ISIHASMUL ROMANESC

Intre practica sfintelor nevointe ale desavarsirii si

inobilarea spiritului uman prin cultura

-LUCRARE DE SEMINAR LA ISTORIA BISERICII

ORTODOXE ROMANE-

A. SECŢIUNEA I:

Argument:
 

1. Isihasmul românesc – un moment teologic şi cultural

în istoria Europei:
 
 „Se poate observa, cu bucurie, că ultimele decenii se află sub semnul unei deschideri către un sănătos
şi constructiv ecumenism, prin care se recunosc şi se apreciază adevăratele şi autenticele valori pe care Duhul
Sfânt le-a generat şi continuă să o facă în orice parte a lumii. Occidentul, tot mai turmentat şi obosit de frenezia
ritmurilor consumistice ale unei societăţi care se secularizează progresiv, priveşte cu simpatie şi speranţă spre
valorile pe care isihia le-a izvorât, secole de-a rândul, în Biserica Ortodoxă. Iar Orientul creştin e dispus nu doar
să accepte valori ale experienţei creştine ale fraţilor lor catolici, ci şi să ofere ca exemplu propriile experienţe.
Dintre care isihasmul e cea mai importantă şi mai definitorie”.

Arhimandritul JUVENALIE IONAŞCU

Socotită a fi o „cultură minoră”, în raport cu aşa-

numitele „culturi majore” ale Occidentului european,
cultura românească şi-a afirmat în modul său unic
capacităţile de transformare şi înnobilare ale spiritului
uman, şi aceasta cu atât mai mult cu cât bogăţia
intrinsecă şi multitudinea de semnificaţii ale culturii
noastre naţionale se relevă din aparenta sa dezvoltare
modestă, despre care   s-a afirmat că stă sub semnul
imitării fondului cultural oriental sau occidental, aportul
original românesc fiind, într-o asemenea logică a
afirmaţiilor, de o valoare şi importanţă extrem de
scăzută. „Modestia” culturii româneşti şi parcursul său
propriu, într-un teritoriu al atâtor confruntări politice, în
spaţiul de interferenţă al atâtor curente culturale poate
părea deconcertantă pentru cercetătorul avid după
senzaţionalul unor epoci istorice unanim recunoscute a
fi definitorii pentru întregul parcurs al istoriei omenirii.
Astfel, în Occident se vorbeşte adesea, şi pe bună
dreptate, despre Ortodoxia rusă sau despre Ortodoxia
greacă, însă sunt cunoscute foarte puţine lucruri despre
ceea ce a transmis Ortodoxia românească de-a lungul
secolelor. În cea mai mare măsură, acesta este motivul
ignorării, în unele medii intelectuale, a bogăţiei
spirituale a unei ţări în care tradiţia creştină şi cultura
populară au trăit într-o deosebită armonie, de-a lungul
întregii sale istorii.
Situându-se la interferenţa culturii Orientului cu cea
a Occidentului, poporul român s-a văzut nevoit, de-a
lungul întregii sale deveniri, să realizeze un dificil
echilibru între lumea greacă şi cea slavă, pe de-o parte, şi
lumea latină, căreia îi aprţinea, pe de alta.
Acest lucru se observă cu precădere din
spiritualitatea poporului român, după cum spunea şi
Părintele Dumitru Stăniloae: „Spiritualitatea ortodoxă
românească se distinge printr-un deosebit echilibru
cuprinzător al tuturor valorilor, punând în şi mai mare relief
trăsăturilor Ortodoxiei. Ea are luciditatea latinităţii şi simţul
de taină al existenţei, proprii Răsăritului; valoarea persoanei
şi necesitatea slujirii; rugăciunea în linişte şi inima sensibilă
pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu şi grija de om”.
Aceste scurte reflecţii culturale reprezintă premisele
pentru demonstrarea aportului colosal pe care
spiritualitatea românească l-a adus în orizontul valorilor
europene. Din această perspectivă, isihasmul românesc
reprezintă un moment aparte în istoria spiritualităţii şi
culturii europene, reflectând imaginea de ansamblu a
unui monahism organizat, care a existat din cele mai
vechi timpuri şi care şi-a găsit expresia cea mai înaltă în
contextul reînnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea,
înainte ca această renaştere duhovnicească filocalică să
se fi petrecut în spaţiul ortodox grec sau rus.
 
 
 
2. Sensul studiilor dedicate isihasmului românesc:

 
 În mod evident, spiritualitatea românească este în
chip profund şi specific isihastă. Rugăciunea inimii şi
sistemul doctrinar care îi aparţine au marcat profund
spiritualitatea românească, dând naştere unor
prototipuri culturale şi duhovniceşti menite să afirme în
mod cu totul original, atât cultura, cât şi spiritualitatea
românească, o cultură şi o spiritualitate deschise înnoirii,
ancorate în mod realist în mediul şi contextul european.
În acest sens, în comparaţie cu umanismul european,
cultura română a elaborat un model umanist isihast,
adaptat perfect civilizaţiei isihaste a neamului românesc.
Lucrarea de faţă are menirea de a sintetiza marile
teme şi momente ale isihasmului românesc, într-o primă
fază, a lansării unor argumente generale, fiind
evidenţiate figurile marilor isihaşti ce au activat pe
teritoriul ţării noastre, pentru ca partea esenţială a
studiului să se axeze pe detalierea cronologică a
dezvoltării spiritualităţii isihaste în spaţiul romînesc.
Tema studiului de faţă vizează analizarea
exemplelor particulare în contextele diferite care     le-au
generat. Metoda de studiu constă în prezentarea unei
analize cât mai obiective a marilor teme, momente şi
date istorice referitoare la originea şi dezvoltarea
isihasmului românesc.
În fond, intenţia şi datoria întocmirii unei asemenea
prezentări trebuie să privească evidenţierea
particularităţilor spiritualităţii isihaste româneşti, mai
puţin cunoscută decât cea rusească sau cea grecească,
însă nu mai puţin bogată şi profundă. Astfel,
prezentarea isihasmului românesc înseamnă prezentarea
experienţei particulare a aceleiaşi Ortodoxii cu care
spiritualitatea românească se află într-o comuniune
organică şi să reflecte puncte specifice care să exprime
vocaţia ecumenică a acestei spiritualităţi.
 
