Sunteți pe pagina 1din 10

3.

Cauzele delincventei juvenile

Un studiu realizat in Franta in 1988 si repetat dupa 10 ani


mentioneaza printre cauzele delincventei juvenile:
- Factorii psiho-sociali, alcoolismul parintilor, influentele parentale,
discordiile conjugale, somaj, carenta de autoritate educativa, mizeria
afectiva a copiilor, saracia ca atare
Tulburari de caracter
Deficiente intelectuale
In cele ce urmeaza vom acorda atentie urmatoarelor cauze:
Alcoolismul este cauza violentei in familie. Parintii alcoolici prezinta
tulburari psihice care ii impiedica sa se poarte normal cu proprii copii.
Traditia alcoolismului si violentei de multe ori este dusa mai departe.
Copilul maltratat este tentat sa faca ceva pentru a iesi in evidenta.
Maternitatea: Perioada de viata intrauterina imprima unele modificari
functionale afective, in special in relatia mama-copil.
Pentru determinarea coordonatelor personalitatii delincvente retinem
faptul ca perioada perioada maternitatii are influenta asupra echilibrului
neuroafectiv al copilului si adolescentului. Facand corp comun cu mama,
copilul merge pana la o stare de identificare cu ea. Mama devine in
subconstient a doua forma a existentei copilului.
Din datele existente reiese ca aproximativ 80% din minorii internati in
scolile de reeducare provin din sarcini functionale afectiv-social: copii
aparuti pe lume in urma unei sacini nedorite (debut sexual intamplator si
timpuriu, viol, fete solidare), fiind apoi abandonati si care ajung mai tarziu
din victime agresori, infractori.
Copilul provenit din viol se constitue ca un stigmat, printr-un fenomen
de transfer.
S-a dovedit ca un traumatism afectiv instalat din timpul existentei
intrauterinea fatului, produce grave perturbari, mergand pana la
modificari ale functiilor (inclusiv cele intelectuale) si ale personalitatii.
Copilul al carui mama are tendinta inconstienta sau manifesta dorinta
de abandonare sau de inlaturare a acestuia ,fie va ajunge intr-un centru de
plasament, fie ramas in compania mamei va fi supus unor riscuri mult mai
mari ( neglijarea lui, maltratare, claustrare, penurie relationala, etc.).
Se produce un fenomen de o importanta majora pentru patogenia
deviantei juvenile: devalorizarea morala a modelului matern cu dublu efect:
autodevalorizare si heterodevalorizare.
In cazul fetelor sau femeilor solitare insarcinate, existenta unui copil
din raporturi relativ stabile pana la nasterea acestuia si apoi practicarea unui
abandon total din partea tatalui, pune probleme de modelare a personalitatii,
destul de dificila in special pentru baieti.
Baiatul crescut fara tata face o fixatie afectiva, avand drept consecinta
o imaturitate afectiv sociala, lipsa experientei relationale cu modele sociale
diferite. Dependenta foarte mare genereaza un infantilism afectiv. Pentru
baieti situatia este mult mai precara pentru ca mama are tendinta sa
exacerbeze timpuriu maturizarea acestora pentru a cmpensa lipsa sotului.
Baiatul puber, caruia nu i s-a satisfacut nevoia primara a relatiei cu
modelul patern, va avea o relatie de extrapolare si de cautare a acestui
model. Prin efectele suprasolicitarii afectogene ale mamei,copilul imatur
afectiv este usor captat de false modele paterne.
Valabil si pentru baieti si pentru fete, o alta reactie la maternitatea
solidara este aceea de supratensionare afectiva, ceea ce determina reactii
neasteptate prin scaderea pragului de rezistenta la frustratii.
De asemenea copilul nedorit, in cadrul unei casatorii este pasibil de
conflictualitati generate de atitudinea afectiva a mamei. In primul rand ,
mama il percepe ca pe o povara. Reactiile mamei fata de copil pot fi directe,
manifeste sau criptice.
