II.

Indicii functionali si eficienta vederii

Foarte multi specialisti, indeosebi oftalmologi si psihologi definesc si clasifica

ambliopia, respectiv cecitatea prin raportare la indicii functionali ai vederii, prin acesti
parametri ai functiei vizuale care pot reda caracteristicile fiziopatologice ale ochiului.
1. Acuitatea vizuala (AV): principalul indicator, reprezinta puterea de vedere a
ochiului, care se refera la marimea obiectelor si distanta la care ochiul le poate
percepe distinct. Dupa Zamfirescu, “AV reprezinta posibilitatea ochiului de a aprecia
configuratia, forma, conturul si detaliile obiectelor si imaginilor, capacitatea lui de a
percepe cea mai mica distanta dintre 2 puncte (pe retina 4 micrometri, diametrul
maxim al unui con) ce corespunde unei dimensiuni de 1,4 mm situata la distanta de 5
m”.
Trebuie specificat ca se considera AV la fiecare ochi, inainte si dupa corectie.
Se mentioneaza daca este eficienta corectia sau nu, daca aceasta nu amelioreaza AV,
se mentioneaza “nu corecteaza”. Corectia ineficienta scade foarte mult capacitatea de
adaptare vizuala. Acuitatea vizuala se considera fiziologica atunci cand este egala cu
5/5 (1) la fiecare ochi. Se determina AV kinetica (pentru obiecte in miscare) , ca test
dinamic de exploatare functionala oftalmologica si pentru evolutia unor boli
neurologice sau neuro-chirurgicale cu implicatii oftalmologice, precum si AV
profesionala care reprezinta AV minima necesara exercitarii unei profesiuni intr-un
anumit loc de munca fara oboseala oculara.
AV de pana la ¾ (0,75) este compatibila cu majoritatea profesiilor.
Examinarea AV se face cu ajutorul unor tabele (optotipi) cuprinzand litere, cifre sau
diverse semne. Orbirea profesionala este scaderea AV sub 0,05 (1/20). De asemenea
se tine cont si de acomodarea la vederea de aproape, respectiv la distanta de 5 metri
unde ochiul nu necesita acomodare.
2. Campul vizual (CV) sau vederea periferica reprezinta spatiul pe care-l poate
percepe ochiul care priveste un obiect fix. Se poate determina CV monocular si CV
binocular cu perimetru sau campimetru optic. Limitele fiziologice pentru CV sunt
orizontal 180 grade si vertical aproximativ 130 grade. In starile patologice apar
scaderi ale CV: usoare cu 10-20 grade, medii cu 20-30 si grave cu 30-40.
Scotoamele sunt absente ale imaginii in CV pe zone limitate. Exista si un
scotom fiziologic, temporal la nivelul papilei nervului optic si scotoame patologice
care corespund unei alterari a corioretinei, a cailor optice sau ale scoartei cerebrale.
Hemianopsia reprezinta lipsa a doua jumatati simetrice din CV.
Este foarte important de apreciat si vederea spatiala a celor lipsiti de vedere
binoculara (monoftalmii) si mai ales vederea binoculara sau simtul profunzimii
(capacitatea ochiului de a vedea obiectele inconjuratoare intr-o singura imagine, cu
toate ca le privesc in acelasi timp cu ambii ochi). Datorita vederii binoculare este
posibila aprecierea reliefului si localizarea obiectelor in spatiu.
3. Sensibilitatea luminoasa (simtul luminos) este capacitatea de a diferentia
intensitatile luminii. Se determina cu adaptometrul sau fotometrul. Ea reprezinta
forma elementara a functiei vizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina si de a se
adapta variatiei luminoase din mediul inconjurator. Se determina sensibilitatea
luminoasa absoluta, proprietatea retinii de a percepe un minim de lumina-minimum
vizibil, si sensibilitatea luminoasa diferentiala, corespunde perceperii de catre retina a
unei diferente de lumina intre 2 zone-minimum separabile. Hemeralopia este
incapacitatea ochiului de a se adapta la intuneric (in retinopatia pigmentara si carenta
de vit.A).
4. Sensibilitatea de contrast reprezinta capacitatea de a distinge deosebirile de
intensitate luminoasa dintre excitantii prezentati concomitent (distingerea obiectului
de fond).
5. Sensibilitatea cromatica (simtul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge
culorile, de a realiza o vedere colorata in principal a culorilor rosu, verde, albastru.
Deficientele poarta numele de discromatopsii. Deuteranopia pentru verde, daltonismul
pentru rosu si tritanopia pentru albastru.
Eficienta vizuala reala nu este rezultatul simplei insumari a indicilor
functionali, ci al activarii lor in raport cu diferiti factori intelectuali, motivationali, etc.
Potentialul analizatorului vizual in ansamblul sau reprezinta capacitatea vizuala
potentiala, iar cea care se exercita in activitate este capacitatea vizuala manifestata.

a. Tulburari de refractie (ametropiile)