 
 
 
 
B. SECŢIUNEA a II-a:

Aspecte preliminare

 
1. Rugăciunea isihastă în spiritualitatea ortodoxă –
Cadrul istorico-teologic:

 
„Pentru orice creştin, rugăciunea este atitudinea cea mai naturală a firii sale în faţa Creatorului; Homo
adorans exprimă cu fidelitate „numele omului”. Rugăciunea e întâlnirea personală între Dumnezeu şi om, e
experienţa acestui „eveniment”. Rugăciunea devine o „lectură Omega” a Evangheliei: experierea învăţăturii ce
ne-a fost transmisă, experienţa care recheamă prezenţa liturgică a Cuiva, a Celui Ce vine şi a Celui Ce este, a lui
Emanuil – Dumnezeu cu noi. Raportul personal experienţial cu Dumnezeu e ceea ce distinge în mod particular
creştinismul, care nu e doar o doctrină; toate acestea au fost exprimate sugestiv de Dostoievski: «nu e nimic mai
frumos, mai profund, mai demn de iubit, mai înţelegător şi mai perfect decât Hristos, fără de care nu doar că nu
este nimic, ci, o spun cu o dragoste îndrăzneaţă, că nici nu se poate avea nimic». Întâlnirea cu Persoana cea mai
frumoasă, mai profundă, demnă de iubit, înţelegătoare şi desăvârşită se consumă în inimă: inima este Împărăţia
lui Dumnezeu care începe înlăuntrul nostru, pârga lucrurilor veşnice”

Arhimandritul JUVENALIE IONAŞCU

Atunci când o persoană primeşte tunderea

îngerescului chip monahicesc, i se încredinţează, din
partea stareţului, şiragul de metanii, drept „sabie a
Duhului” şi sfatul de a se ruga neîncetat cu rugăciunea
inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”; cu alte cuvinte,
monahul este îndemnat să deprindă „arta rugăciunii”,
arta supremă a mântuirii sufletului, căci rugăciunea
inimii reprezintă îndatorirea fundamentală a monahului.
Rugăciunea inimii este raportată la isihasm, în
sensul în care isihia reprezintă condiţia esenţială pentru
a ajunge la nivelul cel mai înalt al rugăciunii:
contemplarea
Este cunoscut faptul că prima formă a
monahismului creştin a fost cea eremitică, constând în
retragerea în linişte, cu intenţia de practicare a
rugăciunii, a curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor.
În această direcţie, isihia, ca şi condiţie a creşterii
duhovniceşti, era începutul şi coordonata constantă a
vieţuirii monahale, de unde rezultă în mod necesar
concluzia că monahismul a fost dintotdeauna şi continuă
să fie isihast prin sine însuşi.
 După cum vom putea observa în cele ce urmează,
către sfârşitul primului mileniu creştin exista o tradiţie
isihastă înfloritoare, de sorginte în special sinaitică, cu
toate că formula rugăciunii lui Iisus nu era întotdeauna
aceeaşi. De fapt, nu rugăciunea lui Iisus va fi ţinta
controverselor teologice din secolul al XIV-lea, ci mai cu
seamă doctrina referitoare la „paza inimii”, „lumina
taborică”, precum şi energiile necreate şi metodele
psiho-fizice utilizate pentru dobândirea acesteia.
Astfel, abordând o prezentare istorică a isihasmului,
vom spune că isihasmul, a cărui denumire provine de la
cuvântul grecesc „hesychia”, este o disciplină ascetică a
cărei origine merge până înspre secolele IV – V ale
monahismului răsăritean, adevărata organizare a
isihasmului producându-se în răstimpul secolelor XIII-
XIV, ca o reală mişcare de renaştere duhovnicească şi
teologică, având ca fundament introducerea „rugăciunii
lui Iisus” metodă menită să producă o stare profundă de
concentrare şi pace lăuntrică, prin intermediul căreia
sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu. Isihia a fost
practicată la început de părinţii deşertului, care au avut
ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca
disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea
continuă a numelui lui Iisus.
Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul
Ioan Scărarul (trecut la Domnul în anul 649), autorul
lucrării „Scara dumnezeiescului urcuş” sau „Scara
raiului”, în paginile căreia recomandă rugăciunea
monologică, redusă la cuvântul „Iisuse”.
 Trebuie menţionat faptul că pentru părinţii isihaşti,
teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere
asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o
produce aceasta, nu sunt un scop în sine, isihia creând
mai degrabă o stare în cadrul căreia sunt practicate
virtuţile, dintre care cele mai importante sunt: curăţia
inimii („apatheia”), pocăinţa („metanoia”) şi mai ales
sobrietatea, trezvia sau atenţia („nipsis”). În acest sens,
Sfântul Simeon Noul Teolog va vorbi despre conştiinţa şi
simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre
contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub
forma energiilor necreate, ca elemente esenţiale ale
spiritualităţii isihaste.
Ca mişcare duhovnicească ce s-a organizat la
muntele Athos între secolele XII-XIV, isihasmul nu poate
fi separată de teologia „caracterului necreat al luminii
taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui
Dumnezeu.
În ceea ce priveşte controversa dintre Sfântul
Grigorie Palama  şi monahul Varlaam de Calabria
(numită generic şi „controversa palamită”), centrată pe
natura harului divin, aceasta se va încheia cu victoria
Sfântului Grigorie Palama şi va aduce în Sfântul Munte
o strălucitoare înnoire monastică, în care rugăciunea
inimii şi practica duhovnicească legată de ea, va avea
efecte de mare profunzime asupra vieţii monahale şi a
reflecţiei teologice a Răsăritului european.
Scrierile şi activitatea teologică a Sfântului Grigorie
Palama vor genera o reînnoire isihastă a monahismului
răsăritean, în Rusia, prin Sfântul Nil Sorski (+ 1508), în
Ţările Române, prin Sfântul Nicodim de la Tismana şi în
Grecia, prin Filotei Kokinnes (+ 1376), Calist şi Ignatie
Xantopoulos, Isidor Patriarhul (+ 1350) şi Nicolae
Cabasila (+ 1371).
În secolul al XVIII-lea va provoca un nou fenomen,
numit neo-isihast sau filocalic, prin intermediul operei
Sfântului Nicodim Aghioritul, Macarie de Corint şi a
Sfântului Paisie Velicikovski.
 
