, din incheiere, releva din plin ezitarea clericilor fata de ceea ce altadata
insemnase elan purificator.

Prosperitatea economica, a Europei apusene, dupa un secol de renastere,

progresul feudalizarii bisericii faceau ca prelatii sa traiasca aidoma seniorilor
laici, nesocotind deseori autoritatea de la Roma. Daca clericii numai sub
amenintarea pedepsei vesnice puteau fi pusi sa actioneze in conformitate cu
vointa papala, cum puteau laicii sa fie mobilizati ? Inoceatiu al Ill-lea, la fel ca
si Eugen al Ill-lea, a recurs la indulgence. Cine participa la cruciada timp de un
an era iertat de toate pacatele savirsite, dupa ce se spovedea, indiferent de
gravitatea lor. Oare nu-si dadea seama Inocentiu al Ill-lea ca in felul acesta
recruteaza o armata de raufacatori, chiar tilhari de drumul mare, elemente
declasate, in sfirsit o adevarata adunatura, fara alt crez decit de a scapa de
urmarire si pedeapsa si de a. se pricopsi, indiferent unde, prin mijlocul familiar
lor: jaful? Fara. indoiala ca da. Dar aceasta era o rnasura in extremis, dictata de
imposibilitatea de a mai stringe armate insumind zeci de mii de oameni
determinati de motive obiective sa-si paraseasca gospodariile, dornici sa se
realizeze in alta parte.

La chemarea de cruciada facuta metodic in tot Apusul Europei au raspuns,

la inceput, doar cavalerii francezi. In 1199, ei s-au intrunit la Soissons pentru a
stabili planul expeditiei, dar atunci si-au dat seama de numarul lor mult prea mic
ca sa intreprinda ceva. Au mai asteptat citeva luni, dupa care, in anul 1200, au
tinut sfat la Compiegne. Intre timp,numarul cruciatilor crescuse suficient pentru
a forma o armata, lor alaturinduli-se micii baroni cu slujitorii lor si, ca
totdeauna, pelerini, oameni fara nici un căpătâi. Orasele italiene, interesate mai
departe in obtinerea de privilegii comerciale in Orient, au promis sa participe si
ele. In ce fel, insa, deocamdata nu se pronuntau. In ce priveste taranimea, putini
au fost cei care s-au incumetat sa-si lase caminul si familia. Aceasta
componenta, aproape exclusiv nobiliara si oraseneasca, a dat cruciadei a IV-a
un caracter pregnant politic, cel religios estompându-se de la inceput, in ciuda
eforturilor papei de a-1 mentine.

Textul bulei papale redat in Hrestomatia pe istorii srednih vecov, ed.de N.P.Gratianski, S.D.Skazkin vol.I,
56

Moscova, 1953, p. 324-325.

63
 Nobilii, intruniti la Compiegne, au adoptat un prim-plan de actiune. Mai
intâi trebuia desemnat un conducator. Cum participantii la sfat_ erau toti
francezi, alegerea s-a oprit asupra lui Thibaud de Champagne, eel mai mare
senior din cei prezenti, om de vază, dispunând de resurse banesti,.puse la
dispozitie de bogata sa provincie. Apoi, baronii au hotarât sa trimeta la Venetia
o solie, formata din sase nobili, pentru a afla exact in ce conditii orasenii erau
dispusi sa contribuie la reusita expeditiei, drumul fiind ales de cruciati, si de
data aceasta, pe mare. Cit ce priveste etapele razboiului, dupa multe dezbateri,
majoritatea a decis sa fie atacat mai intii Egiptul. Nu era o abatere de la ideea de
cruciada. Experienta militara de pina atunci dovedise ca lerusalimul nu putea fi
cucerit pâna ce centrul unitatii lumii musulmane, Egiptul, baza teritoriala si
forta militara a sultanului ayubid, stapinul deopotriva si al lerusalimului, nu era
cucerit. ,,Noi nu vrem si plecam in tara Siriei — spuneau baronii — pentru ca
nu putem face nimic acolo, suntem insa hotarâti sa ne ducem la Babylon
<Cairo> sau Alexandria […] pentru ca din spre Babylon turcii pot sa fie mai
bine distrusi decit din oricare alta parte"57

Cei sase ambasadori francezi, mergind calare facând popasuri lungi,

ajungeau, in sfirsit, la Venetia in anul 1201. Solia era condusa de seniorul
Geoffroy de Villehardouin, nobil provenit dintr-o familie din Champagne, omul
de incredere al lui Thibaud, si autorul insusi al istoriei celei de-a patra cruciade,
o naratiune conţinând, de fapt, rnemoriile purtatorului de cuvint al cruciatilor
francezi. Intr-una din zilele lunii februarie, la inceputul postului Pastelui, solii se
prezentau la palatul Senioriei. Ei erau primiti cu multa bunavoinţa si manifestari
de pretuire de catre dogele Enrico Dandolo, fapt ce il facea pe povestitorul
acestor intimplari sa-l numeasca deseori in cronica sa ,,mult inţeleptul si
preaviteazul doge" 58.

Este posibil ca data intrevederii sa fi fost inainte gândita de Villehardouin,

de aceea, probabil, nu se zorise pe drum. Inceputul postului Pastelui era un
moment potrivit ca sa se vorbeasca de suferintele lui Cristos, de datoria
crestinilor de a se pocai si a-i rascumpara sângele. Daca Villehardouin a gândit
asa atunci, era, fara indoiala, un bun psiholog si om politic. Cert este ca dogele a
fost obligat sa-i laude pe seniorii de dincolo de Alpi pentru bunele lor intentii si,
desi nu intentionase pina atunci sa plece in cruciada, sa se sfatuiasca indelung
cu consiliul sau pentru a gasi o solutie ca sa iasa cât mai onorabil din situatia
incurcata in care se trezise pe neasteptate. In cele din urma, hotarirea la care s-
au oprit a fost sa incheie cu cruciatii o conventie. Venetienii se angajau sa

57
Robert de Clari , La conquete de Constantinople , Paris, 1924, p. 6
58
Extrais de Villehardouin, ,La conquete de Constantinople.Les chroniqueurs francais.Oeuvres
choisies,Paris,1933,p. 118-120.
64
asigure transportul pe vase, dincolo de mare, a 4 500 de cai si 33 500 de
oameni, obligindu-se totodata sale furnizeze hrana timp de noua luni, evident si
dupa debarcarea pe coasta Egiptului, nu numai cit dura calatoria. Pentru aceste
servicii, determinante de altfel privind mersul cruciadei, francezii trebuiau sa
plateasca 4 marci de argint pentru fiecare cal si 2 marci de argint de persoana, in
total suma importantă de 85 000 marci argint. Târg in toata regula, neavând
nimic comun cu credinta.

Ca totdeauna, la orasenii negustori simtul practic invingea. Dar pentru ca

aparentele sa fie salvate, dogele in cadrul unei slujbe solemne, in catedrala San
Marco, anunta poporului Venetian, in prezenta solilor francezi, intentia sa si a
celor 46 de membri ai consiliului de a contribui la cruciada. Villehardouin, la
rindul său, lua cuvintul si cu emotie in glas, se adresa bogatilor negustori, aflati
in biserica. ,,Seniori, baronii din Franta, cei mai mari si mai puternici, ne-au
trimis la voi sa va rugam sa va fie mila de lerusalim, care se afla in sclavia
turcilor; [...], v-au ales pe voi, caci ei stiu ca nimeni nu este atât de puternic pe
mare ca voi si oamenii vostri; ei ne-au cerut sa va cadem la picioare si sa nu ne
ridicam, pina ce nu ne veti asigura ca aveti mila de «tara sfinta » de dincolo de
mare" 59. Aceste cuvinte fiind rostite, cei sase soli, toti deodata, au cazut in
genunchi. Gest spontan, scena regizata dinainte ? Greu de spus ; oricum ea era
induiosatoare, in stare sa inmoaie inimile pina la lacrimi. Cei prezenti, cuprinsi
de mila, nici ei nu stiau de ce, au inceput sa plânga si intinzind bratele
strigau : ,,Sintem cu voi! Sintem cu voi ". Tumultul crestea, in ecoul bisericii si
lui Villehardouin i se parea ca se scufunda pamintul. Cu un gest dogele a pus
capat zarvei, s-a urcat in amvon si a proclamat cruciada. De data aceasta nu a
mai plins nimeni. Cuvintele inghetasera pe buzele credinciosilor, care, ca treziti
dintr-un vis, se intrebau in sinea lor ce vor face. Dogele, impreuna cu francezii,
s-a intors la palat, a intocmit cartele privitoare la intelegerea dintre Venetia si
cruciati, apoi, la rindul lui, a ingenunchiat jurând in fata solilor sa le respecte cu
sfintenie.

In port au inceput pregatiri febrile, lunile treceau, dar cruciatii nu s-au

strins in numar suficient de mare pentru a acoperi intreaga suma promisa
Senioriei. Din nou s-au purtat discutii cu Enrico Dandolo si o noua conventie s-
a incheiat. Dogele a propus cruciatilor ca, in contul banilor neachitaţi, sa
cucereasca cetatea Zara de pe coasta Adriaticii, cetate nu demult rapita Venetiei
de catre regele Ungariei60. Oare Enrico Dandolo isi daduse seama de la inceput
de adevaratele forţe ale cruciatilor, mizase el pe imposibilitatea ca ei sa
plateasca cei 85 000 de marci pentru ca, apoi, sa-i foloseasca drept mercenari in
59
Ibidem, p. 20.
60
Ibidem, p. 23.
65
slujba Senioriei? Documentele nu ne permit sa dam un raspuns, dar nu este
exclus ca dogele, abil diplomat, sa fi vrut cu un foc sa doboare doua tinte, iar in
ceea ce-i priveste pe cruciati, evenimentele ulterioare vor dovedi ca pentru ei
hotaritor era elementul politic de moment, nu problemele religioase cu
perspectivele indepartate ce le implicau. De aceea, ei au acceptat noul tirg cu
veneţienii, care, se pare, uitasera, cu totul, de episodul din biserica San Marco.
Este un exemplu graitor al nestatorniciei firii omenesti.

Francezii, convinsi ca fac un lucru util, au pornit spre cetatea crestina Zara,
fara sa tina seama ca erau cruciati si nu puteau ridica sabia impotriva crestinilor,
mai ales cind acestia nu manifestau nici un fel de intentie razboinica, fara sa se
teama ca papa Inocentiu al Ill-ea ameninta cu excomunicarea intreaga oaste.
Puţini au fost aceia care, vazând intorsatura lucrurilor, au parasit cruciada.
Ceilalti, in frunte cu Bonifaciu de Montferrat, devenit sef militar al expeditiei,
dupa moartea neasteptata a lui Thibaud de Champagne, petrecuta in vara anului
1201, in luna noiembrie a anului 1202, incepeau asediul nefericitei cetatii Zara,
mult prea lipsita de aparare ca sa poata opune vreo rezistenta. Aceasta a fost
prima abatere de la ideea de cruciada. Cuprinsi de beţia de a se bate, cruciatii au
refuzat tratativele pe care conducerea orasului, in van, incerca sa le poarte cu ei.
Nu au cedat nici cind asediatii au cerut ca diferendul sa fie inaintat spre judecata
papei. Disperati, incercind printr-un ultim gest sa se salveze, locuitorii din Zara
au inaltat pe zidurile orasului crucifixul, dar, spre stupoarea papei, cruciatii si-au
batut joc de acest insemn, a fortat porţile si, fara vreun motiv decit simpla sete
de sânge, au inceput macelul pe strazi. Se intelege ca orasul a capitulat fara
conditii, dogele putând sa-l reia in stapinire fara nici o dificultate.

Papa de suparare amutise.Îl contase pe o participare a regelui Ungariei la

cruciada, de la care zmulsese o promisiune in acest sens, dar acum totul era
zadarnicit. Pe vinovaţi daca-i pedepsea, insemna sa renunte la cruciada, ceea ce
pentru Inocentiu al Ill-lea ar fi fost un esec greu de suportat, de aceea inaltul
pontif a lasat desfasurarea evenimentelor pe seama conducatorilor laici, trecând
sub o tacere amara cele petrecute. O cruciada care neglija dispozitiile papale era
peste puterea lui de intelegere. Ca sa nu fie complet ignorat, el mentinea, mai
departe, printre cruciati pe cardinalul Petro din Capua, chipurile ca sef spiritual
al expeditiei. Faptul nu supara pe nimeni, ba se pare ca cruciatii s-au inteles
destul de bine cu legatul papal. De altfel, abatându-se de la cruciada, Bonifaciu
de Montferrat si ceilalti baroni nu s-au dezis de ea, ci dimpotriva.

Intorsi la Venetia, o noua slujba in biserica San Marco inchinata

eliberarii ,,locurilor sfinte" avea sa zguduie simtirile. Enrico Dandolo, insusi,
om in vârsta, aproape orb, cu corpul vlaguit, dar cu mintea inca agera, considera
66
sa-si incheie cariera politica printr-un act care sa-l aureoleze dupa moarte. De
aceea, in duminica destinata ceremoniei pomenite mai sus, el a urcat la amvon
şi s-a adresat cruciatilor, atrasi de eveniment in numar mare in biserica: ,,Sint un
batrân slabit de virsta si as avea nevoie de odihna [...],. dar daca voi doriti sa-mi
pun semnul curcii, spre a va insoti şi a va conduce, iar fiul meu sa-mi tina locul,
in tara, voi merge cu voi sa traiesc sau sa mor ca pelerin" 61. Spectacolul unui
batrin fara vedere plecând pe drumui primejdiilor, lipsindu-se de un adapost
sigur, cald, in care sa-si petreaca ultimele zile, a stors din nou lacrimi celor
prezenti. In aclamatiile lor, dogele a inaintat in fata altarului, a ingenunchiat si
in timp ce cardinalul il facea cruciat a izbucnit in plâns. A fost un moment
inaltator, un numar mare de cruciati italieni au rasarit ca din pamânt, dornici sa
imite exemplul batrânului senior. Enrico Dandolo, devenit conducatorul lor, plin
de importanta ce si-o dadea, a cerut ca semnul crucii din pinza alba, emblema
fiecarui cruciat, sa nu-i fie cusut pe pieptul hainei, sau pe umar, ca la ceilalti, ci
pe palărie, in frunte, pentru ca astfel persoana sa sa fie recunoscuta, de toţi, de
departe. Trufia lui nu se potrivea cu angajamentul de a se face pelerin, dar in
inflacararea ce se nascuse, aceasta nu conta. Entuziasmul, insa, ca orice
izbucnire de moment, avea sa fie de scurta durata, cruciatii abătându-se, inca o
data, de la idealul lor si lasându-se atrasi intr-un scandal politic si un razboi care
i-a facut sa uite pentru ce au plecat de acasa. Villehardouin, amintindu-si
intimplarea, o considera ,,una dintre cele mai minunate si mai mari aventuri"
traita sau cunoscuta de el.

Indepartarea de la planul initial de cruciada a fost provocata de sosirea la

Verona, tocmai când cruciatii erau gata de imbarcare, a lui Alexis, fiul
imparatului din Bizant, Isac al II-lea Anghel, detronat, orbit si inchis de propriul
sau frate, din dorinta, lipsita de scrupule, de a-i lua locul. Era vorba de
obisnuitele certuri pentru tron din Imperiul bizantin ce provocau instabilitate
politica si uimeau pe nobilii apuseni, obisnuiti cu o succesiune ereditara,
regulata. Mutilarea membrilor familiei regale, a feudalilor sau chiar a taranilor li
se parea ceva oribil, de neinteles, neconform cu dreptul feudal, o masura
abuziva, de aceea, cruciatii aflati la Verona l-au primit cu simpatie pe tinarul
Alexis. Fiul nefericitului Isac al II-lea, in cautarea de ajutoare pentru
reinscaunarea tatalui, facuse intii un popas in Germania la imparatul Filip de
Suabia, casatorit cu sora lui Alexis si deci ruda sa apropiata. Cumnatul i-a
promis tot sprijinul cu conditia sa fie sustinut si de italieni. Astfel, ajunsese
Alexis la Verona. Locuitorii cetatii l-au indemnat sa se duca la Venetia, vestita
republica, dispunind de mai multe mijloace, iar aici dogele l-a sfatuit sa se
adreseze cruciatilor, gata de plecare.

61
Ibidem, p. 23-24.
67
 Bonifaciu de Montferrat, aflind intreaga istorie, a acceptat o noua amânare
a expeditiei, pentru a se sfatui cu cei interesati si a vedea ce este mai bine de
facut. Cruciatii nu uitau ca imparatii de la Constantinopol nu odata le creasera
dificultati, insusi Isac al II-lea Anghel se facuse vinovat de duplicitate in
politica, caci era stiut ca intelegerea incheiata de el cu sultanul tinuse armata
cruciata mai multa vreme la portile Constantinopolului si doar amenintat cu
asediul acceptase sa o traverseze in Asia Mica. Neintelegeri intre bizantini si
franci izbucnisera in mai multe ocazii. Grecii ii considerau pe latini ,,barbari",
latinii ii acuzau pe greci de tradare. La ce proportii putea sa ajunga ura reciproca
se vede din episodul din anul 1182, cind in cadrul unor rafuieli, bizantinii au
masacrat pur si simplu un numar mare de latini, stabiliti la Constantinopol. Se
spune in cronici ca pina si bolnavii au fost sugrumati in paturile lor de suferinta,
iar mai multe mii de femei si copii au fost vinduti ca sclavi musulmanilor. Toate
acestea explica de ce conducatorului cruciadei, dezordinile din Bizant i s-au
parut un bun pretext pentru a se amesteca si a pune pe tron un om de incredere,
obligat sa-i sustina campania mai departe, in plus intreaga poveste promitea sa
atraga si pe imparatul Germaniei la cruciada. Enrico Dandolo, cu diplomatia-i
binecunoscuta,a incurajat pornirea lui Bonifaciu de Montferrat. El avea in
vedere interesele economice ale Venetiei in Bizant, posibilitatea de a-si spori
privilegiile comerciale ca urmare a contributiei militare in vase de razboi si
oameni, ce si-o aducea la campania de reinscaunare a lui Isac al II-lea. Nici de
data aceasta papa Inocentiu al Ill-lea nu a fost consultat, cruciatii considerind ca
este vorba de o problema politica, nu spirituala, si oricum parerea papei nu-i
interesa.

Au fost trimisi soli, atit la Alexis, cit si la imparatul Filip de Suabia 62, cu
insarcinarea de a trata conditiile in care cruciatii aveau sa intervina in certurile
pentru tronul bizantin, ca sa-l sustina pe Isac. Dupa doua saptamini, in palatul
dogelui din Venetia, se intruneau baronii pentru a afla raspunsul. In numele
tatalui sau, Alexis se angaja, ca de indata ce uzurpatorul avea sa fie inlaturat,
Imperiul roman de Rasarit sa recunoasca autoritatea Romei, iar cele doua
biserici sa redevina una singura; cruciatilor sa li se dea, ca despagubire pentru
osteneala lor, 200 000 de marci de argint, plus hrana necesara intregii armate,
pentru a-si reface fortele si a continua campania in Egipt, campanie la care
Alexis il angaja pe tatal sau sa participe cu 10 000 de oameni, timp de un an; iar
pâna va muri sa intretina pe cheltuiala lui 500 de calareti in pamintul de dincolo
de mare. Filip de Suabia, prin solii sai, gira conventia.

Dezbaterile care au urmat in jurul propunerilor facute de Alexis au fost

lungi si furtunoase. Mai multe glasuri s-au ridicat impotriva unui razboi
62
Ibidem, p. 25; v. si Robert de Clari, op. cit.,p.10.
68
indreptat contra unui popor crestin, a jumatatii imperiului crestin de fapt, lor
alăturindu-li-se energic reprezentanpi papei. Atunci unul din solii germani s-a
ridicat si a argumentat cu convingere: ,,Sa stiti ca daca vreodata pamăntul de
dincolo de mare va fi restituit crestinilor redobindirea lui se va face prin
Babylon <Cairo> sau Grecia si daca nu acceptam aceste conditii ne vom
dezonora pentru vecie". Argumente, contraargumente, toate strigate de-a valma,
nu au putut impune un punct de vedere unitar. Marchizul Bonifaciu de
Montferrat, contii Balduin de Flandra, Ludovic de Blois, Hugues de Saint-Pol,
in tumultul general, cu greu se puteau face auziti. Spiritul discordiei se
dezlantuise si nu mai putea fi potolit. Ca sa se puna capat situatiei, dupa doua
zile de discutii inversunate, s-a hotarit ca juramintul de respectare a tratatului sa
fie depus de douasprezece persoane. Tot ele au si semnat. Cu mare greutate
cruciatii s-au lasat convinsi sa nu paraseasca expeditia, astfel ca, dupa indelungi
tergiversări, in luna iunie, anul 1203, flota cruciata a ridicat pânzele
indreptându-se spre insula Corfu, unde armatele urmau sa se regrupeze pentru a
strabate, apoi, ultima fâsie de drum pina la Constantinopol. Era o flota cum
putine se mai vazusera pina atunci. Citeva sute de vase mari si mici, impodobite
cu steagurile multicolore ale cruciatilor, incarcate cu cai, oameni si masini de
razboi, au pornit in larg unduindu-se pe coama apelor.

In fata portilor Constantinopolului a avut loc schimbul de mesaje obisnuit

si declaratia de razboi pronuntata raspicat de contele Conon de Bethune. A.
urmat apoi o demonstratie de forta din partea cruciatilor, insotita de agitatia
cuvenita de intimidare a dusmanului. Intr-o galera au urcat dogele Veneţiei si
Bonifaciu de Montferrat, având intre ei pe Alexis. Urmata de numeroase alte
vase, galera a plutit de-a lungul zidurilor orasului in timp ce un crainic striga
pentru a se face auzit dincolo de metereze: ,,Iata seniorul' vostru natural, [...] cel
caruia ii dati ascultare va stapâneste prin pacat şi silnicie, impotriva vointei lui
Dumnezeu si a ratiunii, căci, asa cum stiti, el s-a ridicat impotriva fratelui si
seniorului sau, i-a scos ochii si i-a rapit imperiul, pacatuind greu. Iata-l aici pe
stapinul adevarat, daca tineti la el, veţi proceda cum se cuvine, daca nu, noi va
vom face tot raul de care sintem in stare"63.

A doua zi a inceput lupta. Armata impartita in sapte corpuri a cucerit intii

Galata si a intrat cu forţa in portul Constantinopolului. A urmat asediul. Trei
corpuri de oaste, conduse de Borrifaciu de Montferrat, Mathieu de
Montmorency si Balduin de Flandra, au atacat dinspre uscat, in timp ce Enrico
Dandolo conducea asaltul de pe mare. Loviturile bombardelor, tirul arbaletelor,
strigatele lancierilor, ale luptatorilor, care cu sabia in mina propteau scarile de
63
Extraits de Villehardouin, op. cit., p. 31; v. si j.h.Krause, Die Eroberung von Constantinopel, Halle, 1970, p.
35-36.
69
zid si se aruncau asupra grecilor, faceau un tumult de nedescris; pamintul si
marea pareau ca se scufunda. Galera purtind stindardul sfintului Marco a fost
trasa la tarm. Din ea a sarit Enrico Dandolo gata de lupta. Alte zeci de corabii
venetiene, vazându-si conducatorul in primejdie, i-au venit in ajutor. In toiul
incaierarii cineva a strigat aratind spre un turn. Deasupra lui fâlfâia linistit
stindardul sfintului Marco. Nimeni mi vazuse cine si cind il infipsese acolo.
Momentul insa a fost decisiv. Grecii derutati au luat-o la fuga, portile au fost
deschise si orasul cucerit. O ultima rezistenta a imparatului in dreptul porţilor
Blacherne a fost si ea infrânta. Cu francezii mereu pe urmele lui, uzurpatorul nu
a mai avut decit timpul necesar sa ia din tezaur o parte din bijuterii si, insotit de
citiva oameni, sa fuga din cetate.

Isac al II-lea a fost reinscaunat cu toata pompa, dar cind i s-a pus in faţa
tratatul incheiat de fiul sau cu cruciaţi a refuzat cu incapatinare sa-l recunoasca.
El nu semnase nimic, nu promisese nimic, prin urmare nu respecta nimic, mai
mult, ii invita pe cruciati sa paraseasca cit mai repede orasul. Enrico Dandolo si
Bonifaciu de Montferrat se priveau consternaţi. Ei stiau ca Isac al II-lea este un
om fara cuvânt, dar la atâta rea-credinta nu se asteptaseră. Furiosi, ei s-au
hotarât sa atace a doua oara Constanti-nopolul, de data aceasta impotriva
protejatului lor de ieri, convinsi fiind dinainte de victorie, deoarece grecii erau
epuizaţi dupa primul asediu, caruia îi rezistasera aproape o saptamina.

Asa se face ca in anul 1204, in luna aprilie, cruciatii ajungeau stapâni pe

impunatoarea capitala a lumii crestine de Rasarit si, conform dreptului
invingatorului, o treceau prin foc si sabie mai multe zile, bucurându-se de
prazile facute. Istoricul bizantin Nikita Acominatul lasa o descriere sumbră,
incărcata de dezgust, a celor ce se petreceau sub ochii lui: ,,Armata din Apus
[...] nu era indulgenta fata de nimeni; in schimb, prada pe toti, luându-le banii,
averea, adaposturile, imbracamintea, nelasind absolut nimic acelora care au avut
ceva". şi adauga indignat: ,,acest popor cu git de arama <aluzie la armura de fier
a cavalerilor> [...], aceşti oameni au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de
mai multe ori juramint ca vor trece prin tarile crestine fara a varsa singe, fara a
se abate de la drumul drept, iar ei au ramas neinduplecati pina si atunci cind
locuitorii orasului, inspaimintati de moarte, au incercat sa-i imblinzeasca pe
invingatori, ieşindu-le in intimpinare cu cruci si icoane, purtind imaginea lui
Cristos". Sub pretext ca grecii sint eretici, edificiile religioase, ca si cele publice
au fust pradate fara deosebire ,,incit nimeni nu era in stare sa precizeze
cantiţatea furata de aur, argint, pietre pretioase, catifea, matasuri, haine de blana
si aite obiecte de valoare". Ba se mai si distrau batjocorind obiceiurile
romanilor. Unii, de exemplu, ,,umblau pe strazi infasurati in mantii scumpe,
brodate, sau umblau de colo, colo, prin oras impodobind capetele cailor cu
70
valuri subtiri, lucrate cu fir de argint [...]. Altii tineau in miini betisoare de scris,
carti si calimari, batjocorind astfel pe carturari". Fiecare parada de felul acesta
se termina in zarva ospeţelor la care, fara rusine, nobilii apuseni ,,se îmbatau şi
se indopau zi de zi până se saturau de mâncaruri alese" 64.

Vestea de cele petrecute la Constantinopol a ajuns pina la Inocentiu al Ill-

lea. Omul politic, care era papa, nu putea sa nu vada ca o atare purtare nu era
deloc in favoarea unitatii lumii crestine si inca sub egida Apusului. De aceea,
papa mânios scria lui Bonifaciu de Montferrat învinuindu-l de felul cum
cruciada deviase de la planul ei initial: ,,Neavând nici drept, nici putere asupra
Greciei, v-ati abatut, imprudent si in mod nechibzuit, de la planul vostru,
indreptându-va privirea spre Constantinopol, in loc de lerusalim [...]. Dar
vinovatia voastra se agraveaza prin faptul ea nu ati crutat absolut nimic si pe
nimeni", purtarea voastra — continua pontiful — a facut ,,ca biserica greceasca
sa nu mai vrea sa se supuna tronului apostolic, vazând din partea latinilor numai
fapte diabolice si criminale, ceea ce le ,da dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe
niste ciini 65.

Supararea papei, insa, nu-i atingea pe cruciati. Ei jucasera o carte, iar acum
venise vremea sa traga la sorti un imperiu, caci asa au gasit cu cale sa se
foloseasca de cucerirea facuta. Ca urmare, Imperiul bizantin a fost impartit in
mai multe stapâniri, principalii beneficiari fiind conducatorii asa-zisei cruciade.
Astfel s-au format: Imperiul latin de Rasarit cu capitala la Constantinopol, pe
teritoriul fostei provincii Tracia, regatul Salonicului, ducatul Atenei, principatul
Ahaei si o serie de seniorii ca de pilda Negro-pont. Titlul de imparat il primea
Balduin de Flandra, in timp ce cel de rege revenea familiei de Montferrat,
deoarece Bonifaciu se stingea din viata in 1207 lasind urmasilor sai privilegiul
de a se lupta pentru putere. Geoffroy de Villehardouin, la fel ca multi alti nobili
in slujba lui Bonifaciu de Montferrat, si-a croit un principat, tot restul vietii
petrecindu-l pe domeniile sale sau la Constantinopol. Dogele Venetiei revenea
in patrie, Orientul nu-l atra-sese, in schimb, inainte de a se desparti de cruciati
obtinea pentru republica sa noi si largi avantaje comerciale: o parte din orasul
Constantinopol, unde sa-si intemeieze noi cartiere, dreptul de stapânire asupra
insulelor lonice, Ciclade, Sporade, sud-vestul Peloponezului, Galipoli, citeva
regiuni din Albania, iar ceva mai tirziu, insula Creta. Alte trei state, Niceea,
Epirul si Trapezuntul erau pastrate de bizantini, primul dintre ele constituind
nucleul de unde va incepe, spre sfirsitul secolului, recucerirea bizantina. In anul
64
Nicetae Choniatae,Historia,Bonn 1835,in Corpus scriptorum historiae Byzantinae,p.388 si urm.;v. si
J.H.Krause,op. cit.,p. 56.
65
Scrisoarea papei Inocentiu al III-lea catre ducele de Montferrat in Hristomatia po istorii srednih vecov, p. 364
71
1261, Imperiul bizantin era restaurat, dar in urma loviturii primite nu-si va mai
regasi niciodata vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a i-a dat lovitura de gratie,
dupa cum tot ea a insemnat inceputul sfirsitului cruciadelor clasice. Expeditiile
care au urmat spre ,,tara sfinta" vor scoate tot mai mult in evidenta decaderea
unui ideal, absurditatea unei politici nefondata decit pe himere.

Cruciada copiilor : expresie a unor rcalitati sociale

Abandonarea cruciadei a IV-a de catre nobilii, porniti spre Orient, sub

conducerea lui Bonifaciu de Montferrat, a determinat o politica de pace in Siria,
crestinii si musulmanii neindraznind nici unii, nici altii, sa provoace o rupturi.
Amaury al II-lea, regele lerusalimului (Acrei) si al Ciprului, in zadar i-a asteptat
pe cruciati. Acum cind nu mai aveau a se teme de rivalitatea Imperiului
bizantin, cind dispuneau de resursele lui, moleseala ii cuprinsese pe toti, fiecare
vrând sa se bucure de pamânturile primite, de bogatiile si functiile dobândite.
Amaury al II-lea murea in 1205, la un an dupa căderea Coustantinopolului,
lasând urmasilor speranţa unui ajutor din Occident. Cum acesta intârzia sa vina,
regentul Jean d'lbelin, mai întâi, apoi regele Jean de Brienne, un baron sarac dar
chibzuit, trimis din Franta de Filip al Il-lea August sa preia coroana
lerusalimului, au mentinut pacea cu Malik-Al-Adil, ea fiind acum conditia
fundamentala de existenţa a şubredului regat cruciat din Siria. Nobilii din Cipru,
constienti de in-securitatea regatului, in 1205 se desprinseseră de Acra. Nimeni
nu se mai gindea la recucerirea lerusalimului.

Cruciada a IV-a nu adusese nici un folos respubticae-i Christiana. In locul

Bizantului se nascuse un Imperiu latin de Rasarit — cum s-a numit — un stat
slab, fara vitalitate, condus de un imparat lipsit de autoritate, in care biserica
catolica nu s-a putut impune. Papa Inocentiu al Ill-lea isi vedea visul spulberat,
dar nu a renuntat la dorinta de hegemonie. Cu multa perseverenta el a cautat noi
mijloace de a realiza unitatea lumii crestine, de a redestepta sentimentul
religios, stima impinsa pina la veneratie fata de pontiful roman. Statele
europene isi gasisera de mult fagasul, ele pornisera pe calea unei dezvoltari
nationale, aveau nevoie de liniste si securitate. In acest sens trebuia sa actioneze
papa, pentru ca oamenii sa simta ca Roma era centrul international al lumii
crestine de unde porneau toate initiativele politice, cerute de progresul
economic si social. Printre masurile luate se numara si dispozitia din anul 1212
de a se organiza procesiuni generale, in toate localitatile, mici sau mari, la o
anumita data dinainte stabilita, in cadrul carora toata suflarea catolica sa se
roage pentru pacea universala intre crestini. Toti, fara exceptie, erau chemati sa
participe, inclusiv copiii, nici o scuza nu era admisa. Se poate spune, pastrind
desigur proportiile, ca aceste adunari, au fost primele mitinguri de pace in
72
Europa, realizate cu mijloacele vremii, mijloace religioase, in. conformitate cu
ideo-logia si structura psihica a omului medieval. Din ele, Inocentiu al Ill-lea,
cu spiritul sau politic, voia sa traga foloase, procesiunile, organizate in toate
statele catolice, la aceeasi data, urmând: in gândirea papei, sa faca crestinatatea
sa se simta unita, solidara si, mai presus de toate, inlantuita de aceeasi forta
spirituala. Nu uita Inocentiu al Ill-lea sa adauge rugaciunile impotriva
,,necredinciosilor"; el se gândea la musulmanii din Spania, unde inceputul
reconchistei instituia suprematia absoluta a catolicismului, dar cei ce se rugau
nu retineau amanuntul politic, pentru cei mai multi musulmanii din Spania sau
Palestina erau totuna. Dispozitia din 1212 era o ridicare in masa care nu putea
sa nu impresioneze spiritele, mai ales cele simple, de aceea in ea se alia,
inceputul cruciadei copiilor, ultima mare miscare de mase nascuta in Europa
apuseana in favoarea ,,razboiului sfint", care a uimit pe contemporani si a
nedumerit multa vreme pe istorici, primii considerând-o ,,o minune", ceilalti o
enigma. Pentru a o intelege trebuie sa coborâm in lumea satului de la inceputul
secolului XIII, o lume ce trecea prin profunde transformari social-economice,
sa-i patrundem mecanismul mental, sa aflam ce loc ocupau copiii in universul
taranilor, cum participau ei la viata adultilor, in sfirsit, si nu in ultimul rind, ce
ecou mai avea cru-ciada in rindul taranimii

Masele populare, desi se indepartasera tot mai mult de cruciadă, devenită

o ..aventură" a nobililor, ele nu renuntasera total la ideea mântuirii, a realizarii
intr-o tara a fagaduintei, tara ce le fusese refuzata — credeau taranii — din
cauza pacatelor facute de cei mari, de cei meniti sa ii pastoreasca. Tot din vina
lor, se spunea, prosperitatea ce se inregistra la tara, o data cu renasterea
economică, nu avea sa fie de durata, pedeapsa cereasca ii va ajunge pentru ca
dezertasera de la o cauza ,,sfinta", iar daca unii se vor imbogati si se vor lasa
ademeniti de ispita arginţilor, altii se vor scu-funda intr-o saracie si mai mare.
Era explicatia ce se dadea diferentierii sociale in mediul rural accentuata in
Franta in urma emanciparii taranimii, agravata in Germania de aservirea ei
tirzie. Vechea egalitate si solidaritate de grup amenintau sa dispara, iar
schimbarea nu era inregistrata ca un progres, ca o trecere spre structuri
superioare, cum s-a intâmplat, ci ca o rupere a echilibrului. Ce va fi, cum va fi?
erau intrebarile ce-i chinuaiu pe oameni. Gândirea taranului, prinsa ca intr-o
menghina, intre formele vechi si noi de viata, se zbatea sa caute o iesire, un
raspuns, dar neputiud scruta viitorul, ea s-a inters la credintele de demult care,
cu cât imbatrâneau, pareau mai inţelepte, de aceea erau luate drept repere
sigure. Asa aflăm renascând, cu o forta nemaiîntilnita pâna atunci, o mentalitate
sustinuta de credintă ca raul este alungat de bine, greseala de virtute, pacatul de
inocenti, indispensabila fiind pentru aceasta schimbare, ca pentru orice inceput,

73
jertfa de singe. Asadar, credeau ei, opusui adultilor vinovati erau copiii nevino-
vati, prin urmare numai ei puteau, prin jertfa lor, sa reaseze omenirea.

