Sunteți pe pagina 1din 19

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

CANDIDAT COORDONATOR
LUDOVIC BALAŞKO LECTOR DINU LUCA

BUCUREŞTI
2002
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

Rolul lui Zhou Zuoren pe fundalul


modernităţii chineze

CANDIDAT COORDONATOR
LUDOVIC BALAŞKO LECTOR DINU LUCA

BUCUREŞTI
2002
Cuprins

Introducere: 2
Capitolul 1: Ipostaze ale modernitatii in China primei jumatati a secolului XX 6
Capitolul 2: Poziţia lui Zhou Zuoren pe fundalul modernităţii chineze 16
2.1. Repere biografice 16
2.2. Noua literatură 20
2.3. Zhou Zuoren şi politica 22
2.4. Non-utilitarismul literaturii 27
2.5. Umanism şi anticonfucianism 28
Capitolul 3: Esseistica lui Zhou Zuoren 32
3.1. Eseul în China înainte de Zhou Zuoren 32
3.2. Discuţia lui Zhou Zuoren despre eseu 33
3.3. Individualismul ca valoare în eseurile lui Zhou Zuoren 47
3.4. Categorii estetice centrale în eseul lui Zhou Zuoren: qu wei, pingdan ziran, jixing şi
oucheng, ku şi se 50
Concluzii 59
Anexă (3 eseuri de Zhou Zuoren în traducere) 62

1
INTRODUCERE

Aceasta lucrare isi propune sa analizeze opera unuia dintre cei mai de seama
eseisti ai Chinei moderne, punctind coordonatele cele mai importante atit din viata
personală cit si din cea literară — aflate de altminteri intr-un raport extrem de apropiat
— ale lui Zhou Zuoren (1885–1967). Figura controversata a lumii literare chineze, Zhou
Zuoren si-a cistigat locul in literatura chineza prin genul promovat — cel eseistic — ,
prin stilul abordat in scrierile sale, si prin formularea aparte pe care o da unor valori
traditionale.
Fara a fi noi in estetica literara chineza, dar reevaluate si reinterpretate in cheie
umanista si individualista de catre Zhou Zuoren, aceste valori vor fi cele care vor
imprima calitate eseurilor lui Zhou si o traiectorie dramatica vietii acestuia. Activind
intr-o perioada de extrema efervescenta intelectuala, Zhou Zuoren iese in relief prin
fervoarea cu care sustine principiile umanismului si abolirea institutiilor traditionale
nocive. Anii ‘20 reprezinta perioada in care Zhou Zuoren, privind la modele occidentale,
propune instituirea unei evaluari a omului pe baze stiintifice solide, propunind
renuntarea la unele aspecte ale traditiei chineze, pe care el le vede ca responsabile pentru
ingustimea gindirii si pentru viata “inumana” a poporului chinez. Venerarea stramosilor,
castitatea impusa femeilor, statutul inferior al acesteia in societate, conditia copilului in
societatea chineza sînt citeva exemple de practici si atitudini considerate de catre Zhou
nedemne de o societate sanatoasa si mai ales moderna. Eseul sau, Ren de wen xue,
reprezinta manifestul abordarii pe principii umaniste atit a vietii si a raporturilor umane,
cit si a literaturii. Disocierea literaturii de o atitudine umanista o descalifica automat pe
aceasta si o arunca in non-valoare.
Cautarea adevarului si a ratiunii este, in esenta, elementul de baza al miscarii
pentru o noua cultura, si este si motivul pentru care Zhou Zuoren si generatia sa de
intelectuali resping o mare parte a mostenirii culturale nationale care, in opinia lor, este
incapabila de a satisface cerintele vietii moderne. Pe de alta parte, civilizatia occidentala
— cunoscuta mai ales din lecturi — ii impresioneaza si ii fascineaza pe acesti
intelectuali, carora le ofera un exemplu de progres al umanitatii intru ratiune si adevar.

2
Un aspect relevant pentru cariera literara a lui Zhou Zuoren este caracterul calm
si pacifist al persoanei şi operei sale. Temperamentul sau nu este cel al unui luptator. In
aceasta privinta, Zhou Zuoren afiseaza asumat atitudinea unui jun zi, a omului superior
confucianist, in pofida desconsiderarii pe care o resimte fata de confucianismul
traditional. El insusi avea sa admita ca este un adept al “caii de mijloc”, zhong yong.
Toate aceste elemente explica preferinta lui Zhou Zuoren pentru genul eseului.
Eseul presupune franchete in gindire si in exprimare. Limbajul eseului este limbajul
comun, de zi cu zi, al oamenilor, pe care Zhou il observa constant si il sustine cu ardoare
ca mijloc special de expresie. Nu are nevoie de inflorituri stilistice pretentioase. Eseul
este reflectie calma si este departe de diatribe belicoase; este contemplativ, si nu
argumentativ. De asemenea, el presupune o curiozitate filosofica fara pretentii de
exhaustivitate, fiind in general caracterizat de o anumita temperanta. Toate aceste
elemente reflecta trasaturile de caracter ale lui Zhou Zuoren, iar raportul armonios dintre
propria sa personalitate si caracteristicile esentiale ale eseului explica motivul atractiei
pe care eseul o exercita asupra lui Zhou Zuoren.
In lucrarea de fata voi incerca sa subliniez liniile majore ale teoriei literare pe
care o propune Zhou Zuoren, abordind in ordine oarecum cronologica dezvoltarea lor.
Motivul pentru care optez pentru o abordare cronologica este că, prin aceasta, sper să pot
arăta mai bine felul în care pozitiile sale sînt supuse unor remanieri care coincid cu
transformarile de pe scena politica nationala. Daca Miscarea de la 4 mai ii insufla tarie si
radicalism in opinii, pe masura ce spiritul acestei revolutii culturale se stinge si isi face
loc deziluzia, eseurile lui Zhou Zuoren se delimiteaza de tot ceea ce inseamna viata
publica, el dedicindu-se citicii literare si, in general, scrierii pe teme inofensive.
Principalele valori estetice promovate de catre Zhou Zuoren sînt analizate in
sectiunea dedicata lor in capitolul doi. De remarcat este faptul ca, desi Zhou Zuoren este
in multe privinte un scriitor anti-traditionalist, valorile estetice pe care le recomanda sînt
profund traditionale. Este remarcabila, insa, repropunerea acestor valori in contextul
modern al eseului modern.
Convingerile lui Zhou Zuoren i-au atras acestuia ostracizarea, precum si eticheta
de “tradator”, aplicata in urma controversatei colaborari cu invadatorii japonezi. Daca
Zhou Zuoren a colaborat intr-adevar cu dusmanul sau a facut-o doar in aparenta, pentru
a apara interesele chinezilor, ramine o chestiune greu de probat ori infirmat, intrucit
Zhou Zuoren insusi nu discuta nicaieri acest aspect. Parerile ramin impartite, detractorii
sai in epoca si ulterior formind marea majoritate. Cu toate acestea, valoarea sa ca eseist