2. Monahii isihaşti în tradiţia Ortodoxiei româneşti:
 
„Lipsa cunoaşterii istoriei noastre îi face adeseori pe occidentali să pună românilor care merg în Apus
întrebări de mare naivitate. După ce aeştia spun că sunt ortodocşi, aceia conchid: «Dacă sînteţi ortodocşi, sînteţi
slavi, căci greci nu sînteţi, iar Ortodoxie ştim că e numai greacă şi rusă». Iar când ortodoxul român precizează:
«Nu suntem slavi, ci latini ortodocşi», occidentalul întreabă: «Dar ce a dat Ortodoxia românească Ortodoxiei în
general? Nu se cunoaşte nici o contribuţie a ei la spiritualitatea ortodoxă»”

Părintele DUMITRU STĂNILOAE

 
Deşi există destule dovezi care atestă răspândirea
unui mare număr de monahi sihaştri pe teritoriul
românesc, înainte de secolul al XIV-lea, este îndeobşte
afirmat faptul că în Ţările Române isihasmul şi
spiritualitatea filocalică au fost introduse la modul
general începând cu secolul                      al XIV-lea,
rămânând o realitate neîntreruptă de-a lungul secolelor
ce vor urma, la fel ca şi în muntele Athos.
 Astfel, în secolul al XVIII-lea, când va veni de la
Poltava în Moldova, călugărul Paisie va găsi aici un
monahism înfloritor, care prin numeroşii săi
reprezentanţi, practica, în continuarea neîntreruptă a
acestei tradiţii, o viaţă isihastă, însufleţită de rugăciunea
lui Iisus.
Totodată, şi în cadrul creaţiei teologice româneşti, s-
a putut menţine neîncetat vechea linie patristică, prin
scrierile lui Neagoe Basarab, ale mitropolitului Varlaam
şi Dosoftei sau ale cărturarului Dimitrie Cantemir, în
timp ce teologia greacă şi rusă erau marcate de oscilaţia
între influenţa catolică şi cea protestantă.
În ceea ce priveşte existenţa unui monahism
românesc în cadrul căruia erau experimentate practicile
rugăciunii isihaste, mitropolitul Tit Simedrea
evidenţiază într-un studiu faptul că în jurul Sfântului
Grigorie Sinaitul, printre monahii proveniţi din alte
neamuri ortodoxe, se aflau şi călugări români,
presupoziţie nuanţată şi de istoricul Răzvan
Theodorescu, care spunea: „Existenţa unui monahism
românesc în perioada anterioară celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIV-lea, cu unele ecouri ale vieţii călugăreşti din
Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cele de la
Paroria şi Kelifarevo... poate fi bănuită cu temei, în unele
modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire
ni s-a păstrat, putând aduna laolaltă, pe malul Dunării sau
sub munte, în întinsele regiuni păduroase, sau cele colinare,
pe călugării care, departe de oraşe... îşi vor fi organizat
existenţa după canoanele cinului monahal ortodox... înaintea
apariţiei primelor mînăstiri cunoscute documnetar în
Moldova şi Muntenia”.
În ceea ce priveşte pătrunderea spiritualităţii
isihaste în Ţara Românească, alături de existenţa unui
cler de mir, înainte de aşezarea primului mitropolit la
Curtea de Argeş, în anul 1359, există o serie întreagă de
dovezi directe şi indirecte în acest sens. De pildă, această
stare de fapt este amintită şi în actul sinodal eliberat de
Constantinopol pentru întemeierea Mitropoliei
Ungrovlahiei, iar unele cercetări arheologice sau
deducţii istorice conduc la această concluzie. Astfel,
pictura unei biserici rupestre de lângă Câmpulung, este
datată ca provenind de pe la sfârşitul secolului al XIII-
lea.
Cercetările istoricului Pavel Chihaia pun
începuturile acestor mici aşezări isihaste în legătură cu
influenţa şcolii de la Kelifarevo a Sfântului Teodosie, un
ucenic bulgar al Sfântului Grigorie Sinaitul, părere
susţinută şi de cercetătorul Emil Turdeanu, care afirmă
ca deplin dovedită pătrunderea spiritualităţii isihaste în
teritoriul românesc prin intermediul monahilor ce au
stat alături de Sfântul Teodosie la Kelifarevo: „Tradiţia
culturală a Paroriei va pătrunde la nordul Dunării câţiva ani
mai târziu, după moartea lui Grigorie Sinaitul, întâmplată la
1346, prin intermediul unui alt centru isihast, mănăstirea de
la Kelifarevo, întemeiată de Teodosie, ucenicul lui Grigorie
Sinaitul, în apropiere de Târnovo. Datorită ucenicilor bulgari
de la Parorie, cu Teodosie în frunte, datorită mai ales focarului
de spiritualitate isihastă aprins la Kelifarevo, opera lui
Grigorie Sinaitul a fost tradusă în bulgară şi răspândită apoi
în nordul Dunării”.
Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că
spiritualitatea isihastă a pătruns în Ţara Românească şi
prin intermediul legăturilor strânse pe care voievodul
ungrovlah le avea cu Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul
Munte. În acest sens, există dovezi care atestă faptul că
