P. 1
Scrisoarea I de Mihai Eminescu

Scrisoarea I de Mihai Eminescu

|Views: 589|Likes:
Published by Lu.Ana

More info:

Published by: Lu.Ana on Feb 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as ODT, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/19/2014

pdf

text

original

Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru prima data in „Convorbiri literare” la 1 februarie

1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori. El abordează în cadrul mai larg al relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.

[modifică] Structura
Poemul se grupează pe două coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este înfăţişată în două ipostaze: Prima, aceea de cugetător, dă nastere unei meditaţii filozofice. A doua, accea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Aceasta dublă înfaţişare a omului de geniu e încadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaţiei.

[modifică] Compoziţia
Poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei. În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. În opoziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnişcientă aflată sub zodia eternităţii, adică a timpului universal, fără început şi sfârsit. Astfel în această parte, poetul introduce două motive romantice dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare", şi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate". În partea a doua - versurile 7-38 - nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al făpturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor şi motivelor şi are ea însăşi structura de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la "mişcătoarea marilor singurătate", la ţărmuri, palate şi cetaţi şi de aici "în câte mii de case lin pâtruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !". Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfăţişeaza într-o serie de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la bătrânul dascăl care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană şi anume identitatea în faţa morţii: "Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !". După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare: "Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic". Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mişcarea unui punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică, lumea cea mare e "vis al nefiinţei", al hoonului iniţial care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si neschinăria omului comun. Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele luminirii planetele se arunca rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce "Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie". După aceste peisaje contemplative, poetul trece la

nu mai poate obţine recunoaşterea meritelor sale nici măcar în posteritate pentru că incompetenţa (şi nepăsarea) comoditatea şi şeaua credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere. Pentru că "Astea toate te apropie de dânşii. Limbajul artistic: metafora. alături de frumuseţile eterne ale naturii.. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct. cu ochii verzui. Eminescu a scris ulterior o poezie considerată a fi un fel de profesiune de credinţă. junilor corupţi. izvorâşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul funebru. peste un veac. a seninătăţii reci. neîncrezător. ci se adresează chiar cititorului. În cazul acesta dascălul . păcatele şi vina / Oboseala. / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări. ci la destinele indivizilor lumii terestre. Pornind de la tiparul horatian. cel mult "aticismul". Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o". iar pendantul ipocrit. Aceste poeme sunt consacrate unui prieten. cu privire la soarta geniului în posteritate: Scrisoarea I. comparaţia dezvoltată. slăbiciunea. metafora interogativă. În partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţiale. au ca model Epistolele poetului latin Horaţiu pe care îl numea “seninul Horaţiu“ şi de la care învăţa lecţia Atalaxiei. / Printre tomuri bracuite aşezat şi el. răutaţi şi mici scandele. Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: "Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?. creaţii ale maturităţii sale artistice./ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. procedeu tipic romantic. aşezându-te la coadă. Fascinat încă din timpul studenţiei de cosmogonie.. trăirea plenară “carpe diem“. Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a filistinului. lumea semenilor săi. / În vro notă prizărită sub o agină neroadă". toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pamânt".nu mai poate aspira la nemurire. cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu omenirea întrega: "Unul e în toţi. Impesibilitatea cunoaşterii proprie vieţei . Toate Scrisorile eminesciene au ca temă condiţia omului superior fiind construite pe baza antitezei. un brac. Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică scris de Eminescu.clară considerarea operei omului de geniu la direcţia rău voitoare a invidioşilor: "Şi când propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost.reflecţie./ O să-şi bată alţii capul so patrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui. De la Horaţiu Eminescu împrumută strofa safică formată din trei versuri lungi de cinci picioare şi dintr-un vers mai scurt numit adonic de două picioare. motivul nemuririi “non omnis moriar“ şi nu în ultimul rând ideea de efemeritate a vieţii “pulvis et umbra sumus“. căreia-i vor găsi "pete multe.pentru că singura clipă sigură de existenţă e cea prezentă . unui apropiat sau unui protector. operă literară scrisă sub formă de . tot astfel precum una e în toate"(după textele indice ).. Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în.. tu rămâi la toate rece! –nil admirari“. crudul şi tristul adevăr al identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolalta în perspectiva morţii: "Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!". Titlul este sugestiv “o creaţie în sine“ (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile simbolice şi filosofice ale textului precum şi vocabula “Scrisoare“. totul rezumându-se la "biografia subţire".omului de geniu . Eminescu nu-şi alege un destinatar. Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. dar nu depăşesc sfera unei dedicaţii amicale. zodia luminii selenare ce dezvăluie. Cele cinci Scrisori ale lui Eminescu. pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete. / Colbul ridicat din carteţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri. a retragerii “Ca să nu-ndrăgeşti nimic. contemplarea proprie vieţii şi a vieţii lumii sale. spiritul satiric “sarja“ contra Epigonilor. de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic. eleganţa limbii.". dorinţa de-a-ncununa cu laur înaintaşii din trecut. "în vro nota prizărită sub o pagină neroadă". apărut pentru prima dată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. va pune la "cântar" peste un veac.