Paternitatea: In cazul tatilor copiilor si adolescentilor cu un
comportament deviant, se produce urmatorul fenomen: cvasiabandon afectiv
constant sau cu intermitenta, chiar daca din punct de vedere material se
asigura protectia.
Starea afectiv-morala a tatalui poate sa fie:
o ingaduinta totala prin noninterventie in copilarie
dezinteres pentru ingrijirea acestuia
o interventie intermitenta de autoritate
o interventie de superautoritate cu brutalitate si violenta
un abandon total
Prin noninterventia tatalui, copilul este frustrat (nesatisfacut), se simte
respins si nu este modelat de acesta.
Daca mama este ghidul afectogen si modelul uman cu cea mai
puternica incarcatura afectiva, tatal trebuie sa fie modelul socio-uman cu cea
mai puternica incarcatura morala.
Coroborarea respingerii afective cu lipsa fortei de percutie a
modelului moral duce la o forma de decompensare afectiv-morala a
copilului care in situatii speciale poate constitui baza unei deviante.
In cazul interventiei intermitente, de tip autoritar, copilul se simte
dominat, fortat. Reactia copilului este de respingere, nonacceptare, refuz,
rezultand starea conflictuala. Intermitenta este chiar mai periculoasa pentru
ca produce “spasme”, urmate de “descarcari”.
Comportamentele tatalui generatoare de traumatisme la copil se
instaleaza ca rutine comportamentale in structura personalitatii acestuia, pe
care copilul le va utiliza in imprejurari similare din viata sa.
Atitudinea de superautoritate a tatalui determina o hipertrofie a
personalitatii copilului, generatoarea modificarii eului copilului care, in fata
tatalui devine o cantitate vesnic neglijata si supertutelata. La cota maxima de
explozie a personalitatii (pubertate-adolescenta), ciocnirea cu sistemul
autoritar patern este inevitabila, personalitatea copilului devenind
conformista sau hiperautoritara.
Personalitati parentale morbide cu modificari disimulate la nivelul
constiintei, cu deficienta de socializare.
O constiinta este morbida cand decantarea cinestezica inceteaza sa se
produca, ea aderand la comportamente neobisnuite sau anormale: sexualitate
excesiva, perversiuni sexuale, comportamente disimulate in tendinte la
prostitutie, relatiile cu proprii copii, etc. Aceste manifestari
datorita intimitatii lor antreneaza intregul grup primar.
Exista in cazul constiintei morbide si o tulburare majora de continuturi
ale trairilor afective si de tensiune a proceselor psihice, afectivitatea avand
tendintea de autonomizare functionala si de dominare a intregii deschideri a
constiintei.
Atitudinea fata de oameni, obiecte dar si cunoastere realitatii, se
bazeaza pe principiul unui hedonism primar: “imi place” sau “nu-mi place”.
Apar fome de descarcare afectiva nemediate valoric (moral), fara polarizarea
bine-rau, frumos-urat, etc. Sensibilitatea copilului capteaza sensurile starilor
afective si le retine. Unele continuturi latente care au traumatizat copilul se
actualizeaza. Manifestandu-se neselectiv, apar cu o frecventa foarte mare
reproduceri de situatii traumatizante similare cu cele traite anterior: tendinta
la inselaciune, fuga de scurta durata, furtul, consumul de alcool, atitudini
heteroacuzatoare pentru propriile fapte, etc.
Perversitatea afectiv -morala a parintilor reprezinta un pericol
educativ. Daca actul comportamental nu primeste o sanctiune afectiv-
morala, sl nu atrage dupa sine o responsabilitate, nici anticiparea unei
pedepse. Atitudinea de inconstienta a copilului delincvent care recunoaste
senin fapta isi are geneza in fenomenul de depersonalizare. Perversitatea
afectiv-morala intretine situatiile conflictuale. Forta de reactivare a starilor
afectogene conflictuale produce unfenomen de depersonalizare
( nonparticipare la comportamentul manifest).