Formarea corecta a imaginii optice pe retina (ochiul emetrop) poate fi impiedicata de
existenta unor tulburari ale capacitatii de refractie a ochiului, numite in general
ametropii. Ametropiile sunt cauzate de modificari ale refringentei mediilor optice, fie
de modificari ale axului anteroposterior al globului ocular. Sunt cunoscute patru tipuri
de ametropii:
- Miopia. Miopia reprezinta un exces de refractie, care tulbura perceptia la distanta
(nu vede bine la distanta). Imaginea optica a obiectului se formeaza nu pe ecranul
retinian, ci inaintea lui, fiind neclara. Miopul tinde sa se apropie de obiect sau sa
apropie obiectul de ochi ca sa-1 poata vedea mai clar. Cu cat obiectul este mai
departat de ochiul miop, cu atat imaginea este mai difuza. in schimb, obiectele
apropiate sunt corect percepute.
Corectia optica a acestui defect de refractie (cazul miopiei benigne) se face cu lentile
divergente (-), menite sa readuca imaginea inapoi pe retina. Copilul cu aceasta
deficienta de vedere nu are nevoie de scolarizare speciala, ci doar de respectarea unor
conditii de igiena stricte. Doar in cazul miopiei maligne (de obicei de natura
congenitala) este necesara scolarizarea speciala, pentru ca evolutia acestei tulburari
este rapida si grava.
- Hipermetropia. Cauzele acestei tulburari sunt dimensiunea redusa a axului
anteroposterior al globului ocular, capacitatea refringenta scazuta a cristalinului sau
alti factori care scad puterea de refractie. Este vorba deci de o refractie insuficienta,
drept urmare imaginea obiectului este neclara si se formeaza in spatele retinei.
Subiectul, asadar, are dificultati in a percepe obiectele din apropiere si pentru a le
depasi tinde sa le indeparteze de ochi.
Corectia optica se face cu lentile convergente (+) si prin exercitii vizuale sistematice.
Hipermetropia nu trebuie confundata cu presbitia, manifestare fiziologica legata de
varsta de 45-50 ani.
- Astigmatismul. Acest viciu de refractie consta intr-o diferenta de refringenta a
meridianelor dioptrului ocular, care duce la focalizarea imaginii optice, nu intr-un
singur focar retinian, ci in doua sau mai multe focare. Astigmatismul are de obicei la
baza o structura deficitara a corneei si se asociaza cu o ambliopie innascuta. Drept
urmare se produce o imagine vizuala difuza, estompata, vederea fiind scazuta atat la
apropiere, cat si la distanta. Astigmatismul poate fi corectat cu lentile cilindrice, care
trebuie purtate cat mai de timpuriu, dupa 18 ani corectia fiind greu de suportat.
- Anizometropia. Anizometropia consta intr-o diferenta de refractie intre cei doi ochi.
Ea se produce atunci cand un ochi este emetrop iar celalalt sufera un viciu de refractie
dintre cele mentionate mai sus. De asemenea, vorbim de anizometropie cand cei doi
ochi sunt ametropi, dar de tipuri si grade diferite ale tulburarii refractiei. De obicei,
aceasta anomalie este ereditara. Corectarea se face cu lentile diferite pentru fiecare
ochi, in functie de gradul si de tipul de tulburare a fiecaruia.
 II. Perspectiva medicala versus cea culturala asupra surditatii.

Incepand cu anii ’60, ’70 in o noua perspectiva culturala vine sa-si faca
aparitia in abordarea problematicii persoanelor cu deficiente de auz, cea culturala,
sustinând ca atitudinile sociale si comunitare joaca un rol foarte important in viata
acestora.
Perspectiva medicala in surdologie e bazata pe imaginea ideala a unei persoane
sanatoase fara nici o deficienta. A fi surd inseamna sa nu-ti poti folosi la intreaga
capacitate analizatorul auditiv.
Alternativa culturala se centreaza pe statutul cultural si social al persoanei surde in
societate, si în special privita ca un membru deplin al comunitatii persoanelor cu
deficiente de auz. Dupa Cline , diferentele principale intre cele doua abordari ar fi
urmatoarele:

 Din punct de vedere medical surditatea este un deficit senzorial inascut sau
dobandit, deficit care conduce inevitabil la o incapacitate functionala a auzului. In
abordarea social-culturala, surdiatatea ofera persoanei potentialul de a fi membru
autonom al unei comunitati de surzi, avand in comun un limbaj si o cultura.
 Daca ne gandim la implicatiile referitoare la dezvoltarea comunicarii, observam ca
în perspectiva medicala atentia se concentreaza pe limitele comunicarii, referindu-
se în special la limba scrisa si vorbita. Termenul de “bilingvism” este mai putin
folosit. Trecand la cea de-a doua abordare, ne concentram pe “bilingvism” inteles
ca o combinatie intre limbajul semnelor si limba romana in varianta ei scrisa si
vorbita.
 Pentru a putea comunica in mod eficient, perspectiva medicala accentueaza
strategiile compensatorii ale auzului, ca de exemplu proteze auditive. In cadrul
modelului cultural comunicarea eficienta se dobandeste atunci cand partile
prezente in actul de comunicare folosesc o intreaga panoplie de mijloace de
comunicare vizuala specifice limbajului semnelor.
 Daca ne gandim la implicatiile dezvoltarii cognitive observam ca modelul medical
sugereaza o importanta intarziere a copilului surd fata de cel cu auz normal.
Perspectiva culturala ne demonstreaza dezvoltarea normala a copilului surd în
raport cu indicatorii de vârsta specifici auzitorilor, daca i se pun la dispozitie
mijloace adecvate de acces la cunostiintele si informatiile pe care ceilalti copii le
dobândesc prin auz.