al fenomenalului. “ Amintirea ţine de categoria departelui. al imediatului. de cei care nu mai sunt văzuţi. Compoziţional. a-temporal şi a-spaţial . discursul liric este alcătuit din şase părţi. aruncându-i în umbra eternităţii şi-a uitării “La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi. / Altul caută în lume şi în vreme adevăr. al ieşirii din timpul real. / Când nu s-acundea nimic. Poetul apelează din nou la negativismul schopenhaurian în ceea ce priveşte identitatea omului în faţa morţii : “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii“ şi la ideea că moartea nu alege. de unde rezultă muzica sferelor şi ideea că Universul este armonios. gârbovit şi de nimic. fie puternici. este mereu în căutarea adevărului şi a cunoaşterii omul comun. Augustin “amintirea este calea spiritului şi chiar o creaţie a lui. / Îşi înfunda gâtu-n guler şi bumbacul în urechi. chiar şi de copilăria noastră. deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. sugerat de bătăile ceasornicului “Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare“. conţinând 710 sfere concentrice. simbol al “ritmurilor biologice: Astru care creşte. a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii. care. “ ne separă de cei dispăruţi. asemenea cu cea a omului (…)“ (ALIT. Fie genii ori neghiobi! “ În cadrul vastei diversităţii umane apare contrastul între omul de geniu şi omul comun. sugerându-se pe de altă parte şi gradul de cunoştinţe al bătrânului dascăl. atrase în viaţă de “un dor nemărginit“ . ce în linia cosmogoniei platoniciene este o sferă închisă. / (…) Iară altu-mparte lumea de pe scăndura tarăbii. nici nefiinţă. descreşte şi dispare. / Universul fără margini e în degetul lui mic…“ Partea a –III-a (versurile 39-86) prezintă cosmogonia (facerea) şi apocatastaza (desfacerea). precum şi la diversitatea omenirii “Vezi peun rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac. Pe fiecare orbită planetară se găseşte o sirenă. a naşterii şi a morţii (…). Un alt element care contribuie la realizarea acestei atmosfere este luna. de bogăţia materială şi nu de bagajul informaţional “Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr. Dar tocmai această separaţie creează o iluminare interioară. care se ordonează circular. În vreme ce omul superior. care stă sub semnul raţiunii. dominată de-o atmosferă romantică. “ Pentru Sf. “ (Ion Negoiţescu). ci o dată şi o dată îi va lua pe toţi. stă sub semnul pragmaticului. se întrevede motivul romantic al timpului. marcat de-o condiţie vitregă şi a cărui precaritate este în opoziţie cu mintea sa sclipitoarea ce-a elucidat misterul genezei universului. “ Dintre toţi aceşti oameni. Axa sferelor concentrice este “axis mundi“. “ Elementele se desprind în cele din urmă din nebuloasa primară. în termeni schopenhaurieni reprezintă “ voinţa de a trăi “. având scopuri imediate. care devine emblema omul de geniu. “Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate…“. cu-a lui haina roasă-n coate. “ Partea a-II-a (versurile 7-38). Rolul amintirii nu este numai de a apropia. elemente de natură romantică. / Fie slabi. până la întoarcerea în punctul iniţial. Până la geneza prorpiu –zisă sunt prezentate câteva elemente care duc la haosul precosmic platonician. În prima parte (versurile 1-6). luna are o istorie patetică. poetul individualizează figura bătrânului dascăl . “La-nceput. / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă. se creează un cadru prielnic meditaţiei. la ţârmuri şi ţinuturi umane “Câte ţărmuri înflorite. ce palate şi cetăţi/Străbătute de-al tău farmec ţie singura-ţi arăţi! “ şi apoi imaginea se rezumă la fiinţa umană “Câte frunţi pline de gânduri. ci şi de a depărta şi chiar într-o anumită măsură de a uita. având sunetul ei. martorul mut care priveşte splendorile lumii şi-n ochiul căruia se conturează imaginea terestră: de la pustiuri “Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară“. la codrii şi izvoare “Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară! “. pe când fiinţa nu era. În centrul fiecărei sfere se află Pământul “sâmburele de foc al lumii“. el va fi mult mai interesat de imaginea exterioară decât de cea interioară. se deschide cu o invocaţie asupra lunii. de la mări “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! “. muzical şi viu. / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi. / Uscativ aşa cum este. o coloană de . gânditoare le priveşti! “. “ Iar acolo bătrânul dascăl.corespondenţă. dând naştere Universului. / Socotind cât aur marea poartăn negrele corăbii. 139)./Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…“.

