pentru un moment am știut exact la a câta ușă să bat, care era peninsula aceea din rusia,

numele inamicului care ajunge aliat în călătoria cosmică a maturizării, dar mi-am restrâns așa
de mult alternativele încât nu mai știu... nu mai știu decât să urăsc ziua de mâine și imaginea
din oglindă care o suportă cu lașitatea asta câinească, pe cea care privește inapoi.

simptomul arată că nu mai pot face față încă unei zile în care nu mă pot bucura de viață: ce
mănânc mâine? cum îmi va sta părul mâine? ce îmbrac mâine? cine mă va place mâine? ce
trebuie să fac mâine? a câta zi de mâine urăsc?
nu fi speriată... de ce să te sperii?! că sunt multe de făcut? că nu e timp pentru niciuna? că
trece viața și tu nu ai primit ce îți dorești?

ce îți dorești?

de ce sunt geloasă pe foștii andrei? pentru că poate va descoperi că sunt mai buni decât
mine... pentru că poate i-au oferit mai multe decât pot eu să-i ofer... pentru că poate cu ei a
fost mai bine decât mine... poate ei au făcut dragoste cu ea mai bine decât fac eu cu ea... în
fond sunt geloasă pe ei pentru că amenință imaginea mea... amenință valoarea mea...

eu nu am o slujbă, nu am posibilități materiale, hell... nici nu am cu ce să mă îmbrac cum

trebuie... nu sunt așa atrăgătoare... pentru că nu reușesc să fac părul ăsta cretin să stea cumva
care să mă facă atrăgătoare.