3
este una incontestabila si una pe care studiosii Chinei contemporane o redescopera in
incercarea lor de reabilitare a unuia dintre cei mai mari eseisti ai Chinei moderne.
Fiind un autor pe care chinezii insisi l-au redescoperit incepind cu anii ‘80,
studiile occidentale care trateaza personalitatea artistica a lui Zhou Zuoren sînt si ele, din
pacate, in numar extrem de redus. Cu toate acestea, atentia savanţilor occidentali se
indreapta asupra lui cu o din ce in ce mai mare insistenta, Zhou oferind o alternativa
literara pentru tendintele dominante in epoca in care si-a desfasurat activitatea.
Stigmatizat de catre Mao Zedong si, ca atare, de inteaga lume literara chineza, Zhou a
fost exclus, timp de decenii, din istoriile literare chineze si din manualele scolare, astfel
ca nu de putine ori am fost in imposibilitatea de a beneficia de o calauzire directa mai in
profunzime in studiul intreprins. Ca o constatare personala, numele lui Zhou Zuoren
este, de multe ori, confundat cu cel al fratelui sau (Lu Xun, pe numele sau adevarat Zhou
Shuren), lucru care ofera masura uitarii in care a fost aruncata opera sa.
Spre deosebire de Lu Xun, asupra caruia abunda studiile atit in China cit si in
Occident, in cazul lui Zhou Zuoren exegeza este inca saracacioasa. Unul din cele mai
des citate nume in studiile despre Zhou Zuoren este Qian Liqun, autorul unei biografii
exhaustive a autorului (Zhou Zuoren zhuan, Povestea lui Zhou Zuoren), de departe cea
mai temeinica, si a citorva antologii de eseuri. In aprofundarea teoriei literare a lui Zhou
Zuoren, de mare ajutor s-a dovedit a fi textul Zhou Zuoren de wenxue li lun (Teoria
literara a lui Zhou Zuoren), studiu intreprins de catre Xu Shuhong. Indispensabila
acestei lucrari a fost insa colectia completa a eseurilor lui Zhou Zuoren, Zhou Zuoren
sanwen fen lei quan bian, care mi-a oferit suportul textual necesar.
Am inceput sa ma aproprii de opera lui Zhou Zuoren in 1999, intentionind sa
scriu o lucrare care nu se voia mai mult decit o monografie de autor, o introducere a
operei si a personalitatii cvasi-necunoscute ale lui Zhou Zuoren. Pe parcurs, insa, nu o
data, am fost tentat sa abandonez aceasta directie si sa reorientez studiul de fata. Asta
pentru ca, pe masura ce inaintam, mi se dezvaluiau o multitudine de fatete ale operei si
personalitatii autorului, care ar putea face cu succes obiectul unor studii de o extrema
diversitate, de la studii comparative Lu Xun-Zhou Zuoren la teorie literara si psihologie
a sexului. Desigur, e imposibil sa cuprind in aceste pagini intreaga complexitate a lui
Zhou Zuoren, si ca atare voi incerca sa surprind aici citeva din aspectele esentiale care
marcheaza specificitatea pozitiei lui Zhou pe fundalul modernitatii chineze.

4
Concluzii

După decenii de marginalizare, figura lui Zhou Zuoren este redescoperită şi


reevaluată de către chinezi. Acest lucru se datorează tehnicii sale scriitoriceşti şi mai
ales conţinutului umanist al eseurilor sale. În China, idealurile umaniste au existat încă
din antichitatate, însă, la fel ca pretutindeni, vremurile de instabilitate au umbrit gîndirea
oamenilor, orbindu-i. Zhou Zuoren se naşte într-o asemenea perioadă, iar o mare
însemnătate a operelor sale stă în eforturile de a pune capăt ordinii întunecate a
vremurilor moderne si de a reafirma valorile umanismului.
Zhou Zuoren poartă amprenta de neşters a filosofiei tradiţionale chineze si a
valorilor sale umaniste. Zhou este dispus să afirme aderarea sa la confucianism si să se
declare ru jia atît prin caracter cît şi prin convingere. Descoperă cu bucurie că
revigorarea spiritului naţional poate fi bazată pe învăţături tradiţionale, atîta timp cît
acestea sînt interpretate corect. Zhong yong reprezintă o coordonată majoră a filosofiei
tradiţionale chineze şi este şi poziţia pe care Zhou Zuoren o adoptă şi o recomandă în
societate.
Se poate spune că Zhou Zuoren îşi face ucenicia literară sub îndrumarea
literaturii occidentale: îşi începe cariera de om de litere traducînd literatură europeană. O
mai adîncă explorare a tradiţiei culturale occidentale îi dezvăluie, în comparaţie cu
manierismul învechit, impersonal si doctrinar al majorităţii literaturii chineze din
ultimele secole, o bogăţie de idei demne de luat în seamă. Explorarea onestă, lipsită de
inhibiţii, a sentimentelor umane întîlnită în literatura si filosofia occidentală
contemporană îi apare ca o revelaţie a unei noi si sănătoase tendinţe în artă, o cale de
ieşire pe care o întreagă generaţie frustrată o căutase. “Occidentalizarea” devine o
misiune de îndeplinit în numele reformei spirituale, al ştiinţei, al descoperirii – sau
redescoperirii – unui umanism real. În studiul său asupra evoluţiei literare în China,
Zhou Zuoren concepe această evoluţie ca reprezentînd interacţiunea a două direcţii de
gîndire principale, yan zhi si zai dao. Prima consideră literatura ca expresie artistică a
individualităţii în gîndire şi în sentimente a autorului, în timp ce cea din urmă insistă
asupra literaturii ca simplu vehicul al lui Dao.