Cruciada copiilor nu poate fi inteleasa fara cultul inocentilor, foarte

puternic in Europa apuseana, cu radacini adânci in trecutul indepartat al istoriei,
transmis, ca multe credinte pagâne, în crestinism si intretinut de misticismul si
fanatismul evului mediu, mai ales, in secolele XI—XIII 66. O credinta straveche,
vehiculata de traditie prin veacuri, adusese pina in evul mediu, si mult dupa
aceea, superstitia ca, prin puritatea si farmecul lor, copiii pot rascumpara de la
divinitate vina celor mari. Era un lucru obisnuit si general raspindit ca mamele
sa puna copii sa se roage pentru parintii lor. O intreaga literatura laica (exemplu:
Povestea vrajitorulni din Hameln) si religioasa (Legenda uciderii pruncilor in
vremea lui Irod) intretinea aceasta credinta pentru care exista si o sarbatoare in
calendarul catolic (28 decembrie), asociata cu cultul lui lisus-copil, iar cruciada
copiilor va purta amprenta constanta a acestei apropieri, pâna la identificare.

Ziua de 28 decembrie, sarbatoarea copiilor, era marcata prin alegerea in

fiecare an a unui episcopus puerorum, din mijlocul celor de vârsta mica, episcop
tratat cu toate onorurile, purtat pe un car in triumf, având dreotul, aproape de
neînteles, ca, in dimineata sarbatoarei amintite, sa oficieze liturghia. Faptul nu
ar fi fost posibil daca episcopus puerorum nu s-ar fi bucurat de recunoasterea
bisericii, nu ar fi avut concursul preotului si nu ar fi fost, in prealabil, initiat
pentru a-si juca rolul. Totul era facut cu seriozitate, prestigiul bisericii,
caracterul sacru al functiei religioase nu erau atinse; asa se explica de ce nimeni
nu contesta legitimitatea episcopatului de o zi al copiilor, mentionat in
documente de la inceputul secolului al Xll-lea.

Copilaria avea, asadar, o zi de domnie pe an, importanta acordata copiilor

si copilariei fiind in deplina armonie cu conceptia filozofica a vremii privind
respectul fata de copil, conceptie transpusa in cultul crestin si regasita in
iconografie. Nu fara temei istoricul P. Riche afirma ca evul mediu a descoperit
sufletul copilului67, fapt ce a atenuat severitatea excesiva in educatie; se cerea
ingaduinta fata de pornirile lui spre neascultare, recoman-dindu-se incurajarea
tuturor incercarilor sale de a imita actele bune ale adultilor. Asa se face ca ziua
de 28 decembrie nu trecea neobservata, cu atât mai mult cu cât, mai mari sau
mai mici, copiii, in ziua aceea, având voie sa faca orice, fara a fi pedepsiti, nu a
lipsit mult ca sarbatoarea sa se transforme in adevarate saturnale, iar in istorie
va rămâne cu numele de ,,sărbătoarea nebunilor".

66
P.Alphandery, A. Dupront, op. cit., vol. II, p. 138-140
67
P.Riche,Education et culture dans l’Occident barbare, Paris,1962, p. 504
74
 Papa Inocentin al Ill-lea, prevăzând consecintele unor atari manifestări
neingrădite, a incercat sa le interzica, dar, in ciuda bulei papale promulgate si a
celor ce au urmat, sarbatoarea s-a mentinut tot evul mediu. Traditia se dovedea
mai puternica si nu este de mirare ca in secolul XIII prestigiul episcopului
copiilor era intact, lui conferindu-i-se privilegiul ,,micului taumaturg", autoritate
de care se bucura in societatea copiilor timp de un an, pâna la alegerea
urmatorului episcop. Este greu de spus daca obiceiul a pornit de la o joaca de
copii, pe care biserica a fost nevoita sa o accepte, dându-i un caracter oficial,
sau, dimpotriva, biserica a creeat o practica consacrata, cu ajutorul ei urmarind
sa supravegheze si sa educe pe cei mici, ale caror porniri zgmotoase deveneau,
nu odata, supărătoare. Probabil ca au existat ambele tendinte, ele intâlnindu-se.
Cert este ca ,,micul taumaturg", copilul presupus a avea har, apare in chip de
conducator ai celor doua cruciade ale copiilor. Dar prezenta sa, ca si marsul
micilor pelerini spre lerusalim, nu ar fi explicabile daca nu ar fi existat, in
mediul rural al societaţii feudale, o alta practica — comunitatea copiilor — o
forma de educare a individului cunoscuta prima data in evul mediu.

Asociatiile de copii de ambe sexe 68 au aparut in Occident in feudalismul

dezvoltat atât la sat, cât si la oras, rostul lor fiind de a educa sentimentul
solidaritatii, al colectivitatii — temelia insasi a societatii — inca din fragedă
vârstă, de a implanta in sufletele necorupte sentimentul responsabilitatii fata de
societate, de a-i obisnui pe cei mici cu un sistem de gândire si cu indatoririle ce
urmau sa le revina intr-o zi, ei fiind pusi treptat sa copieze viaţa părintilor si,
astfel, sa se integreze in ea, pe nesimţite, nu atit din convingere, cât, mai ales,
din deprindere. De aceea, alaturi de familie, asociatiile de copii au jucat, mai
ales in societatea rurala medievala, un rol covârşitor, ele bucurându-se de un
statut propriu, de drepturi necontestate. Dar pentru a intelege mai bine aportul
acestor asociatii la sudarea colectivitatilor rurale, capacitatea lor de a actiona si
a mobiliza pâna a da nastere unei cruciade, nu trebuie omis faptul ca ele grupau,
pe lânga copiii de la vârsta de 7 ani dintr-un sat, pe toti tinerii pâna la casatorie,
incheiata, de altfel, de timpuriu, la 16 ani, pentru fete chiar mai de vreme, dar nu
rareori şi mai tirziu, mai ales in cazul baieţilor.

Conform mentalitatii timpului, individul parcurgea trei etape in viata:

copilaria, maturitatea, batrânetea, din copilarie el paşind direct in categoria
adultilor, numai ca o consecinta a faptului de a fi intemeiat o familie.
Adolescenta, când individul capata constiinta de sine, nu era inscrisa in vârstele
omului. De aici importanta acordata asociatiilor de copii, considerate, o
societate aparte, responsabila, chiar daca uneori opusa societatii adultilor, având
dreptul, in fiecare sat, sa aiba un conducator si sa se organizeze singure. Este de
68
N.Belmont, Mythes et croyances dans l’ancienne France, Paris, 1973, p. 52.
75
la sine inteles ca initiativele, in cadrul acestor comunitati, apartineau baietilor
mai in etate. In tot ceea ce faceau, modelul le era furnizat de societatea adultilor,
pe el il imitau, fie ca era vorba de alegerea anuala a conducatorului din ziua de
28 decembrie, care tocmai de aceea purta numele de ,,episcopul inocentilor'',
sau putea sa ia titlul altei demnitati, de pilda, ,,abatele tineretului", ,,capitanul
tineretii" etc., fie ca intreprindeau acte mai insemnate, unele chiar nedorite. De
pilda, cind in secolul XII au inceput sa se ridice primele catedrale gotice, iar
nevoia de mina de lucru a facut ca autoritatile sa apeleze la ajutorul benevol al
credinciosilor, participarea fiind socotita o manifestare de devotiune, tot atât de
importanta ca si cruciada, copiii, nechemati de nimeni, s-au prezentat si ei desi
mai mult incurcau treaba decit erau de vreun folos. Recurgând tot la imitatie, ei
si-au luat numele de ,,penitenti constructori". Mathieu de Paris, abatele Haimon
ni-i semnaleaza pe santierele din Caen, Chartres, Paris, Saint-Pierre-sur Dive
unde, constata autorii cu stupoare, sosisera de la o departare neinchipuit de
mare, aproape sfârsiţi de oboseala si nemâncare, dar cu vointa ferma sa nu dea
inapoi. Este o asemanare izbitoare — spunea istoricul Al. Dupront — intre
cruciada copiilor şi aceste coloane de mici penitenti care mergeau, infruntând
greutatile unui drum lung, cu lumânari aprinse in mâna, purtind prapore, in
mijlocul lor, inconjurat de multa devoţiune, aflându-se ,,micul taumaturg",
purtat pe un car69. Rugaciunile lor intonate monoton erau o pilda de daruire
pentru ceea ce se voia a fi atunci o cauza mareata. Impresionati, multi locuitori
din satele prin care treceau li se alaturau. Ajunsi la destinatie, cei mari se
amestecau cu lucratorii, in timp ce cei mici stateau de o parte, la o distanta
respectuoasa, intonind cintece. Robert de Torigny ii numea ,,un mare miracol al
credintei" si inca de atunci actiunea lor era identificata cu o cruciada, ,,la
croisade monumentale", cum s-a numit, in textele din secolul XII, copii
constructori, copii cruciati insemnând acelasi lucru70. Din acest exemplu, si din
multe altele, rezulta limpede ca asociatiile de copii aveau drept de initiativa,
putere de mobilizare, rolul lor principal fiind de a participa la formele de viata
colective. De aceea, prezenta copiilor pe santierele de construcţii, desi
incomoda, era admisa, mai mult, ea era privita ca un semn de bun augur, caci
dainuia inca superstitia ca la inaltarea unui edificiu religios, pentru trainicia lui,
era necesar sacrificiul unor fiinte nevinovate, iar micii penitenti îl ofereau cum
puteau ei, apoi copiii intruchipau tineretea vesnic reimprospatata, si se credea ca
prin rugaciunile lor, ei pot imprumuta ceva din aceasta insusire de nepretuit
catedralelor, ce se dorea a fi vesnice, infruntind secolele cu aceeasi prospetime
de la inceput. Era o forma a gândirii simbolice, de interpretare a simbolului ca

69
P.Alphandery, A. Dupront, op. cit., vol. II, p. 136-137
70
Ibidem, p.136
76
actant, foarte puternica in evul mediu, in stare de a crea superstitii dintre cele
mai bizare.

Asadar, cruciada copiilor nu a pornit dintr-o data sau din senin, a existat o
traditie a copiilor cruciati intilniti in o serie de antecedente, printre ele un rol
important jucindu-l participarea copiilor, alaturi de parintii lor, la primele
cruciade. Nu este vorba de o inrolare pasiva, ci de una activa, ca de pilda, lupta
stranie a copiilor din ambele tabere, crestina si musulmana, mentionata. de
izvoare in momentele de grea cumpana, când soarta unei batalii nu putea fi
decisa, ca in cazul asediului indelungat al Antiohiei sau al cetatii Acra. Jertfa
reala de singe a copiilor, in acest caz, echivala cu o ordalie, adica un procedeu
de netagaduit, prin care se credea ca divinitatea se pronunta de partea cui este
dreptatea; interesant ca el era acceptat de ambele religii, ca si cum copiii ar fi
avut calitatea sa decida soarta “razboiului sfint".

Copiii erau folositi drept calauze sigure in momentele de deruta. In

anul 1098, printre oraşenii din Milano se vorbeste sugestiv despre un prae-
eletia juventus, dupa cum in cruciada a doua, cind regele Frantei, Ludovic
al VII-lea, i-a parasit pe cruciati, acestia, nestiind incotro sa o ia, s-au lasat
calauziti de acei probati juvenes. v

La sfirsitul secolului XII se raspindise tot mai mult credinta ca daca

Ierusalimul va fi recucerit acesta va fi un privilegiu rezervat tinerilor,
deschizatorii de drum spre o viata noua. Nu era decit o superstitie, dar ea era
alimentata de dorinţa tinerei generaţii de a se emancipa de tutela prea grea a
parintilor, de a avea dreptul sa-si decida propriile acte, propriul destin. De aceea
superstiţia a fost intreţinuta cu grija, ea fiind argumentata cu noi fapte ce pareau
nu mai putin miraculoase. Abatele Medard de Soissons scria cum ,,unii afirma
ca inainte de a se produce aceasta plecare ciudata a copiilor, din zece in zece
ani, pesti, broaste, pasari au plecat in acelasi fel, fiecare in ordinea si sezonul
cerute de specia din care faceau parte" 71. Au urmat apoi tinerii, acestora
parându-li-se ca le-a venit si lor sorocul sa se integreze in ritmul vietii cosmice.
Dar analogia nu era decit un mijloc de infaptuire a unui gind care devenise o
obsesie, mai ales, dupa marea procesiune ordonata de papa Inocenţiu al Ill-
lea in anul 1212, la care asociatiile decopii participasera obligatoriu. Dupa
aceasta data tot mai mult a inceput sa se vorbeasca printre ţărani despre jertfa si
misiunea ,,noilor inocenti" de a purifica lumea si a reabilita cruciada, lasata in
părăsire. Tinerii din Frant si Germania s-au grabit sa raspunda si in cursul
aceluiaşi an, in 1212, îi aflam inconjurati de mii de copii, gata sa porneasca la
drum, nici ei nu stiau unde, mai inainte ca parintii lor sa le fi dat asentimentul.
71
Ibidem.
77
Este o dovada de ce forta aveau asociatiile de copii, ele fiind capabile in
secolul XIII de initiativa politica, cum a fost aceasta cruciada nepromulgată de
papalitate, nedorita de nici o autoritate laica. La fel, ca si în cazul declansarii
primei cruciade, era o actiune politica pornita din rândurile maselor taranesti
si înca de elementele cele mai tinere din mediul rural. Dar copiii nu au plecat
singuri. Vazându-i hotarâti sa-si incerce norocul in ,,tara sfinta", unii parinti,
mai ales cei ai copiilor de virsta mica, i-au insotit. S-au alaturat marsului spre
lerusalim multi diaconi care, fiind in jur de 19 ani si fireste necasatoriti, se
considerau ca fac inca parte din categoria copiilor, desi prin etate, prin
cunostintele dobindite in scoli si apartenenta la cinul preotesc, ei s-ar fi
cuvenit sa dovedeasca maturitate in gândire si in loc sa incurajeze o actiune,
sortita de la inceput unui esec lamentabil, ar fi fost de datoria lor sa incerce sa o
inăbuse, dar nu numai ca nu au facut-o, in plus ei au mai atras si unii preoti
creduli dupa ei. Cruciada copiilor a pornit din Franta, din regiunea Venome,
sub forma unei procesiuni, a unei obişnuite croisade monumentale, indreptându-
se spre Saint Denis, atunci inca un santier in plin lucru. Conducatorul ei era un
ciobanas, pe nume Etienne din satul Cloies si dorinta lui copilareasca, ridicata
la rangul de misiune, era sa mearga sa-l intâlneasca pe rege. Izvoarele in care
aceasta expeditio injantium este narata sint foarte laconice si nu ne informeaza
asupra mobilului intrevederii dorita de Etienne. Probabil ca voia sa obtina de la
rege ajutorul necesar pentru a se imbarca impreuna cu bandele de pelerini, caci
aproape toate documentele semnaleaza intentia copiilor de a trece marea si
,,ceea ce puternicii si regii nu putusera sa faca, adica sa cucereasca lerusalimul
—spune cronicarul Rainier—ca izbuteasca ei".

In jurul lui Etienne s-au strâns in luna iunie un numar de circa 20 000 de
copii, alte date dau cifra de 30 000, din regiunile Normandia, Verdomois, Île de
France, Picardia, fapt ce duce cu gândul la o mobilizare metodica şi serioasa.
Important este ca micii penitenti sint numiti in izvoare semnificativ parvi pueri
(copii mici, dar si cu sensul de copii saraci) ceea ce constituie un indiciu privind
originea lor sociala. Erau baieti si fete, de vârste diferite, coloanele de cruciati
— in descrierea lui Mathieu de Paris — deplasându-se dintr-un loc in altul in
mod disciplinat, umând in ordine, fara vacarm, pe conducatorul lor care,
amanunt important, era bogat invesmântat si purtat ca un rege pe un car frumos
impodobit. Descrierea sumara ne obliga sa constatam si aici rolul asociatiilor de
copii, dar conducatorii lor nu prevazusera un posibil refuz al regelui, nici ce
aveau sa faca dupa ce merindele de drum aveau sa se sfârseasca. Ajunsi la Saint
Denis se spune ca si clericii ,,si alti oameni cu minte sanatoasa" i-au indemnat
sa se intoarca acasa. Unii au ascultat, dar la intoarcere drumul era mai greu,
descurajarea i-a cuprins repede; sfisiati de foame au inceput sa cerseasca, iar

78
peste tot lăsau impresia unor vagabonzi dezgustatori. Cei mai multi, insa, au
coborit pe valea Ronului pina la Marsilia si acolo mai marii lor au tratat cu doi
armatori traversarea cruciaţilor pina in Palestina. Alberic des Trois-Fontaines,
autorul acestei informaţii, ne incredinteaza ca numarul lor era atit de mare, incit
au fost nevoiti sa tocmeasca sapte corabii. Nici nu s-au departat bine de tarm, ca
o furtuna ii surprindea in plina mare si ratacea vasele, impingindu-le pe fiecare
in alta direcţie. Doua dintre ele au esuat in dreptul insulei Sfintu Petru (in
apropiere de Sardinia), toti calatorii fiind inghiţiti de valuri. Trupurile
neinsufletite ale micilor cruciati au fost aruncate « parte din ele pe uscat, de
unde apoi au fost culese si ingropate in insula cu mare evlavie, aceasta moarte
tragica fiind interpretata ca o adevarata jertfa a noilor inocenti. Peste
mormintele lor papa Grigorc al IX-lea avea sa ridice mai tirziu o biserica —
biserica Sfinţilor Inocenti — ce poate fi vazuta si astazi adapostind pe micii
cruciati, sanctificati tot din ordinul papei, in amintirea nefericitilor pelerini
inscriindu-se in calendarul catolic o noua sarbatoare.

Cirmacii celorlalte cinci corabii au reusit sa le conduca pina in portui

Alexandria, unde copiii salvati au fost vinduti ca sclavi sarasinilor, nu dintr-o
necesitate de moment, ci pentru ca asa gindisera armatorii când se hotarisera sa
ia la bord un numar atit de mare de fiinte umile si neajutorate, incapabile sa-si
plateasca transportul.La mijlocul lunii iulie 1212 plecau si copiii germani
condusi de un anume Nicolas din Koln, se pare nu mai mare de 8 ani, dar
preferat de comunitatea copiilor in chip de conducator al expeditiei din cauza
unui semn pe care il avea din nastere pe umarul drept, interpretat ca semnul
crucii. Nicolas era insotit de tatal sau si probabil ca el a jucat un rol in stabilirea
itinerariului parcurs de pelerinii germani, in orice caz supra veghea copilul si o
data cu el pe ceilalţi cruciati nevârstnici, coplesiti de dificultatile drumului,
inspaimântati si nu o data oprimati de cei mai in virsta sau mai in putere decit
ei.

Cruciatii au coborit de la Koln pe malul sting al Rinului, apoi au traversat

Alpii, au intrat in Italia de nord si s-au oprit la Geneva, in speranta ca negustorii
ii vor transporta pe corabiile lor in Palestina. Dar oraşenii cind i-au vazut, multi,
in zdrente, infometati, s-au temut sa nu se işte tulburari in oras, sa nu se
scumpeasca alimentele si au gasit cu cale sa-i alunge cit mai repede si cit mai
departe. La fel gindeau si alte orase, aşa se face ca gloata de copii, gonita de
pretutindeni, a ajuns in cele din urma la Roma, intr-o stare de mizerie de
nedescris. Papa a dispus sa fie trimişi acasa, iar ca singura mingâiere erau
indemnati, daca vor neaparat sa fie cruciati, sa revina cind vor fi barbaţi in stare
sa poarte arme; fetele nici nu erau luate in seama. Vazând ca ardoarea lor nu

79
este apreciata nici de seful crestinatatii, cruciatii, deznădăjduiti, deprimati de
inutilitatea unei actiuni declansata cu atât elan, au facut cale intoarsa.

Intoarcerea a fost lamentabila. Autorul analelor Marbacenses o descrie in

tonuri sumbre: ,,infometati si desculti, unul cite unul, in tacere, se strecurau pe
drum; multi au murit, singuri şi parasiţi, cadavrele lor zaceau in pietele publice,
erau privite cu curiozitate si dezgust, dar nimeni nu le ingropa". In orasele pe
unde treceau fostii cruciati, murdari, palizi, cu ochii tristi, mistuiti ca de febra,
populatia ii primea cu acuzatii, cu insulte de tot felul, provocate, mai ales, de
prezenta fetelor cu infatisare de haimanale, incit bietii de ei preferau sa caute
odihna la o margine de drum si sa se hraneasca cu ierburi si fructele
padurii.Ceea ce la inceput fusese maretie, la intoarcere nu mai era decit
tembelism, multi rataceau drumul şi numai putini din cei plecati in cruciada au
mai revazut caminul parintesc.

Luciditatea cu care majoritatea contemporanilor a privit cruciada copiilor

arata ca vremea himerelor trecuse. Cronicarul Medard o califica o
manifestare ,,ciudata", de neinteles; Mathieu de Paris, o numea, ,,judecata
grosolana" sau ,,prostie"; autorul analelor Marbacenses o punea pe seama
usurintei de spirit si marei credulitati a omului simplu. Dar ceea ce cronicarii nu
spun, sau nu au vazut, este faptul ca nu era doar naivitate, ca era si o forma de
protest, nedeclarat, fata de rentele mereu crescânde la tara, ca urmare a
dezvoltarii relatiilor marfa-bani, de care voiau sa fuga. De aceea intre anii 1257
—1320 expeditiile de copii, chiar daca de proportii mai mici, s-au repetat in
Franta, Hainaut, Brabant, Flandra, ele fiind cunos-cute in istorie sub numele
de ,,marsuri ale pastorasilor", nume ce vine de la ocupatia principală a copiilor
de a paste vitele. Prin aceste procesiuni copiii si tinerii se aratau solidari cu
necazurile parintilor lor, se faceau emisarii lor, dar mai ales dovedeau ca nu vor
sa traiasca la fel ca ei. La vremea cind ele s-au produs, au semanat spaima in
rândul feudalilor, caci ele se soldau, nu odata cu dezordini si epidemii, bolile,
nascute din lipsa de igiena si de hrana, fiind purtate de copiii, prea slabi pentru a
le putea rezista, incit pina si apa fintinilor ajungea sa fie otravita. Impotriva
,,marsurilor pastorasilor", devenite o plaga sociala, regalitatea si papalitatea au
luat masuri aspre pentru a le interzice, de aceea ele s-au stins la fel ca si cruci-
ada copiilor fara urmari, si, desi asociatiile de copii cresc in importanta in
secolul XIV, ultimul mars de protest a avut loc la inceputul acestui veac.

Cruciada a V-a : cruciada pontificală se năruie

Cruciada copiilor, cu tot sfirsitul ei tragic, a dat curaj papei Inocentiu

al Ill-lea sa faureasca noi planuri de eliberare a lerusalimului de sub stapânirea
musulmana, caci el credea ca simtise in masele populare o dorinţa arzatoare de a
80
porni din nou intr-o expeditie sub stindard cruciat, ca nu era nevoie decit de o
organizare ferma pentru ca ele sa-i fie un suport de nadejde. La aceste planuri,
el era indemnat de evenimentele din Orientul Apropiat, unde situatia cetatii
Acra, ultimul suport al cruciatilor, devenise precara, regele Jean de Brienne
numai cu greu mai putând mentine pacea cu Ayubizii. Sultanul Al-Adil vedea
ca zilele stapinitorilor apuseni sint numarate, ca puterea lor se dizolva treptat in
marea masa musulmana, de aceea astepta momentul potrivit sa o înlăture, cu cit
mai putina varsare de singe posibila. El nu dispunea de armata tatalui sau, nici
de comandanti de oaste supusi, prudent era sa-si crute, cit putea, oamenii, gata
fiind in acelasi timp sa dea lovitura.

Papa Inocentiu al Ill-lea socotea ca nu este timp de pierdut si in luna

noiembrie a anului 1215, in conciliul de la Latran el punea in discutie cruciada
si modalitatile ei de infaptuire, dar spre amaraciunea sa, inainte de a reusi sa
intreprinda ceva, se imbolnavea grav, iar la inceputul lunii iulie 1216 murea fara
sa-si fi vazut planul pus in aplicare. Urmasul sau. Honorius al Ill-lea, mostenea
o sarcina grea, dar pe care nu o putea abandona fara a risca sa se dovedeasca
nedemn de inaltul sau predecesor. Asadar,. in anul 1216 cruciada a fost
proclamata in Europa, iar episcopul de Acra, Jacques de Vitry, insarcinat sa o
propovaduiasca in Siria si Palestina. Era o masura noua, semnificativa, in ce
priveste soarta ,,razboiului sfint", care arata ca acesta nu mai era dorit nici
macar de cruciatii din Orient, ei părând a fi multumiti cu acel status quo obtinut,
ce le permitea sa duca o viaţa comoda, imbelsugata, iar daca moravurile
practicate erau crestine sau musulmane nu-i mai interesa. Cruciada devenise o
chestiune pur politica, iar de soarta ei vor decide de acum inainte doar oamenii
politici, in, conformitate cu interesele lor nu cu un ideal religios. Daca invelisul
religios al razboaielor purtate cu musulmanii ramâne, explicatia consta in faptul
ca el oferea o formula la indemâna pentru a justifica si legitima o actiune.

La chemarea papei Honorius al Ill-lea, glasurile de raspuns au fost puţine.

Dintre principi, singura figura mai marcanta a fost Leopold al Vl-lea, ducele
Austriei, care nu-si ierta felul cum parasise o cruciada si se intorsese acasa lipsit
de laurii unei victorii, iar acum, in virsta fiind, spera sa obtina o glorie fie ea si
postuma. Regele Ungariei, Andrei al II-lea, s-a lasat si el ispitit. Honorius al Ill-
lea tintise bine amintindu-i ca regatul sau este regat apostolic (tinea de scaunul
papal) si ca pina acum nu si-a indreptatit cu nimic aceasta calitate. Mai spera
poate regele ca prin participarea la o cruciada sa-si reconsolideze autoritatea,
subrezita mult in regat in urma faramitarii feudale, mai ales, ca nu mergea in
cruciada ca un conducator de osti oarecare. Fiind singurul cap incoronat inrolat

81
in expeditie,, lui i-a incredintat papa conducerea cruciadei, desi calitatile sale
militare lasau mult de dorit.72

In luna octombrie a anului 1217, la Acra, locul de intilnire fixat de papa

pentru cruciati, se stringeau circa 25 000 de luptatori, dintre care doar 2 000
erau cavaleri. Dupa un scurt consiliu de razboi, ofensiva a fost declansata,
scopul ei fiind curaţirea regiunii din jur de trupele sultanului ayubid, Al-Adil.
Om incercat in lupte, acesta a preferat sa evite o infruntare, adoptind tactica
retragerii si regruparii fortelor musulmane in jurul Damascului, in timp ce o
parte din trupe erau trimise ca intariri la lerusalim sau lasate in jurul unor cetati
cheie ca sa opreasca inamicul in drum, sa-l retina o vreme, sa-l hartuiasca pina
la epuizare.

Cruciatii s-au indreptat spre Tiberiada, batalia — sperau ei — avea, sa

decida, ca si altadata, soarta lerusalimului, dar de data aceasta in favoarea lor.
La inceput ei au fost lasati de dusman sa cucereasca localitaţile si fortaretele din
calea lor, de pilda Beisan. Procedeul facea si el parte din tactica sultanului de a-
si amagi adversarul, pentru ca in fata unei rezistente serioase sa fie mai usor
demoralizat. Lucrurile s-au petrecut chiar asa. La asediul cetatii Tabor, cruciatii
au fost respinsi in mai multe atacuri repetate, incit in cele din urma, descurajati,
in luna decembrie a anului 1217 au despresurat cetatea si au revcnit la Acra.
Regele Ungariei nu obtinuse vreun succes deosebit, epuizat, bolnav, el hotara sa
se intoarca acasa impreuna cu nobilii sai.

Ceilalti cruciati, in frunte cu Leopold al Vl-lea, ducele Austriei, au ramas

sa-şi incerce norocul. De acum, adevaratul conducator al cruciadei a devenit
Jean de Brienne, regele Acrei, bun cunoscator al politicii Ayubizilor, militar
indraznet, dar, in acelasi timp, strateg chibzuit si bun diplomat. El nu voia sa
deschida un razboi, sa-i intarate pe musulmani atita vreme incat nu era sigur de
o reusita deplina. Regele Acrei stia ca pentru a-l infringe definitiv pe sultan,
acesta trebuia lovit la el acasa, adica la Cairo, altfel, forta musulmana, renascind
mereu in Egipt, ar fi atacat, prin surprindere, Siria si Palestina, facind orice
victorie a cruciatilor efemera. De aceea, el a propus, ca plan de lupta, atacarea
mai intii a porturilor de coasta Alexandria si Damietta, cele doua porti de intrare
in Egipt, in acest scop urmind sa fie folosite flotele europene, care tocmai
sosisera la Acra aducind noi pelerini germani si italieni. Astfel fiind gindite
lucrurile, in luna august a anului 1218 cruciatii ajungeau pina in apropierea
Damiettei. Moartea batrinului Malik-Al-Adil a usurat inaintarea pe valea Nilului
si cetatea a fost impresurata. Noul sultan, Malik-Al-Kamil a organizat imediat o

72
S. Columbeanu, R Valentin, Cruciadele, Bucuresti, 1971, p. 160 si urm.
82
contraofensiva, dar batalia de la 2 octombrie 1218 s-a sfirsit cu dezastrul total al
armatei musulmane.

Vestea asediului Damiettei a trezit un viu interes in Europa si, in timp ce

Leopold al Vl-lea, obosit, dar mai ales speriat de un razboi ce se anunta lung si
greu, parasea iar cruciada, noi nobili cavaleri si luptatori pedestri din Europa si
insula Cipru veneau in ajutorul indraznetilor asediatori. Cu ei odata sosea si
legatul papal, cardinalul spaniol Pelagius de Albano, numit de Honorius al Ill-
lea sef spiritual al expeditiei, calitate de care avea sa se foloseasca pentru a se
institui, cu de la sine putere, conducatorul cruciadei, in ciuda faptului ca, nefiind
militar, nu avea nici un fel de intelegere pentru problemele de tactica si
strategie, singura lui calauza in materie de razboi fiind ambitia.

Asediul Damiettei a fost lung si greu; abia dupa un an, in luna noiembrie a
anului 1219, cetatea era cucerita. Dezastrul fusese prevazut de Al-Kamil, de
aceea, inca din luna martie a anului 1219, el indemnase pe fratele sau Al-
Muazzam, vicerege al Damascului, sa darime zidurile de aparare ale
lerusalimului pentru ca, la nevoie, sa ofere cruciatilor, in schimbul pozitiilor
ocupate in Egipt, cetatea mult visata, dar o cetate nefortificata practic deschisa
oricind unui atac. Negocierile au inceput inca inainte de a fi fost cucerita
Damietta, dar cu toate insistentele lui Jean de Brienne de a primi propunerea,
legatul papal, inconstient de consecinte, a respins-o. Refuzul a fost repetat si
dupa cucerirea Damiettei, cind Al-Kamil incerca printr-un schimb convenabil
pentru cruciati sa rascumpere cetatea. Cardinalul Pelagius, insa, voia sa faca din
Damietta un centru de rezistenta asemanator Acrei. Cum Jean de Brienne, care
isi daduse seama de dificultatile inaintarii pe valea Nilului, insista pentru
schimbul de cetati, socotind mai avantajos sa se faca presiuni diplomatice,
legatul papal, minios de a fi contrazis, l-a alungat din oras. El nadajduia ca
insusi imparatul Frederic al II-lea al Germaniei se va pune in fruntea unei
armate cruciate si va veni in ajutorul celor din Egipt, dar, presat de desfasurarea
evenimentelor, legatul papal si-a adunat toate fortele si a pornit spre Cairo, o
greseala politica ireparabila, mai ales ca Al-Kamil, pentru a evita pustiirea
oraselor si satelor pe unde treceau cruciatii, a propus din nou nu numai sa
restituie lerusalimul, dar sa-i refaca si zidurile distruse. Pelagius nu-si dadea
seama de pericol, incercarile repetate ale lui Al-Kamil de a duce tratative le
punea pe seama fricii sultanului si a victoriei sigure a cruciatilor, de aceea,
amenitand cu anatema pe cei ce paraseau campania, a hotarit continuarea
ofensivei.

Jean de Brienne nu a mai avut incotro si s-a supus deciziei indaratnicului

cardinal, nu insa inainte de a-i mai atrage inca odata atentia asupra necugetarii
83
unei inaintari intr-un teritoriu strain, cu o natura ostila, fara a astepta intaririle
din partea imparatului Frederic. Nu cu graba se putea atinge un scop atit de
anevoios. ,,Chiar daca am cuceri Egiptul in douazeci de ani — spunea el — si
tot ar insemna ca ne-am dus repede la bun sfirsit treaba; mai bine am folosi
ragazul pe care il avem pentru a ne intari".73 Pelagius l-a acuzat iar de tradare, el
nu admitea nici un fel de riposta si cu o incapatinare fara margini, in vara anului
1221, a poruncit cruciatilor sa urce pe cursul Nilului spre Cairo. Inaintarea parea
fara oprelisti serioase. Sultanul, ca sa evite varsarea de singe inutila, poruncise
supusilor parasirea localitatilor din calea cruciatilor, iar cavalerii lui Pelagius
aflau loc de cantonament si odihna fara efort. Astfel, cruciatii au ajuns la
Sharamsah, evacuat si el la ordinul lui Malik-Al-Kamil.

Situatia pentru sultan devenise deosebit de grava, aproape fara iesire, de

aceea vazind ca toate incercarile de a opri inamicul au fost epuizate, Al-Kamil a
recurs la o ultima stratagema, dictata de situatia disperata in care se afla. Dupa
ce s-a asigurat ca armata cruciata pornise iar la drum, a dispus ruperea digurilor.
Nilul a inundat regiunea cu atita violenta, incit intreaga armata, oameni si cai,
cuprinsi de ape pina mai sus de genunchi, au fost imobilizati, prinsi intr-o
capcana din care nu puteau sa iasa oricat s-ar fi zbatut, sortiţi sa piara ca niste
soared inecati. Continuatorul cronicii lui Guillaume de Tyr a notat schimbul de
cuvinte care a avut loc atunci intre Jean de Brienne si legatul papal, in sfirsit
infrint si umilit de propria-i prostie. Cu minie stapinita, caci vedea ca din vina
lui armata fusese prinsa in modul cel mai jalnic, el s-a adresat celui ale carui
sfaturi mai inainte le nesocotise, cerandu-i ajutorul.

„— Seniore, in numele lui Dumnezeu, in acest ceas de grea cumpana,

aratati-va priceperea si intelepciunea.

— Monseniore — a raspuns regele Acrei — mai bine nu ati fi plecat

niciodata din Spania voastra; voi i-ati distrus pe crestini si i-ati facut sa piarda
totul; acum imi cereti sa va dau sfaturi? Cind nimeni, afara de Dumnezeu, nu
mai poate face nimic, [...] cind ne-ati acoperit de rusine, caci vedeti prea bine
ca, fara pierderi foarte mari, nu putem nici sa ajungem la dusman ca sa ne
batem, nici sa plecam de aici sau sa facem tabara, din pricina apei, a lipsei de
hrana atit pentru oameni, cit si pentru cai" .74

Reprosul din raspunsul lui Jean de Brienne Iasa sa se vada toata supararea
sa fata de situatia in care fusese tirit fara voie. Totusi o-solutie trebuia gasita,
toti erau constienti ca nu providenta ii poate salva. Calea aleasa de Jean de
Brienne a fost cea a tratativelor si a diplomatiei, iar Malik-Al-Kamil s-a aratat
73
Textul redat in I. Gramada, op, cit., p 238
74
Ibidem
84
bucuros sa incheie cit mai repede un razboi suparator de lung si pagubitor, mai
ales ca imparatul Frederic al Il-lea putea oricand sa soseasca cu cruciatii sai.
Acum el era cel ce punea conditii, mai tirziu nu se stia. Asa se face ca Malik-Al-
Kamil l-a primit pe regele Acrei respectind protocolul si, in timp ce cei doi
conducatori discutau conditiile de pace asezati, conform obiceiului, la o masa
incarcata cu bucate, nefericitii cruciati stateau in apa infulecind fiecare cum
putea cite ceva din merinde trimise cu marinimie de catre sultan.