Valoarea modelului cultural poate fi exemplificat cel mai bine considerand situatia
copiilor surzi, nascuti in familii de surzi (5-10% din total). O cercetare a lui Koelle si
Convey din 1982 a aratat ca in familiile de surzi, copiii cu deficiente de auz se
dezvolta psihologic mai bine decat in cele de auzitori. Astfel s-a vazut ca acesti copii
au rezultate academice mai bune, si raporteaza o stima si incredere de sine crescuta.
Factorul important in rezultatele pozitive obtinute de copiii surzi cu parinti surzi,
este chiar mediul familial unde ei comunica utilizand limbajul semnelor. Copiii surzi
ai caror parinti sunt auzitori tind sa aiba intarzieri serioase in dezvoltarea limbajului,
decalaje ce se pastreaza pana cand au posibilitatea sa comunice in limbaj gestual,
limbaj care devine destul de repede metoda favorita de comunicare. Gregory si
Hindley (1996) care au cercetat relatiile parintilor cu si fara surditate fata de copiii lor
surzi, au observat ca acestia din urma raporteaza un raspuns emotional mai mare vis-
a-vis de surditatea copiilor. Astfel ei tind:
- sa ofere feedback facial pozitiv la vederea copilului mic mai des decat parintii
auzitori. Aceasta expresie faciala de incurajare poate fi socotita echivalentul
vizual al unui ton cald folosit de parinti in relatia lor cu copiii;
- sa plaseze copilul in acele locatii din casa care sa-i permita un contact vizual cat
mai mare, sa poata observa postura, mainile si privirea parintelui;
- sa mentina atentia copilului treaza mult mai eficient si o perioada mai indelungata
in timpul jocului.

De fapt, raspunsul si atitudinea parintilor la surditatea copilului este factorul cheie

ce influenteaza dezvoltarea in copilaria mica. Cel putin o parte din reactia parintilor e
determinata de atitudinea societatii fata de surditate si limbajul semnelor in general.
Parintii surzi isi percep copilul ca un membru potential si deplin al comunitatii.
Ca si concluzie putem spune ca surditatea poate fi privita ca o subcultura a culturii
majoritare a persoanelor auzitoare. De fapt pentru a fi mai corecti va trebui sa utilizam
termenul de cod cultural diferit in locul celui de subcultura, pentru a evita sa cadem in
capcana conotatiilor valorice. In acest sens in literatura anglo-americana termenul
utilizat pentru surditate in aceptiunea uzuala este „deaf” cu d mic, pe cand „Deaf” cu
D in majuscule este folosit cu predominanta pentru sublinierea acceptiunii culturale.

 Probleme ale cavitatii urechii medii

1. Patologia timpanului inchis. Aceasta este determinata de modificari patologice ale

urechii medii care nu au repercursiuni vitale. Se datoreaza acumularilor purulente
retrotimpanice care pot conduce la perforarea timpanului. Perforatiile timpanice pot sa
apara ca sechele in otitele tratate isuficient, dar pot fi prevenite prin administrarea de
antibiotice. In general se prefera ca interventiile chirurgicale asupra urechii medii sa
se efectueze doar in cazuri in care nici o alta metoda nu a dat rezultate.

2. Catarul tubar. Aceasta denumire indica o patologie a trompei lui Eustachio.

Inflamarea ei antreneaza o deficienta a functiei sale, aceea de a improspata aerul din
cavitatea timpanica. Presiunea din casa timpanica devine inferioara presiunii
atmosferice si timpanul este impins in interior si timpanul, aparand o roseata
specifica. Acest catar este insotit de rinofaringite si este datorat vegetatiilor adenoide,
inflamarii amigdalelor sau in ultima instanta unor alergii. Auzul este afectat.

3. Otitele netratate reprezinta in mod statistic principala cauza a pierderilor de auz in

copilarie.
Otitele seroase indica prezenta in casa timpanului a unei serozitati in locul
aerului, fapt ce este semnalat de bulele vazute prin transparenta in spatele
timpanului.Ea este consecutiva unor reactii inflamatorii asociate adesea cu un catar
tubar, inflamatia producand o hipersecretie in interiorul urechii medii. Aceasta
secretie nu produce hiperpresiune, se resoarbe partial sau total pentru ca apoi sa
reapara.
Otita mucoasa apare in timp fiind cauzata de un alt tip de secretie. In cavitate
este o secretie mucoasa, groasa asemanatoare cu un lipici. Timpanul este albastru gri
si are aspect aspirat. Se pune un dren transtimpanic care se lasa mai multe luni.
Aplicarea drenului se face cu mare cirumspectie. Drenul este un mijloc artificial de
redare a auditiei, de aceea daca urechea este in curs de insanatosire sau daca procesul
inflamator este in dezvoltare, aplicarea unui dren este mai mult nefasta decat pozitiva.
Se recomnda daca patologia persista, tratamente generale, interventii asupra
vegetatiilor, tratamente cu inhalatii.Protezarea auditiva este necesara mai ales pentru
copii de varsta scolara.
Otitele medii acute sunt infectii ale urechii medii de natura virala sau
bacteriana. Sunt insotite de stare febrila si de dureri violente. Tratamentuol antibiotic
este indicat pentru a se evita propagarea infectiei spre mastoida (mastoidita acuta).
Otitele cronice se clasifica in trei forme:otita mucoasa, supurata si
colesteatomatoasa.
a) Otita cronica mucoasa urmeaza unei otite acute cu o perforare reziduala a
timpanului. La fiecare raceala mucozitatile trompei se evacueaza prin perforatie si
urechea curge. Trebuie facut tratamentul local al scurgerii si al cauzei sale
rinofaringiene. In general perforatia se asaneaza si de la 8 ani se poate practica o
reconditionare a timpanului daca urechea ramane uscata cel putin un an.