5
Zhou Zuoren defineşte literatura ca “ceva ce are forma estetică, exprimă
sentimentele şi gîndurile deosebite ale autorului şi care îi permite cititorului să extragă
din ea plăcere”1 Termenul “plăcere”, adică bucurie estetică, este inclus în această
definiţie tocmai pentru a combate un punct de vedere pur didactic sau utilitarist, şi
pentru a proclama credinţa în literatura de factură yan zhi, întrucît numai în cadrul
acesteia umanismul si individualismul literaturii pot nădăjdui să înflorească. Adeziunea
lui Zhou Zuoren la filosofia literară yan zhi, prin insistenţa cu care propune libertatea de
creaţie în artă şi prin valoarea acordată elementului estetic în literatură, nu celui moral, îl
apropie pe acesta de conceptul de “artă pentru artă”. Totuşi, pentru Zhou Zuoren, omul
ramîne elementul central, iar umanismul ca principiu de bază nu poate fi abandonat în
favoarea estetismului. În Xin wen xue de yao qiu, Zhou Zuoren afirmă că literatura
trebuie să fie mai întîi umană, în contrast cu cea animalică, depravată si în contrast cu o
literatură care accentuează elementul supranatural. În al doilea rînd, ea trebuie să
aparţină întregii omeniri, să includă fiecare individ, fără a se limita la o anumita rasă,
ţară, la un anumit district sau o anumita familie. Un alt aspect al literaturii “umaniste” pe
care îl accentuează este că literatura trebuie să izvorască sincer din propria personalitate
a artistului. Cerinţele morale si estetice ale sincerităţii nu limitează literatura la o simpla
relatare de întîmplări, sinceritatea fiind înţeleasă ca onestitate de caracter şi de
convingere din partea autorului.
Onestitatea propusă de către Zhou Zuoren în literatură exclude automat orice
expresie literară care nu este creată liber, fără constrîngeri. Pe de alta parte, Zhou Zuoren
se opune literaturii produse sub îndrumarea sau influenţa unor grupări sau chiar a
statului.
Zhou Zuoren respinge, de asemenea, literatura proletară, nu numai din cauza
lipsei de onestitate a acesteia, dată fiind aservirea ei politică, ci si pentru că aceasta se
opune în mod direct principiilor umaniste care nu permit limitarea artei din raţiuni de
clasă.

Nu cred că pot exista clase în literatură, chiar dacă ceea ce exprimă aceasta poate
coincide cu spiritul unei clase sau al unei epoci istorice. În prezent, gîndirea capitalistă
permeează păturile sociale joase şi înalte cu o morală si cu obiceiuri bazate pe sistemul
proprietăţii private, lucru dovedit prin recunoaşterea si cultivarea castităţii numai la
femei, a concubinajului şi a proprietăţii asupra servitoarelor. Acum, însă, un mic grup de

1
Xin wen xue de yuan liu

6
oameni se ridică împotriva acestor lucruri. În literatură pot fi observate exemple de
gîndire anti-capitalistă. Nu vreau să numesc asta ideologie proletară pentru că nu cred că
e o chestiune de clasă, chiar dacă s-a dezvoltat concomitent cu mişcarea socială. Totuşi,
pe aceşti oameni nu ii animă neapărat conştiinţa de clasă; doar că atitudinea lor e în
contrast cu gîndirea capitalistă, iar asta îi face să i se opună.2

Şi cu altă ocazie:

Chiar dacă un autor speră ca oamenii să îi înţeleagă arta, el nu trebuie să facă


compromisuri pentru a-i mulţumi pe oameni. Părerea mea este că arta constituie o
expresie a vieţii emoţionale a autorului, iar impresia pe care aceasta o produce asupra
altora este funcţia ei naturală. Dacă ar fi să se abandoneze pe sine şi să-i urmeze pe alţii,
căutînd să-i înţeleagă, rezultatul ar fi, în cel mai bun caz, o literatură ‘pop’, dar nu o
expresie a adevăratei individualităţi.3

Umanismul lui Zhou Zuoren, principiul de căpătîi al activităţii sale literare este
modern prin natura sa pentru că se aplică omului modern şi mai ales laturii spirituale si
intelectuale a vieţii contemporane. De asemenea, forma, stilul si limbajul în care scrie
sînt de factură modernă. În ceea ce priveşte forma, Zhou Zuoren dovedeşte o puternică
apetenţă pentru eseu. O caracteristică a eseului este individualismul. Aceasta presupune
din partea autorului convingerea că individul, părerile si observaţiile subiective sînt
importante, iar din partea cititorului, dorinţa de a experimenta individualitatea unui
semen. Individualismul empatic este marca modernităţii eseului lui Zhou Zuoren.
Stilul în care scrie Zhou Zuoren este modern prin naturaleţea sa şi prin limbajul
viu, apropiat de cel popular. Preferinţa pentru limba vorbită si nu cea elevată denotă şi ea
o grijă umanistă pentru cei mai putin privilegiaţi, incapabili de a gusta din plăcerile
literaturii scrise într-o limba inaccesibilă lor.
Zhou Zuoren a fost ţinta multor critici si acuze conform cărora ar fi întors spatele
naţiunii atunci cînd ar fi trebuit să îi ofere călăuzire. Alţii au criticat aparentul
compromis cu invadatorii japonezi. Însăşi credinţa sa în umanism se poate să le fi părut
multora perimată si anacronică. Totuşi, indiferent de posibilele justificări ale
argumentelor detractorilor săi, contribuţia lui Zhou Zuoren la progresul literar şi
intelectual al ţării sale nu poate fi contestat.