Alti autori clasifica factorii care determina delincventa juvenila in
doua mari categorii:
individuali ( interni )
sociali (externi )
In ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar, cel al
cauzalitatii multiple, potrivit careia fiecare factor are o anumita importanta,
delincventii aparand fie datorita influentei concertate a doi factori majori, fie
a sapte sau opt factori minori.
Factorii neuro-psihici care pot induce un comportament delincvent
sunt:
disfunctii cerebrale: epilepsie
deficiente intelectuale: intarziati mintal
tulburari ale afectivitatii: starile de frustratie, labilitatea si ambivalenta
afectiva
tulburari caracteriale: imaturitate caracteriala (autocontrol insuficient,
impulsivitate si agresivitate, subestimarea greselilor si a actelor antisociale,
indolenta, indiferenta si dispret fata de munca, opozitie si respingere fata de
normele sociale si morale, tendinte egocentrice, absenta sau insuficienta
dezvoltare a sentimentelor etico-morale, dorinta unei vieti usoare fara munca
).
Factorii sociali reliefeaza faptul ca dlincventa este in relatie cu clasele
joase, nivelul educational scazut, relatiile familiale inadecvate. Exista
diferente importante ale ratei delincventei intre cartiere, in functie de factorii
mai sus mentionati. Ratele delincventei difera si de la o scoala la alta. Au
fost elaborate numeroase teorii sociale care sa explice originea
infractionalitatii, dar nici una dintre ele nu ofera o explicatie completa.
Alti factori corelati cu delincventa sunt dimensiunea mare a familiei si
practicile gresite de crestere a copilului1.
Atmosfera din familiile dezorganizate (diferite forme), lipsa sau
exagerarea autoritatii parentale, lipsa de acord intre parinti asupra
problemelor de autoritate, lipsa de stabilitate si calm in comportamentul
parintilor, pedepsele corporale si privatiunile asupra copilului il determina
pe acesta din urma sa manifeste un comportament deviant.
Exista mai multe forme de familii dezorganizate cu potential mare de
a declansa perturbarea comportamentala la copil:
familia nelegitima, delincventa aparand ca urmare a maltratarii sau
abandonului copilului
familia incomplet unita

1
Ignat P., Psihiatria copilului, Editura Medicala, Bucuresti, 1996, p.620-650
familia in care exista una din situatiile urmatoare: separare, divort sau
parasirea unui dintre soti de catre celalalt
familia de tip “camin gol”
familia in care exista una din situatiile: decesul unui parinte
inchisoarea
familia in care exista urmatoarele situatii care determina esec marital:
retardarea mintala severa a copilului sau a unuia dintre soti, boli fizice sau
psihice cronice si incurabile, incluzand aici si alcoolismul
Familiile cu potential conflictogen si puternic carentate psihoafectiv si
moral influenteaza in cea mai mare masura procesul de maturizare
psihologica si psihosociala a copiilor. Fuga de acasa a copiilor, asociata cu
lipsa de supraveghere parentala, ii determina pe acestia sa adere la unele
medii si grupuri extrafamiliale cu mare potential delincvent.
Caracteristicile grupurilor si mediilor extrafamiliale alese de minorii
delincventi:
sunt constituite din minori de aproximativ aceeasi varsta si de acelasi
sex
principala preocupare o constitue deplasarile (hoinareala)
locul cel mai frecvent de intalnire este strada
apare influenta directa sau indirecta a unu factor major
liderul grupului este in general un minor infractor recidivist (pentru
faptele sale anterioare primind fie o masura educativa care s-a dovedit
ineficienta, fie o pedeapsa privativa de libertate)
fiecare copil are pozitia sa in grup si “lupta” pentru mentinerea ei
spiritul de aventura nu este intotdeauna o sursa etiologica a
“actiunilor” grupului, intervenind si anumite interese materiale, de “statut”,
etc.