Conform intelegerii incheiata de Malik-Al-Kamil cu Jean de Brienne, la 1

septembrie 1221, Damietta era predata fostilor ei stapini, iar cruciaţii primeau
dreptul de a reveni la Acra sau in celelalte stapiniri ale lor din Siria. Dintre cei
veniti sa lupte pentru cucerirea lerusalimului multi dintre cei scapati cu viata s-
au imbolnavit in urma campaniei purtate si au murit, alţii au reusit sa se imbarce
spre Europa şi sa revina in tara lor. Astfel se incheia cruciada a V-a, dupa un
razboi purtat inutil patru ani, dupa pierderi insemnate in vieti omenesti, fara alt
caştig decit o pace efemera intre crestini si musulmani a carei durata a fost de
opt ani (1221—1229).

Cruciada a Vl-a : o cruciada laica imperiala

Jean de Brienne, cu tot succesul diplomatic si pacea obtinuta in 1221, dupa

intrevederea cu Al-Kamil s-a intors la Acra plin de neincredere. El banuia ca
turcii nu vor intirzia sa-si ia revansa de indata ce vor avea posibilitatea, cruciada
esuata nu putea fi decit o incurajare pentru sultan, iar ordinele calugaresti
constituiau o armata prea slaba ca sa-i reziste, mai cu seama ca si mongolii
incepusera sa-si intensifice atacurile dinspre rasarit.

Regelui Acrei nu-i raminea altceva de lacut decit sa se duca personal in

Europa, sa-l caute pe imparatul Frederic al Il-lea ca sa-l determine, cu orice pret,
sa porneasca o cruciada in Orient, mai inainte ci Al-Kamil sa-si fi refacut
fortele. Acesta era si punctul de vedere al magistrului ordinului teutonic,
Hermann von Salza, consilierul apropiat al regelui, care, bizuindu-se pe
personalitatea lui Frederic al Il-lea, socotea ca a venit, in sfirsit, timpul ca un
imparat german sa se incoroneze la lerusalim si o era noua sa se deschida pentru
crestinatate, asa cum profetiile anuntau. Jean de Brienne primea sa fie aruncata
pe masa de joc a tratativelor o moneda scumpa, pe unica sa fiica lolanda
Isabella, o copila de 11 ani, delicata si mult prea sensibila ca sa fie smulsa din
caminul parintesc si dusa departe peste mari si tari. Pe ea magistrul ordinului
voia sa o de-a de sotie stralucitorului si extravagantului Frederic, ramas vaduv
de curind, dar pentru care doliul recent nu ar fi fost un impediment de a
contracta o noua casatorie, mai ales daca ea ii aducea si o coroana, iar lolanda,
atit prin tata, cit si prin mama sa, Maria, era singura mostenitoare de drept a
85
lerusalimului. Asa gindea si papa Honorius al Ill-lea, el fiind cel mai in masura
sa-l cunoasca pe Frederic, al carui preceptor si calauza fusese in anii copilariei,
de aceea el a imbratisat proiectul cu entuziasm, visul sau cel mai drag fiind sa-l
vada pe fostul sau pupil, de care ramasese legat sufleteste, imparatul lumii.
Dorinta papei, insa, nu era suficienta, era nevoie de participarea si colaborarea
subiectului in cauza, iar ideea aliantei matrimoniale ii aparea lui Honorius
singura in stare sa-l determine pe imparat sa-si respecte angajamentul de a pleca
in cruciada, luat pina atunci de doua ori, cu ocazia celor doua incoronari, ca
rege al Germaniei la Aachen (1212) si ca imparat al crestinatatii catolice la
Roma (1220). Jean de Brienne, cu inima strinsa, era pregatit sa-si sacrifice
copilul cind a debarcat la Briiidisi (Italia) in anul 1222; nu banuia incercatul
rege pina unde poate ajunge reaua-credinta a unui imparat.

Lui Frederic al Il-lea propunerea, asa cum era de asteptat, nu i-a displacut.
De la mama sa, Constantia, mostenise sudul Italiei (Neapole) ca Regatul celor
doua Sicilii, de la tatal sau, Henric al Vl-lea, Imperiul german si nordul Italiei,
acum i se ofereau posesiuni intinse dincolo de mare, plus un titlu rasunator.
Nepotului lui Barbarossa ii suradea din departare acel dominium mundi, rivnit
cu atita ardoare de bunicul sau. Stapinirea lerusalimului, socotit centrul lumii, si
a unor posesiuni bogate si intinse, oricit de departe ar fi fost ele, era tot ce si-ar
fi dorit, mai ales ca lumea orientala, prin cultura, rafinamentul si placerile ce le
oferea, al atrageau atit de mult, incit la curtea sa din Sicilia ducea o viata de
sultan, inconjurat de savanti arabi, musulmani si un adevarat harem, spre
scandalul principilor europeni si indignarea papei. Dar proiectul, oricit de
ademenitor, a fost aminat cu trei ani. Frederic al II-lea, prin nastere si educatie
mai mult Italian decit german si imparat crestin, era preocupat de problema
italiana, de soarta Regatului celor doua Sicilii, unde ducea o politica de
centralizare, de afirmare a autoritatii de stat, de emancipare a ei de sub tutela
papalitatii, avea un intreg program de reforme de infaptuit in Italia, de limpezit
unele probleme in imperiu.

Blindul si binevoitorul Honorius al Ill-lea s-a multumit, ca totdeauna cind

cruciada era aminata, sa faca reprosuri protejatului sau, aratindu-i in ce situatie
neplacuta il punea, principii invinuindu-l pe el, şeful bisericii apostolice, de
lipsa de fermitate fata de intirzierea aratata de imparat de a pleca in cruciada,
cum, de fapt, si era in realitate. In 1221, papa exasperat de a i se fi zadarnicit din
nou planul campaniei in Orient recursese la amenintare, transmitindu-i lui
Frederic prin trimisul sau special, Nicolas de Tusculum, intentia sa de a-l
excomunica, dar imparatul ramasese nepasator, deoarece el stia dinainte ca mult
preaslabul si ingaduitorul sau parinte spiritual nu o va face si ca se va lasa
amagit de o noua promisiune a sa si juramint ca va pleca in cruciada mai tirziu.
86
Tot asa a procedat imparatul si acum. In luna aprilie 1223, el jura la Ferentino
ca va porni in expeditia ,,sfinta" in vara anului 1225, pina atunci urmind sa se
faca pregatiri in toata lumea crestina. Anul 1225 a fost asteptat de catre toti
principii in mare tensiune. El urma sa aduca evenimentul cel mai de seama
cunoscut pina atunci, iar eroul avea sa fie Frederic al Il-lea, pizmuit de cei mai
multi dintre ei. Regii Frantei si Angliei, aflati in razboi, au incetat ostilitatile, in
timp ce in toate tarile din Europa era anuntata casatoria imparatului cu lolanda,
iar in imperiu era sarbatorit ca divinitus inspiratus .75

0 flota imperiala, compusa din 14 vase, condusa de Enrico Pescatore,

pornea in luna august 1225 sa aduca pe mostenitoarea lerusalimului pentru a fi
daruita imparatului german. Casatoria a fost oficiata la Acra de catre episcopul
Giacomo del Patti, dupa obiceiul timpului, prin procura. Mireasa, in etate de 14
ani, a inaintat spre altar cu pas nesigur, aproape strivita sub podoabele nuptiale,
in timp ce alaturi de ea era purtata pe o perna sabia imparatului. Slaba incurajare
pentru plapinda lolanda casatoria cu o sabie. Pe mire nici nu-l cunostea.
Serbarile fastuoase date in cinstea evenimentului, care au durat 14 zile,
festivitatea incoronarii ca imparateasa, de la Tyr, au inabusit pentru o vreme
spaima lolandei de a fi dezradacinata, smulsa din ,,dulcea Sirie" cum ea insasi
isi numea patria in momentul despartirii si al ultimului adio. Frederic al Il-lea si-
a intimpinat tinara sotie la Brindisi. Era trista si nimic de acum inainte nu o va
mai inveseli. Frederic al Il-lea, chiar a doua zi dupa intilnirea de la Brindisi,
stapin pe situatie, l-a deposedat pe Jean de Brienne de drepturile sale si s-a
proclamat rege al lerusalimului, cu toate protestele socrului sau. lolanda era
nemingaiata, nobilii din Siria cuprinsi de stupoare, principii europeni asteptau
incordati ce va urma.

Noua calitate obtinuta de imparatul german in mod abuziv nu-l facea mai
scrupulos in privinta cruciadei, pe care o amina pentru a patra oara, avind grija
insa sa jure inca o data la San Germano, in fata cardinalului Pelagius, ca va
pleca negresit peste aiti doi ani, in luna august 1227. Cit ce priveste
promisiunea, facuta inainte de nunta, ca va trimite in Siria o flota de 50 de
corabii si ca va plati 100 000 uncii de aur, in vederea intretinerii unei armate
permanente timp de doi ani, la dispozitia magistrului ordinului teutonic si a
regelui, ea a cazut de la sine o data cu detronarea lui Jean de Brienne.

Honorius al Ill-lea, singurul in masura ca papa sa judece faptele unui

imparat, s-a vazut, ca totdeauna, neputincios in fata toanelor politice ale lui
Frederic si chiar daca ar fi vrut sa ia o atitudine nu a mai avut timpul necesar,
deoarece in acelasi an (1227) se imbolnavea si murea. Incercarile la care lolanda
N. Iorga, op. Cit., p. 157 si urm.; si P. Alphandery, A Dupront, op, cit., vol II, p 184 si urm.; aprecierea lui G.
75

Duby despre Frdederic al II-lea, Arta si societatea, vol II, p. 27

87
fusese supusa prematur i-au adus grabnic sfirsitul. La putin timp dupa ce dadea
nastere unui baiat, botezat Conrad, ea se stingea din viata singura, fara rude, in
pamint strain, dupa ce daruise sotului ei un fiu, asigurind astfel succesiunea
Hohenstaufenilor, si ii lasase lui Frederic, odata cu succesorul dorit, inca un
drept politic, de data aceasta de necontestat, acela de a administra posesiunile
din Siria in numele copilului minor, urmas legitim la tronul lerusalimului, ca
fiind singurul mostenitor al mamei sale. Jean de Brienne, mult prea in virsta
(avea 75 ani) ca sa poata sustine o lupta, evident inegala, cu ginerele, murea la
rindul lui, neconsolat de a fi incheiat un tirg pagubas.

Decaderea idealului de cruciada adusese modificari esentiale in ideologia

politica a vremii. Oamenii, deprinsi cu notiunea de cruciada, atunci cind era
vorba de politica orientala, nu renuntau usor la ea, ideea insa trebuia readaptata
la noile conditii şi la mentalitatea noua. Aparitia mongolilor si a pericolului ce-l
prezentau se cerea explicata. Asa a aparut legenda acelui populus absconsus de
dincolo de Eufrat, condus de un anume preot loan, cu care era confundat
Gingis-Han, sau a evreilor ascunsi in muntii din jurul Marii Caspice, cum se
spunea inca din vremea lui Alexandru cel Mare. Acest popor — credeau
oamenii — reprezenta pericolul din Rasarit anuntat de Apocalipsa ca semn
apropiat al sfirsitului lumii. Lui avea sa i se opuna imparatia, cea adevarata,
venita din Apus. Asistam la un ritm de profetii alternind intre cele doua stapiniri
din Orient si Occident, ambele reflectind, intr-o forma naiva, redescoperirea
omului de catre om. Intr-o viziune in care fantasticul cu miraculosul se
impleteau, se si vedeau toate semintiile de pe tot pamintul dindu-si mina la o
intilnire grandioasa cu care, suna proorocirea, avea sa inceapa ultima era a
omenirii, o era a pacii, netulburata de razboaie, boli si altfel de suferinte
pamintesti. Ca totdeauna, exis-tau carturari, oameni realisti sau pur si simplu
sceptici care nu credeau in asemenea profetii, unul dintre ei fiind Alberic des
Trois Fontaines, autorul textului ce respinge legenda acelui populus absconsus
si vede in mongoli un popor cu origine aparte, venit din stepele Asiei unde s-a
nascut si a trait, un neam ascuns revenind printre semenii lui.76

Papa Honorius al Ill-lea a vrut sa interpreteze profetia in favoarea lui

Frederic al II-lea, el fiind desemnat ca imparatul ultimei stapiniri, prin aceasta
incercind sa justifice o noua cruciada. Dar dorinta de pace, de colaborare intre
oameni era mai puternica. Sub influenta curentului franciscan, curent pacifist
prin excelenta, s-a raspindit repede credinta in convietuirea cu musulmanii, care
este posibila si permisa, ei putind fi convertiti pe cale pasnica, atrasi la
comunitatea crestina cu rabdare si perseverenta, cauzele de ordin rcligios nedind
dreptul sa ucizi. Visul infratirii dintre oameni, unindu-i ca intr-o mare familie,
76
P. Alphandery, A. Dupront, op, cit., p. 196
88
dincolo de barierele religioase, incepea sa se contureze cu mult inainte ca
Renasterea sa-l fi formulat explicit.

In conditiile unor asemenea schimbari de ideologic, cruciada se depasea pe

sine pina aproape la anularea ei. Era nevoie de o schimbare in insusi idealul de
cruciada pentru ca el sa se mentina. Astfel se produce o alunecare a elementului
razboinic pe planul al doilea. Cruciatul, inainte de toate, era acum un pelerin,
apoi un razboinic si numai daca era absoluta nevoie. Accentul cade pe
ascetismul individual, spre deosebire de idealul colectiv de la inceput, care
dadea o nota de incintare vesela, aproape zgomotoasa, inrolarii in cruciada.
Acum se cerea ca la plecare cruciatul sa fie fara haine scumpe, bani
sau bagaj inutil, sa nu evite tristetea despartirii. "Viata morala dcvenea
mai importanta decit incercarea grea de a porni in cruciada sau riscurile
acesteia, iar pelerinajul nu servea la nimic daca nu era urmat de continuarea
unei vieti morale. Austeritate, moralitate, individualism, toate sint
simptome ale unei societati ce devenea stabila, in care bravarea, aventura,
formele de viata colectiva isi pierdeau savoarea; oamenii tindeau sa puna pret pe
aspectele lucrative si valoarea individului in cadrul acestora. De aceea, nu este
de mirare ca decazuse cruciada, ea putind fi rascumparata cu bani. O noua
mentalitate apare, subjugata economiei de schimb si banului; banul devine
determinant pina si in eli-berarea spirituala. Oamenii nu erau mai putin
credinciosi, dar credinta imbraca in secolul XIII alte aspecte, in conformitate
cu cerintele vietii. De aici pina la unele practici scandaloase nu mai era mult.
Acelasi Alberic des Trois Fontaines ne informeaza cum, intre 1226 si
1228, au aparut predicate de impostori care primeau rascumpararea
angajamentului de a pleca in cruciada, la un pret derizoriu, adunau banii
credulilor, munciti cu greu, apoi dispareau; ba unul dintre ei in Italia s-a dat
drept papa timp de sase saptamini pina a fost descoperit.

Aminarea cruciadei, rascumpararea ei, aceasta era mentalitatea cind in

scaunul pontifical a urcat Grigore al IX-lea, un demn urmas al lui Grigore al
Vll-lea, ambitios, violent, aparator aprig ai cezaropapismului, gata sa redeschida
vechiul conflict pentru suprematia politica dintre papi si imparati.

Vara anului 1227 se scurgea si Frederic nu dadea semne ca intentioneaza sa

dea curs angajamentului, pecetluit de juramint, de a pleca in cruciada. El era
preocupat de agitatia din orasele lombarde, unde banuia amestecul papei si
cauta pretexte de aminare. Grigore al IX-lea nu se lasa insa amagit ca Honoriu
al Ill-lea. Acum era mornentul sa se acţioneze in Orient, deoarece sultanul Al-
Kamil intrase in conflict cu fratii sai si, disperat, solicita ajutoruJ Apusului,
uitind cu desavirsire de djihad si nesocotind consecintele. Papa socotind
89
tergiversarea imparatului o nesupunere fata de o hotarire a pontifului roman,
iritat de incalcarea autoritatii apostolice in regatul Siciliei, trimitea lui Frederic
al II-lea o ultima scrisoare de amenintare. In termeni brutali ii amintea ca daca
Regatul Siciliei l-a mostenit de la mama, Germania de la tata, coroana imperiala
i-a dat-o papa si tot el i-o poate lua. Frederic al II-lea, la fel de impulsiv ca
Grigore al IX-lea, nu admitea sa fie umilit, dar, cum nu putea sa riposteze
deschis, a recurs la o stratagema, hotarit sa-l insele pe preamindrul pontif si sa
actioneze, ca totdeauna, dupa bunul sau plac.

La sfirsitul verii au inceput pregatirile de cruciada, iar la 8 septembrie

1227, secondat de numerosi cruciati germani, la care se alaturasera un numar
important de englezi, el s-a imbarcat la Brindisi. Flota a pornit in larg cu
obisnuitele manifestari zgomotoase de ramas bun si maretie pusa in slujba unei
cauze ,,sfinte", dar nu s-a departat bine, ca la Otranto ancora era lasata, iar
imparatul debarca simulind ca este bolnav. Acestea era anuntata patriarhului
lerusalimului si magistrului ordinului teutonic si ambii, convinsi de nesansa
imparatului, ii dadeau dezlegarea sa renunte la expedite, nu insa si papa. Solii
imparatului au fost primiti prost la Roma, iar toate explicatiile date si
argumenteie aduse nu au facut decit sa sporeasca minia papei. Frederic al II-lea,
conform, avertismentului dat de Grigore al IX-lea in ultima scrisoare, a fost
excomunicat.

Incercarea imparatului daduse gres, papa mersese prea departe, iar mindrul
Frederic simtindu-se puternic in Italia, unde posesiunile sale din nord si sud
stringeau papalitatea ca intr-un cleste, a hotarit sa-i dea lui Grigore al IX-lea o
lectie la el acasa. In tot cursul toamnei din anul 1227 si in iarna lui 1228,
Frederic al II-lea, cu siretenia cunoscuta,_ a intrigat la Roma si a provocat o
rascoala a nobililor impotriva papei. In timp ce Grigore al IX-lea speriat, lipsit
de aparare, fugea din capitala sa, imparatul, sfidator, pleca in cruciada. Intre
toamna lui 1227 si primavara lui 1228 nu se intimplase nimic deosebit ca
imparatul sa se decida brusc sa porneasca in Orient, el voia doar sa demonstreze
ca pleaca atunci cind vrea, nu cind i se porunceste. Papa, furios la culme, nu mai
avea ce face decit sa-i excomunice pe cruciati. Astfel se producea un lucru
nemaiponienit. In pamintul ,,sfint" intra, in vara anului 1228, o cruciada
excomunicata, condusa de un imparat excomunicat, ce parea ca nu se simte
deloc stinjenit de postura in care se afla si nici intimidat ca, facind un popas in
Cipru, fusese prost primit, iar regentul Jean d'Ibelin nu-i recunoscuse nici un
drept asupra insulei. Nici la Acra nu a fost intimpinat cu mai multa placere.
Clericii nu voiau sa se compromita colaborind cu o persoana excomunicata,
baronii erau banuitori, caci nu uitasera purtarea imparatului fata de Jean de

90
Brienne, apoi il suspectau de o politica islamofila si chiar de a fi tratat cu Malik-
Al-Kamil.

Frederic al II-lea se atla iiitr-o situatie deosebit de delicata. Nici sultanul

acum nu ii mai dorea prezenta in Siria. Intre timp fratele sau Al-Muzzam,
stapinul Damascului, cel mai inversunat vrasmas, murise, iar Al-Kamil, mai
putin amenintat, prefera sa lichideze singur diferendele cu atabegii nesupusi.
Dar Frederic al II-lea nu era principele care sa reintoarca dintr-o cruciada fara sa
fi obtinut nimic, sa se recunoasca infrint, un simplu pelerin, avind doar meritul
de a fi vazut Tara Sfinta. Cum nu se simtea destul de puternic pentru a
intreprinde o cucerire pe cont propriu, el a recurs la negocieri cu Al-Kamil
pentru a i se recunoaste macar unele drepturi asupra lerusalimului; ceea ce, este
adevarat, ca nu era putin, fapt ce dovedeste cit de dirz era imparatul in
momentele cele mai grele. Tonui scrisorii trimisa sultanului arata limpede in ce
situatie critica se afla: ,,Eu sint prietenul tau, tu stii cit de sus stau eu fata, de
principii din Occident. Tu m-ai chemat sa vin aici. Regii si papa stiu de calatoria
mea; daca ma intorc fara a fi obtinut nimic, pierd orice consideratie in ochii lor;
acest lerusalim pe care l-ai distrus da-mi-l mie in starea in care se gaseste ca sa
ma pot infatisa cu fruntea sus in fata regilor ; la orice alte avantaje renunt 77.
Cine ar fi crezut ca autoritarul Frederic putea sa scrie in termeni de o sinceritate
umilitoare? Dar si aceasta era o tactica. Frederic invatase nu numai sa vorbeasca
mai multe limbi, ci si pe mai multe glasuri. Pentru el, Al-Kamil nu era decit un
strain. Isi putea permite, deci, sa se arate complet lipsit de mindrie; i se adresa
ca unui apropiat in stare sa-l inteleaga si sa-l ajute, incerca sa-l induplece
dezbracindu-se in fata lui de maretia imperiala, cerindu-i, cu o sinceritate
dezarmanta, sa nu-l paraseasca la nevoie. Neetalind, in chip provocator,
pretentii de stapinire, imparatul socotea ca sultanului ii va fi mai usor sa accepte
sacrificiul reclamat, intr-un moment cind nici situatia politica din stapinirile lui
AI-Kamil nu era prea clara.

Diplomatia lui Frederic s-a dovedit a fi buna. Sultanul, sensibil la

cuvintul ,,prieten", stiind ca in mod real imparatul era un simpatizant al
musulmanilor, ca, asa cum spunea cronicarul Badr-Al-Din, ,,se juca cu religia
crestina", a inclinat spre un compromis. Era indemnat sa-l faca caci se simtea
amenintat din pricina politicii mereu schimbatoare a conducatorului Armeniei
Mari si de noul atabeg al Damascului, redevenit ostil lui Al-Kamil. Doar si
altadata sultanul fusese gata sa cumpere pacea, gajul fiind lerusalimul, oricit de
scumpa ii era cetatea, de altfel, el era convins dinainte ca occidentalii nu o vor
stapini multa vreme. Totusi, mai ezita. Pentru a salva aparentele si ca sa
grabeasca decizia sultanului, Frederic al II-lea a facut o demonstratie de forta,
77
Text redat in I.Gramada, op. Cit., p. 243.
91
intreprinzind cu armata sa un mars de la Acra la Jaffa, iar aici, cu putinele
resurse de care dispunea, a pus sa se refaca zidurile orasului.

In aceste conditii, la 18 februarie 1229, se incheia tratatul de la Jaffa dintre

cei doi conducatori, crestin si musulman. El prevedea: armistitiu timp de 18 ani,
retrocedarea cetatii lerusalim, cu conditia mentinerii netulburata a enclavei
musulmane, a respectarii dreptului de a se sluji in moscheea Aksa si Templul
Stincii. Orasele Bethleem, Nazareth, impreuna cu coridorul care-l fonneaza spre
coasta, erau de asemenea cedate cruciatilor. Musulmanii pastrau restul Galileii,
Samaria, ludeea. Tratatul incheiat cu intelegere si concesii din partea ambilor
conducatori dovedea justetea ideologiei pacifiste : ca intre lumea musulmana si
crestina se putea ajunge prin tratative, fara razboi, la o conlucrare.

Faptul insa a nemultumit atit pe musulmanii fanatici, cit si pe crestini.

Patriarhul lerusalimului, profitind de excomunicarea imparatului, i-a interzis
acestuia sa vina in oras ca stapin. Dar Frederic nu s-a lasat impresionat. Ceea ce
dorise obtinuse si nu era cazul sa dea inapoi. O luna mai tirziu, el intra in
lerusalim, fara sa-i pese de clerul catolic si, in timp ce in cetate musulmanii
organizau o ceremonie de doliu, se incorona singur in biserica Sfintului
Mormint. Musulmanii fanatici ii pindeau miscarile, dar Frederic, in aceeasi zi,
dintr-o tactica bine gindita, vizita cele doua moschei, admira fara rezerva
frumusetea lor, manifestind respectul cuvenit intr-un lacas de cult. In vizita sa
era insotit de catre unul dintre cei mai de seama oameni politici musulmani,
Shams-Al-Din, judecator in Naplus, insarcinat de sultanul Malik-Al-Kamil, in
semn de prietenie, sa-l calauzeasca pe imparat prin oras, pentru ca populatiile de
ambele religii sa vada buna intelegere dintre conducatorii lor. Sibt Ibn Al-
Jawazi povesteste ca Frederic al II-lea, la intrarea in moscheea Aksa, vazind un
preot crestin care voia sa-i urmeze, tinind in mina biblia, l-a lovit si a strigat la
el, cuprins de o furie neasteptata: ,,Nerusinatule! Sultanul ne-a acordat favoarea
sa vizitam acest loc si tu indraznesti sa te porti astfel? Daca vreunul din voi mai
face la fel il omor. Sintem vasalii si sclavii acestui sultan Malik-Al-Kamil. Ne-a
acordat aceste biserici (moschei), mie si voua, ca un act de gratie. Sa nu
indrazneasca vreunul din voi sa incalce angajamentul luat"78. Cuvintele rostite
ca o amenintare, gata sa o si puna in practica, arata ca ceea ce era important
pentru imparatul german erau problemele politice nu cele religioase, iar pentru
ca tratatele sa reziste oamenii trebuiau sa inveţe sa se respecte reciproc. Este
greu de crezut ca Frederic a folosit cuvintele ,,vasali" si ,,sclavi" pentru a defini
relatia cu sultanul, dar nu trebuie uitat ca informatia ne-a parvenit de la un
musulman, iar aceasta era formula uzitata de cancelaria sultanului. Oricum
important este nu cum s-a exprimat Frederic, ci atitudinea pe care a avut-o fata
78
P.M.Holt,op.cit.,p.65; F Gabieli, op. Cit., p. 300-307
92
de un cult strain celui crestin, in numele caruia se organizase cruciada, si
aceasta este inca o dovada a schimbarii de mentalitate. In timpul primei
cruciade, un rege, indiferent de convingerile sale, nu ar fi avut curajul sa
manifeste o atare toleranta religioasa. Acum, din porunca imparatului, nimeni
nu s-a atins de musulmani si de templele lor.

Incoronarea unui imparat crestin la lerusalim a produs o bucurie de

nedescris in rindul pelerinilor. Erau oameni simpli, modesti, ne spune Alberic
des Trois Fontaines. Imparatul a fost aclamat, iar prizonierii crestini eliberati au
vazut in el, excomunicatul, un semn divin. Clerul, insa, a sarbatorit evenimentul
fara zarva, fara ca imparatul sa fi fost macar invitat. Frederic al II-lea spera ca
succesul obtinut il va imblinzi pe papa Grigore al IX-lea. El ii scria o epistola
frumoasa, nu facea aluzie la excomunicare, ci doar in cuvinte alese sublinia
meritul de a fi fost cucerit locul unde Hristos a pus piciorul. Din nou tact politic.
Papei ii vorbea de Hristos, sultanului de Alah. Grigore al IX-lea, insa, avea noi
motive sa fie minios. lerusalimul fusese cedat imparatului, nu bisericii,
imparatul se incoronase singur, nu fusese incoronat de reprezentantul bisericii.
Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului de Milano, Grigore al IX-lea izbucnea
referindu-se la Frederic: ,,El dusmanul crucii, dusmanul credintei, cel ce neaga
castitatea, aluzie la haremul imparatului , cel ce este blestemat pentru eternitate ,
aluzie la excomunicare, pe el trebuie acum sa-l mai si adoram?"79. Dar in
Europa partida imperiala, ghibelinii, jubila. Roger de Wandover in scrierile sale
il sarbatorea ca pe un coopemnte dementia divina. lerusalimul fusese eliberat
dupa alti 42 de ani de captivitate, iar modul in care fusese facuta eliberarea nu
conta.

Frederic al II-lea insa nu avea dusman numai clerul. Dupa trei zile de la
marele lui triumf politic, incoronarea la lerusalim, la Acra baronii se rasculau.
In Italia, orasele lombarde fusesera ridicate de papa impotriva imparatului.
Intelept era acum sa revina cit mai repede acasa, sa-si refaca autoritatea in Italia,
baza politica a puterii sale. Asa a si procedat, fapt ce il obliga pe papa in 1230
sa ridice excomunicarea imparatului si sa incheie pace cu el.

Dupa plecarea lui Frederic al II-lea din Acra, rascoala baronilor s-a extins
in Siria, apoi a cuprins si insula Cipru. Dupa 3 ani de lupte intre partida
imperiala si grupul anarhic, conflictul s-a stins, victoria fiind de partea
rasculatilor. Din punct de vedere juridic, regatul lerusalimului raminea mai
departe sa recunoasca suzeranitatea imparatilor germani si a apartinut
imperiului pina in 1268, adica si sub cei doi succesori ai lui Frederic al II-lea,
Conrad al IV-lea (1250—1254) si Conradin (1254—1268), adica pina la
79
P.Alphandery, A. Dupront, op. Cit p. 189
93
stingerea dinastiei Hohenstaufenilor. Practic, insa, Siria ocupata de cruciati a
ramas un fel de republica nobiliara, o federatie de stapiniri, vesnic in lupta intre
ele, legea fundamentala dupa care se guvernau fiind A$ezamintele
lerusalimului, aplicate si interpretate diferit de numerosii principi. Intr-un
cuvint, intre 1230 si 1244 Siria a cazut prada celor mai mari dezordini.

Sultanul Malik-Al-Kamil, batran si in vesnic conflict cu membrii familiei

sale, preocupat de atacurile tot mai dese ale mongolilor, nu a profitat de anarhia
din statele cruciade. Dupa moartea sa (1238), relatiile dintre musulmani si
crestini s-au inrautatit din nou, iar in 1239 tratatul de pace era rupt din
imprudenta politica a unor cruciati sositi de curind la Acra.

Acestia, crezand ca luptele pentru putere dintre fiii, fratii si nepotii lui Al-
Kamil erau un motiv serios pentru ca musulmanii sa fie lipsiti de coeziune si sa
nu poata rezista unui atac, in noaptea de 12 noiembrie 1239, s-au indreptat spre
Gaza, unde se afla cantonata o garnizoana egipteana nu prea numeroasa si deci
— credeau ei — usor de dezarmat. Din intamplare, au ajuns mai repede decat
credeau, inca nu se lumina de ziua, si au gasit de cuviinta sa se odihneasca pe
dunele de langa zidurile cetatii, sub ochii mirati ai santinelelor din garnizoana.
Somnul i-a cuprins repede, somnul greu dinspre dimineata. Atunci comandantul
fortelor ayubide a iesit pe furis de dupa metereze, cu toata armata sa, i-a luat
prin surprindere pe cruciati, incit acestia nu au mai avut timpul necesar nici sa
incalece sa fuga, unii nu au mai deschis ochii decit ca sa-i inchida la loc pentru
totdeauna, fara a putea sa schiteze un gest de aparare. A fost o lupta scurta,
insotita de un macel consemnat in cronici: 1 200 oameni au fost ucisi, 600 de
cavaleri si luptatori pedestri au lost facuti prizonieri si dusi in robie. Infringerea
a insemnat un prim semnal de alarma pentru cruciati, care asteptindu-se ca
Ayubizii sa-si reia atacurile si profitand de luptele feudale dintre musulmani, au
revenit la politica traditionala de alianta cu Damascul.

Luptele dintre rudele lui Al-Kamil s-au terminat in cele din urma cu
recunoasterea ca sultan al Egiptului a unuia dintre fiii sai, Al-Salih-Ayub. Noul
sultan, pentru a sfarama coalitia franco-damaschina si a pedepsi pe cruciati,
vinovati de a fi incalcat tratatul de pace, domic sa se remarce, recucerind
stapanirile pierdute de tatal sau, a cerut ajutorul unor triburi mongole, al
celebrilor calareti khwarizmieni, cunoscuti pentru salbaticia lor in lupta. Acestia
in numar de circa 10 000 oameni, condusi de Berke-Khan, in 1244, au atacat si
cucerit Tiberiada, apoi s-au indreptat spre lerusalim, semanand groaza in calea
lor, dar nici in aceste momente grele cruciatii nu s-au unit. Baronii din Acra,
Beyruth, Tyr, Jaffa au refuzat sa vina in ajutorul lerusalimului, lucru aproape de
neinteles. Templierii si ospitalierii s-au hotarat prea tarziu sa porneasca in
94
apararea orasului care, avand zidurile de aparare distruse, era de asteptat ca nu
va putea rezista mult. Consiliul de razboi al nobililor a hotarat sa incheie o
alianta cu Transiordania si sa o reintareasca pe cea existenta cu Damascul, dar,
intre timp, dusmanul se apropiase de Gaza. A urmat o infruntare cu armata
franco-damaschina, sosita in graba, care s-a soldat cu o infrangere a cruciatilor
si a aliatilor lor dintre cele mai sangeroase, socotita al doilea Hattin. Numarul
mortilor si al prizonierilor, se spune in cronici, s-a ridicat la 16 000 oameni.
Dintre cruciati au scapat cu viata 36 templieri, 26 ospitalieri, 3 teutoni din citeva
sute de luptatori cu care s-a prezentat fiecare ordin. La 23 august 1244,
khwarizmienii ocupau lerusalimul in numele lui Al-Salih. Orasul a fost devastat
de la un capat la altul, populatia care nu reusise sa se refugieze a fost in mare
parte masacrata. Conform datelor, circa 4000 de oameni si-au pierdut viata in
acest macel. Biserica Sfantului Mormint a fost profanata, regii latini deshumati,
osemintele lor imprastiate. Al-Salih insusi a fost speriat de proportiile
distrugerilor facute de Berke-Khan. Fiorosii khwarizmieni deveneau periculosi,
de aceea sultanul in 1246 avea sa-i inlature din armata sa.

Statele cruciate isi traiau ultimele zile. lerusalimul fusese pierdut definitiv
de catre cruciati, anarhia domnea pretutindeni, iar in Europa elanul se stinsese
pentru totdeauna si nimic nu-l va mai reinvia, desi cruciada va ramine inca
multa vreme sa desemneze o expeditie impotriva musulmanilor.

Ultimele cruciade clasice : cruciada franccza

Caderea lerusalimului (1244) in mainile sultanului Ayubid nu a imi starnit

in Europa emotia de altadata, nici macar imparatul Frederic al Il-lea, detinatorul
titlului de rege al lerusalimului, nu a schitat nici un gest. In societatea feudala
apuseana, progresul centralizarii statelor complicase relatiile Internationale,
nimeni nu mai voia sa auda de unitatea politica europeana crestina, de
suprematia imparatului sau a papei, interesele naţionale sau particulare creasera
partide politice gata sa se infrunte, unele tinjind dupa faramitarea feudala de
altadata, altele vazind o mai mare putere in stat. Papa redeschisese conflictul
dintre sacerdotiu si imperiu, conflict sustinut de cele doua tabere adverse,
guelfii si ghibelinii, Anglia reluase ostilitatile cu Franta, in timp ce aceasta era
amenintata de imparatul Frederic al Il-lea, caruia putin i-a lipsit sa-l faca
prizonier pe Ludovic al IX-lea la Vaucouleurs, unde regele, increzator, se
dusese sa trateze o problema de granita.

In aceste conditii, cind solii patriarhului lerusalimului au poposit la curtile

princiare din Occident solicitind o cruciada, ei au fost primiti cu rezerva. Singur
papa, in calitate de sef al crestinitatii, s-a aratat sensibil la cerere, dar tocmai de

95
aceea cruciada, pentru multi, nu mai reprezenta decit partida papala si preferau
sa ramana deoparte, asteptind ca lucrurile sa capete intorsatura dorita de ei.