2
Wen xue tan, in Tan long ji

7
ANEXA

Zhou Zuoren: LITERATURA UMANISTĂ (Ren de wenxue)

Noua literatură pe care trebuie să o promovăm acum poate fi numită simplu


“literatura omului”, iar ceea ce trebuie să respingem este “literatura inumană”.
“Nou” şi “vechi” sînt termeni neadecvaţi. Conform principiului că “nimic nu e
nou sub soare”, putem aşadar vorbi numai de “bine” şi “rau”, iar nu de “nou” şi “vechi.”
Dacă atunci cînd ne referim la literatură folosim termenul de “nou”, e pentru că ceea ce
vrem să exprimăm este “nou-descoperită”, nu “nou-inventată.” Noul continent a fost
descoperit de către Columb în secolul XV, dar acele pamînturi fuseseră acolo din
vremuri străvechi. Electricitatea a fost descoperită de către Franklin în secolul XVIII,
însă fenomenul în sine existase dintotdeauna. Nu e că alţi oameni înaintea lor nu ar fi
putut să descopere aceste lucruri, ci că întîmplarea a făcut ca Franklin şi Columb să fie
primii. La fel stau lucrurile cînd e vorba de descoperirea unui adevăr. Adevărul există
mereu fără limite temporale. Doar ignoranţa noastră şi întîrzierea în a percepe adevărul,
precum şi apropierea noastră în timp de descoperirea lui ne face să îl numim “nou.” De
fapt, el există de cînd lumea, la fel ca Noile pamînturi sau electricitatea, a fost
întotdeauna lînga noi şi ar fi o mare greşeala să-l privim ca nou, precum un fruct
proaspat, sau ca o rochie veche ajustatp după moda zilei.
De pilda azi, cînd vorbim de literatură umanista, nu-i aşa că expresia aceasta
aduce a ceva nou? Considerînd-o nouă, însă, ar însemna să ignorăm faptul că de îndată
ce au apărut oamenii s-a nascut şi umanismul. Din nefericire, omul era neştiutor şi a
împiedicat mereu voinţa omenirii de a merge pe drumul cel bun, rătăcind în schimb fără
rost ani de-a rîndul pe căile animalelor şi spiritelor, asemeni unui om care în plina zi si-a
acoperit ochii şi a iesit afară, pentru a descoperi, atunci cînd îşi deschide ochii, că există
soare în lume. De fapt, soarele luminase peste lume din timpuri neştiut de îndepărtate.
În Europa, adevărul acestui umanism a fost descoperit pentru prima dată în
secolul XV, descoperire care a căpătat două direcţii: reforma religioasă şi renaşterea în
artă. A doua oară a cauzat revoluţia franceză; o eventuală a treia oară va duce probabil la
încă necunoscute schimbări după războiul din Europa. Descoperirea femeilor şi a

3
Shi de xiao yong, în Zi ji de yuan di, op. cit., vol.3, p.700

8
copiilor, însă, a survenit abia în secolul XIX; statutul tradiţional al femeii fusese acela de
sclavă a bărbatului. În Evul mediu, biserica încă mai dezbătea dacă femeia are suflet şi
dacă ea poate fi considerată om!
Nici copiii nu reprezentau mai mult decît o proprietate a părinţilor. Un copil nu
era considerat o fiinţă umană ce nu ajunsese încă la maturitate, ci era luat ca un om
matur în miniatură, lucru care a degenerat în nenumărate tragedii familiale şi
educaţionale. Abia odată cu Froebel şi Godwin s-a facut lumină. În prezent, cercetarea
se face în două mari domenii, studiul copiilor şi problematica femeii şi se speră că
rezultatele vor fi dintre cele mai bune.
În China, cercetarea acestor probleme trebuie să pornească chiar de la începuturi.
La noi încă nu a fost soluţionată problema omului în general, fără a mai vorbi de cea a
femeii sau a copilului. Să facem acum primii paşi şi să începem să discutăm problema
omului si, după ce el a existat timp de peste patru mii de ani, să cercetam semnificaţia
omului, să-l redescoperim, are un aer ridicol. Totuşi, e mai bine să înveţi la bătrîneţe
decît să nu înveţi deloc. În acest sens, sperăm ca pornind de la literatură să promovăm
ideile umanismului.
Înainte de a discuta despre literatura umanistă, ar trebui să clarificăm termenul de
“uman.” Fiinţa umană de care vrem să ne ocupăm aici nu este “opera supremă a naturii”
şi nici “omul cu “craniu rotund şi picioare pătrate”, ci mai degrabă “specia umană, aşa
cum a evoluat ea treptat din regnul animal.” Există două chestiuni importante aici: 1)
evoluţia a pornit DE LA ANIMAL, şi 2) omul a PROGRESAT de la stadiul de animal.
Recunoaştem că omul este o fiinţă vie care, prin trăsăturile vieţii exterioare, nu se
deosebeşte deloc de celelalte fiinţe vii. Credem, astfel, că toate facultăţile vitale ale
omului sînt frumoase şi sînt bune şi trebuie satisfăcute în întregime. Orice contravine
firii umane, obiceiuri şi instituţii nefireşti, trebuie condamnate şi schimbate.
Cu alte cuvinte, aceste două aspecte importante constituie natura duală a vieţii
omului: spiritul şi trupul. Oamenii din vechime credeau că aceste două elemente ale
naturii umane, spiritul şi trupul există în acelaşi timp şi sînt în etern conflict. Partea
trupească era cea originară din natura animalică. Cea spirituală era văzută ca natură
divină. Scopul vieţii omului era în mare parte dezvoltarea naturii sale divine. Metoda de
a face acest lucru era jertfirea trupului întru salvarea spiritului. Vechile religii
tradiţionale, aşadar, propovaduiesc asceza şi se împotrivesc cu înverşunare instinctelor
naturale ale omului. Pe de alta parte, epicureii nu se îngrijeau deloc de spirit, trăind după
principiul “cînd mor, îngropaţi-mă.” Ambele ipostaze sînt extreme şi nu se poate spune

