Sunteți pe pagina 1din 4

MEMORIA – FUNCŢIILE MNEZICE

Psihologii spun că memoria este funcţia psihică de bază care face posibilă fixarea,
conservarea, recunoaşterea şi reproducerea tuturor informaţiilor şi trăirilor noastre.
Memoria este implicată în toate procesele psihice. Având în vedere acest lucru ne
referim la o singură clasificare privind tipologia memoriei.
Memoria ar fi una imaginativă, care ar permite conservarea şi reproducerea
reprezentărilor. Ar fi una de tip verbal-logic care permite conservarea şi reproducerea
propoziţiilor şi ideilor, una motrică ce face posibilă formarea priceperilor şi
deprinderilor şi una afectivă care este foarte controversată dar este acceptată de
numeroşi cercetători. Se consideră că prin această memorie afectivă, un sentiment este
o trăire prezentă, legată de un moment şi o situaţie dată. Memoria motrică a provocat
divergenţe în păreri şi cele mai multe păreri divergente le-au avut filozofii.
Experimentele care s-au făcut: Henry Bergson, citat de Cosmovici 1996 în Psihologia
Generală, susţine că pot fi evidenţiate de fapt două forme de memorie: una a spiritului
care conservă imagini, idei şi raţionamente şi una a materiei, adică a creierului prin
care se asigură îmbinarea şi succesiunea mişcărilor. Memoria a fost subiect de cercetare
de mult timp şi sunt foarte multe lucrări la care putem să facem referire în tezele de
doctorat. Ex. Tratatul de Psihologie al lui H. Pierron, 1996 în care este un capitol
referitor la „memoria şi deprindera” din „Nouveau Traité de Psychologie” (1936).
Pierron spune că nu se poate face distincţie radicală între cele două forme, dar fiecare
dintre forme poate înregistra unele caracteristici specifice atât în domeniul imaginilor
cât şi al mişcărilor, se supune aceloraşi legi generale înregistrate de Pavlov şi de
Toldnaik, deoarece aceste forme se înregistrează în evoluţia aceloraşi faze. Astăzi
asistăm la o disociere artificială a planului cognitiv de cel motor, deoarece s-a semnalat
prezenţa mişcărilor atât în atenţie cât şi în percepţie. Aceste mişcări au rol hotărâtor în
formarea gândirii. Separarea cogniţiei de motricitate se poate face doar în vederea
studiului. În realitate mişcarea, cunoaşterea şi aprecierea, tonul afectiv sunt prezente în
orice proces psihic şi în orice fenomen. Luând în considerare sistematizarea poate fi
inferioară şi superioară (la om).
Memoria inferioară (la animale), este bazată de fapt pe coincidenţe ale stimulului
şi pe legea efectului, iar memoria superioară (specific umană), este însoţită de
conştiinţa de sine întemeiată pe relaţii logice de înţeles care determină localizarea în
timp şi spaţiu a unui eveniment.

BAZA FIZIOLOGICĂ A MEMORIEI

Memoria de scurtă durată şi de lungă durată.