b) Otita cronica supurata consta in atingerea cavitatii timpanice. Exista adesea pe

peretii cavitatii si pe osicioare proliferari sub forma de polipi. Trebuie uscata urechea
pe cale medicamentoasa si chirurgicala in vederea unei refaceri a aparatului de
transmisie a sunetelor, iar la adolescenta se face timpanoplastie.

c) Otita cronica colesteatomatoasa. Colesteatomul este o proliferare sub forma de

bulgare alcatuit din epiderma descuamata care a patruns in urechea medie prin
perforatiile timpanice. Singurul tratament este cel chirurgical.

Gradele deficitului auditiv dupa Biroul International de Audio-Fonologie:

20-40 dB hipoacuzie usoara
40-70 dB hipoacuzie medie
70-90 db hipoacuzie severa
90-120, 130 db surditate sau cofoza

A. Abordari auditive

Metoda orala cu diferitele ei variante a constituit principalul mijloc de

demutizare. Ea urmareste insusirea emisiei (articularii) si a receptiei vorbirii (cu sau
fara proteze auditive) pe senzatiile vibro-tactile si pe impresiile vizuale ale organului
fonator.
In cadrul metodei orale se ascund de fapt mai multe tipuri de abordari:

1. Primul sistem ar fi cel numit oralism traditional, care era folosit cu mult timp
inainte aparitiei posibilitatii amplificarii sunetului pentru copiii surzi. In consecinta
sistemul da o mare importanta labiolecturii si dezvoltarii canalului vizual de a
interpreta informatia vorbita. Cel mai important aspect se refera la modul in care
oralistii traditionali credeau ca limbajul poate fi invatat de catre copiii surzi. Accentul
se punea pe predarea limbajului in loc de însusirea lui de catre copil. Predarea avea
loc intr-o aparenta ordine logica, sistematica. Dupa ce copiii invatau ceea ce li se
predase se trecea la stadiul urmator.
Timpurile verbelor erau predate in ordinea prezent, trecut, viitor, vocabularul
invatat fiind urmat de sintaxa. Se punea accent mai mult pe forma limbajului decat
intelesul lui, practic limbajul fiind predat in loc sa fie folosit. Logica metodei era cea a
adultului si nu a copilului. Apareau dificultati mari la repetitii si exercitii, cele mai
multe fiind mecanice. Scrisul avea un rol major in calitate de reflectare a limbajului.
Chiar si acei copiii care puteau scrie foarte multe exercitii gramaticale rezolvate
corect, aveau dificultati in exprimarea unor propozitii mai complexe. Labiolectura
primeaza in intelegerea cuvintelor in clasa. Intregul spirit al oralismului traditional se
bazeaza pe accentuarea greselilor si incercarea de a le indrepta.

2. Oralismul structurat reprezinta o abordare moderna a oralismului traditional.

Balanta dintre aspectele vizuale si auditive ale limbajului se schimba putin cu ajutorul
protezelor auditive, iar labiolectura isi pierde rolul principal in structura lectiei. Exista
o interventie sistematica in procesul de invatamant atat in predarea limbajului vorbit
cat si cel scris. Profesorii hotarasc acoperierea unui anumit lexic si a anumitor
structuri, ei decid ce sa predea si in ce ordine. Corectarea sistematica si repetitia isi au
in continuare rolul lor important.

3. Abordarea maternal-reflectiva face si ea parte din aceasta categorie orala.

Dezvoltata in Olanda si descrisa de Van Uden, aceasta abordare are ca punct de
plecare insusirea limbajului de catre copiii cu auz normal, dand o mai mica importanta
analizei limbajului adultului. Elementele cheie pe care se axeaza aceasta abordare
constau in primele incercari de conversatie ale copilului. Cum poate o mama cu un
copil surd sa aplice aceasta metoda?
Conversatia poate aparea doar intr-o situatie in care participantii vorbesc si
asculta fiecare la randul lor (desi mamele cu copii mici deseori preiau rolul pe care ar
trebui sa-l joace copilul) iar in sala de clasa profesorul este un ascultator la fel de bun
ca si copiii. Conversatia nu se dezvolta intr-un mod predominant, ci progreseaza in
functie de ideile emise de grup, toate ideile fiind considerate valoroase. Conversatia
este scrisa in caiete la sfarsitul orei de clasa, constituind ceea ce Van Uden numeste
depozit, la care copiii si profesorul revin in ziua urmatoare reconsiderand ceea ce a
fost spus si cum a fost spus. In consecinta cuvantul scris are un rol foarte important,
permitand copilului sa reflecteze la fluxul conversatiei si in special la aspectele
structurale care altfel i-ar putea scapa.