9
că i-au indicat omului calea cea dreaptă în viaţă. Abia în vremurile noastre oamenii şi-au
dat seama că spiritul şi trupul sînt două feţe ale aceluiaşi lucru şi nu două elemente în
opoziţie. Natura animalică şi natura divină constituie laolaltă natura umană. Poetul din
Anglia secolului XVIII, Blake, a definit admirabil acest lucru în ‘Mariajul raiului cu
iadul”:

(1) Omul nu are un trup fără suflet, pentru că ceea ce numim trup este o
parte a sufletului perceptibilă prin simţuri,
(2) Energia este singura viaţă şi vine din trup, iar raţiunea este ceea ce
împresoară energia
(3) Energia este eterna încîntare

Chiar dacă vorbele sale au un aer mistic, ele exprimă foarte bine ideea esenţială a
unităţii dintre spirit şi trup. Ceea ce considerăm noi a fi un mod de viaţă just este este
această simbioza a spiritului şi a trupului. Dacă spunem că omul a evoluat treptat din
stadiul de animal, atunci nu facem decît să arătăm, cu alte cuvinte, că în om spiritul şi
trupul sînt în armonie.
Ce fel de viaţă ar fi ideală pentru un astfel de om? Întîi de toate, relaţiile dintre
oameni ar trebui îmbunătăţite. Toţi oamenii formează omenirea şi fiecare om este un
element al omenirii. Astfel, omul trebuie să traiască pentru el trăind pentru alţii şi să
trăiască pentru alţii trăind pentru el. În ceea ce priveşte latura materială a vieţii, fiecare
trebuie să facă tot ceea ce îi este omeneşte cu putinţă şi să obţină ceea ce îi este fizic
necesar. Cu alte cuvinte, fiecare trebuie să aibă îmbracăminte, mîncare, adăpost, îngrijire
medicală în schimbul muncii fizice sau intelectuale pe care o depune, ca să poată duce
un trai sănătos. Apoi, în ce priveşte latura morală a existenţei, baza acesteia va fi
constituită din patru elemente – dragoste, înţelepciune, încredere şi curaj; toate regulile
inumane sau supra-umane impuse societăţii de către tradiţie trebuie eliminate pentru ca
fiecare să poată duce o viaţă liberă şi cu adevărat fericită. Înfăptuirea unui astfel de trai
ideal, umanist, ar fi de folos fiecărui om în lumea asta. Chiar dacă cei bogaţi cred că sşi-
ar pierde în mod inevitabil aşa-zisul lor statut, în felul acesta ei ar fi salvaţi de la o viaţă
“inumană”, pentru a deveni fiinţe umane perfecte; acest lucru nu ar fi, oare, cea mai
mare dintre binecuvîntări? Putem spune că aceasta este Evanghelia secolului XX şi
regretăm că prea puţini oameni o cunosc şi că înfăptuirea imediată a acestor idealuri nu

10
este cu putinţă. O vom promova, aşadar, în sfera literaturii, aducîndu-ne în felul acesta
umila contribuţie la idealul umanismului.
Rămîne de clarificat, totuşi, că ceea ce eu numesc umanism nu e mila la care se
face aluzie în zicători ca “să te doară de ţară şi să-ţi fie milă de popor”4 sau “generozitate
şi alinarea durerilor poporului.”5 E mai degrabă vorba de o ideologie individualistă în
care totul se bazează pe om. şi asta din următoarele raţiuni:

1. În cadrul omenirii, omul e ca un arbore într-o pădure. Dacă padurea este


bogată, şi arborele din ea, luat singur, va fi bogat. Dar dacă vrem ca padurea
să fie bogată, atunci trebuie să ne îngrijim de fiecare arbore în parte.
2. Individul iubeşte omenirea pentru că este un element al ei, precum şi din
pricina raportului acesteia cu el. Mozi oferă ca argument al iubirii sale
universale faptul că “Eu sînt în omenire”, lucru exprimat cît se poate de clar.6
Sensul e identic cu cel exprimat mai sus prin a-ţi fi de folos ţie însuţi prin a fi
de folos altora şi a fi de folos altora prin a-ţi fi de folos ţie însuţi.

Umanismul de care vorbesc începe, aşadar, cu omul, cu individul. Ca să poţi


discuta despre umanism, dragoste faţă de omenire, trebuie mai întîi să posezi calităţile de
om şi să te afli în poziţia de om. Isus a spus: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.”
Dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, atunci cum vei şti să îi iubeşti pe alţii “ca pe tine
însuţi”? În ceea ce priveşte iubirea dezinteresată, doar de dragul celuilalt, eu cred că e un
lucru imposibil. Putem concepe că un om se sacrifică pentru persoana pe care el o
iubeşte sau pentru ideea în care el crede; dar să-ţi tai din propria carne pentru a hrăni
vulturii sau să-ţi oferi trupul spre devorare unui tigru flamînd sînt lucruri ce ţin de o
moralitate ultra-umană şi de care fiinţa umană nu este capabilă.
Literatura pe care o desemnăm ca fiind a omului este literatura care aplică acest
umanism în scrierile sale şi în studierea tuturor problemelor legate de viaţa umană şi ea
poate fi clasificată din nou în două categorii:

1. categoria principală: descrierea vieţii ideale sau scrieri despre culmile de


progres atinse de către om, şi

4
bei tian min ren. Expresia ii apartine lui Han Yu.
5
“bo shi ji zhong”, Confucius, Analecte.
6
“Ai ren bu wai ji, ji zai suo ai zhi zhong”

11
2. categoria secundară: descrieri ale vieţii obişnuite, sau ale vieţii inumane, care
pot fi de folos scopului acestui studiu.