Acest tip de comportament agresiv este specific actelor delincvente de
grup (doi sau mai multi delincventi minori):
talhariile
spargerile
furturile de bunuri
violurile
Prima faza a structurii acestui comportament este reprezentata de
initiativa unui delincvent minor sau major, in general recidivist, de a racola
minori dispusi sau predispusi la comiterea unor asemenea acte.
Al doilea timp este cel al fixarii si recunoasterii obiectivului actului
infractional. In functie de dificultati se fac investigatii directe sau prin
informatori, studiindu-se “ terenul”: comportamentale viitoarei victime,
topografia sau arhitectura interna a casei, magazinul, etc.
Al treilea timp il constituie recrutarea de favorizatori, de intermediari.
Al patrulea moment il constitue repartizarea rolurilor si stabilirea
modului de impartire a profitului, precum si a datei trecerii la act, dupa care
urmeaza “atacul”.
Exista in general o strategie sau o pluralitate de strategii, o abilitate de
construire de scenarii care, prin ele insele imprima dimensiunea
comportamentului agresiv.
Persoana sau obiectul material vizat prezinta elemente provocatoare
potentiale sau active.

4. Adolescentii criminali

In centrul explicitarii comportamentului delincvent al minorului se


afla problema responsabilitatii.
Orice act uman se bazeaza pe judecata, pe un rationament, pe o
decizie, in care gandirea compara forta dorintei de a manifesta un
comportament si interdictia morala si sociala de a-l manifesta.
O problema este aceea de a determina integritatea structurala
si functionala a sistemului neuropsihic, care sa permita luarea unei
decizii.
Acest fapt determina “capacitatea penala”.
Pe de alta parte morala (controlul etic personal) nu are in nici un caz
la origine un instinct. Ea se naste pe baza unui proces de elaborare a unor
comportamente primitive, pe baza jocului de presiune al mediului social si in
mod esential prin influenta si prin intermediul parintilor.
Orice persoana, incepand din copilarie isi structureaza propriile norme
de conduita (sisteme de valori, idealuri) care exprima dorintele lor ascunse
sau constiente. La un nivel de integrare inferior, interdictiile de origine
externa devin interne, pe baza jocului dintre culpabilitatea primitiva fata de
imaginea atotputernica a parintelui si dragostea filiala. Aceasta pre-morala
va evolua la un nivel superior de integrare, ca o adaptare a conduitei vietii
sociale, prin formarea progresiva a unei etici personale autonome. Aceste
transformari presupun, ca o conditie indispensabila, o reusita afectiva care sa
permita o buna toleranta a frustrarii, acceptarea unor unor limitari a tendintei
de a cauta placerea si in fine, elaborarea conduitei rationale.
In cadrul acestei evolutii, se strecoara si izbucnesc dramele
conduitelor antisociale ale delincventilor juvenili.
Expertizele psihiatrice, testele psihologice confirma faptul ca exista
conduite patologice la copii si adolescenti, un fel de malformatii ale
personalitatii, care nu permit conduitelor morale normale sa se manifeste.
Perturbarile dezvoltarii fac sa persiste raspunsurile arhaice ale pulsiunilor,
care impiedica formarea sentimentelor de culpabilitate. In aceste cazuri,
problema responsabilitatii morale nu-si afla rostul, ea neavand nici un sens.
La extrema opusa, exista tineri al caror comportament antisocial este
in mod voit subersiv, rezultand dintr-o decizie deliberata si lucida.
Perversitatea conduitelor este inclusa intr-un eu coerent.
Abordarea psihanalitica a mers cu investigatia in profunzimea
relatiilor eului cu conduitele disociale si cu agenezia constiintei morale.
Carenta narcisica precoce constitue baza conduitelor antisociale. Aceasta
este o carenta reala, asemanatoare celei din psihoze, dar diferita in structura
sa intima.
Chiar daca familia nu este absenta (in cazul cel mai frecvent), aceasta
se dovedeste incapabila sa-si ajute copilul sa invete primele frustrari
(atitudinea ambivalenta a mamei, care retraieste impreuna cu copilul sau
propriile sale carente afective).