4. Desi are un punct de pornire similar cu abordarea maternal reflectiva, auralismul

natural, difera in anumite directii importante. Termenul auralism pune in evidenta
cele doua elemente ale abordarii, ca se asteapta ca limbajul sa fie insusit in mod
natural de catre copil, iar copilul va realiza acest lucru predominant prin auz.
Nu in mod accidental termenul aural l-a inlocuit pe cel de oral, pentru ca
accentul e pus in primul rand si in mod deosebit pe ascultare. Ca si in cele mai multe
tipuri de abordari folosite in educatia copiiilor surzi, radacinile auralismului natural se
regasesc cu secole in urma, dar numai datorita relativ recentei importante pe care o
acordam insusirii primului limbaj de catre sugari si copiii si dezvoltarii tehnologiei
moderne, aceasta abordare a evoluat in forma actuala, o forma care difera destul de
mult de incercarile de inceput.
Ideea de baza este ca toti copiii, inclusiv cei cu pierderi de auz isi insusesc
limba materna urmand procese similare interactionand intr-un mod conversational in
familie sau intr-o situatie de tip familial. Pentru copiii surzi este necesar un tmp mai
lung pentru reusita acestei actiuni dar conditiile necesare sunt aceleasi.
Profesorilor le este destul de dificil sa continue la scoala ambianta
conversationala de acasa, aceasta presupunand un talent considerabil si o
disponibilitate din partea lor. Traditionala balanta dintre rolul si statutul profesorului
si modul de predare prezinta o diferenta notabila. Nu poate fi acceptata practica de a
supraîncarca elevul cu informatii în speranta înmagazinarii unora dintre acestea, ci
doar aceea in care limbajul emergent al copilului, stimulat de interesele si activitatile
lui gaseste un numitor comun cu cel al profesorului. Spre deosebire de oralismul
traditional, in aceasta metoda primul limbaj este o unealta care trebuie folosita si nu
ca ceva ce ar trebui doar predat.
Practicantii acestui tip de abordare cred ca in cazul in care parintii au auzul
normal, copiii surzi au o sansa mai buna de insusire a primului limbaj prin ascultare.
Aceasta inseamna o gradata dar consistenta invatare de a folosi resturile reziduale de
auz, astfel incat sa fie intretinute deprinderile necesare de ascultare.
Abordarile de tip oralism structurat si metoda maternal reflectiva desi sustin
necesitatile de folosire a amplificarii si auzului rezidual, nu sunt dependente in
totalitate de ele. Auralismul natural presupune o abordare a folosirii amplificariide cel
mai inalt nivel tehnic, care nu numai ca trebuie sa existe, dar trebuie sa fie si cea mai
buna, folosita in mod substantial si verificata frecvent din punct de vedere electro-
acustic. Desi scopul metodei este de a folosi la maxim auzul rezuidual, aceasta nu
exclude ca simtul auditiv sa poata fi ajutat prin indicatii vizuale, gestuale si
contextuale care sunt parti ale comunicarii lingvistivce, în special in cazul tinerilor
care invata limbajul. Auralismul natural nu este o abordare unisenzoriala. Dar rolul
cuvântului scris este diferit de cel avut in toate formele de oralism. Nu este folosit
intr-un mod formal pentru a intari experienta limbajului vorbit si nici nu poate fi
mediul prin care se invata limbajul. Cuvântul scris reprezinta mai degraba o
alternativa in dezvaluirea limbajului pentru un copil care deja il stie.

B. Abordari incluzand elemente manuale

Multe din abordarile folosite la copiii cu deficiente de auz includ o

componenta manuala, atunci cand mainile sunt folosite intr-o modalitate formala
pentru a intari sau transmite informatii ascultatorului. Aceasta componenta de forma
nu trebuie confundata cu gestul natural care este folosit in toate sistemele de
comunicare, in special cu copiii mici, indiferent daca aud sau nu. Desi forma
componentelor manuale difera destul de mult, ele pot fi imparite in 2 grupe, sisteme
care sustin sau reprezinta limba vorbita si sisteme care sunt limbi distincte.

1. Unul dintre sistemele gandite sa sprijine limba vorbita este cel al semnelor de
sprijin ( cued speach, langage parle complete) sau limbajul vorbit completat. Aceasta
metoda isi propune usurarea perceptiei labiale, facând-o mai usor de urmarit. Multe
foneme par foarte asemanatoare in momentul vorbirii dând nastere la confuzii.
Limbajul vorbit completat incearca sa reduca la minim aceste confuzii.
Creatorul acestei metode este doctorul Cornett in 1966 in SUA si de atunci a
fost adoptat si generalizat aproape in toata lumea. Potrivit ghidului folosirii acestui
sistem tiparit in SUA, o definitie corecta a LVC, trebuie sa includa cel putin trei idei
de baza in urmatorul enunt: LVC este un suport al labiolecturii care foloseste
foloseste configuratii realizate prin miscarea degetelor in pozitii ale mainii in
apropierea gurii pentru suplimentarea manifestarilor vizuale ale vorbirii astefel incat
vorbirea sa fie redata doar pe cale vizuala. In limba ramana se utilizeaza 8 pozitii ale
degetelor pentru consoane si 5 pentru vocale. Doar o singura mana este folosita. Prin
ele insele aceste configuratii si pozitii ale mainii nu contin destule informatii pentru a
fi inteligibile. Ele nu pot înlocui informatia de pe buze astfel incat pot fi folosite doar
in combinatie cu labiolectura. Pozitiile degetelor sunt astfel concepute încât de
exemplu pentru consoane care au forma asemanatoare la labiolectura ( t si d) apartin
unor grupe reprezentate diferit in configuratia degetelor.
Deoarece LVC este doar un sistem de sustinere a labiolecturii, el a fost generalizat in
multe limbi vorbite din diferite colturi ale lumii.