Cantitatea cea mai mare de scrieri aparţine celei de-a două categorii şi este şi cea
mai importantă, pentru că ne permite să înţelegem adevăratele ipostaze ale vieţii omului,
să identificăm diferenţele acesteia faţă de viaţa ideală şi să găsim căi de îmbunătăţire. În
această categorie, descrierile vieţii inumane pe care unii oameni sînt constrînşi să o ducă
sînt confundate în mod frecvent cu literatura “non-umană”, însă diferenţa între acestea
este mare. De exemplu, Une vie a francezului Maupassant este literatură umanistă despre
pasiunile animalice ale omului; Perna de carne,7 însă, este un exemplu de literatură non-
umană. Romanul rusului Kubrin, Yama,8 este literatură ce descrie viaţa prostituatelor,
dar Ţestoasa cu cinci cozi9 este literatură non-umană. Diferenţa constă în atitudinile
transmise de către aceste opere, una fiind demnă, iar cealaltă de depravare, una este de
nădejde în viaţa umană şi, ca atare, simte durere şi furie în faţa vieţii inumane, în vreme
ce cealaltă se complace în viaţa inumană, autorul părînd chiar că încearcă o anumita
satisfacţie din acest lucru şi că, adeseori, îşi tratează materialul cu o atitudine de
amuzament şi provocare. Într-o simpla propoziţie: diferenţa dintre literatura umanistă şi
cea “non-umană” stă în atitudinea pe care o asumă scrierea, în afirmarea fie a vieţii
umane, fie a vieţii inumane. Acesta este punctul central. Conţinutul sau maniera scrierii
nu au importanţă. De pildă, poveştile care susţin că femeile ar trebui îngropate odată cu
soţii defuncţi, adică mai degrabă să se sinucidă decît să se recăsătorească, nu
propovăduiesc, aparent, “păstrarea obiceiurilor şi a regulilor etice”? Însă constrîngerea
oamenilor să se sinucidă e tocmai ceea ce constituie o moralitate inumană; asemenea
scrieri sînt, aşadar, non-umane. În China, de fapt, a existat extrem de puţină literatură
umanistă. Aproape nici una din scrierile şcolilor confucianistă sau daoistă nu sînt
calificabile drept literatură umanistă. Să dăm cîteva exemple doar din sfera purei
literaturi:

1.Cărţi deşănţate, pornografice


2.Cărţi despre demoni şi zei (Învestirea zeilor10, Călătorie spre soare-apune, etc)

7
Rou pu tuan , roman erotic scris de către Li Yu (1611-1680)
8
roman despre prostituate apartinind lui Alexander Ivanovici Kubrin (1870-1938),
9
Jiu wei gui, roman despre prostituate scris de către Zhang Chunfan, publicat între 1906-1910
10
Feng shen zhuan, sau Feng shen yan yi, roman din Ming descris de către C.T. Xia ca o “fantezie
istorica”

12
3.Cărţi despre nemuritori (Lu ye xian zong,11 etc)
4.Cărţi despre apariţii supranaturale (Liao zhai zhi yi,12 Zi bu yu,13 etc)
5.Cărţi despre robie (grupate tematic A: împăraţi, cărturari de prim rang, prim-
miniştri; B: strămoşi sacri şi soţi exemplari)
6.Cărţi despre răufăcători (Osîndiţii mlaştinilor, Qi xia wu yi,14 Shi gong an,15
etc.)
7.Cărţi despre barbaţi talentaţi şi femei frumoase (Destinul celor trei surîsuri16,
etc.)
8.Cărţi de umor de prost gust (Povestiri din pădurea hohotelor de ris,17 etc.)
9.Literatura de scandal18
10.Piesele dramatice vechi, în care găsim cristalizate la un loc toate ideile de mai
sus.

Toate aceste categorii de literatură sînt o piedică în calea dezvoltării naturii


umane; sînt lucruri care distrug pacea şi armonia omenirii şi trebuie respinse în
întregime. Fireşte că acest gen de literatură este extrem de valoros pentru studiul
psihologiei naţiunii. Critica literară ar putea admite unele din scrierile de mai sus ca
literatură, însă din punct de vedere ideologic, trebuie toate respinse. Nu spunem că
persoane mature şi cu bun simţ nu pot citi aceste cărţi. Ar trebui să încuviinţăm din
inimă dacă ei le-ar studia şi critica, fiindcă asta ar fi de mare folos lumii.
Literatura umanistă trebuie să aibă la bază o moralitate umană. Chestiunea
moralităţii este una foarte largă şi nu poate fi tratată în detaliu pe loc. Vreau doar să
menţionez unele aspecte care au legatură cu literatura.
Să luăm de exemplu dragostea dintre sexe: avem aici două propuneri: (1) statut
de egalitate între femei şi bărbaţi şi (2) căsătorie bazată pe iubire reciprocă. Operele din
literatura universală care au expus aceste idei sînt printre cele mai reuşite bucăţi de
literatură umanistă. De exemplu piesele lui Ibsen – Casa cu papuşi şi Femeia mării,

11
roman scris de către Li Baichuan in Qing
12
cunoscuta colectie de povestiri apartinind lui Pu Songling
13
Zi bu yu (Maestrul nu vorbeste) este o colectie de basme cu strigoi apartinind lui Yuan Mei din dinastia
Qing. Titlul este o aluzie la Analectele lui Confucius: “Zi bu yu guai li luan shen”
14
editie revizuita in Qing a romanului de aventuri San xia wu yi
15
roman politist din secolul XIX
16
San xiao yin yuan. Se refera la o tan ci din Suzhou de la începutul secoului XIX despre pictorul Tang
Bohu şi aventura sa cu slujnica Qiu xiang
17
Xiao lin guang ji
18
Hei mu. Acest tip de fictiune a fost detestat de către Zhou Zuoren in mod special, aceste scriind mai
multe eseuri in care etichetează hei mu drept cel mai prost tip de fictiune.

