Modulul I

De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la memoria mitică fragilă,

confuză, vehicol a ceea ce este în afara istoriei, la memoria politică; explicarea
contextului în care s-a născut scrisul istoric, a consideraţiei potrivit căreia popoarele
Orientului antic au fost creatoare de documente, de arhive dar nu de scris istoric.

Deşi unele popoare au fost lipsite în anumite perioade de scris istoric ele nu sunt
amnezice. Şi-au păstrat faptele în memorie într-o manieră săracă, confuză şi fragilă. Era
săracă pentru că era încredinţată doar unui cerc restrâns dar şi pentru că societăţile isolate,
a căror viaţă se desfăşura în cadrele unui timp ciclic, al eternei reîntoarceri a anotimpurilor
nu aveau prea multe de conservat, accidentalul, neobişnuitul găsindu-şi cu greu loc într-o
durată amorfă. Era confuză deoarece memoria vehiculează cu precădere ceea ce este în
afara timpului păstrând informaţii referitoare la originea grupului şi nu la evoluţia lui,
mobilizată fiind pentru a transmite miturile fondatoare. Pe măsură ce organizarea socială s-a
complicat, memoria politică s-a adăugat celei mitice, timpul mitic s-a asociat celui istoric şi
faptele oamenilor s-au amestecat cu cele ale zeilor. Treptat mitul, legenda, poezia au făcut
loc însemnărilor istorice.

Istoria în Orientul antic

Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă creatori şi păstrători de
documente istorice şi nu autori de discurs istoric, deoarece scrierile au avut drept scop
glorificarea prezentului pentru viitorime iar nu intenţia de a salva trecutul de uitare.
Inscripţiile pe stele funerare sau monumente arhitectonice au avut adesea un rol decorativ
iar autorilor listelor de regi şi ai analelor le-a lipsit sentimentul că trecutul poate explica
prezentul.
În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost tabelele eponime care
au cuprins numele faraonilor din dinastia întâi şi au fost urmate de texte precum Piatra de la
Palermo ce cuprinde numele regilor din dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre
evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe acest text s-a întemeiat
cronologia Imperiului vechi. Seria listelor faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses al
II-lea, cuprinzând faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi cu
cele săpate pe pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele faraonilor din Imperiul
nou. Dedicate glorificării faraonilor nu au inclus nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar
relatări despre victorii, expediţii de vânătoare, edificii, menite să construiască o
personalitate doar în termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune păstrată,
Analele lui Tutmes al III-lea , scrisă la comanda faraonului pe pereţii templului lui Amon din
Karnak cuprinde cele 17 campanii prin care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra
vestului Asiei. Este o abilă descriere a cuceririlor faraonului cu explicarea unor evenimente
prin raportare la acţiunile umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt rezultatul voinţei
zeilor, voinţă împlinită de fiii acestora, faraonii, apare la un moment dat, în descrierea
bătăliei pentru cetatea Meggido, o explicaţie ce ţine de voinţa umană: “ Acum, dacă oştirea
măriei-sale nu şi-ar fi pus în gând să ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi luat
cetatea Meggido...”1.
Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai reprezentativă
contribuţie cunoscută, aparţinându-i scribului Manetho. Acesta a compilat o cronologie
1
egipteană şi o istorie narativă a Egiptului, transmise parţial prin operele lui Flavius
Josephus, Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.
Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon: inscripţiile lui Gudea din
Lagash, aparţinând perioadei sumeriene, au surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În
Asiria relevante sunt compilaţiile Istoria sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o
istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi Asiria între 1600- 800 î.e.n.
cu accent pe disputele de frontieră. Consemnarea evenimentelor politice a continuat în
secolele VIII-VI î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare ce
trădează un început de critică istorică prin interesul pentru corectarea înregistrărilor
asiriene anterioare şi se distinge prin imparţialitatea relatării războiului dintre Asiria şi Elam.
Genul analelor regale a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui Assurbanipal (668- 626
î.e.n.), suveran interesat nu numai de alcătuirea de însemnări cu caracter istoric, de
inscripţii glorificatoare, ci şi de crearea unei vaste biblioteci în spiritul colecţionar specific
vechilor orientali.
Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în Babilon scrisul istoric
reprezentat de Berossos, autorul lucrării în trei părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica,
salvată fragmentar prin intermediul lucrărilor lui Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea.
Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti timpurii, textul se poate
diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară, de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia
listelor de regi, de la potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În
paginile dedicate descrierii Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi alte minuni
inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci, al fondării Babilonului de către
Semiramis. Creatori în primul rând de izvoare istorice, ca şi egiptenii sau asirienii,
babilonienii s-au distins prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în
literatura mitică) şi grija pentru textele trecutului. Îmbinând adesea mitul cu istoria, realul cu
imaginarul, autorii Orientului antic au transmis mai departe interesul pentru cronologie, iar
preocuparea lor pentru păstrarea documentelor i-a determinat pe istoricii greci să se
informeze prin apelul al documentul primar.
Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă distinctă prin raportare la
istorie. Biblia prezintă istoria unui popor ce se mişcă de la barbarie spre civilizaţie, devenind
din ce în ce mai neistorică pe măsură ce este mai sacră. Interesul pentru naraţiunea istorică
a fost stimulat de expansiunea evreilor, de prosperitatea şi prestigiul din timpul regilor Saul,
David şi Solomon. Biblia reprezintă în egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni
(legende ale nomazilor, împrumuturi din literatura babiloniană, egipteană sau persană, anale
ale curţilor regale, poeme şi profeţii) ca şi discursul istoric al acesteia. Evreii împart
scrierile sfinte în trei părţi: 1. Pentateuhul, nume dat de evreii din Alexandria când au
transcris-o în limba greacă, Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise ; e alcătuit din patru
surse principale datând din secolele IX-IV, dintre care două, cele mai vechi, sunt propriu-zis
istorice, celelalte cuprinzând legi şi ritualuri; textul cel mai timpuriu, ce acoperă perioada
dintre geneză şi regi abundă în legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga
naţionale, 2. Profeţii şi 3. Scriptura alcătuită îndeosebi din psalmi, proverbe şi Cartea lui
Daniel.
Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s-au păstrat Cărţile
regilor care ilustrează noţiunea de istorie ca ghid, ca învăţătoare: autorul/autorii doreşte/sc
să convingă asupra valorii fidelităţii religioase dând ca exemplu dezastrele suferite de evrei
ca urmare a părăsirii religiei. Dintre ele se distinge prin originalitate Cartea lui David, scrisă
probabil de un înalt prelat numit Abiathar. Este o istorie contemporană, istoricul
propunându-şi să nu facă propagandă pentru monarhul său ci să relateze detaşat faptele
pentru a fi reţinute de generaţiile următoare; îl prezintă deopotrivă cu puterea şi slăbiciunile
sale, surprinde natura sa complexă. Cronicile lui Ezra şi Nehemiah cuprind istoria evreilor
de la eliberarea de sub perşi până la venirea lui Alexandru într-o relatare cu accente
memorialistice. Între cărţile cu conţinut istoric, neincluse în Vechiul Testament, se numără şi
Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat despre zilele eroice ale naţiunii
evreieşti, despre marele război de eliberare început de Iudas Maccabeus. Prima carte se
distinge prin scrupulozitate ştiinţifică, detaliu, acurateţe iar a doua e marcată de partizanat,
apropiindu-se de un pamflet istoric.