domnitorul Vladislav I a făcut numeroase danii acestei
mănăstiri, în timpul egumenului Hariton, în vederea
renovării integrale a sfântului lăcaş.
Acest gest ne poate trimite cu gândul la prezumţia
că mai mulţi monahi români se vor fi aşezat în
mănăstirea condusă de stareţul Hariton, într-o vreme în
care isihasmul era larg promovat prin activitatea
patriarhilor Calist şi Ignatie, ucenicii Sfântului Grigorie
Palama.
Monahii români nu au rămas definitiv la Athos, în
acest sens fiind cunoscut faptul că, înainte de anul 1370,
un număr mare de monahi români s-a întors în ţară,
neputându-se împăca cu viaţa de obşte athonită, cu atât
mai mult cu cât în ţară au trăit în mici schituri şi nu în
comunităţi extinse, ca şi cele din Athos. Abia după ce
voievodul Vladislav va obţine prin corespondenţă, de la
stareţul Hariton al Cutlumuşului, permisiunea ca
monahii plecaţi din Ţara Românească să ducă o viaţă
mai retrasă, aceşti monahi se vor întoarce din nou la
Cutlumuş, iar unul dintre ei, pe nume Melchisedec,
chiar va ajunge egumen al acestei mănăstiri, între anii
1370 – 1375.
 Un alt impuls de viaţă duhovnicească în uh isihast
va fi adus în Ţara Românească de călugărul Nicodim, un
adevărat reorganizator al monahismului românesc. În
ceea ce priveşte profilul său duhovnicesc, „e un consens
asupra faptului că Nicodim a fost un adept al
isihasmului”.
Sfântul Nicodim va întreţine o bogată
corespondenţă cu patriarhul Eftimie de Târnovo, un
ucenic direct al Sfântului Teodosie. Patriarhul Eftimie a
dat un deosebit avânt traducerilor de scrieri
duhovniceşti din greceşte, el însuşi fiind autorul unor
scrieri cu caracter profund duhovnicesc.
În ceea ce priveşte teritoriul Moldovei, începând cu
domnia lui Alexandru cel Bun, care pune bazele
Mitropoliei moldave, cu sediul la Suceava, vor fi aduse
de peste hotare operele unor autori isihaşti, precum
Grigorie Sinaitul sau Patriarhul Filotei, scrieri ce vor fi
traduse în limba slavonă bisericească. Este evident faptul
că aceste scrieri isihaste, laolaltă cu cele venite prin
Kelifarevo, deşi în traduceri slavone, nu vor rămâne fără
rodire în viaţa monahală românească, căci dacă nu ar fi
fost aşa, nu s-ar fi simţit nevoia ca acestea să fie copiate
şi răspândite în Ţările Române.
De o importanţă deosebită în dovedirea trecutului
isihast al monahismului românesc este frecventa
utilizare în vocabularul popular a termenului „sihastru”,
cu derivatul său „sihăstrie”, termenul „sihastru” fiind
transcrierea românească a cuvântului „isihast”.
 Cercetările istorice dovedesc faptul că oriunde s-au
înălţat mănăstiri mai mari, aproape în mod automat, în
jurul acestora au existat unul sau mai mulţi sihaştri, care
locuiau de multe ori în chilii săpate în stâncă sau în
bordeie din lemn. Astfel, există chiliile săpate în stâncă
din munţii Buzăului, chilia Sfântului Daniil Sihastrul de
la Putna sau chilia de la Tismana, aşa-numită a Sfântului
Nicodim.
Părintele Ioanichie Bălan, prezintă în lucrarea sa,
Patericul românesc, vieţile mai multor monahi ishaşti şi
faptele lor de virtute. Astfel, este redată viaţa de
nevoinţă duhovnicească a unui sihastru din secolul al
XV-lea, Cuviosul Iosif, care, în tinereţe, a înjghebat o
mică sihăstrie românească, împreună cu câţiva dintre
ucenicii săi, în pustia Iordanului. Acesta, după căderea
Constantinopolului, se va retrage împreună cu ucenicii
săi în muntele din vestul mănăstirii Bistriţa, unde va zidi
chilii mici din lespezi de piatră, pe întregul cuprins al
acelui ţinut, astfel încât numărul sihaştrilor de aici
ajunge în secolul XVII la peste 400.
În aceeaşi ordine de idei, în intervalul secolelor XV –
XVII, Patericul românesc redă o serie întreagă de figuri de
monahi îmbunătăţiţi care sihăstreau în munţi, dintre
care se cuvine să îi amintim pe: Onufrie Sihastrul,
Serafim Sihastrul şi Pavel Sihastrul, care s-au nevoit în
munţii Tazlăului, monahul Silvestru şi pustnicul Vucol,
din munţii Ceahlăului, precum şi ieromonahul Irodion,
stareţul mănăstirii Lainici, originar din Teiuş, pe care
însuşi Sfântul Calinic, în timp ce era episcop la Râmnic,
şi-l va alege ca duhovnic, pentru ca prin Părinţii
Ioanichie Moroi de la mănăstirea Sihăstria, Atanasie
Păvălucă de la Neamţ, Irinarh Roset, schimonahul din
pădurile din jurul schitului Nechit, Nectarie
protopsaltul, ieroschmonahul Iustin de la Neamţ sau
Prea Cuviosul Părinte Ioan Iacob Hozevitul tradiţia
sihaştrilor să se perpetueze până aproape de zilele
noastre, în linia neîntreruptă a tradiţiei isihaste din ţara
noastră.
 