13
romanul lui Tolstoi - Anna Karenina, romanul lui Hardy - Tess, etc., sînt toate aşa.
Originea iubirii, conform savantului norvegian Westermarck, este “atracţia omului
înspre ceea ce ii oferă plăcere.” Austriacul Lucka a adăugat că iubirea a devenit un
sentiment exaltat din cauza numeroşilor ani în care natura morală a omului s-a dezvoltat
progresiv. În iubirea adevărată şi în viaţa celor două sexe există astfel armonie între
latura spirituală şi cea fizică. şi totuşi, din cauza împrejurărilor şi a puterilor nefaste din
societatea contemporană, accentul a fost pus în mod frecvent doar pe una. Acest lucru
trebuie afirmat şi studiat prin prisma umanismului, dar nu trebuie nici să slăvim şi nici să
propagăm această viaţă fizică unilaterală ca fericită ori divină ori sfîntă. Nici nu mai
trebuie să menţionez literatura chineza deşănţată, pornografică, dar gasesc egalmente
inacceptabil ascetismul vechii Biserici creştine.
Mai e şi scriitorul rus Dostoievski, un mare autor de literatură umanistă, care în
unul din romanele sale descrie cum un bărbat iubeşte o femeie care mai apoi se
îndrăgosteşte de un alt bărbat, dar pe căi stranii şi cu mari eforturi barbatul dintîi face în
aşa fel ca femeia sa şi cel de-al doilea bărbat să fie împreună. Deşi vorbele şi faptele lui
Dostoievski sînt întotdeauna în concordanţă unele cu celelalte, nu putem accepta
niciodată că diferitele fapte descrise în povestire sînt compatibile cu sentimentele umane
şi cu posibilităţile umane; nu ar trebui, aşadar, să susţinem asemenea fapte.
Un alt caz este cel al poetului indian Tagore, care, în romanele sale, ridică
necontenit în slăvi gîndirea orientală. Într-o astfel de poveste, el prezintă viaţa unei
vaduve şi descrie suttee-ul inimii ei (suttee este obiceiul conform căruia văduva se
jertfeşte pe rugul soţului ei). Într-o altă poveste, el descrie cum un bărbat îşi
abandonează soţia şi se recăsătoreşte în Anglia, şi cum soţia sa indiană ajunge chiar să
îşi vîndă bijuteriile pentru a continua să-şi întreţinş soţul.
Dacă o persoană liberă la trup şi la minte se leagă prin proprie alegere şi din
dragoste de o altă persoană şi apoi, cînd moartea îi desparte, decide să renunţe la propria
viaţă, acest lucru poate fi o chestiune de moralitate. Dar totul trebuie să izvorască din
proprie hotarîre. Un asemenea act înfaptuit sub greutatea unor reguli sociale tradiţionale
şi despotice este o chestiune complet diferită. Jertfa umană în India, suttee, este – aşa
cum bine ştie toată lumea – un obicei inuman care a fost recent interzis de către britanici.
Suttee-ul inimii e doar o variantă a sa. Una presupune pedeapsa capitală, cealaltă
închisoarea pe viaţă. În termeni chinezi, una este să “mori pentru castitate”, preferînd să-
ţi iei viaţa decît să te recăsătoreşti, şi cealaltă este să-ţi “păstrezi castitatea” rămînînd
necăsătorită după moartea soţului. Mi s-a spus că semnificaţia originală a cuvîntului

14
sanscrit suttee este aceea de “femeie castă.” Dat fiind că femeile din India au îndurat
suttee mii de ani, ele au alimentat această formă pervertită de castitate. Cei care propun
“orientalizarea” consideră acest lucru o caracteristică naţionala de valoare, cînd de fapt
nu e decît fructul otrăvitor al unui obicei nefiresc.
Chinezii, de exemplu, sînt obişnuiţi cu ploconitul. Cînd se întîlnesc, se salută fără
vreun motiv anume împreunîndu-şi mîinile şi facînd plecăciuni adînci, ca şi cum ar
trebui să se prosterneze unul în faţa celuilalt. Putem numi aşa ceva admirabilă virtute a
politeţii? Cînd vedem asemenea exemple pervertite de aşa-zisă moralitate, e ca şi cum
am vedea un om crescut într-un borcan de murături, cu trupul ca un morcov. Cu
siguranţă nu-l vom lua drept pildă de urmat şi nici nu îl vom aproba.
Urmează dragostea dintre părinţi şi copii. Cei din vechime spuneau: “Dragostea
dintre părinţi şi copii îşi are izvorul în dipoziţia naturală.” Bine spus. Fiind la origini,
într-adevăr, o iubire naturală, nu s-ar părea să fie nevoie ca oamenii să îi ataşeze obligaţii
şi constrîngeri, împiedicîndu-i astfel creşterea. Dacă se afirmă că oamenii procreează din
poftă trupească, atunci s-ar putea crede că a fi parinte e ceva imoral. Aşa că e mult mai
potrivit să definim acest statut ca născut dintr-o “dispoziţie naturală.” Din punct de
vedere biologic, părinţii procreează într-adevăr din dorinţă naturală. Cînd exista o viaţă
sexuală, vor urma în mod firesc propagarea vieţii şi eforturile de a-i creşte pe cei tineri;
acest lucru se aplică tuturor fiinţelor vii. În cazul omului, om care posedă conştiinţa
armoniei iubirii şi a continuării speciei prin copii, există o şi mai adîncă relaţie între
părinţi şi copii. Ceea ce oamenii învăţaţi au spus despre drepturile copiilor şi îndatoririle
parinteşti nu sînt decît concluzii ale acestui principiu natural şi, ca atare, nimic nou. Cît
despre părinţii ignoranţi pentru care copiii sînt o proprietate care trebuie crescută precum
vitele sau caii, care poate fi mîncată sau călărită după bunul plac atunci cînd ajung la
maturitate, ei dau dovadă de o concepţie greşită şi înapoiată. Englezul Gorst, savant în
ştiinţa educaţiei numeşte asemenea părinţi “degeneraţi de teapa maimuţelor”, ceea ce nu
e deloc exagerat19.
Japonezul Tsuda Sokichi, în al său Studiu asupra gîndirii naţionale în literatură,
volumul I, spune:

O atitudine de pietate filială ce nu se bazează pe iubirea părinţilor faţă de copiii lor


contravine realităţii naturale potrivit căreia cei în vîrstă există pentru copiii lor, precum

19
Sir John Eldon Gorst (1835-1916), politician in prima parte a vieţii. Dupe retragerea din politica, îşi
indreapta atenţia asupra educatiei şi protectiei copîlului, scriind opere ca Fiii natiunii (1906)

15
şi condiţiilor sociale efective, care spun că omul munceşte pentru viitor. Chiar
presupunînd că odraslele există pentru părinţi, o asemenea moralitate conţine în mod
evident elemente ale nefirescului.