Succesorul papei Grigore al IX-lea, Inocentiu al IV-lea, in conciliul de la

Lyon (iunie-iulie 1245), apredicat cruciada si a asteptat un raspuns. Frederic al
Il-lea, insa, a manifestat o rezistenta darza fata de proiect si odata cu el intreaga
partida antipapala foarte numeroasa, mai ales in Italia, cu putere de influenta in
mase. Orasenii din Ratisbona, credinciosi si ei imparatului, au mers pana acolo
incat au declarat un lucru nemaiauzit: ca va fi pedepsit cu moartea oricine se va
face cruciat. Anglia s-a opus ridicarii impozitului de cruciada, iar regele
Norvegiei, Haakon al IV-lea, desi si se facuse cruciat in 1237, a obtinut de la
papa permisiunea de a lupta impotriva , ,,paganilor" (slavilor) din nord.
Papalitatea contribuia astfel, fara sa vrea, la volatilizarea ideii de cruciada 80. Tot
asa procedase si in Franta, cind declarase lupta impotriva ereziei albigenze drept
o cruciada, sau cand asimilase cruciadei participarea la construirea unei
catedrale. Dar cruciada nu putea sa moara pur si simplu. Agonia ei se anunta
neasteptat de lunga, ea fiind tinuta inca in viata de insesi eveni-mentele pe care
oamenii erau siliti sa le inregistreze, nu numai sub aspectul lor politic, ci si
religios-moral.

Orientul inainta acum spre Occident cu zgomot, semanand prapad si jale.

In anul 1241 in timpul marelui ban Ughedu avusese loc marele atac al
mongolilor, navalitorii ajungand pina la coasta dalmata, dupa ce cnezatele
rusesti fusesera calcate de copitele cailor, tinutul dintre Nistru si Tisa pustiit, iar
regatul apostolic maghiar trecut prin foc si sabie. La putin timp dupa aceasta
grea incercare, din care Europa rasariteana inca nu-si revenise, cind lumea
astepta incordata repetarea atacului, sosise vestea caderii lerusalimului si a
ororilor savarsite de trupele de khwarizmieni. La toate acestea, insa, Occidentul
nu dadea nici un raspuns, amorteala parea ca-i cuprinsese pe feudalii apuseni.
Totusi fortele cruciate nu se epuizasera complet, nici setea de aventura nu
secase in toate inimile cavalerilor, dovada un Thibaud al IV-lea, conte de
Champagne, pleca cu o mina de oameni si impreuna strabateau, pe jos, drumul
extrem de anevoios din Franta pina sub zidurile Ascalonului. Un esec total
pecetluia expeditia temerarului conte, dar ea avea sa fie piatra aruncata ce va
stirni valui cel mare.

Evenimentul, in realitate un episod oarecare intre multe alte incercari

asemanatoare, nereusite, de cruciada, a produs o impresie profunda. asupra
regelui Frantei, Ludovic al IX-lea, si l-a determinat, atunci cind nimeni nu se
mai astepta, sa intreprinda o cruciada cu forte personale, adica numai cu
80
Ibidem
96
participare franceza. Ludovic al IX-lea, o fire deosebit de evlavioasa, trasatura
ce-i va aduce porecla de ,,cel sfint", s-a dovedit a fi un om de o energie
nebanuita, contrastand cu blandetea si delicatetea fizionomiei sale, perseverent
si curajos, trasaturi pe care cele doua cruciade a Vll-a si a VlII-a, organizate de
regele Frantei, le vor scoate in evidenta.

Urmarind firul povestirii cronicarului Joinville, biograful lui Ludovic al

IX-lea, regele pare sa fi imbracat haina de cruciat in 1244, fiind grav bolnav,
intr-un moment cand toti curtenii il credeau pierdut si el insusi se considera fara
scapare. Atunci, se spune, a implorat mila divina, promitand ca va pleca in
cruciada. Dupa insanatosire, regele nu a mai putut reveni asupra unui
angajament atat de solemn, cu toate ca mama sa, regina Blanca de Castilia,
stetnicii, chiar papa, il indemnau sa renunte, incredintindu-l ca un juramint facut
intr-un moment cind creierul ii era cuprins de fierbinteala nu avea valoare.
Ludovic al IX-lea nu a mai dat inapoi, iar gestul sau a fost interpretat ca o
pornire plecand dintr-o adinca si neclintita evlavie81. La o analiza atenta a
faptelor se constata, insa, ca interese de ordin politic au avut o greutate egala in
decizia luata de rege. In regat, marea feudalitate profitand de perioada de
minorat a regelui si de foametea ce bantuia tara creand dificultati regelui, se
razvratise, incercand sa revina la faramitarea politica de altadata si numai cu
greu Ludovic reusise, in ultima vreme, sa restabileasca ordinea, fara a o impune
insa definitiv. De aceea, o cruciada prin care marii nobili sa fie scosi din regat
era binevenita. Ea permitea, in acelasi timp, regelui Frantei sa se afirme pe plan
international, sa-l puna in inferioritate pe rivalul sau Frederic al II-lea, asupra
caruia plana banuiala ca intretinea in continuare relatii de prietenie cu sultanul.
Incoronarea regelui Frantei la lerusalim ar fi insemnat triumful politicii franceze
asupra celei germane, implinirea unui vis de secole, de cind Franta se vazuse
frustrata de catre regii germani de a mai adaposti coroana imperiala. O
interventie armata in Siria nu insemna o lipsa de simt politic, deoarece situatia,
mereu schimbatoare din Orientul Mijlociu, se prezenta, dupa toate aparentele, in
favoarea cruciatilor. Intre sultanul Egiptului, Al-Salih, si emirii din Alep si
Horns intervenisera certuri, soldate cu ciocniri militare, la adapostul carora
cruciatii ar fi putut debarca nestingheriti si inainta asupra lerusalimului, cetatea
fiind, dupa cum se stie, cu zidurile de aparare distruse si deci usor de cucerit.
Ludovic al IX-lea se baza pe concursul ordinelor calugaresti si al regelui
Ciprului, Henric I de Lusignan, nepotul lui Guy de Lusignan, fostul rege al
lerusalimului. Ramanea doar sa echipeze o armata numeroasa, formata din

81
Vie de Saint Louis par le sire Jean de Joinville si Vie de Saint Louis par le confesseur de la reine Marguerite,
in Les chroniquers de l’histoire de France , texte abrege ,coordonne et traduit par M-me de Witt , deuxieme
serie, Paris, 1884 ,m p. 396-400.
97
cavaleri destoinici, iar pentru aceasta tezaurul statului, bogat ca niciodata, ii sta
la dispozitie.

Pregiitirile au durat patru ani, dificultatea cea mai mare intampinand-o

regele in a convinge pe nobili sa-l urmeze, cat despre o antrenare a maselor, ea
nici nu intra in discutie. Cruciada populara, ca si cea internationala, disparuse cu
desavarsire din mintea organizatorilor, ceea ce se cerea era o armata regulata,
bine instruita, in stare sa suspna un razboi dupa toate cerintele artei militare si
politice. La chemarea regelui, rezistenta nobililor a fost atit de mare, incit, dupa
mai mult timp de insistence si incercari inutile, Ludovic al IX-lea, pentru a crea
cruciati, a recurs la un siretlic. Exista un obicei mai vechi ca toti cei ce se
distingeau in serviciul regelui sa primeasca, la marile sarbatori, in semn de
cinstire, o mantie numita livrea. In noaptea de Craciun, in timp ce se oficia
slujba in biserica Saint Denis, in prezenta regelui si a celor mai mari nobili din
Franta, acestia s-au vazut, la un moment dat, acoperiti cu cite o mantie de catre
slujitorii regali. La lumina slaba a luminarilor, care lasau parti intregi din
masiva biserica in intuneric, nimeni nu a dat aten-tie ca pe pelerina era brodata
o cruce si mai ales nimeni nu a banuit cursa ce se intindea. Cind ceremonia s-a
sfirsit, iar alaiul a urmat pe rege afara din biserica, deodata nobilii din ultimele
rinduri au avut sentimentul ca, sub clarul lunii, defileaza o armata de pelerini
cruciati, caci, nu mai era nici un dubiu, toti purtau pe umarul drept semnul
crucii. Unii dintre ei au fost tentati sa priveasca totul ca o gluma buna, iar
regelui i-au mai adaugat o porecla cea de ,,Vanator de oameni", altii insa si-au
dat seama de gravitatea situatiei si au incercat sa obtina de la rege o dezmintire
sau dezlegare, invocand tot felul de motive, mai mult sau mai putin plauzibile.

Ludovic al IX-lea, care stia sa se faca ascultat cand voia, s-a aratat
neinduplecat. Sub amenintarea de a fi acuzati de tradare fata de tron si biserica,
nobilii au fost siliti sa-si vanda o parte din pamanturi, chiar din castele, si sa se
pregateasca in conformitate cu cerintele unei lungi si foarte costisitoare
campanii, mobilizand, totodata, pe toti vasalii lor ca sa-i insoteasca, nedindu-le
posibilitatea sa se eschiveze, caci celor mai putin instariti regele le-a furnizat
banii necesari de drum. Armata adunata, astfel, cu arcanul, s-a ridicat la cifra de
circa 15 000 de oameni. Conducerea ei a fost incrediiitata unor persoane de
incredere, devotate coroanei, mari seniori cu autoritate, in stare sa se faca
ascultati si sa mentina disciplina. Printre ei se numarau cei trei frati ai regelui:
Alphonse de Poitiers, Robert d'Artois, Charles d'Anjou, cu care Ludovic al IX-
lea s-a aflat in deplina armonie, varul regelui, Jean d'Orleans, cunoscut pentru
spiritul sau de abnegatie, conetabilul Frantei, Imbert de Beaujeu, om incercat,
cu multa experienta militara, ducele Bretaniei, Pierre, contele Flandrei,
Guillaume, seniorii Geoffrey de Sargines, Gaucher de Chatillon, Philippe de
98
Montfort, Jean de Valery etc. Seniorul de Joinville, prietenul cel mai apropiat si
sfetnicul lui Ludovic al IX-lea, il insotea pe rege, nu atat din convingere, cat din
atasament si credinta fata de persoann regelui si la fel ca el au procedat multi
altii.

In afara granitelor Frantei, elanul de cruciada a fost aproape nul. In afara de

un corp de oaste englez, condus de contele de Salisburţţ, Guillaume Longue
Epee (William Spada Lunga), nu s-a mai alaturat nimeni cruciatilor francezi. In
schimb si de data aceasta, femeile nu au lipsit din cruciada: regina Margareta
isi urma sotul, la fel Jeanne de Poitiers si multe alte doamne de rang inalt, in
anturajul lor aflindu-se multi clerici, inrolati cu asentimentul papei. Era tot ce
facuse Inocentiu al IV-lea pentru aceasta cruciada, propovaduita mai mult de
forma, deoarece papa prefera o politica de misionarism, constient fiind ca
Europa nu mai dispunea de fortele necesare organizarii unei cruciade. La
conciliul de la Lyon, el se plangea de lipsa de unitate dintre autoritatea laica si
ecleziastica si se intreba neputincios ,,cum ar putea ea fi inlaturata cind cele
doua jumatati ale lui Dumnezeu <papalitatea si imperiul> se aflau intr-o
opozitie permanenta?"82. Fara aceasta unitate cruciada nu mai era cruciada, de
aceea el se multumea doar cu incuviintarea unei expeditii, propriu-zis franceza,
in Siria. Mijloacele infaptuirii ei, planul de atac nu-l interesau.

In primavara anului 1249, cruciatii erau gata de plecare. Dupa ce Ludovic

al IX-lea a incredintat regenta mamei sale, Blanca de Castilia, si catorva
consilieri, oameni a caror fidelitate fusese incercata, arniata, in frunte cu regele
ei, a coborat in sudul Frantei si la Aigues-Mortes ea s-a imbarcat pe 120 corabii
mari de razboi si peste 150 ambarcatiuni mai mici, tocmite cu armatorii
genovezi si pisani.

Primul popas a fost facut, conform planului, in insula Cipru, unde cruciatii
erau asteptati de Henri de Lusignan, gata sa aprovizioneze o armata numeroasa
cu cantitati imense de alimente. O parte din ele au fost consumate pe loc,
deoarece sederea cruciatilor in primitoarea insula s-a prelungit mai mult decit
era prevazut. Cipru fusese ales ca loc de intalnire cu armata templierilor,
condusa de magistral Guillatime de Sonnac, cu cea a ospitalierilor, comandata
de prepozitul Henry de Ronnay si cu cruciatii sirieni pe care patriarliul
lerusalimului reusise sa-i mobilizeze. O data corpurile de oaste adunate, au
urmat discutii lungi intre conducatorii lor, privind desfasurarea expeditiei.
Regele Frantei era pentru o debarcare directa in Palestina, fapt ce i-ar fi permis,
dat fiind imprejurarile, cucerirea imediata a lerusalimului si cu aceasta scopul
cruciadei ar fi fost atins. Lucrurile probabil s-ar fi petrecut asa, deoarece orasele
82
P. Alphandery, A. Dupront, op . cit. , p. 200-201
99
erau aproape toate devastate, zidurile lor distruse. Dar magistrul templierilor,
alti cruciati, cunoscatori ai situatiei din Siria, erau de parere sa se reia planul
cruciadei a V-a. ,,Mergeti mai degraba in Egipt, spuneau ei, sultanul, suveranul
acestei tari, tine in miinile lui Palestina. Deindata ce veti pleca, el se va face din
nou stapan pe tara; de aceea cu el trebuie sa incepeti campania daca vreti sa dati
trainicie tronului lerusalimului"83

Ludovic al IX-lea, desi stia cat ii costase pe cruciati campania trecuta in

Egipt, desi aflase cat de iscusit militar era Al-Salih, la insistentele lui Guillaume
de Sonnac, a cedat si la 4 iunie 1249, intr-o zi de Rusalii, cruciatii se aflau in
fata Damiettei. Pe mal, armata sultanului, citeva mii de oameni, ii astepta.
Tobele bateau, timbalele sunau, cornurile se tinguiau, intr-un cuvint, un zgomot
asurzitor — povesteste Joinville — ii intampina pe cruciati, care stransi pe
puntea vaselor priveau spectacolul ce Ii se infatisa dinaintea ochilor, convinsi ca
nu din prietenie pentru ei se starnise atata larma. Deodata de pe galera aflata
inaintea celorlalte, vocea regelui a rasunat limpede: ,,Cavaleri inainte! Nu ma
priviti ca pe un principe, ci ca pe unul de al vostru, a carui viata nu este decit un
suflu gata sa se risipeasca oricand. Inainte cu incredere!" 84. Cuvinte putine, dar
pline de simtire, rostite la momentul potrivit, pentru a redestepta insufletirea si
atasamentul fata de conducator. Ele dovedesc cum regele stia sa se faca urmat si
explica, totodata, cum el a reusit sa-si mentina autoritatea tot timpul cruciadei.
Regele se arata gata sa imparta soarta luptatorilor sai nu numai prin vorbe, ci si
prin fapte.

Salupa purtatoare a stindardului regal s-a apropiat de mal. Ludovic, primul

a sarit in apa ce l-a cuprins pana la umeri, strigand ,,Montjoie Saint-Denis",
strigatul razboinicilor francezi, si cu sabia ridicata in mana dreapta, cu scutul
atarnat de gat a taiat valul pana la primul sarasin venit in intampinarea lui. Intre
timp si ceilalti cruciati s-au apropiat, l-au inconjurat pe rege, altii au adus caii si
o lupta indarjita s-a angajat intre cele doua armate pina la apusul soarelui, cind
cruciatii au ramas stapani pe plaja unde debarcasera. Sarasinii, cu ajutorul
porumbeilor zburatori, au anuntat sultanului vestea sosirii francezilor, cerand
ajutor grabnic. Dar Al-Salih, care venise in goana, din Mesopotamia (Irak)
pentru a-i opri pe cruciati sa intre in tara sa, se imbolnavise grav si nimeni nu
indraznise sa ia o hotarire in locul lui. Conducatorul niameluc, neprimind nici
un raspuns, a crezut ca sultanuJ murise, de aceea, dupa ce a poruncit populatiei
din Damietta sa paraseasca orasul, si-a retras armata, fara macar sa distruga
podui de vase al cruciatilor. Acestia uimiti, nestiind carui fapt se datoreaza
capitularea atat de rapida a egiptenilor, la 6 iunie 1249 intrau in oras, cantind cu
83
L. P. Anquetil, op. Cit., p. 285
84
Memoires de Jean sire de Joinville, Paris, 1881, p 47, 50-51
100
glas tare, Te Deum landamus. Apoi s-au instalat in casele ramase fara stapani, s-
au indestulat cu tot ce au gasit, caci locuitorii in graba retragerii nu putusera lua
cu ei mare lucru; singura lor razbunare si paguba pentru cruciati fusese
incendierea bazarului cu marfuri si alimente. Damietta devenea astfel un punct
fortificat si de sprijin pentru tot restul expeditiei cruciate. Marea epopee din
Egipt, din anul 1219, reincepea.

Pana in luna noiembrie, sortii au fost de partea cruciatilor, sorti incredibil

de favorabili, dar tocmai de aceea inselatori. Al-Salih venise pina la Mansurah,
luase masuri de pedepsire a fugarilor de la Damietta si ca vrednic descendent al
lui Saladin, pregatea campania impotriva agresorilor cand, rapus de boala,
murea.

Situatia pentru egipteni devenea tragica. Mostenitorul tronului Ayubid, Al-

Muazzam-Turan-Sah, se afla tocmai la Yazira (Mesopotamia), emirii puteau sa
se rascoale dintr-un moment in altul, corpul de oaste al mamelucilor manifesta
porniri spre nesupunere, francezii de indata ce ar fi aflat de moartea sultanului
si-ar fi reluat ofensiva cum, de fapt, s-a si intamplat. Din acest impas Egiptul a
fost salvat de vaduva sultanului, inteli-genta si energica turcoaica Shajar-Al-
Durr. Ajutata de emirul Faklir, un apropiat al lui Al-Salih, si de cativa sclavi
credinciosi, ea a ascuns moartea sotului si, ca sa nu trezeasca vreo banuiala, sa
castige timp pina la venirea fiului, a continuat sa emita acte purtand semnatura
sultanului, un fals, se intelege, facut cu mult talent. Sub un pretext oarecare,
Shajar a obtinut de la emiri un juramint de fidelitate fata de sultan si mostenitor,
usurandu-i, astfel, acestuia din urma recunoasterea ca succesor al lui Al-Salih si,
lucru important, a reusit sa-l impuna pe Fakhr-Al-Din sef militar si
administrator al statului. Aceste masuri odata infaptnite, doliul eel mare era
anuntat. Al-Muazzam putea veni la Cairo fara teama de a fi respins85.

In timp ce in palatul sultanului domnea agitatia, francezii au parasit

Damietta si urmand cursul Nilului au pornit spre Cairo, in drum neavand decit
un punct fortificat, mai greu de trecut, Mansurah. Aid i-a asteptat Fakhr-Al-Din
cu intreaga lui oaste. A urmat una dintre cele mai cumplite batalii inregistrata de
cronicile medievale86. A durat doua luni, timp in care francezii si egiptenii au
trecut printr-un adevarat iad, cand unii, cand ceilalfi avand avantaj in lupta.
Cavalerii francezi obisnuiti cu incaierarile scurte de pe continent, de citeva ore,
soldate cu cativa morti si puţini raniti, de cind se introdusesera regulile de lupta
cavaleresti, au avut nu odata sentimentul ca traiesc clipe apocaliptice, de sfirsit
de lume. Sultanul adusese o armata numeroasa compusa din turci selgiucizi,
85
P.M. Holt, op. Cit., p. 82
86
Grozaviile din timpul bataliei descrise de joinville, martor cocular , in Extrais de Joinville, Les Chroniqueurs
francais. Euvres choisies, p. 67 si urm.; v.si Les chroniqueurs de l’histoire de France, p. 412 si urm.
101
mobilizase pe beduini sa vina in ajutorul mamelucilor, pana si taranii din
imprejurimile Mansurahului au fost chemati, daca nu sa lupte, caci nu. aveau
arme, macar sa arunce cu noroi in dusman. Musulmanii rasareau ca din pamant,
cu miile, atunci cind francezii credeau ca s-au retras. Aruncatoarele de pietre, de
materiale inflamabile, lancile, sabiile, iataganele, toate loveau cu precizie,
desfiguind, mutiland, smulgand maini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme
şi scuturi, cai si oameni, raniti de mosrte, se inecau, trupurile lor fiind purtate in
aval, pe sub ochii luptatorilor. Hugues d'Escot primise trei lovituri de lance in
fata, Fjard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat
adinc in obraz de o sabie si gura ii era plina de singe. Coifurile protectoare,
prevazute cu viziere, devenisera de nefolosit, din cauza caldurii, desi erau in
anotimpul zis rece, nobilii se sufocau in ele, de aceea preferau sa lupte, lasind
descoperita partea vulnerabila a capului, tintita de obicei de dusman. Plini de
rani, francezii nu-si puteau permite nici un ragaz, ci erau nevoiti sa lupte pentru
fiecare strada, pentru fiecare cladire, tactica musulmanilor constand in atacuri
repezi, prelungite si repetate, pana la totala epuizare a adversarului.

Cosmarul acestor lupte l-a urmarit pe Joinville, povestitorul acestor rinduri,

pina la adinci batrineti, spectrele celor cazuti atunci, francezi si musulmani, le
vedea aievea, nu uita cum refugiat intr-o casa, impreuna cu citiva cavaleri,
asediati din toate partile, scapase cu viata datorita abnegatiei si spiritului de
jertfa al lui Erard de Siverey care, desi grav ranit, pierzind din abundenta sange,
se strecurase pina la contele de Anjou si reusise sa aduca ajutoare.

Dar nu au fost numai acte de solidaritate cavalereasca. Robert d'Artois,

iratele regelui, sfidand pe magistrul templierilor, Guillaume de Sonnac, a gasit
cu cale sa intreprinda pe cont propriu un atac, traversind orasul cu corpul sau de
oaste, in goana cailor, antrenand dupa el si pe vanitosii templieri, desi Ludovic
al IX-lea interzisese actele de bravada si initiativa particulara, soldate, de obicei,
cu un esec, cum s-a intamplat si de data aceasta. La inceput, musulmanii,
surprinsi, au fost macelariti de francezi in numar mare, conducatorul lor,
vajnicul Fakhr, fiind omorit cu lovituri de sabie, dar, imbatat de victorie, Robert
d'Artois a facut imprudenta sa-i urmareasca pe fugari, negandindu-se la
inferioritatea numerica a oastei lui, fapt ce l-a costat viata, caci in locul lui
Fakhr, un mameluc, Baibars Bun-ducdari, a reusit repede sa-si adune oamenii si
sa revina asupra atacatorilor, masacrandu-i la rindul sau. Intreaga avangarda,
circa 1 500 calareti cruciati, a fost nimicita de catre musulmani. O incercare
similara a ducelui d'Orleans s-a terminat cu aceeasi infrangere, Jean d'Orleans,
Pierre de Neuville, seniorul de Conflans si multi altii au ramas pe campul de
lupta, ambele infrangeri fiind o pierdere grea pentru regele Frantei.

102
 Luptele erau reluate zi de zi si, de fiecare data, se inregistrau pierderi in
armata franceza. imposibil de recuperat, in timp ce sultanul parea ca dispune de
un rezervor nesecat de oameni si de masini de razboi. Cum parca situatia pentru
cruciati nu era destul de grea, in rindurile lor a izbucnit o epidemie provocata,
probabil, de alimentatia excesiva cu carne de pore conservata numai prin sarare,
sau poate de consumul exagerat de peste, o specie cu care europenii nu erau
obisnuiti. Clima foarte calda si uscata in anul acela, desi erau in luna ianuarie nu
cazuse un strop de ploaie, mizeria ,din taberele de cantonament, lipsa apei
potabile — se foloseau de apa din Nil deja infectata de cadavre — toate la un
loc au facut ca o boala necunoscuta, manifestandu-se prin dureri puternice de
pantece, infectie in gat si la gingii sa-i chinuie pe francezi. Vaetul ranitilor era
acoperit de tipetele celor carora barbierii le taiau carnea moarta de pe gingii,
singurul tratament folosit si putini au fost cei ce au scapat de aceasta operatie
dureroasa.

Regele Frantei era dispus sa trateze cu musulmanii condiţiile retragerii,

propunerea sa fiind sa predea Damietta si sa primeasca in schimb lerusalimul.
Sultanul era inclinat sa accepte, insa, voia garantii dintre cele mai sigure ca
francezii se vor tine de cuvant. Pana la retragerea armatei straine din cetate si
imbarcarea ei, el cerea ca ostatec pe chiar regele Frantei, ceea ce, fireste,
Ludovic al IX-lea nu a primit. Ostilitatile au fost reluate. Regele se imbolnavise,
ramasese cu ariergarda, fapt cunoscut de egipteni, de aceea, ei au recurs la un
viclesug si, in timp ce Geoffrey de Sargine il transporta pe Ludovic, cuprins de
febra si aproape fara cunostinta, intr-un sat din apropiere de Mansurah, acestia l-
au facut prizonier, odata. cu el un numar mare de nobili fiind capturati, printre
ei aflandu-se si Joinville, bolnav si el, dar incercand, inca, sa mai sustina lupta
pe fluviu. Multi dintre ei prinsi au fost ucisi pe loc. Joinville, cu oamenii sai, a
fost salvat de la moarte, ca prin minune, de catre un turc, comandant de galera,
care a acceptat minciuna ca Joinville era varul regelui, l-a luat pe vasul sau si nu
numai ca l-a acoperit cu propriul sau trup ca sa-l apere de loviturile celorlalti
selgiucizi, dar i-a dat un leac, o bautura, ca sa-l tamaduiasca de suferinta ce o
avea si l-a ospatat ca pe un prieten. Admirabil act de umanitate fata de un om a
carui viata atirna de un fir de par.

Prizonierii toti au fost dusi in fata cortulni lui Al-Muazzam. Prinderea

regelui Frantei starnise printre egiptenii turci si arabi o bucurie de neinchipuit.
Mantia de purpura a lui Ludovic al IX-lea tivita cu hermina a fost luata de
sultan ca trofeu si trimisa guvernatorului Damascului odata cu fericita veste. Un
martor ocular, Abu Shama, povesteste cum emirul a pus mantia pe el si beat de
fericire a adus multumiri lui Alah 87. Sultanul a reluat tratativele cu pretiosul sau
87
P.M.Holt, op.cit.,p.83.
103
prizonier, tratative impuse de invingator, sub amenintarea cu moartea. El cerea
restituirea neconditionata a Damiettei si o rascumparare personala de 500 000
livre de aur, o suma ce parea chiar sultanului fantastic de mare. Regele a
acceptat fara sa ezite stiind ca regina Margareta care se afla la Damietta, putea
sa o plateasca, fapt ce il facea pe Al Muazzam sa exclame plin de admiratie :
,,pe legea mea, francul este generos, daca nu se targuieste pentru o suma atit de
mare de bani " 88, si, la randul sau, pentru a nu parea mai putin marinimos, ii
dadea regelui 100 000 de livre ca despagubire. Vazand noua dispozitie a
sultanului, regele spera ca il va indupleca sa gazduiasca in Damietta bolnavii si
ranitii pana ce si acestia se vor putea imbarca. Prizonierii asteptau cu infrigurare
eliberarea lor, cind un alt eveniment neasteptat i-a pus iar fata in fata cu
moartea.

Mamelucii din garda sultanului, proveniti din Turchestan,asanumitii

mameluci Bahryya, s-au rasculat, sub pretext ca Al-Muazzam nu ar fi fost
dispus sa imparta cu toti conducatorii de osti banii platiti de francezi drept
rascumparare, cum o cerea datina, ci doar cu citiva favoriti. In fond, este vorba
de o lovitura de stat data de grupul Bahryya, ascensiunea lui politica datorindu-
se nenumaratelor servicii militare aduse tarii si faptului ca erau legati etnic de
sultana Shajar. Fostii luptatori sclavi ajunsesesra mari proprietari de pamint,
detineau func|ii de guvernatori (emiri) si chiar inaltul titlu de atabeg la care
Baibars, si el un mameluc, ajunsese, lui datorindu-i-se in cea mai mare parte
infringerea cruciatilor si deci se considera indreptatit sa fie rasplatit pentru
aceasta. Al-Muazzam, insa, venise din Orient, inconjurat de emiri turci, lor le
impartea toate favorurile, in ei avea incredere. De aceea mamelucii,
nemultumiti, au pus la cale inlaturarea vechii dinastii si inlocuirea ei cu una
mameluca. Asa se face ca in una din-zilele lunii februarie 1250, dupa ce armata
sultanului fusese indepartata de catre Baibars, sub pretext ca este nevoie urgenta
de ea la Damietta, Al-Muazzam a fost asasinat miseleste de mai multi osteni din
garda sa personala,, inima i-a fost smulsa din piept si aruncata in Nil, chiar sub
ochii regelui' Frantei, ramas impietrit de ceea ce se petrecea. Prizonierii au fost
aruncati in inchisoare, toti, cu exceptia regelui, au fost asvirliti unii peste altii in
cala intunecoasa si neaerisita a galerelor, fara apa sau mincare, mamelucii
deocamdata nestiind cum este mai bine sa procedeze, sa-i omoare, sau sa
primeasca rascumpararea.

In aceste imprejurari, sultana Shajar-Al-Durr a aparut iar pe scena politica,

uimind pe toti cu indrazneala actelor ei, fara precedent in istoria Islamului.
Shajar cu energia, deja cunoscuta, fara a lasa timp de gindire, de indata ce a
aflat de moartea fiului ei, s-a proclamat ,,Regina mahomedanilor", a luat
88
Extraits de Joinville, in Les chronigueurs de Vhistoire de France, p. 436.
104
conducerea, fara sa-i pese ca legile Coranului o interziceau si pentru a-si
legitima puterea s-a intitulat ,,Umm Khalil" (mama lui Khalil), Khalil fiind unul
din cele patru nume ale lui Al-Muazzam, nume cu care a iscalit primele decrete
date. Dar situatia militara a tarii, prezenta inca a francezilor, precum si o
posibila interventie din Orient, reclamau un barbat la cirma statului, de aceea
Shajar, pentru a nu risca o inlaturare completa, la 1 aprilie 1250 s-a casatorit cu
un preferat al mamelucilor, Aybeg-Al-Turkuman, caruia, astfel, ii legitima, la
rindul ei, venirea la tron. Shajar-Al-Durr, asadar, prin politica ei, contribuia
direct, alaturi de mameluci, la inlaturarea dinastiei Ayubide, intemeiata de
Saladin, si la inlocuirea ei cu dinastia mameluca, bahritii guvernind pina in
1281, cind alti mameluci cerchezi numiti bordjiti aveau sa preia puterea, pina in
1517, cind Egiptul si Siria vor intra in stapinirea turcilor otomani.

Deocamdata, insa, Aybeg trebuia sa hotarasca soarta prizonierilor francezi

si el a facut-o, optind pentru rascumpararea lor la un pret mai mare, in afara de
restituirea Damiettei, unde garnizoana egipteana fusese reinstalata.89 O data
conventia incheiata, captivii primeau invoire sa revina langa regele lor, pe
propriile corabii. In schimb, bolnavii, ranitii, evacuati la Damietta, din porunca
sultanului, au fost ucisi fara mila, nesocotindu-se legea lui Saladin care
prevedea ca strainul hranit de un mahomedan nu mai putea fi omorit. Cadavrele
erau atit de numeroase — spune Joinville — incit ele au fost ingramadite pe
malul fluviului si Ii s-a dat foc, laolalta cu rezerva de carne de porc sarata si cu
maşinile de razboi sfarimate ale francezilor. Mirosul greu ce se ridica in vazduh
anunta ca mamelucii sint mai neinduratori cu dusmanul decit toti sultanii
Ayubizi. In ziua de 6 mai 1250, seniorul Geoffroy de Sargine preda Damietta,
pe zidurile cetatii erau din nou asezate insemnele sultanului, iar regina
Margareta, de curind ridicata din pat dupa nasterea unui fiu, celelalte doamne,
francii din oras, pisardi, genovezii, slujitorii primeau incuviintarea sa se
imbarce, directia aleasa fiind Acra, unde urma sa-i ajunga regele cu oamenii lui
dupa ce rascumpararea avea sa fie platita. Gratie lui Joinville, eliberarea regelui
s-a facut mai repede decit era de asteptat, jumatate din banii datorati, adica 200
000 de livre, fiind luati cu forta, de credinciosul sfetnic, dintr-unul din cuferele
templierilor, ascuns pe o galera a acestora si pazit cu atita strasnicie de calugari,
incit nici turcii, nici mamelucii nu dadusera peste el.

La 13 mai 1250, Ludovic al IX-lea, transportat de o corabie genoveza,

cobora in portul Acra, cruciada a VII-a, practic, sfirsindu-se aici. Cruciatiii, care
se rascumparasera odata cu regele, dar prin eforturi proprii, caci majoritatea
luasera un mic tezaur cu ei la plecare, sau cei sositi ulterior, nu mai formau o
armata; in numar de citeva sute, ei nu mai aveau forta nici din punct de vedere
89
Ibidem, p. 444-448
105
numeric, nici al rezistentei fizice si morale ca sa faca faţa unei noi campanii.
Bani regele mai avea. Cu ei spera sa recruteze cruciati ,,platiti", o formula noua
ilustrind decaderea cruciadei ofensive, sa refaca zidurile principalelor orase-
porturi, sa-si cistige aliati sau sa-si cumpere dusmani, de aceea cind cei doi frati
ai sai, contii de Poitiers si Anjou, impreuna cu alti nobili, au hotarlt sa se
intoarca in Franta, Ludovic s-a incapatanat sa ramana, desi se simtea inconjurat
de dusmani: “Cu nici un pret nu voi lasa regatul Ierusalimului pe care am venit
sa-l cuceresc si sa-l pazesc” 90, a raspuns el cand consilierii au insistat sa se
imbarce odata cu fratii sai.

Mai intii regele a trebuit sa-si asigure linistea in pamintul Siriei din
partea ,,Batrinului din Munti", nume sub care este mentionat in documente
conducatorul ,,sectei asasinilor", o erezie siita. Stapinirea lui se intindea undeva
la granita de nord a Antiohiei, nu se stie precis unde, si despre el se spunea ca
intretinea la curtea sa o armata de tineri, carora le oferea toate placerile, fiind
crescuti si educati pentru a ucide la porunca stapinului lor pe oricine era declarat
de el dusman, indiferent unde acestia s-ar fi aflat, in Siria sau in alta parte a
lumii. Tinerii se supuneau cu un fanatism orb poruncii lui, supunerea lor totala,
datorindu-se credintei ca cine murea slujindu-l pe ,,Batrinul din Munti" se
reincarneaza intr-o viata mai buna, plina de placeri, cu mult mai mari decit cele
traite. De aici devotamentul lor, impins pina la jertfa de sine. Se povestea ca
atunci cind ,,Batrinul din Munti" se deplasa dintr-un loc in altul, un slujitor
mergea inaintea lui, purtind insemnul conducatorului, o secure daneza cu coada
lunga de argint in care erau infipte mai multe cutite, si striga: ,,Feriti-va de cel
ce tine in miinile sale moartea regilor!".91

Imparatul Germaniei, Frederic al II-lea, regele Ungariei, Andrei al Il-lea,

sultanul Egiptului, Al-Muazzam, ii platisera tribut, rascumparindu-si astfel
viata. Venise rindul regelui Frantei. Asa se face ca un emir, trimis de ,,Batrinul
din Munti" venea la Acra, cu misiunea speciala, de a-l intimida pe Ludovic, de
a-l ameninta pentru a obtine de la el plata unui tribut cit mai mare, caci se pare
ca pe ,,batrin" il interesau mai mult banii decit viata regilor. Regele nu s-a
infricosat. El a apelat la ajutorul celor doi magistri ai ordinului templierilor si
ospitalierilor, singurii in masura sa impuna respect ,,Batrinului", caci şi ei
dispuneau de oameni devotati, gata la nevoie sa se sacrifice, iar daca un rege
putea fi ucis un intreg ordin nu putea fi exterminat. La interventia lor, intre cei
doi suverani atit de diferiti a intervenlt o intelegere si un schimb de daruri
pretioase echivalind cu o rascumparare si o recunoastere a pacii. Jves le Breton,
calugar templier, incarcat cu stofe scumpe, cupe de aur si argint, pocale,
90
Ibidem, p. 458
91
Ibidem, p. 459-462
106
bijuterii de tot felul, lua drumul muntilor, spre palatul ,,Batrinului", de unde se
intorcea apoi uimit de bogatiile vazute. In semn de prietenie, ,,Batrinul din
Munti" trimetea lui Ludovic al IX-lea cateva daruri, evident mai putin scumpe,
cu valoare simbolica: camasa ,,Batrinului", semn ca regele ii este apropiat cum
este camasa de corp un inel de aur, cu numele stapinului din munti gravat pe el,
ceea ce voia sa insemne legatura cu regele Frantei, fagaduiala de credinta
viitoare; apoi figurine de cristal, fructe si flori din ambra, ca o urare de bogatie
si implinire in sfirsit un joc de sah, admirabil lucrat, exprimind dorinta ca regele
sa se bucure din plin de clipe de ragaz.