 
B. SECŢIUNEA a III-a:

Cuprins

 
1. Originile vieţii monahale şi practica rugăciunii
isihaste pe teritoriul ţării noastre, până în secolul al
XIV-lea:
 

"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi

implinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins
neprihanirea sufletului; din multe mii abia de
gasesti unul care cu mari straduinte pentru
rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi rupt
legaturile acestei vieti si sa fi dobandit acea
taina, pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca
rugaciunea curata, ci numai cativa. Un om care
sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e
dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de
 poate fi gasit din multe
generatii."                                                                 
                           Sfântul ISAAC SIRUL
Sensul întocmirii acestei secţiuni este de a evidenţia, printr-o seamă de argumente
istorice minimale, faptul că isihasmul românesc a evoluat într-un cadru bine definit, într-un
mediu creştin care îşi cunoaşte începuturile încă din epoca apostolică, elementul determinant
în ceea ce priveşte dezvoltarea isihasmului ţinând în mod esenţial de însăşi dezvoltarea
monahismului pe teritoriul românesc.

a. Contextul istoric creştin, după cucerirea Daciei

de către romani şi după retragerea aureliană:
 
 Caracterizare generală:

Este de la sine înţeles faptul că dezvoltarea

isihasmului românesc nu poate fi separată de
dezvoltarea însăşi a monahismului românesc. În acest
sens, o serie întreagă de cercetări istorice referitoare la
creştinismul românesc al primelor secole, au demonstrat,
cu argumente de natură istorică sau logică, faptul că pe
teritoriul ţării noastre a existat o viaţă mănăstirească
înfloritoare, şi aceasta nu numai începând cu secolul al
XIV-lea, ci chiar din primii ani ai creştinismului pe
teritoriul românesc. Şi în această privinţă, trebuie
observat faptul că dezvoltarea monahismului a urmat
întotdeauna dezvoltării creştinismului, căci în locurile în
care creştinismul prindea rădăcini, curând apăreau şi
primii monahi şi astfel luau fiinţă şi primele comunităţi
monahale. De asemenea, trebuie menţionat faptul că
monahismul timpuriu pe teritoriul ţării noastre a avut
un caracter eremitic sau semieremitic, acest caracter
fiind condiţionat de însăşi dezvoltarea creştinismului.
  
 Poporul român, un popor latin:

În contextul valorilor europene, cultura românească

apare sub forma a ceea ce istoricii au numit „miracolul
românesc”, expresie ce vizează modul în care poporul
român, singurul popor latin din spaţiul balcanic-
răsăritean, situat la confluenţa atâtor naţiuni slave, a
reuşit să îşi păstreze peste veacuri fiinţa naţională şi să
supraviţuiască vicisitudinilor istorice.
În acest sens, este cunoscut faptul că în cadrul
genezei poporului român au concurat trei factori
determinanţi: geto-dacii autohtoni (ramura nord-
dunăreană a marii familii tracii), romanii colonizatori
(stăpânii propriu-zişi ai Daciei între anii 106-275) şi
credinţa creştină, al cărei rol în procesul de romanizare a
dacilor a fost la fel de mare ca şi romanizarea însăşi.
S-a afirmat faptul că romanizarea dacilor, ca şi
încreştinarea lor, au fost facilitate într-o mare măsură de
comunitatea de limbă şi rasă pe care o păstrau cu tracii
sud-dunăreni, care au fost încorporaţi în cadrul
Imperiului Roman cu mult înainte de a fi cucerit
teritoriul dac. În timp, însă, tracii sud-dunăreni vor fi
asimilaţi sau dislocaţi din teritoriile lor, în urma
instalării slavilor în secolul al VII-lea la sud de Dunăre.
Începând cu secolul al VII-lea, populaţia daco-
romană devine deja o populaţie protoromână, deţinând
toate trăsăturile caracteristice unei noi etnii, pentru ca
spre sfârşitul primului mileniu creştin să fie menţionate
primele formaţiuni politice româneşti.
 
 Poporul român creştin:

Astfel, originile creştine ale poporului român se

confundă cu acelea ale formării sale, ambele procese
evoluând împreună, de unde rezultă şi constatarea că
spre sfârşitul primului mileniu creştin, va apărea un nou
popor, şi acesta în întregime creştin.
Încreştinarea poporului român s-a produs ca
urmare a propovăduirii Sfântului Apostol Andrei şi,
după unele noi cercetări, a Sfântului Apostol Filip, care a
atins regiunile sud-dunărene, în special Sciţia Mică
(Dobrogea) şi a avut asemenea rezultate, încât spre
sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-
lea, aici existau circa 40 de scaune epicopale aparţinând
populaţiilor trace latinizate din această regiune. În mod
logic, misiunea creştină s-a îndreptat şi înspre nordul
Dunării, spre daco-romanii care aparţineau aceleiaşi
familii trace.
În acest sens, o importanţă deosebită pentru
demonstrarea stadiului de organizare şi dezvoltare la
care ajunsese creştinismul românesc în secolul al IV-lea,
este îndeajuns să evidenţiem cultura şi viaţa sfântă a
câtorva dintre episcopii Tomisului, prototipuri ale
ierarhilor isihaşti de mai târziu.
Astfel, este demn de menţionat Sfântul Episcop
Bretanion, prăznuit la 25 ianuarie, marele apărător al
credinţei niceene, care a avut curajul de a se oune în
mod făţiş împăratului arian Valens, împreună cu
credincioşii săi. Istoricul bisericesc Sozomen îl va numi
pe Bretanion: „om competent şi renumit pentru viaţa sa
virtuoasă”.
Apoi, nu mai puţin important este modelul de trăire
creştină al episcopului Teotim, care şi-a impresionat
contemporanii prin ţinuta şi austeritatea vieţii sale
monahale, precum şi cel al episcopului Ioan, participant
activ în cadrul luptelor teologice din vremea sa, pe care
scriitorul latin Marius Mercator îl considera a fi „unul
dintre cei mai buni teologi ai timpului său şi unul dintre
cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi
eutihianismului. Viaţa creştină în Dobrogea va cunoaşte
epoca celei mai mari înfloriri ale sale între secolele V-VI,
pentru ca la începutul secolului următor, invazia avară
să distrugă cea mai mare parte a oraşelor regiunii.
Se presupune în mod logic faptul că misiunea
creştină a episcopilor dobrogeni trebuie să se fi extins şi
asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, ale căror Biserici nu
erau atât de bine organizate, întrucât influenţa bizantină
pătrunsese aici mult mai puţin.
Totuşi, există o serie de surse istorice care vorbesc în
mod sporadic despre existenţa unor episcopi la nordul
Dunării, începând cu secolul al IV-lea. Astfel, un anume
Ursus, „Episcop al Bisericii avariţienilor”, a participat la
cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, scaunul său episcopal
având reşedinţa, cel mai probabil, la Morisena (în
Banat), un important centru creştin, încă dinsecolul al
IV-lea.
Mai târziu, o epistolă a Papei Inocenţiu al III-lea,
datând din secolul al III-lea, adresată regelui Emeric al
Ungariei, îi cerea acestuia să supună autorităţii papale
„Episcopia de rit grecesc”, care se afla pe moşia fiilor
cneazului Bâlea din Transilvania. Totodată, şi regele îl va
informa pe papă despre starea de ruină în care se aflau
bisericile „călugărilor greci” (români ortodocşi) din
regatul său, cauzată de neglijenţa „Episcopilor
diocezani”. Şi Papa Grigorie al IX-lea era neliniştit, în
anul 1234, de activitatea „pseudoepiscopilor de rit
grecesc” din Moldova, care, cel mai probabil, fără a avea
o reşedinţă precisă, sunt consideraţi a fi liderii unei
Biserici locale cu organizare incipientă, care întreţinea
raporturi directe cu scaunele episcopale din împrejurimi.
 
b. Viaţa monahală pe teritoriul ţării noastre până
în secolul al XIV-lea:
 
 
Bibliografia utilizată:

 
A.  Lucrări generale referitoare la spiritualitatea ortodoxă.
Introduceri în isihasm:

1. Brancianinov, Sfântul Ignatie, Călăuza

rugătorului. Izbăvirea de durerile chinurilor
zadarnice – Experienţe ascetice, vol. IV, editura
Sofia, Bucureşti, 2001, p. 5 – 55.
 2. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie
Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1994, p. 213 – 214 / 281 – 282 / 141 – 142.
3. Costa de Beauregard, Părintele Marc Antoine,
Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 213 – 229.
4. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, p. 118 – 134.
5. Hausherr, Irenée, Paternitatea şi îndrumarea
duhovnicească în Răsăritul creştin, editura Deisis,
Sibiu, 1999, p. 27 – 55.
6. Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Sfântul
Grigorie Palama Aghioritul, editura Bunavestire,
Bacău, 2000, p. 43 – 44 / 62 – 69 / 352 – 355.
7. Istoria României (colectiv), editura Corint,
Bucureşti, 2003, p. 77 – 106 / 120 – 134.
8. Meyendorff, John, Teologia bizantină, editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 89 – 106.
9. Păcurariu, preot profesor dr. Mircea, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 51 – 62 / 94 –
144 / 171 – 238 / 284 – 317.
 
B.   Lucrări despre isihasmul românesc:

 
         Cărţi:

1. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc,

Galaţi, 1990, p. 12-67.
2. Ionaşcu, Părintele Juvenalie, Experienţa rugăciunii
lui Iisus în spiritualitatea românească, editura
Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 15 – 55 / 237 – 275.
3. Joantă, Mitropolitul Serafim, Isihasmul – tradiţie
şi cultură românească, editura Anastasia,
Bucureşti, 1994, p. 27 – 229.
4. Paisie de la Neamţ, Cuviosul, Autobiografia unui
„stareţ” urmată de viaţa stareţului Paisie scrisă de
monahul Mitrofan, editura Deisis, Sibiu, 1996, p.
18 – 80.
5. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Tradiţie şi
libertate în spiritualitatea ortodoxă, editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 124 / 203 / 272 –
273 / 277 / 370 – 371 / 372.
6. Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile
stareţului Vasile de la Poiana Mărului, editura
Deisis, Sibiu, 1996, p. 21 – 44 / 197 – 216.
7. *** Românii în reînnoirea isihastă – Studii
închinate Cuviosului Paisie de la Neamţ la
bicentenarul săvârşirii sale, editura Trinitas, Iaşi, f.
a.
8. Stăniloae, preot profesor dr. Dumitru, Din istoria
isihasmului în Ortodoxia română, editura Scripta,
Bucureşti, 1992, p. 5 – 27.
9. Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la
începuturile culturii medievale româneşti (secolele
X – XIV), Bucureşti, 1974, p. 219 – 220.
 