2. Dactilemele sunt folosite în mod frecvent pentru a ajuta limba vorbita, fiind o
forma speciala a limbii vorbite bazata pe redarea literelor (grafemelor) în aer cu
ajutorul pozitiei si miscarii degetelor de la o mâna sau de la ambele mâini. Dupa
Pufan limbajul dactil este un sprijin pentru formarea gândirii notional verbale în timp
ce sistemul gestual este legat de gândirea în imagini.
Alfabetul dactil al limbii române are 29 de dactileme care se realizeaza toate
cu o singura mâna, cea dreapta, pe cand în alte tari se folosesc ambele mâini pentru
realizarea lui. Unii psihopedagogi sustin ca dactilemele pot fi folosite ca mijloc de
comunicare mai ales în perioada dinaintea constituirii limbajului oral, deci în primele
etape ale demutizarii.
Limbajul dactil prezinta anumite asemanari ce cel scris pe baza caruia s-a
constituit (asociatia fonem-grafem-dactilem), dar are si avantaje nete. El poate fi
constituit înainte ca subiectul sa pronunte si sa scrie. Poate fi învatat foarte repede,
având o anumita independenta fata de cel scris. Limbajul dactil traduce limbajul oral,
el facând parte din acesta. În masura în care se dezvolta limbajul dactil, acesta
constitue o baza în însusirea scrierii si a pronuntiei.

3. Limbi orale-gestuale
In tarile dezvoltate s-au dezvoltat hibrizi interesanti intre limba gestuala sau
limbajul semnelor si limba tarii respective. Astfel in Franta a aparut franceza prin
semne (francais signe) iar in Anglia si SUA, engleza ajutatata gestual (signed English)
si engleza codificata manual (manualy coded English). Caracteristicile tuturor acestor
limbi este ca sunt artificiale si realizate de auzitori pentru persoanele cu deficiente
auditive. Semnele preluate din limba gestuala sunt folosite pentru a transpune limba
vorbita folosind topica si structura gramaticala a respectivei limbi. Fiecarui cuvant ii
corespunde un semn si comunicarea este liniara.

4. Limbajul semnelor este probabil cel mai raspândit limbaj al comunitatilor de

persoane cu surditate de pe tot mapamondul.
Limba semnelor mai face înca obiectul unei aversiuni în unele tari, mai ales în
urma prohibirii gesturilor de catre Congresul de la Milano in 1881. Exista o tendinta
de devalorizare si blamare a celor care practica limbajul gestual, de catre unii auzitori,
si chiar de catre unii profesori implicati în munca de educare a copiiilor cu surditate.
Exista regiuni si tari unde acestui limbaj i s-a recunoscut statutul de limba si in care i
se recunoaste importanta sa ca factor de identificare si apartenenta la un anumit grup.
In SUA se aproximeaza ca ASL este vorbit de aproximativ 75% din adultii
surzi. Practic limbajele gestuale sunt limbaje de sine statatoare independente de alte
limbaje, iar fiecare natiune are propriul limbaj mai mult sau mai putin standardizat.
Aceste limbaje au propriul vocabular si structura gramaticala.Gesturile în sine
practicate au cel putin patru componente de baza: forma, orientarea, pozitia si
miscarea, ele încercând sa reprezinte notiuni mai largi decât cuvintele limbajului
vorbit.
Gesturile exprima mai degraba notiuni specie decât notiuni gen si au un
caracter situational si intuitiv. In limbajul gestual nu se reda obiectul în totalitatea
trasaturilor sale ci prin una, doua trasaturi intuitive care au valoare de simbol, iar
trasaturile exprimate nu sunt in mod obligatoriu cele mai importante, ci gestul-semnul
detine rol integrator al experientei senzorial-logice.
 Limbajul gestual are structura unei limbi de sine statatora cu gramatica si
sintaxa proprie iar meritul acestei descoperiri ii revine lui Stokoe care in 1960 a
publicat in SUA o cercetare ampla ce figura acest lucru. Practic limbajul gestual
îndeplineste functia de comunicare intre indivizii unei societati si opereaza cu notiuni
fiind instrument al gândirii.
Gestul vizeaza în întregime un continut notional, iar cuvintele se refera la grupe,
categorii de obiecte si de aceea gestul ramane mereu legat de obiect. Gestul nu poate
imita elemente de natura imateriala, nici ceea ce se referera la situatii sau relatii
complexe , nici obiecte lipsite de forma. Pentru a ilustra toate aceste aspecte în sfera
de notiuni se recurge la procedee figurative si astfel posibilitatile limbajului gestual
sunt largite. Se pot distinge doua mari tipuri de procedee figurative:
a) procedee analogice care se bazeaza, sau cel putin indica o analogie perceptibila
între obiect si semn;
b) procedee asociative, în care gestul reprezinta obiectul printr-un caracter care ii
este asociat într-o maniera mai mult sau mai putin stricta.