Indulgenta si severitatea mamei sunt manifestate in contratimp.
Copilul nu reuseste sa investeasca actele voluntare primare cu o cantitate
suficienta de placere, pentru a motiva valoarea unei incercari proprii (fixatia
la nivelul oralitatii).
Pozitia relationala paterna inadecvata nu permite corijarea
perturbatiilor mentionate. Tatal este descris in anchetele sociale ca fiind
absent sau neinteresat de copil, fara constiinta morala sau decazut moral ori
autoritar si brutal, el neconstituind deloc pentru copil o imagine de moral,
identificare.
Acest esec din perioada oedipiana determina o carenta: imposibilitatea
unei relatii stabile cu ceilalti, absenta unui supraeu personalizat, nevoit sa
ramana la fixatiile pregenitale.
Situatia familiala a minorului delincvent sfarseste de multe ori printr-o
respingere inconstienta din partea ambilor parinti, care transforma copilul
intr-o proiectie a propriului conflict. Se constata ca o asemenea situatie nu
permite copilului nici o identificare stabila, nici o interiorizare a conflictelor
structurante.
In concluzie, ceea ce submineaza stabilitatea constiintei morale este
urmatoarea compozitie a experientei infantile: o slabiciune extrema a eului,
un supraeu primitiv, proiectarea permanenta a agresivitatii asupra lumii
interioare, imposibilitatea constientizarii datorita conflictelor gresit
interiorizate, repetarea permanenta a unor comportamente de raspuns la
pulsiuni primare.
Problema delincventilor minori cu o anumita patologie psihica consta
in starea latenta sau programata a dezechilibrului lor, ei ducand o viata cu o
aparenta de normalitate in colectivitati si chiar activand in diferite locuri:
scoala primara, ateliere, etc.
Altadata eveniment rar, crima se raspandeste astazi intre
preadolescenti si mai ales adolescenti, cu o rapiditate uluitoare.
Cele mai multe victime ale adolescentilor agresori sunt copii sau
adolescenti, batrani si uneori adulti. Agresorii suprima pentru furt, actionand
fie in bande mixte (copii-adulti), fie singuri.
Ca mijloace de suprimare ei folosesc loviturile cu arme albe, armele
de foc, aruncarea pe fereastra sau inecul.
O alta categorie de victime sunt proprii parinti sau frati, care
reprezinta subiectii unor grave conflicte afectogene.
La majoritatea cazurilor de copii si adolescenti criminali, exista o
stare specifica paradoxala, constand in schimbari umorale inainte de trecerea
la act, in emiterea prin comportament a unui apel pe care adultii nu-l percep
ca atare si in tulburari de comportament, in general vizibile si marcante. In
perioada premergatoare crimei, acestia utilizeaza drogurile sau unele
medicamente cu efecte similare. Se instaleaza o crestere a intensitatii
emotionale, manifestata printr-oturbulenta accentuata, o intensa energie
exprimata prin agitatie psiho-motorie si tulburari de alimentatie si somn.
Alti autori invoca drept cauza psihosociala a actului criminal, o stare
profunda de tristete si regret din cauza lipsei de speranta, deceptia putand sa
fie datorata fie unei acumulari de insuccese si esecuri profesionale (scolare),
sociale, fie a relatiilor si deziluziilor hetero sau homosexuale. In aceste
cazuri, omuciderea poate sa serveasca functiei, de altfel iluzorie, de salvare a
sinelui si eului de la dezintegrare, deplasand pe un alt centru descarcarea
agresivitatii intense.
Adolescentii cu o imaturitate sociala accentuata, aparent normali pana
la comiterea crimei, infaptuiesc actul “la rece”, fara implicare emotionala,
fara sentimente de autoacuzare.