Cei în vîrstă exista pentru odraslele lor. Ca atare, e firesc ca părinţii să-şi
iubească şi să-şi preţuiască copiii, iar copiii, la rîndul lor, să-şi iubească şi să-şi
respecte părinţii. E un fapt natural; e, totodată, şi o dispoziţie naturală. Găsim expresia
cea mai frumoasă a iubirii dintre părinţi şi copii în Iliada grecului Homer şi în tragedia
lui Euripide, Troiadele, în cele două capitole în care Hector este răpit de moarte de lîngă
soţia şi copiii săi.
Mai nou, Gengagere de Ibsen şi piesa germanului Sudermann, Heimat, romanul
rusului Turgheniev, Tata şi fii, etc., sînt toate demne de atenţia studiului nostru.
Cît despre superstiţii şi acte sălbatice precum cele ale lui Guo Qu, care şi-a
îngropat fiul şi Ting Lan, care a cioplit chipul în lemn, ar trebui, de bună-seamă, să
încetăm a le propaga. Să-ţi tai o bucată din propriul trup nu e decît o rămăşiţă a
credinţelor în vrăjitorie şi a canibalismului; aşa ceva nu poate fi considerat moral, şi nu
ar trebui să mai permitem ca asemenea teme să pătrundă în literatură.
Din toate cele spuse, se va fi conturat o idee generală clară cu privire la ce fel de
literatură trebuie să promovam şi ce fel de literatură trebuie respinsă. Totuşi, mai trebuie
să adăugăm cîteva cuvinte referitoare la chestiunea opoziţiilor vechi-nou, chinez-străin,
pentru a împiedica unele neînţelegeri.
În ceea ce priveşte literatura care se opune ideologiei noastre, nu trebuie – aşa
precum Hu Zhitang sau împăratul Qian Long – să scriem tratate pentru a le împroşca cu
noroi, bucată cu bucată, vechi şi noi, lăsîndu-ne purtaţi doar de puncte de vedere
personale. Dacă teoria noastră va prinde rădăcini, ea va include un singur punct de
vedere: cel al vîrstei. Critica şi propunerile vor fi două chestiuni distincte. Atunci cînd
criticăm scrierile din vechime, trebuie să fim conştienţi de vremurile în care au fost
scrise pentru a le putea evalua just şi a le conferi locul cuvenit. În propovăduirea
propunerilor noastre trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de vremurile noastre. Nu
putem face compromisuri cu idei potrivnice. Pentru acestea avem o singură cale, şi
anume aceea de a le respinge.De pildă, în vremuri primitive, ideile primitive erau
prevalente, iar vrăjitoria şi canibalismul erau lucruri fireşti. Cîntecele şi povestile despre
aceste obiceiuri sînt, aşadar, vrednice de a fi studiate pentru a ne îmbogăţi cunoştinţele.

16
Dar dacă în societatea modernă cineva ar vrea mai practice vrăjitoria şi canibalismul, ar
trebui prins şi închis într-un spital de nebuni.
Apoi, cu privire la chestiunea opoziţiei chinez-străin, ar trebui să îmbrăţişăm
strîns punctul de vedere al vremurilor noastre şi să nu trasăm alte hotare. Geografic şi
istoric vorbind, diferenţele sînt, într-adevăr, multe, însă căile de comunicare s-au
îmbunătăţit şi atmosfera intelectuală se răspîndeşte repede. Oamenii acestui pamînt pot
spera într-o mai mare apropiere treptată. Unitatea este EU, individul, suma este întreaga
umanitate. Omul nu trebuie să se considere diferit de masa omenirii, ori superior moral
şi să traseze graniţe şi mulţimi, pentru că omul e mereu în raport cu omenirea şi
viceversa.
Dacă un Zhang şi un Li suferă, şi dacă altundeva un Peter şi un John suferă, iar
eu susţin că acest lucru nu mă interesează, atunci indiferenţa mea se aplică tuturor în
mod egal. Dacă susţin că mă interesează, atunci sînt egal interesat de toate cazurile de
acest fel. Aceasta înseamnă, dacă detaliem, că, chiar dacă Zhang şi Li, Peter şi John au
nume şi naţionalităţi diferite de ale mele, ei sînt în mod identic unităţi ale omenirii,
înzestraţi egalmente cu sentimente şi cu dispoziţii naturale. Ceea ce unul dintre ei
resimte ca durere trebuie să fie dureros şi pentru mine. Nefericirea care i-a ajuns pe ei
poate să mă ajungă şi pe mine. Dat fiind că soarta omenirii e una şi aceeaşi, neliniştea
faţă de soarta mea trebuie să fie nelinişte faţă de soarta comună a omenirii. De aceea
trebuie să vorbim doar de vremurile noastre şi să nu facem distincţii între chinezi şi
străini. În scrierile noastre ocazionale, tindem fireşte către elementul chinez pe care îl
putem înţelege mai bine. Dincolo de acest lucru trebuie să traducem scrieri străine pe
scară largă, să deschidem orizonturile minţii cititorului pentru ca el să poată percepe
umanitatea ca un tot, trebuie să cultivăm o moralitate umanistă şi să atingem idealul
unei vieţi în spirit umanist.

17

Evaluare