Baza fiziologică a memoriei, experimentele nu a elucidat pe deplin toate mecanismele
bio-psiho-fiziol.ogice. Cea mai susţinută ipoteză este că: indiferent ce tip de memorie
avem: scurtă sau lungă durată, se pot distinge două mecanisme:
1. Memoria de scurtă durată – s-a evidenţiat existenţa unor „circuite
reverberante”, care sunt de fapt nişte lanţuri de neuroni, care formează câte un
circuit închis. De aici s-a dedus că atunci când o excitaţie provine din exterior
ea oscilează în acest cerc mai multe secunde, efectul fiind persistenţa impresiei.
În creier în formaţiunea numită HIPOCAMP, există numeroase circuite de
reverberant. Înseamnă că toate leziunile care se produc în această zonă,
provoacă tulburări de memorie.
2. În cazul memoriei de lungă durată, este explicată înregistrarea informaţiei
timp îndelungat, asta înseamnă că datele senzoriale lasă o urmă în structurile
cerebrale numită engramă. Datorită acestui fapt rezultă că o impresie se
stochează în ARN (acidul ribonucleic).
Mc Connell – experienţa cu viermii, Jakson – experienţa cu şoarecii.
Acceptând acest lucru că ARN stochează senzorialul putem să explicăm cum se
produce engramarea în ARM.
Hyden – „excitând ARN-ul, acesta îşi creează anumite proteine sensibile la tipul
de impuls care a dus la formarea lor, ulterior orice impuls slab sau mai puţin slab,
apropiat ca structură cu cel iniţial activează proteinele respective producând impulsuri
ce duc la formarea imaginii”. O parte dintre cercetări acceptă, alţii nu, pentru că este
necesară coordonarea a zeci de mii de impulsuri, coordonare care nu se poate realiza în
totalitate.
Un fiziolog foarte renumit J.Ecclers – mare specialist în S.N. susţine că un
neuron transmite o excitaţie prin axonul său. Acest neuron intră prin sinapse în legătură
cu dentritele sau cu corpul altei celule nervoase. O repetare a excitării neuronului ar
duce la apariţia unor noi puncte de contact cu celula următoare. Acest lucru facilitează
influxul nervos şi explică posibilităţile de reamintire. Această reamintire funcţionează
pe baza asociaţiilor.
Asociaţiile sunt mecanisme prin care pot fi explicate problemele legate de fixarea
şi reamintirea informaţiilor. Asociaţiile sunt legături stabile între procese sau stări
psihice realizate în aşa fel încât producerea uneia atrage de la sine apariţia celorlalte.
Referitor la asociere încă de demult Aristotel s-a ocupat şi se poate afirma că legea
fundamentală a asociaţiei care reprezintă condiţia cea mai importantă este contiguitatea
în timp, înseamnă de fapt, alăturare, învecinare, coincidenţă, ne duce la concluzia că
atunci când două evenimente au loc simultan, între ele se produce o asociaţie.
Concluzia de adineaori ne arată că aceasta reprezintă prima condiţie a reflexelor
condiţionate precizate de Pavlov.
Contiguitatea ar explica şi fixarea unei legături asociative dar şi posibilitatea
reamintirii. Alte legi importante pentru memorie, fixarea şi reamintirea informaţiilor ar
fi legea asemănării nu explică decât evocarea şi este legea prin care se percep lucruri şi
evenimente contrastante. Toate aceste lucruri se referă în principal la stimulii vizuali şi
auditivi. Investigaţiile privind memoria olfactivă şi tactil-kinestezică sunt foarte puţine
şi considerate insuficiente pentru afirmaţii general valabile. Totuşi din ceea ce s-a
concluzionat se poate afirma că memoria senzorială, vizează reţinerea informaţiei
precategorială.
FORMELE MEMORIEI

Memoria senzorială are o locaţie anatomo-fiziologică specifică. Cercetările cu


stimuli electrici (pentru diferite zone ale cerebelului) au generat senzaţii specifice
pentru anumite categorii senzoriale.
Memoria senzorială poate fi sistematizată în memorie vizuală sau iconică,
memoria auditivă sau ecoică şi memoria tactilă, etc...(toate simţurile).
Miclea: „reacţia stimulului este automată, deci nu reclamă efort, dar este şi
preatenţională astfel că procesele care sunt în memoria senzorială preced procesele
implicate în atenţie, de fapt preced inţierea acestor procese implicate în atenţie.
În timp toate teoriile învăţării s-au complicat datorită apariţiei unor noi imagini, idei legate
de natura excitantului, repetarea şi integritatea lui; de timpul trecut de la percepţia
corespunzătoare a acestuia.
S-a constatat de fapt că afectivitatea are un rol esenţial în fixarea şi reamintirea asociaţiilor
iar din cadrul afectivităţii, interesul este cel mai important.

