Titu Maiorescu

Titu Maiorescu s-a nascut la data de 15 februarie 1840 la Craiova ,a fost

personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist,
scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române.
Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.
A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost
primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească.
În activitatea politică, Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat
Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic, prin care România
a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu
provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj. Tatăl său, Ioan, fiu de
ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia
înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent
diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop
al Caransebeşului.

După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe
la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie.
Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu
distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea
Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).

În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La
sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de
istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie
1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la
introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. Eminent dascăl, Maiorescu
devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile
Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea.
De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica
pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.

În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu
Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867,
coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi,
definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară erau altele
decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau
Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă
concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul
teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor
instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în
mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii
române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege
pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de
învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se
stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi
predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de Istoria Filosofiei în secolul al
XIX-lea. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii
Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul
Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca
în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi
culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de
trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre
liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist,
Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913
Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma
tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913.
Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca
preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă
demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea
politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de
conflictul mondial.

Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.