In general, elaborarea si trecerea la act demonstreaza pe de o parte
imaturitatea psiho-afectiva care decurge din experientele infantile, acestea
impiedicandu-l sa parvina la un concept clar si coerent al mortii, iar pe de
alta parte, experientele, amintirile si trairile in legatura cu evenimentul
mortii dobandite in urma abandonului sau al separarii.
Actul criminal este consecinta dramatizarii excesive a unei situatii
frustrante sau angoasante, ceea ce conduce la o anumita raceala afectiva, la
atitudine daunatoare de indiferenta, de insensibilitate afectiva. Acestea
sporesc pe masura ce adolescentul intensifica dramatizarea conflictelor,
pentru ca in acest proces a investit toate experientele sale traumatizante.
Spre deosebire de criminalii adulti (atunci cand nu sunt bolnavi
clinic), care dupa comiterea actului manifesta un impuls foarte puternic spre
sinucidere, act pe care-l si implinesc, adolescentii criminali incearca foarte
rar sa se sinucida.
Actul de omucidere uneori este aparent motivat prin furt, sau
printr-o alta forma de comportament antisocial, sau nu are nici o
justificare aparenta (nici un motiv nu poate explica crima).
La acesti adolescenti exista o nevoie presanta de distrugere, de
eliberare a unei tensiuni interioare insuportabile. Rana narcisista nu poate fi
vindecata printr-o forma de comportament decat cu o mica satisfactie
precum furtul, fuga, lovirea. Adolescentul criminal trebuie sa-si traiasca
voluptatea deplin, prin executarea plenara a victimei (obiect investit cu
intreaga afectiune contorsionata).
Analiza mecanismelor de frustrare socio-afectiva permite descoperirea
unei disocieri latente a personalitatii si instalarea unui dezechilibru. Pe tot
parcursul formarii personalitatii copilului, procesul de identificare cu
modelul parental a fost compromis.
Doua treimi dintre adolescentii care comit crime reactioneaza de
limpuriu prin refuzul incadrarii in conduitele, rolurile si formele sociale
existente, incepand de la varsta prescolara si pana la varsta alegerii unei
profesiuni. Un semn caracteristic este pragul foarte scazut al rezistentei la
frustrare.
Ultima treime este constituita de catre adolescentii care in aparenta
sunt stabilizati si obedienti, chiar dependenti de anturaj, pana in ziua mortii
unui parinte, cand apare net ambivalenta extrema a sentimentelor si
arhaismul relatiilor afective.
Personalitatea adolescentilor criminali ramane adesea la un stadiu
narcisist. Pentru ca un adolescent sa devina criminal trebuie sa concure o
serie de factori: impulsivitate, agresivitate, violenta, provocare din partea
victimei, mijloace immediate care sa-i permita implinirea actului crimial.
S-au conturat doua mari directii de explicare a actului criminal:
Unii autori sustin ca structura personalitatii criminale este
determinata de ereditatea progresiv defavorabila a factorilor endocrini
si nutritionali. Dinamica actului criminal se bazeaza pe mecanismele
neurogene anormale.
Alti autori au propus un model bazat pe conditionari culturale.
Examinarea curbelor biografice permite urmarirea descoperirii vocatiei
(inclinatiei).
Fenomenul de alienare sociala este determinat de o mulyitudine de
factori sociogeni. Actul criminal nu este subit, el gesteaza intr-o forma mai
mult sau mai putin amorfa sau neutra, capatand un mod de “programare”.
O asemenea abordare a actului criminal a starnit interesul scolii
psihanalitice (Freud, F.Alexander)2, care considera ca la baza actului
criminal se gasesc anumiti factori pulsionali sau afectogeni, primari sau
secundari: sentimentul de culpabilitate, de autopunitie, complexele de
castratie si oedipiene, agresivitatea si pulsiunile mortii. Se considera ca in
psihodinamica actului criminal sunt implicati factori constienti care
contribuie la gestarea acestui act.

2
Dr. Ruxandra Rascanu, Psihologie medicala si asistenta sociala, Editura Societatea
Stiintifica & Tehnica, Bucuresti, 1997, p.127