Seful ,,asasinilor" se arata mai curtenitor decit banuise Ludovic, faptul il

multumea, dar nu mai putin regele ,,cel sfint" al Frantei isi dadea seama ca a trai
printre orientali insemna tot felul de compromisuri si schimbari de optica.
Primul pas se cerea urmat de un al doilea. Pentru a inlatura posibilitatea unui
atac mongol asupra teritoriilor cruciate, dar si pentru a avea un aliat eficace
impotriva sultanului Egiptului, intr-un viitor razboi, Ludovic al IX-lea, folosind
acelasi procedeu, darurile bogate, s-a adresat hanului tatar din Karakorum
(Mongolia), Munke, solicitindu-i o cooperare militara. Tratativele au fost
purtate de un calugar franciscan, Guillaume de Rubruquis, si ele s-au soldat in
1253 cu o alianta franco-tatara, prima alianta de acest fel, scopul ei fiind
distrugerea califatului de Bagdad a Alepu-lui, Damascului si a califatului
egiptean, un plan de lupta, dupa cum se vede, de mare anvergura, ce insemna o
abatere evidenta de la idealul de cruciada. O solie asemanatoare fusese trimisa
si la marele han din Persia si Transcaucazia. In Ludovic ,,cel sfint", omul politic
si ambitia de a nu fi infrint devenisera mai puternice decit crezul religios.'

In tot acest timp, in Franta vestea infringerii cruciatilor, a suferintelor

indurate se raspindise ca fulgerul. Dar nimeni nu a schitat un gest sa le vina in
ajutor, doar poporul deplingea soarta ,,bunului", ,,inteleptului" rege, ,,impartitor
de dreptate", cum deja oamenii simpli in naivitatea lor si-l figurau pe Ludovic,
venerat inca din viata ca un sfint. Legatura rege — tara — popor era inca
puternica in ideologia vremii, sacrarea il situa pe rege deasupra claselor ca pe un
arbitru nepartinitor, iar Ludovic al IX-lea, mai mult decit alti regi, prin modestia
sa, actele sale de umanitate, se bucura de popularitate, mai ales in nordul
Frantei. De aceea nu este de mirare ca poporul a simtit nevoia sa-i vina in
ajutor. Din nou cruciada populara reinvie sub forma marsului pastorasilor. Pe de
o parte compasiune si devotiune faţa de rege, pe de alta zbucium si clocot
tineresc, care cauta o cale de manifestare; fie una, fie alta, tinerii din Flandra si
Picardia, luind cu ei pe cei mici in stare sa suporte o calatorie, au pornit in 1253,
spre Paris cu gindul de a se face cruciati. Autoritatile au privit cu spaima
repetarea cruciadei copiilor, iar noul mars al pastorasilor era prezentat in cuvinte
107
dezaproba-toare de felul: ,,Sefi de briganzi, pentru a insela oamenii simpli si
pentru a raspindi cruciada in rindul poporului, au propovaduit cu o fantezie
plina de inventivitate falsa ca li s-au aratat ingerii si sfinta Fecioara,
poruncindu-le sa ia crucea <sa se faca cruciati>, sa stringa o armata de pastori si
din oamenii cei mai simpli din popor ca sa mearga in ajutorul Tarii Sfinte [...]
cind acestia treceau pe linga pastorii de oi, ciobanasii isi paraseau turma, fara sa
ceara voie parintilor, si posedati ca de nu stiu ce nebunie porneau cu totii pe
drumul crimei [...]. Daca. ciobanasii erau macar de buna credinta, printre ei,
insa, se aflau si un numar mare de tilhari si excroci si tocmai acestia aveau
conducerea convoaielor" . 92 Cruciada populara, asadar, decazuse complet, ea nu
mai era privita decit cu dispret si neincredere, ca o crima, de aceea Blanca de
Castilia, ajutata de biserica, a luat masuri severe pentru intoarcerea pastorasilor
din drum. Cruciada devenise un simplu act politic, iar poporul nu mai avea loc
in ea. Dintr-o expeditie cu caracter international, ofensiva si populara, cruciada
se transformase intr-o actiune politica, nationala, feudala, aspectul ofensiv fiind
si el in plin declin, iar in anii ce vor veni va dispare si acesta.

In noiembrie 1253, regele se afla inca in Orient, unde menajul regal parea
ca se simte destul de bine. Regina Margareta nascuse al doilea copil pe pamint
strain, o fata, si nu da semne ca o preocupa soarta copiilor (patru la numar)
ramasi acasa. Credincioasa regelui, ea nu se departa de el, asteptind cu rabdare
pregatirea cruciadei. Moartea reginei Blanca de Castilia, insa, 1-a obligat pe
Ludovic al IX-lea sa se gindeasca serios la importanta intoarcerii sale in Franta,
unde, fara energia batrinei regente, viata politica putea sa alunece usor spre
anarhie. Totusi regele nu a plecat imediat, el a mai zabovit pina ce cetatile Jaffa,
Caesarea, Sidon, Acra au fost pe deplin fortificate. In sfirsit, in 1254, Franta isi
revedea din nou regele, care se intorcea dezamagit, fara sa fi vazut lerusalimul,
desi fusese invitat de mai multe ori de emirii din oras, dar socotise ca nu este de
demnitatea unui monarh care a venit in chip de cuceritor, a depus atitea eforturi
ca sa redea lerusalimul crestinilor, sa intre in oras prin bunavointa stapinilor lui.

Dupa plecarea lui Ludovic al IX-lea, statele latine au fost cuprinse de

descurajare si slabiciune. Stapinirea nominala asupra statelor cruciate o avea
inca imparatul Germaniei, dar Conradin de Hohenstaufen, nepotul lui Frederic
al II-lea, era un tinar lipsit de puterea unor initiative politice, amenintat de
politica papala. Asadar, procesul de faramitare feudala in Orient putea sa
avanseze nestingherit, conducatorii cruciati fiind liberi sa-si dispute intaietatea.
Prezenta regelui Frantei, pregatirile de cruciada facute, aliantele incheiate, ii
obligasera cativa ani sa nu-si dea in vileag adevaratele intentii, dar dupa
plecarea lui, anarhia politica se declansase amenintind cu un razboi civil.
92
Ibidem p. 468
108
Orasele italiene, pentru a-si salva privilegiile comerciale, preferau sa trateze cu
musulmanii, incit dupa 1254 ele ii paraseau pe cruciati. Genovezii au fost aceia
care in 1261 il ajutau pe un Mihail Paleologul imparat la Niceea, sa
recucereasca Constantinopolul, sa refaca Imperiul bizantin, un imperiu mai ostil
cruciatilor ca niciodata.

In tot acest timp, printre principii cruciati sirieni cel mai puternic era
principele Antiohiei, care anexase comitatul Tripoli si incheiase o alianta
avantajoasa cu regele armean, a carui fata o luase in casatorie. Faptul il
indreptateste sa revendice suzeranitatea, dar nimeni nu-i lua in serios pretentiile,
desi Munke isi incepuse ofensiva, fara sa mai astepte ajutorul cruciatilor, de
care, de altfel, nici nu avea nevoie, iar din aliat putea deveni un dusman la fel de
periculos ca mamelucii din Egipt. In 1258, Munke cucerea Bagdadul, apoi,
conform planului dinainte stabilit, ataca si ocupa Alepul si Damascul. In Siria
era numit un guvernator mongol, in timp ce la Cairo era trimisa o solie pentru a
cere supunerea noului sultan, Kutuz. Cruciatii se vedeau prinsi intre doua
stapiniri, la fel de incomode, de aceea au ales-o pe cea mai putin rea, cu care
erau obisnuiti, cu care mai avusesera tratate si astfel din aliati ai mongolilor s-au
facut aliati ai mamelucilor, dusmanii lor de ieri. Jocul aliantelor, stabilind un
echilibru de forte, incepea sa actioneze in Orientul Mijlociu si el va compromite
definitiv ideea de cruciada. Urmarea acestor aliante schimbatoare a fost niarea
infringere a mongolilor de la Ain Jalud din 1259 si indepartarea trupelor lui
Hulagu, fratele si urmasul lui Munke, mort cu putin inainte de marea batalie.

Alianta cu mamelucii nu putea fi insa de durata. Vesnic nemultumiti de

conducatorul lor, ei il asasinau pe Kutuz in 1260, energicul si ambitiosul
Baibars vazindu-si de data aceasta visul implinit, el preluind puterea si titulatura
de sultan, sprijinit de intreaga armata al carui atabeg era. Cu Baibars incepea
schimbarea politicii in Orient. El a reiiiviat djthad-ul cu un fanatism si vigoare
neintilnita pina acum la musulmani. Spre deosebire de Saladin si Al-Kamil,
Baibars nu admitea nici un fel de compromis cu crestinii.

Ofensiva Islamului a fost reluata, an de an repetindu-se atacurile

asupra francezilor, in orasele ocupate sau in care erau stapini, cultul crestin fiind
interzis. Biserica din Nazaret a fost rasa de pe suprafata pamintului (1263), apoi,
dupa un asediu nereusit asupra Acrei, a inaintat pe coasta palestiniana, a atacat
Caesarea, Haifa, Arsuf, cucerind toate trei cetatile si darimindu-le zidurile,
odata cu ele priiicipalele baze ale cruciatilor fiind distruse. In anul urmator,
1266, venea rindul cetatii Safad aflata pe drumul Galileii si stapinita de
templieri, punct strategic deosebit de important, de aceea Baibars hotara sa faca
din Safad capitala mamelucilor in Siria. Atacurile se succedau la intervale atit
109
de scurte, incit cruciatii, mereu in defensiva, erau incapabili sa-si refaca fortele.
In 1268, Jaffa era cucerita si, la fel ca in cazurile precedente, fortificatiile erau
distruse, in timp ce templierii sufereau inca o pierdere mare, castelul Beaufort,
undo Baibars instala o garnizoana musulmana numeroasa, numele fortaretei
fiind schimbat in Shafik Arnum. Venise rindul Antiohiei, ultima nadejde a
cruciatilor. luna mai a anului 1268, orasul era incercuit din toate partile si silit sa
se predea, dupa ce legatura cu marea si orice posibilitate de a primi ajntor din
exterior ii fusese taiata. Dupa capitulare (8 mai) a urmat unul dintre jafurile si
masacrele renumite ale mamelucilor, de a caror cruzime pina si musulmanii
selgiucizi se infiorau, desi nici ei nu erau blinzi cu dusmanul. Potrivit datelor
din cronici 17 000 de oameni au fost macelariti si peste lOO 000 tineri, chiar
copii unii dintre ei, din intreg principatul, au fost dusi in grea robie. 93 Dupa 171
de ani de stapinire de catre Casa de Hauteville, Principatul Antiohiei disparea in
zgomotul loviturilor date de sultanul mameluc Baibars, ecoul lor rasunind pina
in Europa. Boemund al Vl-lea reusise sa se refugieze la Tripoli, care, impreuna
cu Acra, ramineau inca stapiniri cruciate, dar Baibars nu le scapa din planul sau
de ofensiva viitor. Deocamdata considera mai important sa se indrepte spre
Mecca, sa aduca multumiri lui Alah si o data cu vizitarea orasului ,,sfint" sa-si
impuna suzeranitatea asupra intregii lumi arabe in vederea deplinei unificari
musulmane.

Situatia devenea mai mult decit grava pentru cruciati. Papa trebuia sa
organizeze neintirziat o cruciada daca voia sa mai salveze ceva, dar un razhoi in
Siria aparea imposibil pentru europeni, daca nu apelau la o alianta cu un popor
necrestin, mongolii, ceea ce insemna o schimbare esentiaia in ideologia de
cruciada. Dupa cum s-a vazut si se va vedea, politicul dicta nu religiosul, acesta
putea fauri un ideal sau altul, legitima o actiune, o putea declansa sau mobiliza
fortele necesare infaptuirii ei, dar fara un suport politic, nascut din conditiile
obiective ale societatii, idealul se destrama ca un vis lipsit de consistenta
materiala. Cruciada pentru ca sa nu aiba aceasta soarta, ea trebuia readaptata.
Asa se face ca in 1267 papa trimetea o solie la hanul mongol din Persia,
Abaglia, solie bine primita, dar careia, de la inceput, hanul i-a pus in vedere ca
nu se angaja la nimic pina ce crestinii nu erau hotariti sa lupte cu toate fortele
lor impotriva mamelucilor.

Cruciada a fost proclamata in Europa in 1267, dar si de data aceasta nu a

raspuns decit Ludovic al IX-lea chemarii papei.94 Amintirea infrangerii suferite
il chinuia, el nu renuntase o clipa la cruciada si acum socotea ca a venit
momentul sa plece din nou. Henric al Ill-lea, regele Angliei, ar fi vrut sa i se
93
Viata si ispravile sultanului Az-Zahir Baibars, Bucuresti, 1987, p. 195-203, P.M. Holt, op. cit., p. 95-97
94
S. Columbeanu, R. Valentin, op, cit., p. 192-194
110
alature, chiar imbracase haina de cruciat, dar rascoala baronilor din regat,
transformata intr-un razboi civil, il inspaimintase intr-atit, incit a cerut papei
dezlegarea de a reveni asupra hotaririi luate intr-un moment nepotrivit. Nici
pentru regele Frantei, cu toata autoritatea ce o avea, mobilizarea unei armate nu
era un lucru usor. Nobilii nu s-au mai lasat atrasi intr-o cursa, ei s-au impotrivit
cu toata puterea unui proiect nebunesc, pina si credinciosul sfetnic Joinville a
refuzat sa-l insoteasca pe rege, pretextind o boala. Lui Ludovic nu-i raminea
altceva de facut decit sa angajeze o armata platita de cavaleri. De la avintul
nebunesc, care facuse ca nobil si taran sa se arunce in necunoscut, la cruciati
platiti, iata, pe scurt, drumul parcurs de cruciada, intre 1096 si 1270.

La sfirsitul lunii mai 1270, cruciada a VII-a pornea din portul Marsilia,
regele fiind insotit de cei trei fii ai sai, Filip mostenitorul tronului, Jean Tristan,
conte de Valois, si Pierre, conte d'Alencon, de fratele sau, Alphonse de Poitiers,
de ginerele fan, Thibaud, roge al Navarei, de Robert d'Artois, fiul fratelui mort
la Mansurah in cruciada precedenta, de ducii de Bretania, Montmorency,
Montpensier, Laval si alti nobili de seama pe care regele reusise sa ii atraga si
care se lasasera convinsi, spre deosebire de restul armatei platite, de placerea de
a calatori. Ei erau insotiti de sotiile lor si multe doamne de la curte, incit
anturajul regelui pios se transformase intr-un cortegiu jumatate galant, jumatate
razboinic. Principele Eduard, fiul regelui Angliei, viitorul rege Eduard I, primise
o suma de bani din partea lui Ludovic al IX-lea si, in ultimul moment, strinsese
o armata de mercenari, recrutati, mai ales, din posesiunile gascone din sudul
Frantei. Tot asa procedase si Carol de Anjou, celalalt frate al regelui, ajuns rege
al Siciliei si numit de papa rege al lerusalimului, ca sa adune o mina de cruciati.

De la inceput planul fusese prost intocmit. Data plecarii nu fusese bine

gindita, era in pragul verii, un anotimp neprielnic pentru o expeditie intr-o tara
cu un climat fierbinte si nisipuri arzatoare. Apoi cruciatii nu au plecat toti odata,
Eduard si regele Siciliei urmind sa ajunga din urma armata franceza. In sfirsit,
in loc sa se indrepte spre Siria, pentru a face jonctiunea cu armatele mongole,
flota cruciata s-a indreptat spre Tunis, luindu-se dupa niste zvonuri neintemeiate
: sultanul Omar ar vrea sa treaca la crestinism. Carol de Anjou avea tot interesul
sa-l stie pe vecinul sau de dincolo de mare adus la o politica proeuropeana in
viitor, caci se temea din partea sa la un posibil atac asupra Siciliei, de aceea, el
pare sa fi staruit pe linga rege pentru schimbarea directiei cruciadei.

Debarcarea cruciatilor, citeva mii, in fata Tunisului in anul 1270, nu-l

gasea pe sultanul Omar nepregatit. Solilor trimisi ca sa-l intrebe dacii primeste
botezul, el le-a raspuns in deridere ca va veni imediat in fruntea unei armate de
100000 oameni. Pregatirile de lupta au inceput, dar din cauza caldurii, a regiunii
111
mlastinoase insalubre, in tabara franceza a izbucnit o epidemie de dizenterie
careia i-a cazut victima insusi Ludovic al IX-lea. Pina sa debarce Carol de
Anjou si cruciatii sai, regele Frantei murea. Preocuparea sa inainte de moarte
fusese ca francezii, ramasi fara regele lor, sa nu fie cuprinsi de panica si
debandada. Isi chemase fiii, vasalii apropiati in jurul patului si le spusese: ,,nu
ma plingeti, este firesc ca un conducator sa se afle mereu inaintea supusilor, tot
asa trebuie sa fie si in moarte". In cuvinte putine, incerca sa-i imbarbateze
indemnindu-i sa nu abandoneze cruciada, sa dea sfaturi utile fiului sau Filip, 95
dar nici nu inchisese regele bine ochii ca francezii, cu armata mistuita de boala,
inconjurati din toate partile de mauri, nu au mai avut alta solutie decit sa se
retraga cit mai grabnic cu pierderi cit mai putine. Cit despre continuarea
drumului spre Siria nici nu a mai fost vorba, doar citiva temerari se indreptau
intr-acolo pe cont propriu.

In timp ce se alia la Mecca, sultanul egiptean Baibars aflase de expeditia

lui Ludovic al IX-lea. Stirea ii readucea in minte ofensiva intrenipta impotriva
cruciatilor si mai decis ca oricind sa sfirseasca odata cu ei, intarit moraliceste de
pelerinajul facut, el revenea in Siria, regrupa armata, primul sau pas fiind
cucerirea fortificatiei Kerak de la ospitalieri (1270), in locul calugarilor militari,
izgoniti, instalind o garnizoana puternica selgiucida. Intentia sa era sa inainteze
spre Tripoli, dar, intre timp, Eduard al Angliei, cu armata sa, debarcase la Acra,
iar Baibars s-a grabit sa-i iasa in intimpinare. Cruciatii din Siria isi adunasera
ultimele forte si strinsi in jurul Acrei si al cruciatilor englezi, ajutati de mongoli
au mai sustinut lupta aproape un an, cu pierderi ,,ireparabil de mari".
Asasinii ,,Batrinului din Munte" isi faceau si ei meseria, demoralizind pe
cruciati. In sfirsit, in 1272, Eduard, dupa ce abia scapase cu viata din calea
unui ,,asasin", se hotara sa renunte la cruciada si sa se imbarce spre Anglia.
Baibars, profitind de ragazul ivit, se arunca asupra mongolilor, care intre timp
se instalasera in sultanatul de Rum, ocupa capitala Iconinm (1277) se proclama
sultan, intreprinde o actiune de pedepsire asupra Armeniei, aliata cruciatilor,
apoi pleaca spre Damasc, unde avea sa-l surprinda moartea (30 iunie 1277), fara
a fi vazut djihad-ul implinit. In Egipt a urmat sultanul Kalavun si o noua
dinastie Kalavunida se introna (1277—1293), ei revenindu-i tensiunea ultimei
lovituri data cruciatilor din Siria. In 1289 cadea Tripoli, iar doi ani mai tirziu, in
1291, Acra, inima regatumi latin, era si ea cucerita. Ordinele carugaresti se
refugiau in Europa, francezii o parte plecau, altii ramineau sub noua stapinire.
Doar regatul Ciprului a mai ramas in mina ,,latinilor" pina in 1571, cind avea sa
cada sub dominatia turcilor otomani.

95
Extraits de Joinville, Les Chroniqueuers francais, p.88-91
112
 Istoria cruciadelor clasice se oprea aici, dar nimeni nu banuia atunci ca o
fila de istorie era intoarsa pentru totdeauna, iar de ideea de cruciada politicienii
se vor agata cu incapatinare inca multe secole de acum inainte.

Incercari de unire in sec. XI—XIV

Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se

raceasca inca inainte de 1054, totusi dezbinarea reala nu s-a facut simtita decit
mai tirziu, mai ales in timpul si in urma cruciadelor. “Nu cred ca greselile
latinilor sint asa de multe si atit de grave, incat sa poata motiva o schisma intre
Biserici», spunea dintre rasariteni Teo-filact al Bulgariei (1108), iar egumenul
cunoscutei manastiri italiene de la Monte Cassino, benedictinul Bruno de Segni
spunea pe la 1150 : «Credem cu tarie ca in ciuda tuturor diferentelor de traditii
si de obiceiuri, intre Biserici poate exista o singura familie legata indisolubil de
capul ei, Hristos, dupa care prin credinta in El formeaza si Biserica un singur
trup”. La 1087 erau aduse la Bari moastele Sfintului Nicolae, iar un alt Nicolae,
tot grec din Irani, va fi canonizat pe la anii 1100 de papa Urban al II-lea (1088
—1099). Pelerini latini, rusi si greci se intilneau nestingherit la Locurile Sfinte,
iar in Athos continua sa existe inca si in sec. al XII-lea minastirea
Amalfinezilor.

Are dreptate un istoric german (H. G. Beck) cind spune ca prima iritare au
produs-o normanzii din sudul Italiei, mai ales din clipa in care papii, incepind
cu Nicolae II (1059—1061), i-au rasplatit in 1060 cu mosii aflate pana atunci in
mina bizantinilor, iar papa Grigorie al VH-lea (1073—1083) a facut din
normanzi un stat vasal al Scaunului Roman («monarhia sicula»). Se stie, insa,
ca normanzii au nutrit pretutindeni planuri expansionlste si colonialiste, incit era
inevitabila ciocnirea lor cu bizantinii. In Sicilia si In sudul Italiei, unde pe la anii
1000 existau aproape 100 episcopate grecesti, normanzii au fost cei dintai care
au cautat desfiintarea traditiilor rasaritene. In spatele acestor actiuni ale lor e de
inteles ca se aflau papii, care, in Evul mediu, au urmarit desfiintarea oricaror
traditii locale si particulariste.

In 1071, anul marii infringeri a armatei bizantine conduse de imparatul

Roman al IV-lea Diogen (1067—1071) de catre turci la Mant-zikert, bizantinii
au pierdut si baza lor italiana de la Bari, ocupata de normanzi. Imparatul Mihail
VII Dukas (1071—1078) a cautat atunci apropierea de papa Grigorie al VII-lea,
cerindu-i ajutor impotriva tur-cilor. Papa s-a bucurat si a facut planul sa
casatoreasca pe fiica principelui normand Robert Guiscard (1015—1083) cu fiul
bazileului bizantin, gindindu-se ca in chipul acesta se va face si mai usoara
reunirea celor doua Biserici. Bizantinii se vede ca n-au acceptat si, desi papa a
anuntat pregatirea unei cruciade, lucrurile au ramas nerezolvate din pricina
113
framintarilcr pentru investitura (1076). Mai tarziu, papa a excomunicat chiar pe
imparatii Nichifor Botaniatul (1078—1081) si pe Alexios-Comnen (1031—
1118), pentru ca se opuneau planurilor lui.

Se stie ca Grigore al VII-lea schitase in celebrele sale puncte «Dictatus

papae» un mod cu totul nou de a vedea lucrurile. Potrivit acestor vederi, singur
Scaunul Romei este ecumenic si n-are nevoie de sinod, iar in aceasta calitate, el
este deasupra puterii politice. Poate de aici a rezultat si atitudinea lui duplicitara
in problema «intoarcerii grecilor».

Cind a urcat in Scaunul Roman (1088), papa Urban al II-lea a ridicat

imparatului bizantin excomunicarea, spunind imparatului Alexios I Comnen ca
ar fi bucuros daca ar fi pomenit in diptice la Bizant si ca nu stie de ce au fost
inchise unele biserici latine in Constantinopol. Imparatul a raspuns ca in
arhivele bizantine nu s-a pastrat nimic in legatura cu schisma, actiunile din 1054
fiind mai mult o cearta dintre patriarhul Mihail Cerularie (1043—1058) si
cardinalul Humbert. Singurele neintelegeri, care s-ar putea aplana, ar fi de ordin
liturgic. Cit priveste faptul ca papa nu-i pomenit in diptice, zice imparatul,
faptul se explica prin aceea ca papa n-a trimis scrisorile irenice obisnuite, iar
bisericile latine inchise in Constantinopol sint numai cele normande. Patriarhul
grec, prin care s-a facut in 1089 aceasta corespondenta a propus papei sa-si
trimita scrisorile irenice insotite de o marturisire de credinta si atunci dipticele
se vor pune din nou in functiune. Papa a raspuns ca chiar daca s-ar acţiona «prin
iconomie», crestinatatea tot ar avea de cistigat, realizindu-se unirea Bisericilor.
Unirea nu s-a putut realiza, deoarece papa Urban al II-lea ceru imparatului
bizantin recu-noasterea primatului papal.

In timp ce se desfasurau luptele cruciadei I (1096—1099), papa Urban II

convoaca un sinod in 1098 la Bari, in sudul Italiei, la care au luat parte si
episcopii greci din sudul Italiei ; intre cei prezenti se afla si cunoscutul teolog
Anselm de Canterbury (1109), nascut la Aosta, in Italia, fondatorul scolasticii.
Nu ni s-au pastrat actele sinodului, dar, discutia s-a purtat mai ales asupra lui
Filioque, despre care Anselm a vorbit atit de elocvent incit papa a spus ca
pronunţa excomunicarea impotriva celor ce n-ar crede asa. Se pare ca de acum
parte din episcopii greci din Italia («italo-grecii») s-au unit cu Roma. Era o
unire partiala care nu angaja Biserica Ortodoxa.

Tratativele de unire au continuat intre imparatul Alexios I Comnen si papa

Pascal al Il-lea (1099—1118).

Din cauza jafurilor facute de normanzi pe teritoriul Imperiului bizantin, ura

confesionala dintre greci si latini s-a marit. Latinii aroganti numeau pe greci
114
schismatici, eretici si dusmani ai crestinatatii, considerindu-i o piedica in calea
cruciatilor pentru eliberarea Sfintului Mormint.

Boemond, ducele normanzilor, care devenise din 1098 principe al

Antiohiei, cu autorizarea papei Pascal al Il-lea, colinda in 1105 Europa
apuseana pentru a organiza o expeditie contra Bizantului, oferind papei unirea
Bisericilor, prin supunerea politica a grecilor, cucerind Constantinopolul.

Prin rasunatoarea infrangere a normanzilor la Dyrrachion (1107-1108), in

Epir, povestita de scriiioarea bizantina Ana Comnena (1083—1148), in
Alexiada ei, Boemond incheie o pace umilitoare cu tatal ei, Alexios I Comnen,
incat politica antibizantina, normanda si papala, fu compromise pentru mult
timp.

In 1113, imparatul Alexios I Comnen a oferit papei Pascal al II-lea (1106—

1125) protectia sa, in urma maltratarii si arestarii de catre Henric al V-lea,
imparatul Germaniei, spunandu-i eufemistic ca ar fi fericit sa primeasca pentru
el sau pentru fiul sau coroana din mana lui. Se infiripa un plan de reunire a
Bisericilor. Papa a scris imparatului Alexios I Comnen ca «primul drum spre
unire mi se pare recunoasterea de catre patriarhul constantinopolitan a
primatului si respectului datorat scaunului Apostolic".I Celelalte deosebiri
dogmatice si liturgice nu se pot inlatura decit dupa unirea cu capul Bisericii. La
discutiile purtate s-au distins din partea latinilor Petru Hrisolanul sau Grossolan,
arhiepiscopul Milanului, iar dintre greci, egumenul manastirii Ganu, loan Furnis
si mitropoJitul de Niceea, Eustatiu. Teologi si canonisti celebri greci din secolul
al XII-lea, Eftimie Zigabenul, Nicolae episcop de Metond in Peloponez, loan
Zonaras, au combatut parerile latinilor. La discutii a fost de fata si imparatul.
Fiul si succesorul imparatului Alexios I Comnen, loan al Il-lea Comnen (1118—
1143) intra in legaturi cu papii Calist II (1119—1124), Honoriu II (1124—
1130) si Inocentiu II (1130—1143) in vederea unirii celor doua Biserici, dar
tratativele n-au dat roadele asteptate.

loan al Il-lea Comnen incepu tratative de unire si cu imparatul german

Lothar al Ill-lea (1125—1137), pentru ca politica agresiva a lui Roger al Il-lea
de Sicilia (1101—1156) devenea periculoasa pentru amindoi.

In 1135, germanii au trimis la Constantinopol cu treburi diplomatice pe

episcopul Anselm de Havelberg si, intre altele, s-au angajat discutii publice in
bisericile Sfinta Irina si Sfinta Sofia despre Filioque azima si primat. Discufiile
au fost linistite, senine. Dintre bizantini a vorbit arhiepiscopul Nichita de
Nicomidia. S-a propus ca problemele sa fie hotarite prin sinod.96
96
Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.
115
 In 1155, papa Adrian al IV-lea (1154—1109) a trimis la Constantinopol
imputerniciti pentru a trata unirea cu grecii. Din scrisoarea papei reiese ca el
avea greutati cu normanzii si cu Friederich Barbarossa, de aceea face aluzii la
greci sa fie ei mai intelegatori, scriindu-le : «Fiii Bisericii s-au indepartat de
ascultarea mamei din clipa in care s-au despartit de Scaunul Papal. Sa ne grabim
s-aducem din nou pe fii la Biserica, sa gasim drahma cea pierduta si oaia cea
ratacita... toti sa se intoarca la turma Sfintului Petru». In acelasi an,
arhiepiscopul Vasile de Ohrida, in numele bizantinilor, raspundea : «Te-am
auzit chemindu-ne la Tine., dar ce legatura are cu noi parabola despre oaia cea
ratacita si despre drahma cea pierduta, Prea Sfintite Papa ? Caci noi nu ne
socotim cazuti de la adevar. Inger din cer de ar veni si ar propovadui altfel,
anatema sa fie, caci nu stiu alta temelie pusa decit pe Hristos si Biserica Lui».

In 1166, Manuil I Comnen (1143—1180) intra si el in legatura cu papa

Alexandru III (1159—1181). Trimisii papei au declarat ca cer de la bizantini
doar recunoasterea primatului şi pomenirea papei la Liturghie. Dintre greci a
raspuns patriarhul Mihail III Anhialos, care a declarat ca «papa nu-i nici primul
dintre arhierei, nici judecator pentru altii, ci e doar o oaie si inca una care are
nevoie de doctor”. Tot similar se exprima si un sinod din Constantinopol din
1169 si asta intr-o vreme cind Manuil ducea politica filo-apuseana notorie.

Imitind obiceiuri apusene, luindu-si amindoua soţiile din Apus, Manuil

mergea cu gindul pina acolo ca voia sa readuca Italia sub ascultarea Bizantului,
cum a fost pe vremea lui Justinian. Prefera sa fie incoronat de papa ca singur
imparat legitim, numai sa nu cistige acest titlu rivalul sau Friedrich I Barbarossa
(1152—1190). De aceea a trimis si bani si trupe in Italia, reusind sa invinga pe
imparatul german la Pavia (1176).

Poporul revoltat s-a rasculat in 1182 si a masacrat pe latini, incendiindu-le

bisericile din Constantinopol. Ca riposta a acestui fapt trebuie socotit masacrul
facut de normanzi in 1185, in Tesalonic. In legatura cu acest masacru istoricul si
teologul Nichita Choniates (1211) declara ca «intre noi si latini s-a sapat o
prapastie de ura atit de mare, incit nici in suflete nu ne mai putem impaca, desi
in exterior convenim cu ei».

In anul 1199, imparatul Bizantului Alexios al Ill-lea (1195—1203) scria

celui mai mare dintre papi, Inocentiu al Ill-lea (1198—1216), ca singurele puteri
universale sint Biserica romana si Imperiul bizantin al lui Justinian ; totusi
puterea spirituala e subordonata celei imperiale. Papa a ripostat, spunind ca
puterea spirituala depaseste pe cea imperiala in chipul in care lumina soarelui
intrece pe a lunii. In corespondenta dintre Inocentiu al Ill-lea si patriarhul loan
al X-lea Kamateros (1198—1206), acesta din urma declara ca nu Biserica
116
Rasariteana este aceea care a introdus schimbari in doctrina si cult si ca in nici
un caz nu Roma este mama Bisericilor, ci lerusalimul. Papa il face atent (si pe el
ca si pe imparatul Alexios al IV-lea) ca daca nu se dovedesc res-pectuosi si nu
vor lucra pentru unirea Bisericilor, asa cum doreste si imparatul grec, atunci sa
stie ca papa va lucra el insusi impotriva lui si a Bisericii lui. De aceea nu-i de
mirare ca indata dupa «gigantica nebunie» din 1204 adevarata atitudine a papei
e greu de apreciat : revolta fata de “grozavele pradaciuni”, ori bucuria ca «nou
nascutul im-periu revine la unire ca altadata Efraim la Iuda» ? Din 1208
Patriarhia Ecumenica, fiind alungata din Constantinopol de cavalerii latini ai
cruciadei a IV-a, si-a stabilit resedinta la Niceea, capitala Imperiului grec de
Niceea, unde a functionat pina la 1261.

E adevarat ca mindria bizantina a lost lovita tocmai in inima prin

infiintarea Imperiului latin de rasarit (1204—1261). In locul patriarhului
ecumenic venetienii au ales un patriarh latin in persoana lui Toma Morosini,
spre marele scandal al clericilor si credinciosjlor greci, adincindu-se astfel
neintelegerea si ura dintre greci si latini. Dar regruparea si reorganizarea
rezistentei in centrele de la Niceea, de la Trapezunt si din Epir vor dovedi in
curind ca, desi ingenuncheat, statul bizantin nu si-a spus ultimul cuvint. Trebuie
subliniat faptul ca de acum inainte orice manifestare bizantina, fie culturala, fie
bisericeasca sau chiar politica, incepe sa poarte un timbru de patriotism. O
fraternizare sau macar o apropiere crescinda intre toate statele ortodoxe se
observa usor, pregatind parca pe ortodocsii din Balcani pentru cei 500 de ani de
dominatie otomana, in care credinta si Biserica Ortodoxa le va fi cel mai mare
sprijin. Coroane regale oferite de papa Inocenţiu al Ill-lea au primit si suveranii
sirbi si cei romano-bulgari si rutenii si armenii, dar la timpul potrivit ei vor
reveni iarasi la traditiile ortodoxe.

Unirea nu se putea face prin silnicie. Intr-un canon al sinodului din 1215
papa lasa libera alegerea ritului si limbii (constitutio 9), dar in acelaşi timp au
fost cazuri cind calugarii sau preotii ortodocsi, care refuzau sa dea declaratie ca
recunosc pe papa drept cap al Bisericii au suferit temnuxj, exil sau inchiderea
bisericilor.