MEMORIA

M.S. M.S.D. M.L.D.


(memoria de foarte (memoria de scurtă (memoria de lungă
scurtă durată) durată) durată)

M. Semantică

Sistem Sistemul
ul de imagini
Ierarhii
fonetic ale
indicilor
semantico
-sintactici.
M.S.D. este memoria de lucru.
M.S.D. reprezintă o informaţie senzorială stocată în memoria senzorială şi transmisă
M.S.D. care are capacitatea limitată atât ca volum cât şi ca durată.
Stimuli
M.S. M.S.D. M.L.D.

STIMULI FILTRU
M.S.D. este de fapt partea activă a M.L.D. pentru că din multitudinea de informaţii şi
cunoştinţe sunt active temporar doar unele dintre ele. Acestea sunt active şi reprezintă M.S.D.
M.L.D. cuprinde toate informaţiile şi cunoştinţele pe care le posedă întreg sistemul
cognitive, doar că accesul la acestea este subiectiv. Informaţiile şi cunoştinţele sunt mai puţin
active în M.L.D. deşi stimuli sunt deosebit de numeroşi, s-a afirmat că numărul lor rămâne
constant, fapt bazat pe idea că mediul de activitate nu se schimbă zilnic, ceea ce determină
confruntarea cu aceeaşi categorii de stimuli din viaţa cotidiană.
Rezultă că în viaţa cotidiană categoriile de stimuli sunt supraânvăţaţi, aceste categorii
stocate în M.L.D. produc o scădere a activităţilor (nu completă).
CONCLUZII:
1. Un material concret este mai bine stocat decât unul abstract;
2. Un material cu sens este mai bine stocat decât unul fără sens;
3. Un material repetat este mai bine stocat decât unul nerepetat.
Între cele două tipuri de memorii (M.S.D. şi M.L.D.) există anumite diferenţieri:

ASPECTE TIP MEMORIE


DIFERENŢIALE M.S.D. M.L.D.
CAPACITATEA LIMITATĂ NELIMITATĂ
DURATA LIMITATĂ (2”-20”) NELIMITATĂ
CODAREA CODAREA VERBALĂ CODAREA
INFORMAŢIEI ŞI IMAGISTICA SEMANTICĂ
ACTUALIZAREA AXIALĂ PARALELĂ
BAZA ARIILE PARIETO-
HIPOCAMPUL
NEUROFIZIOLOGICĂ OCCIPITALE STÂNGI

Memoria explicită şi implicită. (M.e. şi M.i.)


Memoria explicită conţine cunoştinţe despre fapte sau stări de lucruri.
Memoria explicită – cunoştinţele sunt verbalizabile şi fac obiectul unei
amintiri intenţionate.
Memoria explicită este exprimată prin teste de recunoaştere sau de
reproducere. Reprezentarea cunoştinţelor este verbală, imagistică şi semantică. Se
deteriorează în cadrul amneziei, are o locaţie cerebrală, relaţie unitară în structurile
biencefalice, mai ales în hipocamp. Are flexibilitate ridicată dar şi redusă când apar
interferenţe. Din punct de vedere filogenetic şi ontogenetic este mai recentă, deci
încă nu este clară.
Memoria implicită, conţine reguli despre proceduri şi asocierea unor stimuli.
Cunoştinţele sunt greu verbalizabile, accesibile prin effort intenţionat şi conştient.
Memoria implicită este estimată prin impactul pe care îl are asupra modului
de acţionare prin condiţionare.
Reprezentarea cunoştinţelor este non-verbală prin reguli de reproducere.
Memoria implicită, rămâne neafectată de amnezie, are locaţii diferite şi
disparate. Are o flexibilitate redusă (folosite numai în situaţii identice sau numai
asemănătoare). Are flexibilitate mare. Filogenetic şi ontogenetic este mai timpurie.