        Studii:

1. Bodogae, preot profesor dr. Teosor, Tradiţia

Sfântului Munte în viaţa popoarelor ortodoxe, în
rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953, p.
206 – 219.
2. Brătulescu, prof. Victor – Sfântul Nicodim, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, nr. 5 – 6, 1970, p. 587 – 598.
3. Bulat, prof. T. G., Mărturii doumentare cu privire
la episcopatul Sfântului Calinic al Râmnicului şi
Noului Severin, 1850 – 1868, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, anul XX, nr. 3 – 4, mart. – apr. 1968, p.
287 – 291.
4. Ciurea, pr. conf. Alexandru I., Momente şi aspecte
esenţiale ale influenţei Sfântului Munte asupra
vieţii religioase din Ţările Române, în rev.
„Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953, p. 279
– 294.
5. Cocora, pr. Gabriel, Mitropolitul Veniamin
Costachi, traducător şi diortositor de cărţi
bisericeşti, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an
XCIX, nr. 5 – 6, mai –iunie, 1981, p. 663 – 668.
6. Cocora, pr. G – Constantinescu, pr. H., Poiana
Mărului, în rev. „Glasul Bisericii”, anul XXIII, nr. 5
– 6, mai – iunie, 1964, p. 466 - 501.
7. Dima, Magistrand Dumitru, Contribuţia
românească la cunoaşterea isihasmului, în rev.
„Studii Teologice”, seria II, anul XVII, nr. 9 – 10,
nov. – dec, 1965, p. 571 – 580.
8. Eftimie, pr. Andrei, Influenţa paisiană în
mănăstirile româneşti, în rev. „Mitropolia
 Ardealului”, an XI, nr. 4 – 6, aprilie – iunie, 1966, p.
331 – 348.
9. Faur, Augustin, Monahismul românesc şi
reorganizarea lui, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2,
1950, p. 295 – 306.
10. Gheorghescu, Chesarie, Personalitatea relios-
morală a stareţului Paisie Velicikovski, în rev.
„Glasul Bisericii”, nr. 9, 1970, p. 114 – 119.
11. Gladcovschi, Arhimandrit Atanasie, Gheorghe
Arhimandritul, stareţul Mănăstirii Cernica, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XV, nr. 12, decembrie, 1956,
p. 716 – 724.
12. Ionescu, pr. Ioan, Mitropolitul Grigorie Dascălul,
în rev. „Glasul Bisericii”, an XLVIII, nr. 2 – 3,
martie – iunie, 1989, p. 122 – 136.
13. Iorgulescu, Vasile, Mărturii privind monahismul
pe pământul românesc înaintea Sfântului Nicodim,
în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 101, 1983,
p. 253 – 263.
14. Micle, Veniamin, Despre monahismul ortodox
român, anterior secolului al XIV-lea, în rev.
„Glasul Bisericii”, nr. 37, 1978, p. 300 – 317.
15. Simedrea, Tit, Viaţa mănăstirească în Ţara
Românească îniante de anul 1370, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 80, 1962, p. 673 – 687.
16. Telea, prof. Drd. Marius, Mişcarea isihastă şi
legăturile cu românii, în rev. „Revista Teologică”,
nr. 1, , 1995, p. 57 – 91.
17.  Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea lui Iisus în
Imperiul bizantin. Răspândirea ei în Peninsula
Balcanică, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 11 – 12,
1981, p. 34 – 51.
 
 

"Din multe mii abia de gasesti unul care sa

fi implinit poruncile si tot ce e drept si sa fi
atins neprihanirea sufletului; din multe mii
abia de gasesti unul care cu mari straduinte
pentru rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi
rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobandit
acea taina, pentru ca multi nu a reusit sa
gaseasca rugaciunea curata, ci numai
cativa. Un om care sa fi ajuns la taina care
vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin
harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit
din multe generatii."
Sfântul Isaac Sirul

MERITĂ SĂ REŢIN!

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

A. SECŢIUNEA I - Argument:

1. Isihasmul românesc – un moment teologic şi cultural în istoria Europei;

2. Sensul studiilor referitoare la isihasmul românesc;

B. SECŢIUNEA a II-a – Aspecte preliminare:

1. Practica rugăciunii isihaste în spiritualitatea ortodoxă;

2. Monahii isihşti în tradiţia Ortodoxiei româneşti;

C. SECŢIUNEA a III-a - Cuprins:

1. Originile vieţii monahale şi practica rugăciunii neîncetate pe teritoriul ţării noastre,

până în secolul al XIV-lea:

a. Contextul istoric creştin, după cucerirea Daciei de către romani şi după retragerea
aureliană;

b. Viaţa monahală pe teritoriul ţării noastre, până în secolul al XIV-lea;

2. Premisele răspândirii isihasmului în Ţările Române:

a. Factorii care au înlesnit răspândirea curentului isihast în Ţările Române;

b. Legăturile întreţinute de comunităţile monahale româneşti cu mănăstirile din

sudul Dunării;

c. Reorganizarea monahismului românesc: Sfântul Nicodim de la Tismana;

3. Viaţa monahală şi practica rugăciunii isihaste până în momentul reînnoirii isihaste din
secolul al XVIII-lea:

a. Aşezăminte monahale isihaste, între secolele XV-XVIII;

b. Ţările Române şi ajutoarele pentru „Locurile Sfinte”;

c. Semnificaţii ale spiritualităţii isihaste în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie;
Teodosie;

4. Renaşterea spiritualităţii isihaste în secolul al XVIII-lea: Rolul stareţilor Vasile de la

Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski:
 a. Contextul istoric premergător înnoirii isihaste în Rusia şi în Ţările Române;

b. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi rolul său în înnoirea isihastă;

c. Stareţul Paisie Velicikovski şi rolul său în înnoirea isihastă;

5. Curentul „paisianist” în Ţările Române:

a. Mănăstirea Neamţ după moartea stareţului Paisie;

b. Mitropolitul Veniamin Costachi;

c. Ucenicii şi continuatorii operei de renaştere isihastă a stareţului Paisie în

mănăstirile Cernica şi Căldăruşani din Ţara Românească;

6. Reafirmarea isihasmului românesc în secolul XX:

a. Redescoperirea textelor patristice: renaşterea filocalică;

b. Poezia de inspiraţie isihastă: Daniil Sandu Tudor;

c. Monahismul românesc în secolul XX: locul şi rolul său în mişcarea de reînnoire

isihastă;

d. Provocările mileniului III: Isihasmul şi ofensiva yoga.