In timpul Imperiului din Niceea (1204—1261) s-au organizat de citeva ori

tratative pe tema unirii Bisericilor. In ultimii ani de domnie ai imparatului
Teodor I Lascaris (1205—1222), acesta a propus tinerea unui sinod cu
participarea celor patru patriarhi orientali, urmind ca hotaririle sa fie prezentate
spre ratificare papei de la Roma. In ultimul moment, unul din episcopii
ortodocsi care a luat parte la consfatuire si-a schimbat opinia, denuntind orice
colaborare cu latinii si cerind chiar alungarea acestora din Constantinopol.
117
 Intre 1232—1254, sub loan III Dukas-Vatatzes (1222—1254) s-au tinut
trei sinoade «unioniste» la Niceea. Regele lerusalimului, octogenarul Jean de
Brienne, a sosit in acest scop la Constantinopol, unde a mers si patriarhul
Gherman II de Niceea (1222—1240). Mai erau de fata si doi calugari
franciscani si doi dominicani. Patriarhul grec le-a inminat un mesaj in care
deplingea «sfasierea camasii lui Hristos, nu din pricina unor militari, ci de catre
conducatorul Bisericii latine... Recunoastem ca papa are primat apostolic, dar
daca ne uitam in oglinda Scripturii si a Traditiei, fiecare putem trage invatatura
cuvenita». La rindul lui, papa Grigorie al IX-lea (1228—1241) afirma ca Petru a
avut primat peste toti Apostolii, iar papa peste toata lumea. Biserica greaca a
fost pedepsita pentru ca s-a desparţit. Pina la urma grecii au spus ca recunosc
azima daca apusenii renunţa la Filioque. Apusenii raspunsera grecilor ca le
ingaduie doar sa nu recite Filioque in Biserica. N-au cedat in fond nici unii, nici
aitii si au plecat cu totii fara rezultat. La o alta intrunire s-a discutat si despre
purgatoriu, iar la ultima, unde s-a discutat despre purcederea «prin Fiul»,
imparatul ceru retrocedarea Constantinopolului, lucru la care a consimtit si papa
Inocentiu IV (1243—1254). Totusi discutiile au ramas fara urmari pentru ca in
1254 au murit si papa si imparatul. De asemenea, n-au dus la nici un rezultat
nici tratativele de unire purtate in 1256 de papa Alexandru al IV-lea (1254—
1261) la Niceea, in timpul imparatului Teodor al II-lea Lascaris (1254—1258).
La 15 august 1261, imparatul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261—1282)
recuceri fara dificultate capitala bizantina si intra apoi in tratative de unire
bisericeasca si cu papii Clement al IV-lea (1265—1268) si Grigorie al X-lea
(1271—1276) pentru a evita formarea unei noi coalitii politice contra
Bizantului.

In acest tiinp, sporeste contra grecilor polemica marilor teologi apuseni

Toma de Aquino (1274) si Bonaventura (1274), care isi pusera toata stiinta lor
teologica pentru combaterea a ceea ce ei numeau «erorile grecilor» == errores
graecorum. Mihail al VIII-lea, dupa ce l-a izgonit pe Baldouin al II-lea (1228—
1261), ultimul rege latin in Bizant, trebuia sa lupte impotriva razboinicului
Carol de Anjou (1226—1285), care se si angajeaza cu operatiuni militare
impotriva Bizantului, in Epir si in Peloponez ca sa-si recapete teritoriile la care
rivnisera doua sute de ani antecesorii sai, normanzii din Italia sudica. Carol isi
formase si un sistem de aliante, care urmau sa prinda ca in cleste pe imparatul
bizantin, asa ca acestuia nu ii raminea altceva decit sa se apropie de papa prin
unirea Bisericilor, pentru ca astfel sa poata dejuca planurile cotropitorilor.
Printr-o manevra dibace, Mihail al Vlll-lea Paleologul reusi sa cistige alianta
regelui Petru III de Aragon (1276—1281), rivalul lui Carol de Anjou, apoi pe a
regelui Ungariei, pe a carui fiica o va primi de nora, in sfirsit, pe genovezi, care

118
devenisera cei mai puternici negustori ai vremii. Dar cea mai redutabila arma i-a
fost colaborarea cu papa Grigorie al X-lea care nu cerea decit ca grecii sa
recunoasca primatul papal, adaosul Filioque (fie chiar si cu formula «prin
Fiul»), precum si sa pomeneasca numele papei la Liturghie. Era vorba deci mai
curind de o unire «prin iconomie», potrivit careia imparatul fagaduia sa
recunoasca adevarul catolic, nimic mai mult. Procedura era unica in istoria
incercarilor de unire si s-a dovedit a fi fost o greseala imensa din partea papei.
Dar pentru aceasta trebuiau pregatiri.

In interior, imparatul s-a izbit de o puternica opozitie mai ales din partea
partidei zelote in frunte cu Patriarhul losif (1266—1275 ; 1282—128.3), care nu
voia sa recunoasca primatul papei si nici adaosul Filioque si care puse pe
hartofilaxul loan Beccos sa prezinte intr-un studiu dovezile adevarului ortodox.
Beccos ajunge la concluzia ca latinii sint eretici. Imparatul ceru si parerea
marelui invatat Nikifer Vlemide (f 1272) cit si a lui Nichita de Maronea care au
raspuns ca deosebirile dintre cele doua Biserici nu sint atit de mari dupa cum s-
ar parea. In aceasta situafie imparatul arunca in temnita pe loan Beccos care
dupa un timp raspunse si el in sensul lui N. Vlemides. Atunci imparatul se
adresa din nou clerului si poporului spunind ca unirea este de mare folos pentru
Imperiu, iar cele trei puncte : primatul, dreptul de a primi apeluri si pomenirea
numelui papei la rugaciuni sint mai mult nominale, papa nu va veni aici sa
controleze ori sa judece, iar pomenirea papei s-ar face numai in biserica
imperiala si in catedrala patriarhala. In urma acesfui apel singurul care n-a vrut
sa cedeze a fost patriarhul, caruia imparatul i-a spus sa lase lucrurile in seama
lui si, daca va fi reusit sa faca unirea, urma sa demisioneze, iar daca nu, sa
ramina in scaun mai departe. Cei trei delegaţi care au plecat la Lyon — unde s-a
tinut un al doilea sinod «ecumenic» - - erau fostul patriarh Gherman al Ill-lea
(1265—1266), apoi ministrul Gheorghe Acropolitul si mitropolitul Teofan de
Niceea. Ei au sosit dupa ce sinodul dezbatuse problema Filioque si nici n-au mai
intrat in Biserica si in discutie, ci s-a citit la 6 iulie 1274 doar mesajul
imparatului in legatura cu problemele amintite. Ei n-au semnat nici un act, ci au
depus doar juramintul cerut si au rostit in biserica Crezul fara adaosul Filioque,
semn ca intr-adevar nu se cere si recunoasterea formala a lui. In felul acesta, in
1275, Carol de Anjou a incheiat armistitiu cu imparatul bizantin si lucrurile
pareau aplanate.97

Unionistii erau putini in Bizant, mai ales rude de-ale imparatului si citiva
demnitari. Din partida ortodoxa multi au fost inchisi sau exilati, cu toate ca
unele izvoare spun ca insusi imparatul ii vizita si-i mingiia, spunindu-le ca ceea
ce s-a facut a fost ceva formal. Alte izvoare arata ca insasi sora imparatului ar fi
97
Istoria Bisericeasca Universala, vol.II.
119
declarat inainte de a pleca la sotul sau in Bulgaria : «mai bine piara Imperiul
fratelui meu decit curatia credintei !». Dupa cercetari mai noi, masurile de
persecutie contra ortodocsilor de la Athos si din alte locuri nu s-au aplicat
intocmai. Intre timp deveni patriarh loan Beccos favorabil unirii, dar impotriva
lui se pronunta o sentinta de excomunicare la un sinod din Tesalia. Dupa
moartea papei Grigorie al X-lea (1276) primejdia pentru Bizant s-a ivit din nou.
Imparatul a fost acuzat ca n-a aplicat decit de forma hotaririle, de aceea in 1281
el a fost excomunicat de papa Martin al IV-lea (1281—1285). De altfel, un
cardinal fusese trimis sa controleze aplicarea celor hotarite. In 1282 Mihai al
VIII-lea avu bucuria sa constate inlaturarea primejdiei datorita «vesperelor
siciliene» din 31 martie, in lunea Pastilor, la care contribuise impreuna cu Petru
III de Aragon si cu incurajarea papei. In acelasi an, in care Mihail VIII muri, el
fu excomunicat si de catre bizantini. Asa s-a incheiat veacul al XIII-lea intr-o
atmosfera apasatoare cum arareori a mai avut loc in Bizant.

Reactia contra unirii sub Andronic al II-lea (1282—1328) a dus la

denuntarea ei oficiala, la Inlaturarea si intemnitarea patriarhului loan Beccos —
care a murit maltratat - - si a aderenţilor lui. De acum, la granitele Imperiului
apare si primejdia turcilor otomani, pe linga primejdia sirba. Se fac simtite si
fenomenele de disolutie interioara, datorita procesului de acaparare feudala, pe
care imparatul n-o poate opri. Fiul si urmasul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al
II-lea, n-a indraznit sa-l inmorminteze cu onoruri imparatesti pe tatal sau, fiind
silit sa declare ca el n-a aderat si nu va adera la unire cu latinii. Razboaiele
civile amenintau. In aceasta situate, el si urmasii lui au fost nevoiti sa intre
prinda noi actiuni unioniste, mai ales ca acum papii le trimiteau somatii de
supunere imediata. Bizantinii se agatau ca disperati de vechile sperante ca
Apusul le-ar putea trimite ajutor armat.

In 1339, imparatul Andronic al Ill-lea (1328—1341) a trimis la Avignon, in

Franta, unde se afla pe atunci curtea papala, o ambasada condusa de calugarul
Varlaam (f 1350), originar din sudul Italiei. El s-a dovedit un slab unionist si
slab diplomat. Cind apusenii i-au spus ca vor intii sa vada semnaturile
rasaritenilor, el a raspuns ca grecii nu doresc unire bisericeasca, ci numai ajutor
militar. Sa vina intii ajutorul si apoi se vor uni. Papa si-a exprimat temerea ca,
dupa ce vor primi ajutor, grecii vor uita fagaduiala. Nici una din cele doua
partide nu voia sa cedeze, temindu-se sa nu fie amagita de cealalta. Varlaam
sustinea ca singura cale potrivita pentru unire este convocarea unui sinod care sa
decida unirea ; pina atunci sa se cultive relatii fratesti si sa nu se intre-prinda
actiuni de subminare prin cruciade anti-schismatice. Papa a raspuns ca nu-i nici
indicat, nici timp pentru discutii si tergiversari. Grecii trebuie sa stie ca numai la
latini se afla adevarul. In sensul acesta a scris papa si regelui francez Filip al II-
120
lea de Valois (1328—1350), indemnandu-l sa nu acorde ajutor
rasaritenilor.Varlaam s-a intors fara nici un rezultat. Apusul era dezbinat, Franta
se afla in razboiul de o suta de ani (1338—1453) cu Anglia, iar feudalii apuseni
numai la astfel de probleme nu se gandeau.

Dupa moartea lui Andronic al Ill-lea, treburile publice vor fi conduse de o

regenta formata din imparateasa Ana de Savoya si citiva demnitari devotati
partidului unionist. Opinia publica a protestat prin puternica miscare de
reinnoire morala si teologica a isihasmului. Insusi Varlaam de Calabria, care
inainte combatuse Filioque, trecuse acum rindul celor mai patimasi sprijinitori
ai catolicismului pe care l-a si imbratisat, ajungind episcop latin in sudul Italiei,
fapt pentru care sinodul din 1351 de la Constantinopol l-a excomunicat, desi el
murise cu un an inainte.

Partida filo-occidentala si-a avut in tinarul imparat loan al V-lea Paleologul

(1341—1376 ; 1379—1391) un disperat aderent, care de doua ori a mers
personal la Avignon, cerind trupe si promiţand imbratisarea catolicismului,
lucru pe care, dupa izvoare apusene, l-ar fi facut in 1369. Prima data trimisese
in 1355 ostatec la Avignon pe fiul sau Manuil, iar a doua oara (1367—1370) el
insusi a petrecut la Roma mai multi ani. Duminica, 21 octombrie 1369, in
catedrala Sf. Petru, In fata papei Urban al V-lea (1362—1370) si a cardinalilor,
a trecut la catolicism cu toata familia sa, fapt care a provocat mari suparari si
ingrijorari Patriarhiei Ecumenice. Era o unire personala care nu angaja
Ortodoxia. O serie de latinofroni ca fratii Dimitrie Kydones (dupa 1396) si
Prohor Kydones, Manuil Calecas (1410), Nichifor Gregoras (1359) si altii au
scris tot felul de lucrari in favoarea invataturilor catolice. Papa Urban V a
proclamat o cruciada contra turcilor, care in 1365 isi instalasera noua capitala la
Adrianopol, dar nici un suveran apusean nu s-a miscat sa plece in cruciada ;
papalitatea insasi se afla intr-o stare deplorabila, intrind acum, pentru o perioada
de 70 de ani, intr-un «exil babilonic» (1309—1377) la Avignon, pentru ca in
urma acestor crize interioare sa inceapa o alta etapa mai grea, asa numita
<marea schisma papala» (1378—1417).

Imparatul loan VI Cantacuzino (1347—1354), desi mare ortodox, era si el

de parere ca unirea s-ar putea face, dar numai printr-un sinod. Intretinea relatii
cu o serie de teologi «latinofroni», i-a sprijinit chiar si a purtat corespondenta in
acest sens cu trimisii papali. Pentru motivele amintite, lucrurile n-au depasit
etapa propunerilor si discutiiior. Ultimul imparat din secolul al XlV-lea, Manuil
al II-lea Paleologul (1391—1425), cu toate ca fusese educat in Apus, cind a
urcat pe tron si-a dat seama ca, in felul in care se punea problema reunirii
Bisericilor, nu era nici o perspectiva de impliniri pozitive. Experienta
121
lamentabila a cruciadei de la Nicopole (1396) dovedea cu prisosinta si pe linie
militara ca nici Apusul nu putea face nimic cind ii lipseau unirea si organizarea.
Puterea otomana cuprinsese acum cea mai mare parte din Peninsula Balcanica.

In concluzie, incercarile de unire din secolul XI—XIV n-au dus la nici un

rezultat, ci, intr-o masura oarecare, au agravat dezbinarea, indeosebi pentru
motivul ca, prin unire, papalitatea urmarea mai ales introducerea puterii sale
jurisdictionale si peste Biserica Rasaritului. Atita timp, insa, cit problema s-a
pus mai mult din punct de vedere politic si se lucra cu mijloace si pentru scopuri
mult prea pamintesti, era firesc ca toate incercarile sa nu reuseasca.

Vechile patriarhate orientale . Bisericile nationale : bulgara, sirba,

romana, rusa.

Atit in Imperiul bizantin propriu-zis, cit si in restul teritoriilor locuite de

popoare ortodoxe se inregistreaza in aceasta perioada un proces treptat de
centralizare bisericeasca, favorizat de unificarea limbii si a formatiunilor statale
corespunzatoare. Se inregistreaza — pe masura ce etnogeneza diferitelor
popoare se afirma mai cu tarie — tendinte bisericesti autocefale in Georgia
(1100), Serbia (1219, 1346), Bulgaria (1234), Principatele romane (sec. XIV),
cit si in Rusia (1448), unde procesul de centralizare a fost o reactie fata de
asuprirea tatareasca vreme de 250 de ani, apoi fata de tendintele centraliste
grecesti ori catolicizante ale Poloniei. E interesant de constatat in ceea ce
priveste teritoriul locuit de greci ca, dupa ce sute de ani in Imperiul bizantin prin
cuvintele “grec” si “elen” nu se intelegea decit «pagin», acum indeosebi dupa
cucerirea Constantinopolului, in 1204, de catre cavalerii cruciadei a IV-a, prin
aceste notiuni a inceput sa se inteleaga fie popor «ortodox», fie ortodocsii de
limba greaca.

Cind s-a introdus si in Rasarit, in unele parti, administratia feudala

apuseana, dupa 1204, clerul latin a ajuns sa profite si sa asupreasca pe cel
ortodox, luandu-i si putinele domenii pe care le dobindise mai ales din donatii.
In Creta, de pilda, din zece episcopi abia mai erau in functie doi pe la anul 1224.
Atitudinea administratiei era influentata de clerul catolic. In anul 1225, 13
calugari ortodocsi au fost arsi de vii ca eretici pentru simplul motiv ca n-au vrut
sa depuna juramint de credinta fata de Biserica Romano-Catolica. Cazuri
asemanatoare au avut loc si in alte parti. Chiar in Peloponez, ajuns sub
dominatia franca, sub conducerea lui Geofroy de Villehardouin si a urmasilor
lui, s-au stabilit 8 episcopi latini, intre ei doi avand rang de arhiepiscop (Patras
si Corint), incat pentru ierarhia greaca nu mai era loc. Mitropolitul grec din
Patras a fost nevoit sa se retraga in minastirea Mega Spileon pentru a-si putea
exercita mai liber chemarea. Tot pe atunci, mitropolitul Atenei, Mihail Honiatul,
122
rezida In insula Kios, pentru ca sa lase pe arhiepiscopul latin in Atena. Aceste
doua cazuri sint tipice pentru tot spatiul ocupat de cruciati. Si patriarhii din
Antiohia si din lerusalim au lost nevoiti sa se retraga uneori in minastirile din
Cipru, dar cel mai des in Constantinopol. Daca intervenea vreo opozitie
puternica fata de «stapinirea» latinilor, atunci urma exilul, munca in mine ori
fixarea unui domiciliu cit mai departe de centru. De regula, in Peloponez,
preotii ortodocsi trebuiau sa mearga la hirotonie la episcopii din regiunile
muntoase de la Modon si Croton. Pe la 1400 a crescut In importanta scaunul de
la Monembasia. Un nou centru in Peloponez era Mistra. In Mistra a inflorit, in
sec. XIV—XV, o deosebita cultura si miscare artistica. Au fost si cazuri cind
titularii scaunelor erau trimisi din Constantinopol, cum a fost cazul, in 1350, cu
episcopul Antim, care a pregatit in Creta rascoala impotriva venetienilor. La
inceputul secolului al XV-lea s-a dus de la Constantinopol in Creta cunoscutul
teolog si polemist anti-latin losif Vrieniu care, timp de 20 de ani, a intarit acolo
constiinta ortodoxa.

In Cipru, situatia era disperata. Cei patru episcopi ortodocsi erau

indeaproape supravegheati de mitropolitul latin. Orice alegere de episcop
trebuia sa fie aprobata de papa, caruia ii era dator juramint de fidelitate. Orice
abatere era judecata de latini, care ii tratau cu dispret. La Inceputul secolului al
XV-lea losif Vrieniu a convocat un sinod al episcopilor geci din Cipru, care a
hotarit impotriva episcopilor greci care au declarat ca sint sub dependenta de
Constantinopol ca asculta de papa si colaboreaza cu ierarhia latina, dar isi
pastreaza credinta lor ortodoxa.

Patriarhul din Antiohia, prima patriarhie cazuta sub dominaţie latina in

1098, a fost nevoit sa se refugieze. La fel si cel de lerusalim In 1099 si chiar cel
de Constantinopol, care a murit in exil in 1206. Cu toate ca sultanii din Egipt au
cerut prin 11 decrete ca crestinii sa nu aiba drept sa poarte decit anumite haine,
totuşi, fata de patriarhatele din Antiohia si lerusalim, aflate multa vreme sub
latini, situatia coptilor era mai usoara. Sub patriarhul Hristodul (1077) resedinta
patriarhului copt s-a mutat in Cairo. Unii dintre titularii Patriarhiei de
Alexandria au rezidat si la Constantinopol. Astfel, la sfirsitul secolului al XIII-
lea, patriarhul Atanasie al II-lea (1276—1316) al Alexandriei se bucura de mare
cinste la curtea din Constantinopol, unde rezida. Atacurile statelor crestine
asupra Egiptului in secolul al XIII-lea au inrautatit mult situatia crestinilor de
acolo.98

Scaunul patriarhal de Constantinopol a jucat, cum era si firesc, mare rol In

perioada aceasta. Patriarhia Ecumenica si-a putut implini netulburata menirea ei
98
Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.
123
in Biserica Rasaritului pina la 1204, cind cavalerii latini ai cruciadei a IV-a,
manevrati cu dibacie de Venetia, pentru interesele ei materiale, au cucerit si
jefuit Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Ultimul patriarch ecumenic din acest
timp a fost loan al X-lea Comateros (1198 -- 1206). Din 1208, Patriarhia
Ecumenica, alungata de cavalerii latini la insistenta Veneţiei, si-a stabilit
resedinta la Niceea, capitala Imperiului grec de Niceea (1204—1261), unde a
functionat pina la 1261, cind a revenit la Constantinopol, locul ei istoric.

In locul patriarhului ecumenic, dogele Venetiei, batrinul Enrico Dandolo, a

numit patriarh latin de Constantinopol pe Toma Morosini, de origine Venetian.
Ca semn al intaietatii scaunului de Constantinopol se aminteste, probabil cu
incepere de sub pastoria lui Gherman al II-lea (1222—1240) de la Niceea,
adaosul de «patriarh ecumenic», la titulatura lui obisnuita. Un alt semn de
intaietate era sfinţirea mirului chiar si pentru alte Biserici autocefale, cum reiese
dintr-o scrisoare sinodala a patriarhului Calist I (1350—1353 ; 1355—1363) din
1355 catre cel de la Tarnovo. La inceput si purtarea «mantiei cu multe stele” era
o distinctie numai a lui, ca si sacosul, care se imbraca numai la Craciun, Pasti si
Rusalii; mai tarziu acestea le-au imbracat si alti patriarhi si mitropoliti. Tot asa
si titulatura «Inalt Prea Sfintit», care a ajuns sa fie atribuita si conducatorilor
scaunelor de Tesalonic, Trapezunt si Monembasia. Ale-gerea patriarhului se
facea prin desemnarea de catre sinod a trei candidati, din care bazileul alegea pe
unul, investindu-l cu insemnele sale in «sala de aur» a palatului Magnaura, mai
tirziu a celui din Vlaherne. Pe vremea imparatilor din dinastia Comnenilor
(1118—1185), patriarhatul de Constantinopol numara 664 episcopii si 65 de
mitropolii ; cel de Antiohia, 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii si 127 episcopii ;
patriarhatul de lerusalim avea 4 mitropolii. Numai capitala bizantina avea 485
de biserici şi 825 de minastiri. In Muntele Athos traiau pe la 1250 cam 3000
calugari ; un oras ca Ohrida avea aproape 300 biserici si paraclise. De la sfirsitul
secolului al XIII-lea, cand cruciaţii au pierdut ultimele posesiuni in Orient,
patriarhii de Antiohia si lerusalim si-au reluat scaunele, celui dintai fixandu-i-se
resedinta in Damasc in loc de Antiohia.

Pe la 1200 canonistul Balsamon (dupa 1203) relata ca «pina nu de mult» se

tineau inca regulat sinoade anuale, asa cum precizasera canoanele. De acum se
consemneaza in locul lor sinoadele locale ceamciucea care se convocau — din
cauza imprejurarilor — ocazional in 1354 patriarhul Filotei Cokkinos (1353—
1354 ; 1364—1376) al Constantinopolului scria mitropolitului Alexie al Rusiei
ca e obligat sa participe la sinod. Aceasta inseamna ca datoria de a se tine
sinoade continua chiar daca nu puteau fi de fata toţi episcopii din pricina
distantei prea mari, a batrinetii, a bolii ori a cauzelor de forta majora (razboaie,
epidemii etc.). Procesele verbale ale sedinţelor patriarhale din secolul al XlV-lea
124
pastrate la Viena (Acta patriarchatus Constantinopo-litani, t. I, Vindobonae --
Wien, 1960) ne dovedesc ca se dadea scutire ori aminare, dupa caz.

Situatia materiala a clerului superior si inferior era asigurata din

contributiile credinciosilor sau din donaţii de la stat. Pe vremea lui Isac I
Comnen (1057—1059) si a lui Alexie I Comnen (1081—1118) parohiile erau
impartite in trei categorii si contribuiau, dupa numarul credinciosilor, cu bani si
in natura pentru susţinerea mitropolitilor si episcopilor. Pe la 1394, fiecare
episcopie contribuia cu o cota anumita pentru susţinerea Patriarhiei, care pe la
1380 ajunsese intr-o situatie jalnica. Se resimteau si in viata Bisericii bizantine
efectele procesului de feudalizare. De pilda, «daruirile» sau arendarile averilor
minastiresti sau episcopale unor slujbasi sau rude cu familiile imperiale au
provocat abuzuri, pe care nici inmultirea excesiva a titularilor : mare iconom,
mare sachelar, mare schevofilax, mare hartofilax etc. din timpul Comnenilor si
Paleologilor, n-au reusit sa le elimine. Pina la un loc si idioritmia sau stilul de
viata singuratica, ingaduita pe la 1200 monahilor de la Muntele Athos, cu
camere separate, cu permiterea de bunuri personale etc, denota acelasi lucru, cu
toate ca principala cauza a introducerii idioritmiei pare a se datora infloririi
isihasmului, incepind de la sfirsitul secolului al XIII-lea, care preconiza un
regim de viata mai aspru decit in minastirile cu viata de obste.

Bisericile necalcedonene

Nici Bisericile necalcedonene nu aveau o situatie de invidiat. In urma

rasturnarilor politice din China si din lumea mongola, de la sfirsitul secolului
XIV, nestorienii au trebuit sa se retraga din China, din Tibet, din India si sa se
multumeasca doar cu ceea ce indica titlul co-ducatorului lor suprem, numit
«catolicos si patriarh de Babilon, de Ctesifon si de Bagdad». De pe la 1450,
demnitatea de catolicos a devenit ereditara, mostenindu-se din unchi in nepot,
spre a inlatura eventualele certuri pe motive de interes familial. Incercarile de
catolicizare din 7 august 1445 n-au atins decit pe nestorienii din Cipru, care au
incheiat in acest an unirea cu Biserica Romei, in timpul papei Eugen al IV-lea
(1431—1448).

Dintre Bisericile monofizite, iacobitii sirieni si armenii s-au putut dezvolta

mai bine in aceasta perioada, cu toate ca unirile cu Roma au adus si intre ei
disensiuni care i-au slabit. In decursul vremii, «abuna» sau capetenia Bisericii
din Abisinia s-a despartit de Biserica-Mama din Egipt, luandu-si si el resedinta
separata in Alexandria. Patriarhul coptilor egipteni a delegat pe egumenul
minastirii Sfintul Antonie ca, la 4 febr. 1442, sa semneze la Roma unirea unei
parti dintre copti cu Biserica Romei. Tot atunci au semnat unirea si monofizitii

125
din Palestina si din Abisinia. In realitate, aceste uniri n-au avut nici pe departe
succesele scontate.

Cit priveste pe iacobitii din Siria, aici cruciatii reusisera sa produca scindari
inca din secolul al XIII-lea. Cele doua grupe si-au ales cite un conducator
«Ignatie», fiecare luand titlul de «Ignatiu», socotindu-se urmas legitim al
marelui episcop Ignatiu al Antiohiei ( 107), avindu-si resedinta unul in
Antiohia, altul in Mafdin. La 1364 a intervenit a treia scindare, formindu-se o
grupare cu centrul In Melitina, iar pe la sfirsitul veacului al XV-lea apare o a
patra, cu sediul la Sis. In 30 noiembrie 1444 se perfecta unirea cu Roma a
sirienilor orientali. Dar nici aici succesele convertirilor n-au fost mari.

Cei mai numerosi credinciosi monofiziţi din Asia erau armenii. O parte din
vechea lor patrie a fost incorporata la Imperiul bizantin, Armenia Mica,
infiintata in 1064, care a durat pina la 1375, cind ea fu cucerita de turci, avindu-
si centrul la Romolah pina la 1293, iar dupa aceea la Sis, in Cilicia. In secolul al
XlV-lea turcii le ocupara pe amin-doua. Pina sa se definitiveze administratia
turca, resedinta catolicosului era la Valarsapat, turcii recunoscind pentru cei din
teritoriul lor pe catolicosul din insula Agtamar, de pe lacul Van. In 1441, acesta
s-a mutat la stravechiul centra armean Ecimiadzin, iar cei din jurul lacului Van
si-au ales un patriarh propriu la Sis. Din 1311 s-a mai infiintat un patriarhat
armean in lerusalim. Si bizantinii, apoi si cruciatii au incercat sa-i atraga la
unirea cu Bisericile lor. Intrucit aveau si unele obiceiuri comune, azima etc., si
statele cruciate le-au fost favorabile, o parie din armeni semnara la 22 noiembrie
1439 unirea cu Biserica Ro-mano-Catolica ; de altfel in 1198 regele armean
Leon al II-lea primise coroana sa de la Roma. Trebuie subliniat ca, desi
raspinditi sub atitea stapiniri, armenii si-au pastrat in general credinta in
tradiţiile lor necalcedonene. In 1461 sultanul Mahomed al II-lea (1451—1481),
cuceritorul Constantinopolului, acorda armenilor dreptul de a avea un patriarh la
Constantinopol, bucurindu-se de autoritate bisericeasca si civila peste toti
armenii din Imperiul turc, asa precum patriarhul ecumenic se bucura de drepturi
bisericesti si civile peste crestinii ortodocsi. De ase-menea, tomitii de pe coasta
Malabar din vestul Indiei si-au pastrat credinta si traditiile lor necalcedonene.
Factorul cel mai puternic ce i-a mentinut a fost Liturghia rasariteana. In schimb,
maronitii din Liban au fost atrasi in 1182 la catolicism, parasindu-si pozitiile
vechi necalcedonene. Papa a fost insa nevoit sa le ingaduie o serie de traditii
mostenite din epoca ecumenica a Bisericii, intre altele casatoria preotilor.
Oricum, ei au devenit cei mai devotati dintre toti cei uniti cu Roma.

Biserica Ortodoxa Bulgara

126
 Potrivit conceptiei feudale, ca un temei teologic al ordinei politice
«imperium sine patriarcha non staret», cum va zice regele lonita Caloian (1197
—1207), in 1202, pe seama statului romano-bulgar intemeiat in 1185—1186 de
fratii vlahi Petru si Assan (1186—1197) se cadea sa ia fiinta un organism
bisericesc corespunzator. Pe teritoriul sud-dunarean existase inca din secolul al
Vl-lea Arhiepiscopia Justiniana Prima, infiintata in 585 de imparatul Justinian
(527—565), a carei mostenire o va prelua in 920 patriarhatul de Durostor. In
1018—1020 Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), desfiintind primul
stat bulgar a mutat centrul bisericesc pentru teritoriul bulgaresc spre sud, la
Ohrida (astazi Ohrid in Rep. Macedonia - - lugoslavia), dindu-i insa rang numai
de arhiepiscopie. Desi au fost promovati mai ales arhiepiscopi greci, acestora li
s-a lasat totusi o autonomie destul de larga. Cind Asanestii au intemeiat cel de al
doilea stat romano-bulgar (1186—1393), s-a cerut sa se largeasca drepturile
avute inainte de scaunul de la Ohrida si sa se recunoasca titularului episcopiei
de Tarnovo un grad asemanator. Imparatul romano-bulgarilor lonita Caloian,
dorind sa asigure independenta Bisericii vlaho-bulgare, iar pentru sine titlul de
tar (imparat) pe care nu-l putea obtine de la bizantini, s-a adresat intre 1199—
1204 prin corespondenta papei Inocentiu al Ill-lea (1198—1216) ca sa-i
satisfaca aceste doua dorinte. La 7 noiembrie 1204, cardinalul Leo, trimis de
papa la Tirnovo, a hirotonit pe episcopul Vasile ca primat al Bisericii vlaho-
bulgare — titlul de patriarh nefiind in uz in Biserica Apusului —, iar a doua zi,
8 noiembrie, a incoronat pe lonita ca rege, cu coroana regala trimisa de papa, nu
imparat cum ceruse el.99

Influenta catolica In Imperiul romano-bulgar n-a durat decit pina la 15

aprilie 1205, cind lonita Caloian a infrint oastea imparatului latin de
Constantinopol, Baldouin de Flandra (1204—1205), care a murit inchis la
Tirnovo, capitala Imperiului romano-bulgar, cu toate eforturile papei Inocentiu
al Ill-lea de a-l elibera. Presiunile catolice se simteau si din sud, unde se
instalase Imperiul latin de rasarit (1204—1261) si dinspre nord, unde regii
unguri nutreau de mult ginduri de inaintare spre sud. In aceasta situatie, dupa ce
va fi ajutat si Sfintul Sava (1176—1236), arhiepiscopul Serbiei, informind pe
celelalte patriarhii orientale cu ocazia calatoriei la lerusalim, imparatul loan
Dukas-Vatatzes (1222—1254) si patriarhul Gherman al II-lea de Niceea (1222
—1240) au recunoscut in-tr-un sinod tinut in Lampsak, in primavara anului
1235, autocefalia Bisericii Bulgare, acordind arhiepiscopului de atunci,
loanichie, rangul de patriarh. Pe act s-a aplicat si pecetea patriarhului Gherman.
Desigur ca factorul determinant l-au constituit imprejurarile politice ale vremii :
statul Asanestilor ajunsese la dezvoltare maxima, «de la Adrianopol pina la

99
Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.
127
Dyrrachium» (Durazzo), in Albania, iar tarul loan Asan al II-lea (1218—1241)
era incuscrit si aliat cu imparatul din Niceea. Din pacate, urmasii lui loan Asan
al II-lea nu au mai fost la inaltimea lui. Luptele feudale au dus in curind la
dezbinarea acestui stat, asa ca la sfarsitul secolului al XlV-lea, in 1393, Bulgaria
toata a fost transformata in pasalic turcesc, iar scaunele episcopale din Biserica
bulgara erau ocupate mai mult de greci. Trebuie subliniat insa faptul ca
minastiri ca Rilo, Bacicovo, Troian si altele au jucat mare rol in viata spirituala
a Bulga-riei medievale, intr-o vreme in care combaterea bogomililor a dat de
lucru mult Bisericii, iar renasterea culturala si spirituala legata de miscarea
isihasta si-a avut in calugarul Teodosie si mai ales in ucenicul sau Eftimie,
ultimul patriarh de Tirnovo (1375—1393 ; f 1400), reprezentanti de mare clasa.

Biserica Ortodoxa Sirba

Statul sirb al Nemaniazilor a avut un mers ascendent intre 1176— 1389 ;

perioada urmatoare (1389—1489), cit au mai durat unele formatiuni sirbe ca
vasale turcilor, a fost o etapa de grele incercari pentru tot pamintul locuit de
sirbi. Totusi, si sub stapinirea turceasca, Biserica si minastirile sirbesti au
desfasurat o activitate din cele mai importante sub conducerea unor pastori
renumiti, ca arhiepiscopul Sava.

Pentru a intelege mai bine evolutia evenimentelor din Serbia medievala,

trebuie sa se tinta seama de faptul ca in Dalmatia şi Croatia se introdusese inca
inainte de anul 1000 ritul latin. In 1067 papa Alexandra al II-lea (1061—1073) a
infiintat arhiepiscopia Ducleea cu 11 eparhii, cautind sa recistige astfel vechile
teritorii ilirice. Suveranilor acestor tari li s-au trimis coroane regale inca din
secolul al Xl-lea, sotiile lor fiind italience. Dar marele jupan Stefan II Nemania
(1196— 1228) rege din 1217, numit «primul incoronat», prin vitejie si
intelepciune a unificat si a consolidat statul sirb si a contribuit la infiinfarea unei
arhiepiscopii sirbe independente.

Cu ajutorul fratelui sau, Sfintul Sava (1176—1236), fiul fostului jupan

Stefan Nemania (1168—1196), calugar renumit in manastirea Hilandar, zidita
de el in 1197 si daruita printr-un hrisov in 1199 de imparatul bizantin Alexios al
Ill-lea Anghelos (1195—1205) calugarilor sirbi, Biserica Sirba a obtinut in 1219
autocefalia si rangul de arhiepiscopie de la Patriarhia Ecumenica, in timpul
patriarhului ecumenic de Niceea Gherman al Il-lea (1222—1240). Primul ei
arhiepiscop autocefal a fost Sf. Sava (1219—1233), dupa care au urmat alti 11
arhiepiscopi, ultimul fiind loanikie al Il-lea (1338—1346), ales apoi ca primul
patriarh de Ipek (Peci), pastorind intre anii 1346—1355.

128
 Sub tarul Stefan Dusan (1331—1355), statul sirb,a ajuns la apogeu, avind
cea mai mare intindere in Peninsula Balcanica.