Sunt evidenţiate influenţe de natură greacă. ele vor îmbrăca o notă de falsă solemnitate fiind în ton cu natura oameniilor care vor asista ”Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel. “fusul necesităţii“. poţi s-o sfărâmi… orice-ai spune. De ici. peste care se va lăsa “eterna pace“ de dinaintea facerii. Partea a-IV-a (versurile 87-96) face din nou o dinstincţie între omul superior şi lumea care-l înconjoară. prin ”recunoştinţa” posterităţii.. lumina lunii ce veghează peste frumuseţile naturii şi peste soarta omenirii egală în faţa morţii. Mintea genială a bătrânului dascăl poate “privi“ şi în viitor. crede că opera sa de savant. încercând să iasă tot mai mult în evindeţă pe scena vieţii “Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti. Pesimismul schopenhaurian îl influenţează pe Eminescu şi în versurile : ”Poţi zidi o lumentreagă. poetul filosof “kavi“. abilităţile sale vizionare îl conduc “cu mii de veacuri înainte“. ”De-oi muri-îşi zice-n sine-al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gura-n gură şi l-or duce mai departe. este punctul realităţii absolute. omul de geniu rămâne indiferent. acolo unde oricine poate fi vulnerabil. lumea rămâne aceeaşi întrucât devenirea este aparentă. / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el ”. iar locul în care aceasta intersectează Pământul are valoare de “omphalos“. câte singur ai vorbit? / Prea puţin. Partea a-V-a (versurile 98-144) prezintă dorinţa iluzorie a bătrânului învăţat care ar vrea ca numele său să dăinuiască în timp după dispariţia sa fizică. sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit. căci după o Apocalipsă este posibil un nou început. / Şi de-a pururi. În timp ce pătura comună este măcinată de interesele imediate. Cu ironie îşi închipuie un scenariu al desfăşurării funerariiilor acestui om de geniu. de acolo de imagine-o fâşie. va dispărea “Soarele. ”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! . prevestind un posibil sfârşit al existenţei.” fără a avea în vedere că aceste dorinţe n-au nici un sens în faţa ireversibilităţii timpului “ Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei şi ce gândesc? “. / Şi când prorpia ta viaţă singur n-o ştii pe de rost. / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? ” Demolarea creaţiei izvorâte dintr-o minte genială se va sfârşi prin atacul la bibliografie. / Vre o umbră de gândire. ”Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. “ Cosmosul îşi pierde ordinea şi armonia matematică şi va recădea în “noaptea nefiinţei“ . cu al meu nume. pentru a evidenţia că realitatea are un caracter static. / Peste toate o lopată de ţărână se depune. Partea a-VI-a (versurile 145-156) revine la motivele iniţiale: timpul. Ciclul poate fi reluat. va ajunge să fie citată ”în vro notă prizărită sub o pagină citată”. când soarele. Măreţia şi gloria bătrânului stau nu doar sub semnul neînţelegerii din partea posterităţii. de filosofia eleiaţilor foloseşte principiul “hen kai pan“ în versul: “Unul e în toţi. adăpost a mele crieri! ” Textul începe să dobândească nuanţe satirice prin intermediul cărora dascălul este mustrat pentru visele deşarte ”O. atras de stoicism. ” . epuizat. ori un petic de hârtie.lumină. când planetele vor părăsi orbitele nemaiavând un centru de atracţie gravitaţională “Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei din frâiele luminii şi a soarelui scăpaţi. tot astfel precum una e în toate“. / De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi.. cumpătat ”Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită ”.el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi“. de asemenea este readusă în vedere ideea egalităţii în faţa morţii : ” Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”. pretutindeni. rece. în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi. ce azi e mândru . ci şi sub acela al morţii depline. materiale. / Ce-ţi trecu pe dinainte. crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda desigur bibliografia subţire”. / Neputând să te ajungă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->