F. SECŢIUNEA a IV-a: Consideraţii finale:

Între practicarea sfintelor nevoinţe ale

desăvârşirii şi înnobilarea spiritului prin cultură
 

Părintele Juvenalie Ionaşcu, Experienţa rugăciunii

lui Iisus în spiritualitatea românească, editura
Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 5.
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române
moderne, vol. I, editura De Stat pentru Literatură
şi Artă, Bucureşti, 1968, p. 39.
Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi
cultură românească, traducere de Iuliana
Iordăchescu, editura Anastasia, Bucureşti, 1994,
p. 13.
Ibidem, p. 16.
Părintele Juvenalie Ionaşcu, op. cit., p. 19.

 
Ibidem, p. 24.

Părintele Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 213.

Ibidem, p. 224.

Hausherr, Irenee, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, editura Deisis, Sibiu, 1999, p.
27.

Ibidem, p. 31.

John Meyendorff, Teologia bizantină, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, p. 97.

Ibidem, p. 103.

Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, p. 213-214.

În literatura duhovnicească a secolului al XIV-lea,

slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea
energiilor divine necreate, care s-a arătat pe
muntele Tabor în trupul Domnului Hristos.
Lumina taborică nu este o vedere a slavei
dumnezeieşti, ci a slavei firii Sale. Slava nu este
natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Slava
este o realitate eshatologică nepieritoare şi
nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei lui
Dumnezeu viitoare, ea fiind văzută şi gustată de
Sfinţi încă de aici.
Ibidem, p. 213.
John Meyendorff, op. cit., p. 94.
Părintele Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 21.
Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi
cultură românească, editura Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 17.
Augustin Faur, Monahismul românesc şi
reorganizarea lui, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2,
1950, p. 296-298.
La greci, tendinţa catolicizantă va fi reprezentată
de Meletie Sirigul şi de patriarhul Dositei al
Ierusalimului, iar cea protestantă de Chiril
Lukaris, Mitrofan Critopol şi Ioan Cariofil. La ruşi,
tendinţa catolicizantă va fi reprezentată de
Şcoala de la Kiev, până la Petru cel Mare, în timp
ce tendinţa rotestantă va începe cu Petru cel
Mare, prin Teofan Procopovici, până ce prin
Dimitrie Cantemir începe să se descopere linia
ortodoxă, care va fi întărită mai apoi prin Sfinţii
stareţi Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie
Velicikovski, trăitori în Moldova, unde au venit
foarte probabil după ce au aflat de monahismul
acesteia, prin Dimitrie Cantemir.
Tit Simedrea, Viaţa mănăstirească în Ţara
Românească înainte de 1370, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 80, 1962, p. 677.
Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la
începuturile culturii medievale româneşti
(secolele X – XIV), Bucureşti, 1974, p. 219.
Amănunte referitoare la aceste argumente oferă
Tit Simedrea, în studiul citat – v. supra, precum
şi Vasile Iorgulescu, în studiul: Mărturii privind
monahismul pe pământul românesc înaintea
Sfântului Nicodim, în rev. „Biserica Ortodoxă
Romînă”, nr. 101, p. 254-259.
Tit Simedrea, op. cit., p. 682.
Carmen Laura Dumitrescu, Biserica rupestră
Corbii de Piatră, cel mai vechi ansamblu de
pictură cunoscută astăzi în Ţara Românească, în
rev. „Studii şi cercetări de istoria artei” – seria
„Arta plastică”, tom II, Bucureşti, 1975 – apud
Preot profesor doctor Dumitru Stăniloae, Besii în
mănăstirile din Orient, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română”, XCIV, nr. 5-6, Bucureşti, 1976, p. 587-
590.
Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe
Basarab, Bucureşti, 1975 – v. cap. Etapa Neagoe
Basarab a complexului monastic isihast din
munţii Buzăului, p. 240 – 255.
Emil Turdeanu, La litterature bulgare au XIV
siecle et sa diffusion dans les pays danubiens,
Paris, 1947 – apud Preot profesor doctor Dumitru
Stăniloae, Din istoria isihasmului românesc, ed.
Scripta, Bucureşti, 1992, p. 9.
Ibidem, p. 11.
Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 30.
Preot profesor doctor Dumitru Stăniloae, op. cit.,
p. 13.
Preot profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 13-
14.
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 220.
Ibidem, p. 221-222.
Astfel sunt, de pildă, scrierile: Viaţa Sfintei
Parascheva, preluată de Varlaam în „Cartea de
învăţătură” şi Panegiricul la Sfinţii Constantin şi
Elena, din care Neagoe Basarab va cita foarte
mult în „Învăţăturile... către fiul său Teodosie”.
Preot profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 19.
Ibidem, p. 22.
Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 32.
Deşi aspectele aghiografice sunt preponderente
în această lucrare, valoarea istorică a cărţii, cu
atât mai mult cu cât se referă la primii monahi
isihaşti din ţara noastră cunoscuţi cu numele,
fiind astfel cât se poate de importantă.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc,
Galaţi, 1990, p. 14-16.
Apud Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 18.
Istoria României (colectiv), editura Corint,
Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 82.
Astfel sunt scaunele episcopale cele din
Dobrogea, din sudul Dunării sau de la Halici, încă
din secolul al XII-lea – v. Preot profesor Dumitru
Stăniloae, op. cit., p. 10.