In 1345, Stefan Dusan s-a autoproclamat pompos «imparat si autocrat al

sirbilor si romeilor» (bizantinilor). Potrivit concepţiei epocii, auto proclamarea
sa ca tar sau impara trebuia confirmata prin ungerea si incoronarea sa de catre
un patriarh. Patriarhul ecumenic nu putea face acest lucru, deoarece bizantinii
nu voiau sa aiba in Balcani un imperiu rival care sa-l inlocuiasca pe cel
bizantin.Atunci, in ziua de Florii a anului 1346, Stefan Dusan, prin sinodul de la
Scopje, a ridicat Biserica Serbiei la rangul de patriarhie, cu consimtamintul
patriarhiei romano-bulgare de Tirnovo, iar arhiepiscopul loanikie a devenit
primul ei patriarh sirb (1346—1355),,cu resedinta mai intii in minastirea Zicea,
apoi la Ipek sau Peci (Pestera).

Sapte zile mai tirziu, in Duminica Invierii din 1346, Stefan Dusan a fost
incoronat imparat sau tar de patriarhul loanikie, soţia sa Elena, imparateasa, iar
fiul lui Stefan Uros IV (1355—1371), rege.Sirbii nu s-au multumit numai cu
ridicarea Bisericii la rang de patriarhie, ci au alungat pe episcopii si mitropolitii
greci din teritoriile cucerite de Stefan Dusan din Imperiul bizantin.In urma
acestei masuri de filetism (iubire exagerata de neam), patriarhul ecumenic
Kalist I (1350—1353 ; 1354—1364) si Sinodul Patriarhiei Ecumenice au
anatematizat in 1353 pe tarul Stefan Dusan, Biserica sirba şi poporul sirb, fapt
care a produs mare tulburare si nemultumire printre clericii si credinciosii
sirbi.Reconcilierea Bisericii sirbe cu Patriarhia Ecumenica s-a facut in timpul
despotului Lazar (1371—1389) si al patriarhului ecumenic Filotei (greceste :
Philotheos) Kokkinos (1353—1354 ; 1363—1376).

In vara anului 1375, Biserica sirba a trimis la Constantinopol o delegalie

compusa din cinci persoane, si anume : calugarul sirb Isaia de la Hilandar,
iermonahul Nicodim (26 decembrie 1406), care, mai inainte de 1370, trecuse in
Tara Romaneasca, unde, cu ajutorul yoievodului Vladislav-Vlaicu (1364—
1377), ridicase minastirea Vodiţa, iar mai tirziu, in 1377—1378, va zidi
minastirea Tismana, Teofan, fost protos al Athosului, si doi ucenici ai lui Isaia,
Silveslru si Nicodim, pentru a cere ridicarea anatemei aruncata de Patriarhia
Ecumenica asupra Bisericii Sirbe in 1353.

Patriarhul Filotei (Philotheos) Kokkinos a primit cu bunavointa delegatia

sirba si in vara anului 1375 a ridicat anatema data in 1353 de patriarhul
ecumenic Kalist I asupra Bisericii sirbe si a poporului sirb. De acum inainte,
Biserica Sirba a pastrat bune relatii cu Patriarhia de Constantinopol.

129
 In secolele XII — XIV, Biserica sirba a fost tulburata, ca si Biserica
bulgara, de erezia bogomililor.

Biserica Ortodoxa Romana

La romani, ca si la alte popoare rasaritene, viata bisericeasca a fost in

strinsa legatura cu dezvoltarea politica a statului.

Procesul de etnogeneza al poporului roman se poate considera incheiat in

mare inainte de secolul al X-lea. In secolele X — XIV, se poate vorbi de
primele formafiuni politice pe tot teritoriul Romaniei de azi.

Pina la organziarea politica a statelor independente Tara Romaneasca si

Moldova in secolul al XlV-lea, izvoarele arlţeologice si unele documente
istorice ne dau stiri pretioase despre existenta unor episcopi ortodoxi la sudul
Carpatilor si a unor episcopate in Transilvania in secolele X— XIII.

Stirea ca existau episcopi ortodoxi romani la inceputul secolului al Xlll-lea,

la sudul Carpatilor, o aflam dintr-o scrisoare a Papei Grigorie al IX-lea (1227 —
1241), trimisa la 14 noiembrie 1234 din Perugia principelui de coroana al
Ungariei, Bela, fiul regelui Andrei al II-lea (1205 — 1225), mostenitorul
tronului. In aceasta importanta scrisoare pentru istoria noastra, papa aminteste
despre existenta romanilor, numiti de el Walathi-Valahi, la sudul curburii
Carpatilor, din episcopja catolica a cumanilor, existenta intre 1228 si 1241, care
atrag la ritul grec (ortodox) prin episcopii lor, numiti de papa, cu amaraciune
confesionala, pseudoepiscopi, pe unguri si teutoni (germani), facind cu ei un
singur popor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor.100

Intre 1250 si 1359 nevoile religioase ale credinciosjlor romani din thema
bizantina Paristrion (popular Paradunavon), corespunzatoare vechii provincii
romane Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum si ale romanilor
din rasaritul Tarii Romanesti si sudul Moldovei, au fost implinite de mitropolitii
Vicinei, localitate situata, dupa parerea celor mai multi istorici romani si straini,
pe Dunare, aproape de orasul Isaccea de azi, vechea cetate Noviodunum, inainte
de desfacerea marelui fluviu in cele trei brate ale Deltei. Mitropolia Vicinei se
afla sub jurisdicţia canonica a Patriarhiei de Constantinopol.In Transilvania au
existat, de asemenea, episcopii ortodoxe in secolele X— XIII.

O prima episcopie se crede ca a existat Inca din secolul al X-lea in nordul

Transilvaniei, la Dabica, la circa 30 km nord-est de Cluj-Napoca, centrul
stapinirii ducelui Gelu. O alta episcopie va fi existat in partile de apus ale

100
Istoria Bisericeasca Universala. Vol. II.
130
Transilvaniei, in cetatea Bihariei, la citiva kilometri nord de .Oradea, centrul
politic al ducelui Menumorut in secolul al X-lea.

O alta episcopie ortodoxa se crede ca a putut exista in secolul al X-lea la

AIba lulia, pe linga conducatorul formatiei politice romanesti din centrul
Transilvaniei. Episcopiile maghiare catolice de Alba lulia si Oradea au luat
fiinţa pe locul unor vechi episcopate romanesti.

0 minastire ortodoxa de calugari greci (ortodoxi) inchinata in cinstea

Sfintului loan Botezatorul a existat la inceputul secolului al Xl-lea in cetatea
Morisena (romaneste Mure$ana.), azi Cenad, jud. Timis, linga Sinnicolaul
Mare, in ducatul ducelui Gelu, condus apoi de urmasul acestuia Ohtum sau
Achtum. Unii istorici sustin ca la Morisena a existat chiar o episcopie ortodoxa.

O alta episcopie romaneasca exista la inceputul secolului al Xl-lea in

Banat, in localitatea Dibiskos—Tibiscum (Timis), azi Jupa, situata dupa unii
istorici aproape de Caransebes, sau mai degraba la Timisoara, dependenta de
arhiepiscopia greco-bulgara de Ohrida, dupa cum reiese dintr-o diploma sau
hrisov din anul 1019, dat de imparalul bizantin Vasile al II-lea Bulgarochtonul
(976—1025), in legatura cu reorganizarea arhiepiscopiei de Ohrida.

Un episcopat ortodox, nesupus nici unei mitropolii, exista pe la 1205

pentru romanii din partile Bihorului, sau ale Hunedoarei si ale Banatului de
nord pe teritoriul cneazului Bela, de fapt Bilea, dupa cum aflam dintr-o
scrisoare a papei Inocentiu al Ill-lea (1198—1216), din 3 mai 1205, trimisa
episcopului catolic de Kalacsa; in Ungaria.

Dupa intemeierea celor doua state la sudul si estul Carpaţilor, Tara

Romaneasca si Moldova, au luat fiinta mitropolia Ungrovlahiei sau a Tarii
Romanesti si a Moldovei.101

Basarab I cel Mare (1310—1352), intemeietorul Tarii Romanesti, a reusit,

prin lupta victorioasa de la Posada din 9—12 noiembrie 1330, contra regelui
Ungariei Carol (Charles) Robert d'Anjou (1308—1342), sa asigure
independenta politica a tarii. Potrivit rinduielilor politice si religioase ale evului
mediu, el va fi avut linga sine vreun episcop sau mitropolit care sa-l unga ca
domn si sa implineasca nevoile religioase ale credinciosilor romani, hirotonind
preoti si sfintind bisericile din Tara Romaneasca.O ierarhie bisericeasca,
recunoscuta canonic de Patriarhia Ecumenica, n-a existat in timpul lui Basarab I
Intemeietorul.

101
Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.
131
 Aceasta lipsa a implinit-o, cu mult tact diplomatic si dupa multe staruinte,
fiul sau, Nicolae-Alexandru Basarab (1352—1364). In mai 1359, el a reusit sa
obtina aprobarea din partea patriarhului ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1355
—1363) si a Sinodului Patriarhiei Ecumenice, centrul spiritual al Ortodoxiei si
autoritatea suprema in cele bisericesti in Rasaritul ortodox, prin doua gramate
patriarhale, pentru mutarea ultimului mitropolit al Vicinei, lachint, la Curtea de
Arges, resedinţa Tarii Romanesti sau, mai intii, dupa unele cercetari mai noi, la
Cimpulung, unde se afla atunci prima capitala a Tarii Romanesti.

Mutarea mitropolitului lachint de Vicina la Curtea de Arges s-a facut, cum

scrie patriarhul ecumenic Kalist, si cu parerea si incuviintarea imparatului loan
al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391), fapt care reliefeaza pe deplin
interesul politic al Imperiului bizantin fata de Tara Romaneasca si bunele
legaturi ale statului muntean independent cu Bizantul ortodox.

Atit patriarhul ecumenic Kalist I, cit si imparatul loan al V-lea Paleologul

afirma ca au aprobat mutarea mitropolitului lachint de Vicina ca mitropolit al
Tarii Romanesti (1359—1372), avind In vedere faptul ca el era vecin cu
voievodul Nicolae-Alexandru Basarab si foarte bine privil la curtea lui, unde se
mutase inca inainte de recunoaterea oficiala a Patriarhiei Ecumenice.

Prin aprobarea mutarii mitropolitului lachint de Vicina la Curtea de Arges

de catre Patriarhia Eeumenica, numita Marea Biserica din Constantinopol, a luat
fiinta mitropolia Ungrovlahiei sau a Tarii Romanesti si se asigura totodata
legitimitatea ei canonica sau recunoasterea ei oficiala. De acum inainte
mitropolitii Tarii Romanesti erau membri de drept ai Sinodului patriarhal si
aveau obligatia sa participe la se-dintele lui, in capitala Imperiului bizantin, la
Constantinopol.

In plus, ceva mai tirziu, mitropolitul Tarii Romanesti s-a bucurat, in cadrul
Patriarhiei Ecumenice, de o prerogative de intiietate, exercitind unele atributiuni
patriarhale asupra romanilor ortodoxj din Transilvania si Ungaria, pusi sub
jurisdictia sa, dupa cum indica titulatura sa din 1401, fara indoiala mai veche,
care este aceasta : Prea Sfintitul Mitropolit al Ungrovlahiei (al Tarii Romanesti),
prea cinstit si Exarh al intregii Ungarii si al Plaiurilor. Prin termenul grec
«IIXafivu)v» = «Plaiuri», se inteleg plaiurile Transilvaniei.

Din 1371 mitropolitul Tarii Romanesti avea aprobarea data de patriarhul

ecumenic Filotei I Kokkinos (1353—1354, 1363—1376) si de Sinodul sau
patriarhal sa faca impreuna cu mitropolitul Antonie al Ilaliciului (1371—1391)
alegerile !ji hirotoniile pentru cele patru episcopii ale mitropoliei Haliciului :

132
Helm, Turov, Peremisl şi Vladimir-Wolhinsk, care nu aveau inca titularii lor,
fapt care confirma prestigiul de care se bucura Biserica Tarii Romanesti.

Avind in vedere ca poporul Tarii Romanesti a ajuns sa fie mult, aproape de

nenumarat şi pentru stavilirea propagandei si prozelitismului catolic, puternic si
continuu susţinut de regii apostolici Ungariei din dinastia de Anjou, in august
1370 s-a infiintat, la staruinta voievodului Vladislav-Vlaicu (1364—1377), cu
aprobarea patriarhului ecumenic Filotei (Philotheos) I Kokkinos, o a doua
mitropolie a Tarii Romanesti cu sediul la Severin, azi municipiul Drobeta Tr.
Severin, resedinta jud. Mehedinfi. Jurisdictia ei canonica se intindea asupra
Olteniei de azi si a partilor de peste munti, anume asupra tarilor Almasului si
Fagarasului, tara Severinului si poate in Banat peste regiunea din jurul Mehaliei.

Primul ei mitropolit a fost Antim Kritopol (1370—1381), numit ca mirean

Daniil Kritopol, fost dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. Mitropolia
Severinului a durat pina dupa 1405, cind se crede ca existenta ei a Incetat, in
Tara Romaneasca raminind doar o singura mitropolie.102

O serie de titluri onorifice, acordate in decursul istoriei de Patriarhia

Ecumenica mitropolitului Ungrovlahiei atesta, odata mai mult, importanta, rolul
deosebit si prestigiul de care se bucura Biserica Tarii Romanesti in sinul
Patriarhiei Ecumenice.

Astfel, din anul 1378, mitropolitul Tarii Romanesti purta titlul onorific de
Loctiitor al Amariein, care-l situa pe locul al 12-lea dupa patriarhul ecumenic.

Patru ani mai tirziu, din octombrie 1382, titularul sau a primit titlul onorific
de Loctiitor al Nicomidiei, care-i conferea dreptul de a ocupa locul al saptelea
printre mitropolitii dependent! de Patriarhia Ecumenica. Mai tirziu, catre
sfirsitul secolului al XlV-lea, i s-a acordat titlul onorific de Loctiitor al Ancirei,
azi Ankara, capitala Turciej, care-l situa pe treapta a 4-a dupa patriarhul
ecumenic.

In fine, la 10 octombrie 1776, patriarhul ecumenic Sofronie (Sophronios) al

II-lea (1774—1789) a ridicat scaunul mitropoliej Tarii Romanesti la treapta de
Loctiitor al scaunului de Cezareea Capadociei, titlul care conferea mitropolitului
Tarii Romanesti locul al 2-lea dupa patriarhul ecumenic, pe care l-a pastrat pina
la recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, la 25 aprilie 1885, de
catre patriarhul ecumenic loakim al IV-lea (1884—1886) si Sinodul Patriarhiei
Ecumenice.

102
Istoria Bisericeasca Universale, vol. II.
133
 Prin reorganizarea Bisericii Tarii Romanesti, in soborul din 1503, de catre
fostul patriarh ecumenic Nifon (Niphonos) al II-lea (1486—1488 ; 1497—
1498 ; 1502 ; 11 august 1508), care a condus mitropolia Ungrovlahiei intre
1503—1505, au luat fiinta doua episcopii, una la Rirnnicu Vilcea si alta la
Buzau, pentru care el a hirotonit doi arhierei. Nu se cunoaste inca data exacta la
care au inceput ele sa funcţioneze.

Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de

asemenea, pentru nevoile ei religioase catre Patriarhia Ecumenica de
Constantinopol. Astfel, in timpul voievodului Petru Muşat (1375—1391),
inainte de 1386, moldovenii au inceput tratative mai intii cu patriarhul ecumenic
Nil (1379—-1388), apoi cu patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389—1390
; 1391—1397), pentru infiintarea mitropoliei Moldovei sub jurisdictia canonica
a Patriarhiei de Constantinopol. Au fost trimisi succesori in Moldova de catre
Patriarhia Ecumenica ierarhii Teodosie, apoi, in 1392, leremia, deoarece aceasta
voia sa impuna Bisericii Moldovei, odata cu jurisdictia canonica, un ierarh
grec. Moldovenii n-au acceptat pe nici unul dintre ierarhii greci. leremia a ajuns
in 1393 loctiitor de mitropolit de Tirnovo, sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice,
dupa ce turcii au alungat, In 1393, pe patriarhul Eftimie de Tirnovo si au
desfiinţat patriarhia bulgara.103

Dupa tratative indelungate si obositoare, Patriarhia Ecumenica a cedat. La

26 iulie 1401 patriarhul ecumenic Matei I (1397—1410), printr-o gramata si o
scrisoare trimisa evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400—1432), a
recunoscut pe losif Musat, roman de origine si ruda apropiata cu familia
domnitoare, ca mitropolit al Bisericii Moldovei, cu resedinta la Suceava,
capitala tarii. El fusese hirotonit ca episcop, mai inainte de 1386, de mitropolitul
Antonie al Haliciului (1371—1391).

Mitropolitul Bisericii Moldovei purta in plus, ca si mitropolitul Tarii

Romanesti, titlul de prea cinstit si exarhul Plaiurilor, ceea ce arata ca si el avea
dreptul sa pastoreasca peste unele tinuturi din Transilvania, care, din punct de
vedere politic, depindeau de Moldova, cum au fost domeniul si Cetatea de
Balta, in comitatul Tirnavei si domeniul si cetatea Ciceului, in comitatul
Diibica, in nord-estul Transilvaniei.Transilvania a avut, de asemenea,
episcopiile ei, cum am vazut, in secolele X— XIII.

Dupa cum s-a constatat de pe al doilea strat de pictura in ordinea vechimii

de la biserica minastirii Rimet, jud. Alba, la 1377 pastorea in Transilvania
arhiepiscopul Ghelasie, fapt care adevereste in mod evident existenta unei vieti
bisericesti bine organizate in aceasta provincie la sfirsitul secolului al XlV-
103
Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.
134
lea.Vlahii sau romanii din Peninsula Balcanica au avut si ei in secolele XI —
XIV organizarea lor bisericeasca sub dependenta arhiepiscopiei de Ohrida. Ei s-
au aflat in conditii politice speciale.

La sfirsitul secolului al X-lea, in 971, imparatul bizantin loan I Tzimiskes

(969 — 976) a cucerit Bulgaria de rasarit, pe care a supus-o bisericeste
Patriarhiei de Constantinopol.Partea de apus a Bulgariei a fost cucerita intre anii
1015 — 1019 de imparatul Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), incit
din 1019 pina la rascoala fratilor vlahi (romani) Petru si Asan din 1185 —
-1186, intreaga Bulgarie a devenit provincie bizantina.

Pentru nevoile religioase ale populate! din Bulgaria, Vasile al. II-lea
Bulgarochtonul, prin trei diplome sau hrisoave, date intre 1019 — 1020, a
reorganizat arhiepiscopia greco-bulgara autocefala de Ohrida.

Dintr-o lista a eparhiilor supuse arhiepiscopiei de Ohrida de la inceputul

secolului al Xl-lea, aflam ca a 24-a dintre ele, ultima, se numea episcopia
vlahilor, fara sa i se delimiteze teritoriul de jurisdicţie.

Prin hrisovul al doilea din 20 mai 1020, imparatul Vasile al II-lea

Bulgarochtonul stabileste ca arhiepiscopia Ohridei are dreptul sa ia darea
canonicd... si de la vlahii care sint (raspinditi) in toata Bulgariaţ.

Dintr-o alta lista din secolul al XIII-lea, inserata in Notitia episcopatuum,

aflam ca episcopia vlahilor din Balcani purta acum titlul de tronul Vreanotei sau
al Vlahilor. Vreanota poate fi orasul Vranie asezat pe riul Morava de Sud, in
Serbia (azi in lugoslavia). (Ambele liste au fost publicate de H. Gelzer, in
Byzantinische Zeitschrift, I, 1892, p. 256—257).

Biserica Rusa. Mitropolia Kievului

Rusii au primit crestinismul sub principele Vladimir cel Mare (980 —

1015), la Kiev. Sub marele principe laroslav cel Intelept (1019 — 1054),
mitropolia Kievului, capata o mare important in Europa de rasarit. Inainte de
marea invazie mongola dintre anii 1237 — 1241, mitropolia Kievului avea sub
dependenta ei 15 episcopate.

In 1169, mitropolia Kievului si-a mutat resedinţa la Vladimir, in cnezatul

de Suzdal, iar din 1325 s-a stabilit la Moscova, care, din secolulai XIII-lea, a
devenit centrul politic al Rusiei. Mitropolitul Kiril al Kievului (1250—1280),
care fusese alungat de tatari, a introdus in sinodul convocat la Vladimir in 1274,
in Biserica si statul rus, nomocanonul numit Kormciaia Kniga, trimis de la slavii

135
din sudul Dunarii, la care, cu timpul, se vor adauga si alte rinduieli canonice
importante.104

Pana la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa (1438—1439) dintre greci si

latini, mitropolitii Kievuhii erau, cind greci, trimisi de Patriarhia din
Constantinopo], cind rusi. O serie de mitropoliti din secolele XIV—XV au
purtat titlul de mitropoliti de Kiev si Moscova.Infre anii 1241 si 1480, Biserica
Ortodoxa Rusa a suferit asupririle jugului mongol al Hoardei de Aur sau ale
Imperiului Kipceak, cu capitala in orasul Sarai, situat pe un brat al fluviului
Volga. La inceputul secolului al XII-lea s-a infiintat pentru credinciosii ortodoxi
ucrainieni episcopia de Halici, dependenta de mitropolia Kievului.Printr-un
hrisov dat de imparatul Andronic al II-lea Paleologul (1282—1328) in 1303—
1305, episcopia Haliciului a fost ridicata la rangu! de mitropolie, avind sub
jurisdictia ei eparhiile ucrainiene sau rutene din vest : Vladimir, Peremise, Lute,
Turov si Helm. Dupa 1328 Haliciui ajunge din nou episcopie supusa mitropoliei
de Kiev.Dupa 1341, scaunul de Halici a fost din nou ridicat la rangul de
mitropolie de patriarhul ecumenic loan al XlV-lea Kalekas (1334—-1347), dar,
din 1347, ajunge pentru a treia oara episcopie supusa Kievului.

In 1349, regele Poloniei Cazimir cel Mare (1333—1370) alipi la regatul

Poloniei catolice cnezatele ucrainiene de Halici si Lwow, iar prin 1352, hotarele
Poloniei s-au extins pina la marginile Moldovei de Nord.Pentru a impiedica
pretentiile ducilor lituani si ale cneziler rusi la tara Haliciului, a carei populate
era ortodoxa, regele Cazimir al Poloniei s-a adresat in 1370 patriarhului
ecumenic Filotei Kokkinos (1353—1354 ; 1364—1376), cerindu-i sa ridice
episcopia Haliciului la rangul de mitropolie, pe care l-a mai avut intre 1341—
1347.

Prin actul din mai 1371, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos si sinodul
sau patriarhal a aprobat reinfiintarea mitropoliei Haliciului, supunindu-i patru
episcopii sufragane si alegerea episcopului Antonie ca mitropolit al Haliciului
(1371—1391). Mitropolia Haliciului a avut strinse relatii cu mitropolia
Moldovei si mitropolia Tarii Romaneţti. Primii episcopi ai Moldovei au fost
hirotoniti inainte de 1386 de mi-tropolitul Antonie al Haliciului. In 1365 Kievul
a fost cucerit de principatul Lituaniei.Situatia Bisericii ortodoxe din mitropolia
Kievului s-a ingreuiat mult dupa 1386, in urma casatoriei principelui lituan
Wladislaw lagiello cu principesa catolica poloneza Hedwiga, Polonia si Lituania
formind acum un singur stat sub conducerea lui Wladislaw lagiello ca rege al
Poloniei si Lituaniei (1386—1434).

104
Istoria Bisericeasca Universala vol. II.
136
 Victoria marelui principe al Moscovei Dimitrie Ivanovici Donskoi (1363
—1389) din 1380, de pe riul Ugra, asupra tatarilor a intarit mult puterea
Moscovei. In 1395, puterea Hoardei de Aur a fost lovita mortal de un alt
conducator mongol, Timurlenk sau Tamer-Ian (1336—1405).O data cu statul
rus a crescut mult si importanţa Bisericii Ruse cu resedinta la Moscova.

Mitropolitul Isidor al Kievului si Moscovei, grec de origine, unul dintre cei

mai zelosi partizani ai unirii cu Roma, care a reprezentat Biserica Rusa la
sinodul unionist de la Ferrara—Florenta (1438—1439.i, intorcindu-se la
Moscova, dupa semnarea unirii de la Florenta din 6 inlie 1439, a proclamat
unirea Bisericii ruse cu Roma. Marele principe Vasile al Il-lea Orbul (1425—
1462) insa, stiind ca poporul rus nu vrea unirea cu romano-catolicii, l-a inchis.
Scapind din Inchisoare, Isidor s-a dus la Roma, unde papa Eugen al IV-lea
(1431—1447) l-a rasplatit cu demnitatea de cardinal.

Dupa arestarea si depunerea din scaun a mitropolitului Isidor, rusii au ales

in 1448 ca mitropolit al Moscovei pe lona, de neam rus, pentru care n-au mai
cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice ca pina acum, deoarece imparatul
Constantin al Xl-lea Dragases (1448—1453) si patriarhul ecumenic Grigorie al
Ill-lea (1443—1450) primisera unirea cu Roma, in ciuda marii nemultumiri a
clericilor si credinciosilor din Bizant.

Din 1448, prin alegerea mitropolitului rus lona, Biserica rusa s-a considerat
autocefala.

Patriarhul ecumenic leremia al Il-lea (1572—1573; 1580—1584 ; 1587—

1595) a ridicat la 26 ianuarie 1589 Biserica rusa la rangul de patriarhie, in
timpul tarului Fiodor (1584—1598). Un sinod al patriarhilor de Rasarit, intruniti
la Constantinopol in februarie 1593, a acordat patriarhiei ruse locul al 5-lea in
ordinea onorifica, dupa cele patru vechi patriarhate ale Rasaritului,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia si lerusalim.

Din timpul marelui principe Ivan al Ill-lea al Moscovei (1462---1505),

casatorit, dupa caderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453), cu Sofia
Paleologina, nepoata ultimului imparat bizantin Constantin al Xl-lea Dragases, a
inceput sa circule in Rusia legenda despre Moscova ca a treia Roma, care va
constitui baza ideologica a Imperiului tarist in epoca-moderna.

Calugarul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al Ill-lea

al Moscovei (1505—1533), intr-o scrisoare adresata acestuia, expunea emfatic
ideologia noii autocratii astfel : Moscova este mostenitoarea marilor capitale ale
lumii : Prima Roma a cazut sub pagini ; a doua, Roma a cazut sub turci ;
Moscova este a treia Roma, iar a patra nu va fi niciodata.
137
 URMARILE CRUCIADELOR
CLASICE

Urmarile politico-sociale ale contactului dintre

Occident si Orient

Cruciadele au insemnat cucerire si colonizare si, ca atarc, nici un

procedeu caracteristic cuceririi si colonizarii intr-un teritoriu strain nu a fost
exclus, dintre acestea cel mai izbitor fiind violenta si varsarea de singe atit de o
parte, cit si de alta, cuceritor si invins cazind rind pe rind victima razbunarii si
urii. Distrugerile de bunuri materiale, masacrele facute in timpul razboaielor,
purtate sub semn religios, nu pot fi elidate, dar ar fi o gresala ca in analiza
urmarilor cruciadelor accentul sa cada pe actul singeros. Departe de a fi o
,,nebunie colectiva", cruciadele au avut un scop politic precis, determinat de o
expansiune economics europeana, fapt ce a zagazuit pornirile spre jaf si silnicii,
inerente raboiului, consecintele cruciadelor fiind de la inceput nu numai
negative, dar si pozitive.

Din fenomenul crucial, istoria nu a consemnat doar amintirea

tragica a unor intimplari crude, ci si rezultatele decurgind din interferenta a
doua societati, fapt ce a dus la dezvoltarea formelor de viata materiala; si
spirituala; la apropierea dintre doua lumi care se credeau destinate sa se urasca
reciproc vesnic.

Cruciadele, pe linga confruntarea militara, au insemnat prima

dolaborare Orient- Occident, politica, sociala si economica, contactul dintre cele
doua civilizatii ducind la influente reciproce. Cruciatii apuseni au preluat unele
forme de viata si (civilizatie dintr-o lume mult mai veche decit cea occidentala
si deci profund civilizata, dar si Orientul cucerit s-a lasat atras de obiceiurile
intilnite la cuceritori, oameni mai independenti in actiunile lor, mai inventivi,
mai putin inchistati in traditie, obiceiuri pe care le-a imitat. Suportul politic al
acestor influente l-au constitui statele latine formate in Orient, ca rezultat direct
al cuceririlor facute de cruciati. Desi au avut un caracter efemer, ele au
contribuit ca timp de doua sute de ani coloane dc zec.i de mii de imigranti,
pelerini, negustori, razboinici, cu familiile lor, sa se deplaseze in aceasta parte a
lumii si o data cu ei au patruns si moravurile din Apus, pe care clasa dominanta
din Orient le-a adoptat in parte. De la Adriatica la Golful Persic - spunea
istoricul roman N. lorga — s-a petrecut o occidentalizare, mai mult sau mai

138
putin vizibila, de-a lungul celor doua sute de ani105. La rindul lor, cavalerii
apuseni au imprumutat ferme ale rafinamentului, luxului si culturii orientale,
care de data aceasta an fost raspindite in Europa, ele dovedindu-se a fi de
importanta majora si de durata, cu implicatii nebanuite atunci pentru
dezvoltarea ulterioara a societatii apusene, unde spiritul mereu innoitor al unei
civilizatii a facut ca influentele primite sa fie filtrate, prelucrate creator, in
conformitate cu orizontul noucapatat, cu dorinta de progres si specificul
european, incit, dupa alte doua sute de ani, cu greu se mai putea sti ca la baza
unei practici se afla o preluare orientala.

Spiritul novator s-a manifestat intii in structura statelor latine aparute in

Orientul Mijlociu. Cruciatii, dupa cucerire, au instituit un regim politic original,
bazat pe traditiile si institutiile europene, dar care, in conditiile economice si
sociale ale Palestinei, din momentul cuceririi ei si in contextul politic noucreat,
au evoluat intr-un sens diferit fata de Occident. Mai intii, statele nouintemeiate
au avut un caracter international, ele fiind rezultatul si expresia crestinatatii, nu
a unui regat sau altul. Precizarea ce se impune este ca aceasta crestinatate
orientala, proaspat creata, pandantul celei occidentale, nu a fost subordonata
imparatului german, conducatorul teoretic laic al statelor catolice, decit dupa
cruciada a Vl-a si atunci doar formal. Cruciadele au fost initiate de papalitate,
imparatul german a aderat doar incidental si nu totodeauna de comun acord cu
papa, de aceea teritoriile stapinite de cruciati s-au considerat depinzind direct de
scaunui apostolic roman, dar numai din punct de vedere religios106.

Desi statele latine nu au avut un caracter national, participarea, masiva a

francezilor la primele cruciade a facut ca in cuprinsul lor elementul francez sa
fie preponderent. De aceea, indiferent de apartenenta etnica, cruciatul era
numit ,,franc", statele noi formate erau conduse de dinastii franceze, limba
oficiala si de comunicare intre diferitele neamuri era franceza, institutiile
adoptate au fost si ele de esenta franceza.

O trasatura esentiala distinctiva a acestor state a constat in faptul ca

structura lor sociala nu s-a raportat la proprietatea funciara, la alte mijloace de
productie, cum indeobste s-a procedat in toate societatile. Criteriul impartirii in
clase a fost pur politic si religios. Indivizii au fost grupati in doua mari
categorii : invingatori ,,franci" catolici cu un statut privilegiat si invinsi
,,nefranci" intr-o stare de inferioritate, astfel ca musulmani si crestini necatolici
erau cuprinsi in aceasta categorie, in timp ce sub numele de ,,franci" era
desemnata intreaga populatie de origine europeana, indiferent de tara de unde
105
N. Iorga, Quelques observations sur les rapports entre la mondeoriental et les croises (extrait de „Melanges”),
f.a., p. 259
106
L. Brehier, L`Eglise et l`Orient au Moyen Age, paris, 1928, p. 89-91
139
provenea, fara deosebire de corditia sociala sau de ocupatie. Valurile de
colonisti, sositi ulterior, au fost si ei integrati in aceeasi categorie franca a
invingatorilor, desi nici ei, nici parintii lor nu luasera parte la cucerire. Era o
societate inchisa, traind dupa propriile ei legi si obiceiuri, numai ea dispunea de
intreaga proprietate funciara si de drepturi politice.

O alta caracteristica definitorie a statelor cruciate a fost aceea ca ele nu au

cunoscut nici o forma de asociere politica sau economica, de tipul comunelor
urbane, a ghildelor sau breslelor, fapt ce a marit considerabil autoritatea
principelui. Puterea in stat era centralizata, chiar daca, din nevoi administrativo-
militare, a fost adoptata, dupa exemplul occidental, ierarhia feudalo-vasalica.
Regii lerusalimului, prin masuri repetate, au impiedicat pe seniori sa uzurpe
atributiile suzeranitatii, iar pentru a sublinia ca ierarhia politica se opreste la
suveran, ei au adoptat, alaturi de institutia monarhica de tip occidental, elemente
orientale de manifestare a puterii, ca de pilda eticheta bizantina in ceremonialul
de curte : se invesmintau cu podoabe orientale pentru a-si sublinia rangul; in
fata lor era purtat un scut de aur pe care era incrustat un vultur ca simbol al
autoritatii depline, careia i se conferea un atribut divin, relevat si el printr-o
ceremonie si fast aparte. Regalitatea, insa, in ciuda acestor artificii nu a
imbracat niciodata forma despotica orientala. Curind ea a fost flancata de
asanumita Cour des Liges sau Haute Cow, o adunare a tuturor vasalilor si
valvasalilor, infiintata de Godefroy de Bouillon, care exercita un control
permanent asupra actelor regelui, avind putere de decizie in cazul succesiunii la
tron, fapt deosebit de important intr-un stat cu o monarhie efectiva, cum era cea
de la lerusalim. Era un tip nou de regalitate care respingea in acelasi timp
conceptia mai veche occidentala, a monarhiei fara control. Modelul a fost
receptat de Bizant si insusi bazileul a iesit din imobilitatea sa rituala.

Asadar, in regatul lerusalimului a existat o ingradire a puterii suveranului,

dar la o faramitare politica, cum s-a petrecut in Europa de Apus, nu s-a ajuns
niciodata. Starea aproape permanenta de razboi reclama o autoritate centrala
eficace, un sef militar ascultat de toti, caci nu numai soarta statului, ci si a
individului depindea de ordinea si protectia acordate de rege. Apoi conditiile
obiective insesi ale cuceririi favorizasera intarirea regalitatii. Nobilii cruciati, in
majoritate de origine modesta, altii razleti de proprii vasali,nu au fost in masura
sa incerce sa-si consolideze pozitii personale in stat. Multi s-au multumit cu
situatia de vasali directi ai lui Godefroy de Bouillon, s-au incorporat in ceea ce
se numea damns Godfridi cum spune cronica, iar urmasii lor au mostenit
acelasi statut fata de regalitate. La inceput, fondul funciar al statuiui se confunda
cu cel al regelui, iar primii suverani au evitat sa distribuie nobililor paminturi
intinse in schimbul unor servicii, dupa sistemul european, ei preferind mai
140
degraba sa le acorde ca feud veniturile unor domenii. Era o masura inteleapta,
dar foarte departe de ,,paradisul feudal" la care visasera nobilii, fapt ce i-a
dezamagit pe multi, iar pe unii dintre ei i-a determinat sa revina in Europa, ca
de pilda un Tancred de Sicilia sau un Raymond de Saint-Giiles. Din
secolul XII, regii au trebuit sa cedeze presiunii nobililor laici si ecleziastici, sa
procedeze la impartirea paminturilor, dar si de data aceasta autoritatea centrala a
actionat cu prudenta, avind grija ca teritoriui cel mai mare sa-i ramina ei. Astfel,
stapinirile propriu-zise ale regelui erau : lerusalim, Jerihon, Xaplus, Jaffa,
Acra, .Transiordania, incit seniorilor nu le-a fost usor sa manifeste tendinte-
centrifuge. In detinerea primului loc de catre rege ca proprietar funciar un rol
.important l-a avut faptul ca nobilii abia sositi, antrenati in lupte, rareori isi.
aveau asigurata descendenta, multi mureau chiar inainte de a intemeia o familie,
si in acest caz, potrivit dreptului feudal, pamintul, din lipsa de mostenitori,
revenea suzeranului. 0 intreaga legislatie, elaborata de primii regi, interzicea
cumulul de proprietati in mina unui senior, in plus, pe domeniile feudalilor
regele continua sa-si exercite prerogativele suzeranitatii. De pilda. simpla
prezenta a regelui pe un feud transforma curtea senioriala intr-o curte regala. Ca
sa se evite neintelegere privind raportul stizeranitate — suveranitate, regele
Amaury I a promulgat Assists sur la ligece prin care stimula ca toti nobilii, fara
exceptie, datorau juramint de fidelitate monarhului si obligatia nelimitata a
serviciului militar intre 15 si 60 de ani, cu singurul amendament ca regele
trebuia sa furnizeze cavalerului cal si echipament 107.