Exista si anumite limite ale limbajului gestual care ar fi urmatoarele.

1. lipsa suportului scris al limbii
2. vocabularul mai sarac, de aproximativ 7-10 ori
3. polisemia gesturilor
4. in conditii vizuale nefavorabile nu se poate realiza comunicarea

În ultimii ani sai-a facut aparitia o noua abordare a modalitatilor de comunicare cu

persoanele surde, modalitate care isi propune sa aiba un impact educativ semnificativ.
Dupa Asociatia britanica a profesorilor pentru surzi, comunicarea totala este
abordarea de insusire a limbajului si de comunicare care foloseste combinatii de
componente orale, auditive, scrise si manuale.
Cu alte cuvinte, comunicarea totala este un amestec a unei game de abordari
diferite, iar aceasta mixtura va varia de la scoala la scoala, de la clasa la clasa si de la
profesor la profesor. Poate fi folosita in moduri diferite cu diferiti copii în aceiasi
clasa iar profesori diferiti pot folosi combinatii diferite cu acelasi copil. Scopul este de
a comunica cu copilul pe orice cale posibila si totul este permis pentru a realiza acest
scop.
Se recomanda totusi ca cea mai potrivita abordare pentru un copil sa fie
bilingvismul, în sensul de a folosi o abordare manuala si una orala. De exemplu în
Anglia bilingvism este considerat atunci când copilul isi însuseste limbajul gestual ca
prim limbaj si engleza vorbita ca cel de-al doilea.

2.Proteze auditive individuale

a) proteze auditive ce se poarta la nivelul corpului. Acestea sunt cele mai puternice
proteze. Ele sunt indicate in special pentru tinerii cu hipoacuzie severa. Numite si
proteze de buzunar, ele constau dintr-o cutie mica in care se gaseste microfonul,
amplificatorul si diferitele reglaje precum si dintr-o capsula de receptie fixata de
ureche printr-o oliva si conectata la amplificator printr-un cablu. Deoarece sunt
mai mari decat celelalte proteze, ele au un raspuns mai bun in frecventa si ofera o
protectie mai buna contra distorsiunii puternice la frecvente joase. De asemenea
intrucat distanta dintre receptor si microfon este relativ mare, sunt sanse reduse de
a aparea fluieraturi (feed-back acustic) la nivele mari de amplificare.
b) Proteze auditive auriculare. Se mai numesc si proteze retroauriculare deoarece se
poarta in spatele urechii. Sunt mentinute in pozitie de catre olivele montate in
 ureche. Tot echipamentul electronic, amplificatorul, microfonul reglajele si
comutatoarle de functii sunt continute intr-o singura piesa. Aceste proteze sunt
cele mai solicitate, usor de purtat si mai putin expuse distrugerii. Calitatea lor s-a
imbunatatit foarte mult in ultima perioada astfel incat exista si de dimensiuni mici
pentru copiii de varsta prescolara. Ele nu au insa dimensiunile protezelor
conventionale (amplificare fara distorsiune, castig acustic si putere maxima de
iesire) si deci nu se potrivesc la toti hipoacuzicii ci mai ales la cei cu pierderi
usoare sau medii de auz.
c) Proteze auditive intraauriculare. Sunt mimiaturale si pot fi aplicate in pavilion sau
in conductul auditiv extern. Oliva si echipamentul electronic sunt amplasate in
aceiasi piesa. Succesul lor de piata este imens. La fel ca si protezele
retroauriculare, datorita marimii foarte reduse, puterea lor este limitata dar sunt
preferate din punct de vedere estetic. Unii specialisti pretind ca datorita faptului ca
microfonul este amplasat mai aproape de locul de intrare al sunetelor in ureche ,
frecventele inalte sunt marite, sunetul este localizat mai repede, aceasta putand
ajuta la impiedicarea efectului de interferenta cu alte zgomote. Intrucat sunt foarte
mici, reglajele lor exterioare sunt greu de manevrat, dar unii constructori folosesc
o telecomanda cu infrarosu pentru a suplini acest neajuns.In ceea ce priveste
utilizarea lor de catre copii este redusa. Experimenteloe efectuate pana acum arata
ca ele pot fi utilizate cu succes la copiii cu hipoacuzie moderata pana la severa.
Este mai putin probabil ca acest tip de proteza sa fie recomandata copilului mic
datorita problemelor legate atat de crestere cat si de dificultatile obtinerii unei
bune amprente a urechii.