Desprinderea Antiohiei ca stat de sine statator a facut ca si aici sa se aplice

aceleasi prevederi, principele fiind. seful piramidei feudale, stapinul tuturor
paminturilor din principat, suzeran si suveran totodata.

Statele latine constitute in Orientul Apropiat in care autoritatea centrala se

anunta puternica sufereau de doua neajunsuri. Mai intii, teritoriul cucerit de
europeni nu era compact. El era intretaiat de oaze ocupate de musulmani ca:
Alep, Hamah, Damasc etc. Apoi, in interiorul statelor, populatia era amestecata
din punct de vedere etnic, lingvistic, social si religios, deci lipsita de unitate108.
Nici macar populatia ,,franca" nu reprezenta un monolit. Ea era stratificata in
mai multe categorii sociale distincte si antagonice, ierarhizata conform
structurilor vasalice in vigoare. Apartenenta la religia crestina ar fi trebuit sa fie
liantul dintre ea si populatia invinsa, nemusulmana, dar tocmai aici disensiunile
au fost dintre cele mai mari. Crestinii sirieni tineau de patru biserici : iacobita,
nestoriana, maronita si greco-ortodoxa, considerate de europenii catolici

107
J. Prawer, Histoire du Royaume Latin de Jerusalem, vol. I, p. 467 si urm.; E. Perroy, Les croisades 1095-
1204, Paris, f.a., p. 61-62
108
N. Iorga, op, cit., p. 261, R. C. Small, Crusading warfare. 1097-1193, p. 53-55
141
schismatice, deci pasibile de erezie, de aceea, chiar daca cruciatii au tratat cu
bunavoinţa pe crestinii indigent, bisericile lor au fost vaduvite de unele drepturi
pe care cu greu le mentinusera sub turci. Acum ele incep sa fie concurate de
biserica latina, care a impus o ierarhie ecleziastica de tip catolic, cerind
respectarea ei neconditionata. Patriarh al lerusalimului a fost numit un franc,
multe biserici ortodoxe, impreuna cu paminturile lor, au fost incredintate unor
prelati catolici. Maronitii, constrinsi, au acceptat in 1182 o unitate de cult cu
biserica latina, in schimb ortodoxii, iacobitii, nestorienii s-au opus categoric
oricarei unificari, iar starea de tensiune s-a permanentizat, mai ales ca acesti
crestini au fost pusi la dari la fel ca musulmanii, urmarea fiind ca ,,francii" din
eliberatori cum fusesera priviti la inceput — s-au trans-format in asupritori ai
crestinilor din Orient109.

Situatia s-a agravat in secolul XIII cind, cu toate masurile de prevedere

luate de regalitate sau de principii din Antiohia, tendintele de faramitare politica
si-au spus cuvintul. Senioriile, chiar daca nu foarte mari, au devenit tot mai mult
unitati militaro-administrative independente, dupa cum o demonstreaza Assises
de Jerusalem, o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile
clasice feudale, iar conflictele tot mai dese dintre feudali au intregit numarul
disensiunilor din interiorul statelor latine. Hibrid subred intr-o lume ostila, viata
lor nu va fi de lunga. durata, dar atit timp cit au existat, ele nu au ramas in afara
unor contacte cu celelalte state musulmane. Prima colaborare politica Orient-
Occident a fost alianta franco-damaschina din anul 1139 impotriva dusmanului
comun, Zengi. Ea a fost urmata. de alte intelegeri asemanatoare, din secolul
XIII, printre aliati numarindu-se si tatarii si chiar ,,asasinii din munti". Interesele
politice au schimbat optica occidentalului si a orientalului privind necolaborarea
cu un popor de o alta credinta, i-au invatat pe oameni sa se tolereze reciproc, tot
asa cum nevoile izvorite din viata cotidiana i-au apropiat pe ,,franci" de
,,nefranci", cu tot statutul lor diferit, atit de diferit, incit intr-un oras cucerit de
cruciati, musulmanii nu aveau voie sa circule pe aceeasi parte a strazii cu
crestinii.

Francii nu puteau ramine insa niste izolati. Ei nu adusesera de dincolo de

mare mina de lucru, iar in ceea ce ii privea, indiferent de conditia sociala avuta
la inrolarea in cruciada, ei nu au acceptat decit statutul de stapin. Daca voiau sa
traiasca in Orient si nu oricum, ci in indestulare, sa obtina plus produsul unei
societati, ,,francii" trebuiau sa se integreze ei, sa colaboreze cu localnicii, gasind
solutii sa nu fie inselati la tot pasul sau sa cada prada uneltirilor ascunse. Nici
invinsii nu aveau interes sa traiasca intr-o continua stare de tensiune cu noii lor
stapini, astfel ca raporturile ostile s-au atenuat treptat, lasind locul unor forme
109
R. Grousset, Les croisades, Paris, 1964, p. 76
142
omenesti de intelegere. Apropierea a fost explicabila si posibila, caci in fond nu
erau doualumi chiar atit de deosebite, cum pare la prima vedere. Ambele
societati, occidentala si orientala, dezvoltau forme feudale de viata, de aceea nu
este surprinzator ca mentalitatea razboinica, comuna si uneia si alteia,
mentalitate ce-i aruncase pe cruciati asupra musulmanilor, a constituit si primul
liant dintre ei, Razboinicul la mahomedani, la fel ca in Apusul Europei, era
inconjurat de admiratie si respect. ,,Francii" remarca istoricul N. lorga puteau
fi numiti de catre adversarii lor de religie salbatici, impuri, imorali, cavalerul
insa raminea demn de a fi pretuit 110. Institutia cavaleriei, cu codul ei moral, mai
ales independenta ce o acorda luptatorului, a impresionat patura conducatoare
locala. Spiritul cavaleresc, vasalitatea si omagiul au fost preluate, in
conformitate cu puterea de intelegere a orientalului prin ele stabilindu-se relatii
de prietenie intre nobili ,,franci" si aristocratii ,,nefranci". Multi razboinici
selgiucizi sau arabi s-au lasat investiti cavaleri de catre seniorii ,,franci" sau
principii lor. Astfel, despre fratele lui Saladin, Malik-Al-Adil, se povesteste ca a
fost adubat de doua ori : odata de catre contele Hugues de Taberie (1187), a
doua oara de insusi regele Angliei, Richard Inima de Leu (1192).

Carturarul arab Usama-Ibn-Munkiz marturisea aproape cu stringere de

inima ca ,,multi dintre franci s-au stabilit pe paminturile noastre si s-au
imprietenit cu musulmanii". Se numeau intre ei ,,frati", se vizitau unii pe altii,
cinstindu-se reciproc, respectind obiceiul tarii: de pilda crestinii nu serveau
musulmanilor carne de porc sau bauturi alcoolice 111. La musulmani, prietenia
avea valoare sacra, ne spune Usama-Ibn-Munkiz, prietenul nu putea fi jignit, de
aceea el insusi, imprietenindu-se cu un nobil francez, prefera, in discutiile dintre
ei, sa dea deseori raspunsuri ocolite decit sa-l ra-neasca cu vreun adevar
suparator. Tot la fel credinta, fidelitatea ce lega pe razboinici intre ei, odata
jurata, prima fata de toate celelalte raporturi intr-atit, incit facea adesea sa
paleasca cea mai neagra dusmanie si nu de putine ori cruciatii au fost salvati de
la moarte de catre adversarii lor de religie sau invers.

Spiritul cavaleresc a adus in Orient si principii proprii juridice. Duelul

judiciar, de exemplu, un obicei occidental, avind la baza dreptul privat, a fost
preluat din secolul XIII de patura conducatoare locala. Cit de mare a fost
influenta reciproca sub acest aspect, se poate vedea din miniatura manuscrisului
Ap'iid me oracio dco vitcmee, redind doi luptatori calare, un arab si un franc,
infruntindu-se ca intr-un turnir, armura cailor si a calaretilor fiind frapant de

110
N. Iorga, op, cit., p. 263-264’ v. Si relatarea cronicarului Usama-Ibn-Munkiz, in F. Gabrieli, Chroniques
arabes des croisades, p. 99-100
111
Usama-Ibn-Munkiz, Cartea indrumarilor, text redat in Hrestomatia po istorii srednih vecov, p. 350-352; v. Si
Chroniques arabes des croisades, p. 105-106, 109
143
asemanatoare, doar citeva artificii de imbracaminte si acoperitoarca cailor
iadicind ca este vorba de un crestin si un musulman112.

Marea majoritate a populatiei france era concentrata in orase, ca urmarea

starii permanente de razboi, a nevoii de aparare, pe care o gaseau intre zidurile
bine fortificate, precum si dintr-o dorinta de confort si lux, ambele fiind o
trasatura binecunoscuta a orasului oriental, oferind un mod de viata pe care
francii si l-au insusit imediat. Nobilii cruciati, spre deosebire de seniorii
europeni, locuiau in palatele din centrele urbane, confiscate de la proprietarii
lor, ca urmare a unui drept de stapinire promulgat imediat dupa cucerirea
lerusalimului. Atunci, spune Foucher de Chartres, ,,s-a stabilit obiceiul ca cel
care intra primnl intr-o casa, indiferent daca. era bogat sau sarac, primea, lua si
stapinea, casa, palatul si tot ce se gasea acolo ca un stapin, fara sa fie suparat de
cineva, astfel ca multi saraci au devenit bogati si nobili 113. Laicii au fost imitati
de clerici, iar Jacque de Vitry nota intrigat cum ,,ei s-au ingrasat datorita
mostenirii celui rastignit" si in loc sa aplice principiul: ,,paste oile tale", il
practicau cu nerusinare pe cel ce zice: ,,tunde oile tale" 114, incit mireni si clerici,
deopotriva, imitind aristocratia orientala, traiau in desfatare, inconjurati de
numeroase slugi musulmane, sclavi, aveau chiar si harem, copiii nascuti si
recunoscuti de tata avind dreptul la mostenirea parinteasca. Interioarele caselor
lor erau bogat impodobite, dupa moda orientala, stapinii uitasera deprinderile
europene, se invesmintau in haine lungi, crete si cu cute, purtau turban si
conduri, mincau mincaruri orientale, gatite de bucatarese sarazine. !ntr-un
cuvint, conchidea Jaque de Vitry, ,,incheind alianta cu turcii, ei erau bucurosi de
impacarea cu dusmanii lui Hristos115.

Cum multi cruciati venisera in aceste locuri fara familii, nici o lege nu i-a
putut impiedica sa contracteze casatorii mixte, ba chiar sa-si ia doua sau trei
sotii, sfidind legea crestina si imitind obiceiul pamintului. Mediul isi punea
amprenta asupra unei mentalitati ce parea de neclintit, aceea privind familia.
Papa Honorius al Ill-lea, in ajunul celei de a V-a cruciade, minios peste masura
din pricina accstui obicei, blestema pe crestinii din Siria si Palestiiia care aveau
mai multe femei si, spunea el, duceau o viata de desfriu imprumutata de la
orientali. Spaima papei nu era fara temei: nu numai ca legaturile dintre cruciati
si femeile musulmane erau frecvente, atit de frecvente incit intr-un sinod din
anul 1120 se propunea o pedeapsa aspra taierea nasului pentru barbatul cruciat
care ar fi indraznit sa se casatoreasca cu o necrestina; dar si clericii, indiferent
112
M. Erbstosser, The crusades, p. 116-117
113
Foucher de Chartres, Historia Hierosolymitanum. Recueil des historiens des croisades. Historiens
occidentaux, vol III, p. 359
114
Textul redat, in ibidem, vol I, partea I, p. 551
115
Vezi si textul lui Usama-Ibn-Munkiz, in F. Gabrieli, op. cit., p 105-107, 110-111
144
de rangul ierarhic, traiau cu concubine in vazul tuturor. Insusi Heraclius,
patriarhul lerusalimului, se lasase molipsit de obiceiul la moda, iar cruciatii
amuzati poreclisera pe femeia instalata cu toate onorurile in casa sefului
bisericii ,,Doamna patriarh"116. Practica ameninta sa se raspindeasca si in
Europa printre nobilii intorsi din cruciada. Contele de Turingia, Ernest von
Gleichen, cruciat in armata lui Frederic al II-lea, probabil un liber cugetator, ca
si imparatul sau, desi era insurat cind a plecat in cruciada, a inai contractat o
casatorie in Palestina. Intors la Erfurt, cu noua sa sotie, o turcoaica dupa cum s-
a spus, menajul in trei a continuat se pare in conditii destul de armonioase, iar
placa de mormint il infatiseaza pe conte intre cele doua sotii ale sale, ca o
dovada ca distinsul senior nu a vrut sa se desparta de ele nici in moarte si ca,
mai ales, nu i-a fost tearca de scandal, desi fapta sa era pasibila de pedeapsa
excomunicarii117. Blestemele, amenintarile papii nu mai impresionau ca in trecut
insa, iar celor din Orient nici nu le pasa de ele, de aceea pontiful a trebuit sa
treaca cu vederca diferitele practici neconforme cu dogma crestina.

Influentele asupra colonistilor nu s-au oprit aici. Multi dintre ei s-au

integrat atit de bine in lumea orientala incit au sfirsit prin a imbratisa
mahomedanismul. Unul din aceste numeroase cazuri este relatat de Joinville. Pe
cind francezii se aflau blocati pe cursul Nilului, la Mansurah, in una din zile pe
corabia regelui a urcat un turc bogat invesmintat. El a oferit lui Ludovic cel
Sfint lapte si flori, adresindu-i-se in frantuzeste, fapt ce a stirnit mirarea tuturor
seniorilor aflati de fata si a regelui deo-potriva. Intrebat cine era, a raspuns ca se
nascuse in Provins (Franta, ca facuse parte din armata lui Jean de Brienne, cu
care venise in Egipt in cursul celei de a V-a cruciade. Dupa incheierea pacii, el
ramasese pe loc. se casatorise cu o egipteanca si ajunsese un mare proprietar de
pamint. Joinville, incapabil sa inteleaga preferinta francezului, l-a mai intrebat
daca nu se temea de pacat si pedeapsa iadului. Raspunsul a fost categoric: decat
credincios sarac, mai bine pacatos bogat, caci ,,daca ma intorc la voi spusese el,
nu voi avea decit saracie şi reprosuri; in fiecare zi mi se va spune: iata
renegatul! Prefer sa fiu bogat si linistit" 118. Insistentele lui Joinville au ramas
fara efect. Omul se aclimatizase locului, avea familie, avea. copii. Franta,
obiceiurile, credintele din casa parinteasca ramasesera o amintire din trecut,
insotita, poate, citeodata de nostalgia dupa tinuturile parasite, dar realitatea era
mai puternica, iar soarta o considera ireversibila.

Urmarea casatoriilor mixte contractate de ,,francl" sau a legaturilor

extraconjugale a fost nasterea in Orient a unui numar mare de metisi, numiti in

116
M. Erbstosser, op. cit., p. 134
117
Ibidem, p. 199
118
Vie de |saint Louis par le sire Jean de Joinville. Les Chroniqueurs de l`histoire de France, p. 450
145
documente ,,poulains", cu un statut propriu, apartinind bisericii catolice si, deci,
bucurindu-se de privilegiile tatalui. Ca structura psihica ei erau, insa, adevarati
orientali, ceea ce il facea pe Jacque de Vitry sa-i numeasca ,,generatia stricata si
pervertita, crescuta in desfatare, slabi ca femeile, obisnuiti mai mult cu baia
decit cu lupta", gata oricand sa .,,se imbogateasca luand cinci piei pelerinilor,
atunci cind trebuiau sa Ie vinda ceva sau sa-i gazduiasca"119.

Populatia ,,franca" in marea ei majoritate, desi locuia in orase, era mare

proprietara de pamint. Dar domeniile feudale au primit aici o structura diferita
fata de cele din Occident. Ele nu dispuneau de rezerv, adica de pamint destinat
exploatarii directe de catre senior, nu beneficiau de o resedinta senioriala,
jucand rolul de centru administrativ. Pe proprietarul ,,franc''' mi-l interesa modul
in care era exploatat pamintul, tot ceea ce-l preocupa era sa-i parvina taxele de
la taranii dependenti, alcatuiti din populatia ,,nefranca". De aceea in mediul
rural practic nu s-a schimbat aproape nimic. A avut loc doar o substituire de
proprietari, fara ca sa devina cruciatii agricultori 120. Satele intemeiate de
colonistii ,,franci" au fost o exceptie, putine la numar, taranii europeni fiird de
fapt tot mari proprietari, deoarece un cap de familie a primit in jur de 62 ha, pe
care desigur, posesorul nu le-a putut lucra. singur. Mina de lucru era Iocala,
taranilor indigeni lasindu-li-se dreptul de a trai dupa vechile datini, conditia lor
juridica fiind dependenta, dar fara a fi fost transformati in serbi. Li s-au impus
doar obligatii de natura fiscala, in rest aveau libertatea sa se autogospodareasca
pe pamintul al carui stapin era proprietarul ,,franc".

Asadar, la tara cadrul de organizare feudala dupa cucerirea ,,franca" a fost

satul (casella). Comunitatile rurale, foarte mici ca numar de gospodarii, caci
majoritatea populatiei traia la orase, erau conduse de un rais sau mukhta-y, el
fiind cel ce raspundea in fata seniorului de plata taxelor, renta in produse sau in
munca nefiind cunoscuta pe domeniile din Orient. Mukhta-rul, pe linga atributii
administrative, indeplinea si o functie juridica, arbitra conflictele mai grave,
pentru cazurile mai usoare, civile, taranii fiind judecati de catre tribunalele
religioase ale comunitatii din care faceau parte, fie ele musulmane sau crestine.
Practica mai veche, nu numai ca a fost mentinuta de ,,franci", dar a fost si
extinsa, dat fiind ca pe ei nu-i interesa nici natura proceselor, nici procedura
juridica folosita, ci numai perceperea amenzilor platite de vinovati, sarcina de
care mukhtarul avea grija sa se achite fata de senior cu promptitudine.

Populatia ,,nefranca" din comunitatile urbane a fost si ea lasata sa se

autoadministreze, caci mestesugurile, cit si comertul au ramas mai departe, si
dupa formarea statelor latine, in mina populatiei indigene. Orasenii erau grupati
119
Textul redat, in Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux, vol I, partea I, p. 551
120
C. R. Small, op. cit., p. 57-60
146
in cartiere dupa nationalitati : sirieni, greci, armeni, arabi, evrei, acestora din
urma permitindu-li-se sa se reintoarca in orasele de unde fusesera izgoniti in
timpul cuceririi. Fiecare grup etnic isi avea propria biserica si, independent de
apartenenta religioasa, orasenii, in totalitatea lor, formau, ca si in Europa
occidentala, o populatie libera din punct de vedere juridic, astfel incit ,,francii"
au acordat oraselor dreptul de a avea un organ propriu insarcinat cu
supravegherea ordinei numit Curia fondae, in acelasi timp el fiind si un
tribunal121.

Cele mai insemnate urmari ale cruciadelor din punct de vedere al

amploarei, al duratei sau al implicatiilor lor in evolutia ulterioara a societatii au
fost totusi cele privind Europa. Astfel, procesul de centralizare a statelor
apusene, de intarire a monarhiei, a fost mull inlesnit, pe de o parte, ca o
consecinta a mutarii teatrului de razboi in Orient, pe de alta parte, prin
inlaturarea pentru un timp indelungat a nobililor si a armatelor lor din tara.
Aceasta a permis extinderea ,,pacii publice" la nivel national si interstatal, a
lasat ragazul autoritatii centrale sa-si faureasca o baza materiala, sa elaboreze
nestingherita institutii noi de guvernare, pretextul fiind uneori, ca de piIda in
domeniul fiscal sau juridic, cruciada. Puterea economica a marii nobilimi a
slabit in urma expeditiilor repetate in Orient, potentialul sau numeric a scazut.
Feudalii reveniti in patrie erau nevoiti sa caute protectia regalitatii, sa
colaboreze cu ea, nu sa i se opuna. In Orient, ei invatasera ce avantaje pot avea
intr-un stat cu o monarhie autoritara, mai ales ca aceasta nu insemna inlaturarea
lor de la conducere, ci dimpotriva implicarea lor in viata politica in forme
superioare. Pofta de anarhie le trecuse, ea nu mai era asociata cu notiunea de
libertate a nobilului. Din secolul XII, lupta se va duce pentru detinerea unor
functi in stat, la adapostul caroia nobilii sa-si impuna drepturile. Cruciadele au
obligat autoritatea laica si ecleziastica la o colaborare, incit, si din acest punct
de vedere, tensiunea interna a slabit, conflictele incepute, sau pe cale sa
izbucneasca, fiind mult atenuate, fapt ce va lasa regelui cimp liber de actiune. In
ceea ce priveste lupta dintre sacerdoriu si imperiu, ea a capatat noi accente,
tinind de dorinta de supremarie universala, papa obtinind, fara indoiala, in
cursul secolelor XII—XIII un ascendent asupra imparatului.

Sub aspectul evolutiei relatiilor feudale in Occident cruciadele au marcat o

cotitura in viata sociala. Institutia cavaleriei s-a definitivat, dezvoltind
sentimentul solidaritatii dintre cavaleri, urmare directa a pericolului si al
departarii de cercul familial. Dcsi influentele dintre razboinicii de ambele religii
in Orient nu au putut fi evitate, codul moral al cavalerului a evoluat intr-un sens

J. Prawer, op. cit., p. 465-466; E. Perroy, op. cit., p. 66-73; N. Iorga, La France de Terre Sainte, Bucuresti,
121

1934, p. 99
147
propriu, in conformitate cu mentalitatea europeana, inscriind forme de
emancipare a individului de ambele sexe. Femeia, fie ca insotea barbatul in
cruciada, dar, mai ales, cind ramanea acasa, era stapina deplina a castelului; in
absenta sefului, ea a dobindit o libertate de miscare, de gindire, de actiune,
tradusa prin titlul pe care doamna il purta (ducesa, contesa etc., titlu efectiv, nu
onorific), prin curtea proprie, cu putere de decizie si nucleu al unui viitor mediu
social si cultural. O ideologie religioasa avea sa consfinteasca codul cavaleresc,
inscriind pe linga privilegiile rezervate bisericii, o solidaritate umana, din care
femeia nu numai ca nu era exclusa, dar pozitia ei in societate isi gasea
corespondent in cultul Fecioarei Maria, care se dezvolta in Occident, nu
intimplator din secolul XII. Nici un fel de influenta orientala in codul
razboinicului privind relatiile dintre sexe: femeia privita ca o impuritate, cum
religia mahomedana o prescria, sclava a barbatului, nu a prins nicicand in
Europa occidentala, dimpotriva cavalerul datora respect femeii, in general, si
credinta uneia singure; indiferent de purtarea sa, mai mult sau mai putin
libertina, se angaja sa o slujeasca ca pe propriul senior. 122 Departarea, dorul de
casa au sporit valoarea femeii, in care nobiilii cruciati vedeau insasi chezasia si
simbolul familiei. Apartenenta la o familie cu prestigiul marit prin participarea
unui membru al ei la cruciada devenea o preocupare obsedanta la nobili,
transpusa in aparitia blazonului.

Heraldica, o caracteristica a evului mediu occidental, s-a nascut odata cu

cruciadele. Un fapt de vitejie in confruntarea cu ,,necredinciosii" se dorea
imortalizat pentru posteritate. La inceput, nobilii intorsi din razboiul in Orient
obisnuiau sa aduca cu ei steagurile capturate si sa le aseze, la vedere, in
castelele lor, ca indiciu al gloriei repurtate. Curind ele au fost incrustate pe
mobile, iar mindrii seniori au vrut sa le figureze pe imbracaminte si armura, mai
ales pe scut. Cum steagul era prea mare pentru a fi reprezentat intr-un spatiu
restrins, s-a recurs la o comprimare a faptului in sine, la o redare schematica, a
lui. Astfel, in locul podului aparat de cavaler, s-a trasat un arc, in locul turnului
cucerit, un crenel etc., fondul ecusonului fiind culoarea steagului capturat cu
ocazia respectiva. Asa a aparut blazonul, caruia i s-au adaugat apoi semne
aluzive la obiceiurile, animalele sau plantele intilnite in Orient. Ideea a fost
adoptata si din motive strict militare. Armatele foarte numeroase, angajate intr-o
lupta in Orient, reclamau un mijloc prin care corpurile de oaste sa se distinga
unele de altele, sa se recunoasca si acesta a fost insemnul conducatorului.
Armura insasi avea sa sufere unele modificari: pe linga scutul cu blazon, a
aparut coiful cu cimier (decorat in partea superioara cu animale) si aparatoarea
de la ceafa vol-e), aceasta adaugire datorindu-se nevoii de a-i feri pe luptatori de

122
Fr. Herr, L`Univers du Moyen Age, p. 180-181, H. I. Marrou, Trubadurii, Bucuresti, 1983, p. 119-160
148
dogoarea soarelui si din care se vor naste, mai tirziu, lambrechinii, cu scop pur
decorativ. Mantia usoara aruncata deasupra armurii, valtrapurile ce invesmintau
caii aveau acelasi rost de a impiedica metalul armurii sa se incinga de caldura,
dar cavalerii nu vor renunta la ele nici cind vor reveni in Europa, le vor
impodobi cu blazon, la fel si vesmintele, blazon care, o-data aparut, a devenit
ereditar si el avea sa defineasca de acum inainte nobletea si vechimea unei
familii.123

Cruciadele au contribuit si la dezvoltarea dreptului feudal. S-a instituit o

procedura mai rapida pentru ca nobilii implicati intr-un proces si dornici de a se
face cruciati sa poata participa la expeditia proiectata. S-a interzis ca feudalii sa
fie citati in fata unor curti de judecata, aflate in afara diocezei lor, iar ca un
privilegiu suplimentar ei au fost scutiti de unele obligatii datorate suzeranului.
Tot in vederea deplasarii pe tarimuri departate, nobililor li s-a permis sa dispuna
de paminturile lor intr-o masura mult mai mare decit se obisnuise pina la
sfirsitul secolului XI si anume li s-a dat dreptul de instrainare a feudelor prin
vinzare, zalogire sau ipotecare. Practica s-a instituit chiar de la inceputul
cruciadelor si a fost legalizata din dispozitia papei Eugen al Ill-lea in anul
1145.124

Dreptul feudal a inregistrat schimbari si in ceea ce privestc marea masa a

producatorilor directi, taranimea. Desi expeditiile in Orient necesitau cheltuieli
suplimentare din partea feudalilor, pe care acestia au incercat sa le acopere
printr-o sporire a darilor impuse taranimii dependente si deci la tara pe
domeniile senioriale exploatarea a crescut, cruciadele, in ansamblu, au stimulat
procesul de emancipare a taranimii, grabind sclumbarile inter-vonite din motive
econoraice in exploatarea domeniului. Mai intii, pentru ca eliberarea din serbie
se facea prin rascumpararea cu bani pe care nobilii erau bucurosi sa-i obtina
indiferent pe ce cale, apoi taranului emancipat i se cuveneau toate obligatiile in
una singura, censul, platit in bani la date fixe, cu posibilitatea de a fi recalculat
in functie de fluctuatiile pietii. In sfirsit, prin emanciparea taranimii de pe
domenii, seniorii au incercat si au reusit sa opreasca exodul spre Orientul
Mijlociu. Din secolul XII, statutul de hospites in propria tara sau aiurea in
Europa, ii ispitea mai mult pe tarani decit instrainarea intr-o lume necunoscuta,
unde se convinsesera ca nu-i astepta o viata de paradis, ci, dimpotriva, erau
expusi la tot felul de pericole. Emanciparea taranimii a marit posibilitatea unei
exploatari mai rationale a domeniului, prin sistemul fermajului, si a dat nastere

O. Neubecker, La grande livre d`heraldique. L`histoire, l`art et la science du blason, Paris, 1977, p. 6
123

J. Brundage, Medieval canon law and the crusades, p. 174-177; N. Iorga, La France de Terre Sainte, p. 100-
124

101
149
unor reguli de succesiune mai riguros elaborate, ambele consecinte permitind o
imbunatatire a formelor de viata la tara.125

Schimbari similare in dreptul feudal au fost provocate si de orase a caror

activitate economica se intensifica in urma contactului Orient — Occident.
Puterea banului a adus si aici o emancipare a orasenimii din dependenta fata de
seniori. Orasele si-au rascumparat libertatea primind carte de privilegii, o
jurisdictie proprie si v.n drept de autoadministrare.126 Asadar, in progresul
Europei apusene, intre secolele XII—XIV, cruciadele au avut un aport deloc
neglijabil, evolutia social-poiitica fiind insotita de o dezvoltare economica
corespunzatoare.

In concluzie, putem considera ca marile expeditii militare de cucerire

initiate de papalitate si de feudalitatea din Europa apuseana in bazinul estic al
Marii Mediterane se inscriu, pe un plan mai general, in lupta mai vveche,
inceputa din perioada antichitatii, pentru dominatia asupra tarilor din Asia
anterioara, indeosebi a Siriei si a Mesopotamiei, precum si a statului egiptean.
Aceste tari, prin bogatiile lor, prin gradul inalt de civilizatie la care ajunsesera
au exercitat o puternica actiune asupra lumii vest europene. Prin teritoriile lor
treceau cele mai importante drumuri ale comertului international din acele
vremuri. Dupa cum se stie, inainte de cruciade s-au purtat pentru stapanirea lor
lupte indelungate intre Bizant si Iran, intre Iran si statele arabe, intre Bizant si
statele arabe. La finele secolului al XI-lea au luat parte la aceste lupte si statele
feudale din estul Europei. Principalii protagonist ai Cruciadelor au fost
papalitatea, feudalii apuseni, unele orase italiene si o parte a taranimii.
Papalitatea, initiatoare si permanenta, organizatoare a cruciadelor, a urmarit
restabilirea dominatiei ei in Imperiul Bizantin si in bazinul estic al Mediteranei,
actiune care facea parte din politica mai larga de dobandire a suprematiei
universal. Feudalitatea apuseana, prezenta si ea la toate cruciadele, a tintit fie la
injghebarea unor noi formatiuni politice (mari feudali) fie la dobandirea unor
proprietati funciare. Orasele maririme italiene s-au folosit de cruciade pentru a-
asi intari pozitiile lor economice din Mediterana Orientala si pentru a obtine noi
debusee comerciale. Taranimea, desi a constituit, dupa cum am vazut, un factor
important, care a dus la declansarea primei cruciade, n-a participat decat la
prima parte a acesteia, cruciada saracimii.

Privite intr-o perspective mai larga, cruciadele pot fi considerate, de

asemenea, ca o prima expansiune coloniala, intreprinsa dincolo de granitele
continentului European. In legatura cu aceasta, trebuie facuta precizarea ca ea
125
G. Duby, L`Economie rurale et la vie des campagnes dans l`Occident medieval, Paris, 1977, vol I, p. 134 si
urm.; vol II, p. 78
126
G. Fourquin, Histoire economique dans l`Occident medieval, Paris, 1969, p. 240-241
150
nu a fost niciodata asa cum s-a afirmat uneori si o colonizare agrara.Acest punct
de vedere sustinut de istoriografia mai noua se intemeiaza pe faptul ca populatia
rurala din satele cruciate era formata exclusiv din autohtoni, sirieni crestini sau
musulmani.

Armata statelor cruciate era alcatuita din cavaleri si ostasi angajati cu plata.
In fruntea armatei se gasea regele, care, in ciuda puterii sale limitate, putea sa
obtina servicii directe de la vasalii vasalilor sai la fel cum facea si regele Angliei
in aceasta vreme. Un alt lucru care trebuie consemnat e acela ca statele cruciate,
spre deosebire de restul lumii crestine, durata serviciului militar nu era limitata
in timp.

Pentru apararea eficienta a teritoriului detinut, cruciatii au ridicat un sir de

cetati, mai toate situate in punctele cele mai nevralgice. Tot in vederea pastrarii
teritoriilor cruciate au fost intemeiate ordinele militare calugaresti in care
pietatea crestina era impletita cu indeplinirea unor atributii exclusiv razboinice.
Componentii unor ordine ca cel al ospitalierilor, al templierilor sau al
cavalerilor teutoni au format baza armatei crestine din statele cruciate.
Bucurandu-se de deplina incredere, lor li se incredinta de obicei apararea
punctelor cele mai primejdioase. Ei au daunat insa lumii crestine prin orgoliul
nemasurat, prin setea foarte putin crestina de imbogatire, prin repetatele acte de
insubordonare.

Cruciadele au contribuit apoi la dezvoltarea navigatiei maritime. Datorita

lor, dupa cum se stie, constructiile navale, ca si alte activitati legate de
transporturile pe mare au luat un deosebit avant. Tot ele au constituit de
asemenea un excelent mijloc de inavutire a unor state occidentale. Din porturile
Levantului, dupa debarcarea cruciatilor, comandantii de nave au incarcat in
calele corabiilor lor mari cantitati de produse orientale ca mirodenii, alaun,
obiecte de lux; produse pentru care le vindeau in Italia sau aiurea la preturi
foarte mari. Acest trafic cu produse orientale a a dus in special oraselor
maritime italiene mari cantitati de aur, cu care ele au compensat lipsa cronica a
produselor agricole. Tot cruciadele au fost acelea care au determinat aparitia
unui tiop de asociatie financiara cum ar fi Societatea Comanditara.127In sfarsit,
datorita cruciadelor, Europa a descoperit in buna masura cultura si civilizatia
Orientului dupa cum statele din Asia Mica au luat cunostiinta de cultura si
civilizatia vechiului continent care incepea sa iasa din intunericul Evului Mediu
timpuriu.

127
Societate comerciala in care membrii numiti comanditari, cu toate ca depus fonduri banesti, nu participa nici
la conducere, nici la gestiune.
151
 Bibliografie

Al. Cioranescu, Documente privitoare la istoria romanilor culese din

arhivele din Simancas, Bucuresti, 1940

Viata si ispravile sultanului Az-Zahir-Baibars, trad. De N. Iliescu,

Bucuresti, 1987

J. Brundage, Medieval Canon Law and the Crusader, Londar, 1969

N. Ciachir, Soliman Magnificul, Bucuresti, 1972

Al. Cioranescu, Petru Rares si politica orientala a lui Carol Quintul,

Bucuresti, 1936

L. Boia, La fin du monde, une histoire sans fin, Paris, 1989

A. Luchaire, Inocent III. La question d`Orient, Paris, 1911

I. Gramada, Cruciadele, Bucuresti, 1961

N. Iorga, Breve histoire des croisades, Paris, 1924

S. Columbeanu, Cruciadele, Bucuresti, 1971

Florentina Cazan, Cruciadele, Bucuresti, 1990

152
 Curicullum Vitae

M-am nascut la 14 octombrie 1982, ca fiu al lui Neculai si al Ecaterinei, in

orasul Busteni, judetul Prahova. Clasele elementare I-XII le-am terminat in
orasul Azuga. In toamna anului 2002, in urma examenului de admitere am
devenit student al Facultatii de Teologie Ortodoxa Sf. Mc. Filofteia din Pitesti.
Pentru titlul de licentiat in Teologie ma prezint cu teza de licenta intitulata
Cruciadele.

Iovu Ciprian

Pitesti 2007

153
 Declaratie

Subsemnatul, Iovu Ciprian, absolvent al Facultatii de Teologie Otodoxa

Sectia T.A.S, declar pe propria raspundere ca nu am folosit la redactarea lucrarii
de licenta alte materiale decat cele indicate la bibliografie si in subsolul
paginilor.

Iovu Ciprian

Pitesti 2007

154