3. Proteze care utilizeaza casti

De mare ajutor pentru copiii cu pierderi de auz neurosenzoriale (surditate de

perceptie) sunt protezele care utilizeaza casti. Ele sunt de 2 feluri: proteze de grup si
amplificatoare individuale pentru antrenamentul vorbirii. Aceste proteze sunt mult
mai mari si incomode decat cele individuale dar au avantajul producerii unui sunet de
caliate care justifica folosirea lor pe scara larga in scoli. Desi castigul acustic maxim
si puterea maxima de iesire nu sunt mai mari decat a celei mai puternice proteze,
raspunsul in frecventa si distorsiunile armonice sunt imbunatatite. Raspunsul in
frecventa este superior atat la frecvente joase cat si frecvente inalte. De asemenea este
posibil datorita nivelelor de intrare sa fie evitate problemele de feed-back acustic.

4. Proteze auditive de grup

Ele sunt folosite in scoli speciale si anumite centre unde se face educarea
vorbirii. Fiecare copil are o o casca si un microfon astfel incat sa-si auda propria voce
si sa se faca auzit de ceilalti, toti copiii fiind interconectati. Profesorul are si el un
microfon si este conectat direct la amplificator. Intrucat profesorul vorbeste direct in
microfon, copilul aude corect ceea ce se pronunta si zgomotele de fond sunt
minimalizate.

5. Proteze auditive radio

 Protezele auditive individuale sunt mai putin eficiente cand sunt folosite la
distanta de vorbitor si cand fondul sonor creste. Ele sunt esentiale pentru copilul
inclus intr-o scoala obisnuita sau atunci cand nivelul zgomotului creste. Calitatea
actuala a sunetului obtinut prin protezele auditive radio nu este superioara protezelor
individuale, dar datorita faptului ca persoana care vorbeste tine microfonul in
apropierea gurii, interferentele datorate zgomotului de fond sunt mult reduse. Toate
protezele auditive radio includ 2 parti: un radio transmitator purtat de profesor sau
parinte si un radio receptor purtat de copil. Transmitatorul are conectat un microfon
care se foloseste tinandu-l foarte aproape de buze. In momentul folosirii se transmite
un semnal FM exact ca un walkie talkie.

6.Implantul cohlear

Implantul cohlear este un dispozitiv electronic care stimuleaza direct nervul

auditiv al copilului. Vibratiile sonore sunt transformate in transformate in stimuli
electrici de catre celulele ciliate din canalul cohlear, fiind culese apoi de nervul
auditiv si transmise direct creierului. Scopul implantului cohlear este de a transmite
informatii sonore care sa stimuleze direct nervul acustic. In toate aceste dispozitive
sunetele sunt captate de un microfon exterior si sunt transmise la un procesor de
sunet. Procesorul tramsmite semnalele unui electrod din interiorul implantului. De
obicei se folosesc implanturi multi-canal avand mai multi electrozi ce transmit fiecare
câte o informatie diferita. Implantul poate fi asezat in mai multe locuri, in afara
cohleii, in apropiere de fereastra ovala, in camera timpanica sau chiar direct pe nervul
acustic. Inainte de implantare pacientii sunt supusi unui examen complet medical si
audiologic inclusiv radiografii ale osului temporal. Postoperator ei sunt supusi unui
program intensiv de testare si recuperare, si atunci sunt stabilite nivelele stimularii
electrice si sunt programate canalele procesorului de sunet. Parintii si profesorii
copilului implantat trebuie sa stie ca imediat dupa instalarea unui implant cohlear
vorbirea nu se instaleaza automat ci este un lung proces de acomodare si invatare.
Initial implanturile cohleare au fost destinate adultilor (1980) dar dupa 1990 s-a
aprobat si folosirea lor pentru copii cu varste intre 2-17 ani in SUA. Au aparut de
asemene multe aspecte etice cu privire la copiii de varsta mica implantati, care trebuie
sa poarte obiecte straine in capul lor timp de aprox. 70-80 de ani. La adulti cele mai
bune rezultate s-au obtinut cu cei care au avut surditate dobandita in defavoarea celor
cu surditate congenitala. In cazul copiiilor se pare ca s-au obtinut rezultate superioare
copiilor echipati doar cu proteze auditive, bineinteles avand in vedere anumite criterii
dupa care pot fi selectati copiii pentru implantare cohleara.
Enersvedt in 1999 a publicat o metaanaliza a studiilor facute in vederea
demonstrarii eficientei implantului cohlear. Astfel in 1996 dintr-un numar de 151 de
copiii cu implant cohlear doar 43% mai utilizau peste un an implantul respectiv. De
multe ori parintii sunt dezamagiti dupa operatie cand nu vad schimbari radicale in
auzul copiiilor. In studiul citat anterior realizat de Allen pragul auzului a crescut la
copii implantati de la 109,8 dB la 56 Db pe cand in grupul de control pragul de auz s-
a modificat de la 105,1 dB la 61,8 dB cu ajutorul protezelor auditive.
Ca o sumarizare a cercetarilor sale, Enerstvedt a observat ca cele mai bune
rezultate se obtin pentru copiii ce realizeaza implantarea inaintea varstei de 5 ani, desi
datele nu sunt foarte clare daca acesti copii sunt surzi pre sau postlinguali. O decizie
in interesul suprem al copilului nu este de loc un demers foarte facil. Se pare ca o
educatie strict oralista dupa realizarea implantului nu este cu putinta, elemente de
limbaj gestual fiind imperios necesare.