Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf.

Tihon, Moscova)
O pãrere ortodoxã despre clonare
În discuţiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocşilor:
Oameni absolut necredincioşi, necreştini declaraţi, se pronunţã împotriva
Clonãrii. Noi am observat cu nedumerire cã acele grupe cu care noi, de obicei,
Ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaşi linie cu noi. Cine
Din ortodocşi ar fi putut sã vadã un aliat în congresul american sau în
Preşedintele Clinton? Dar uite cã şi ei s-au pronunţat împo-triva clonãrii
Oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurãtoare. Dar mirarea este o
Reacţie emoţionalã. Însã, în ortodoxie, se obişnuieşte a gândi asupra reacţiilor
Proprii, asupra motivelor acţiunilor şi sentimentelor personale. Dacã noi, în
Aceastã problemã, ne-am dovedit a fi împreunã cu necreştinii, ce înseamnã asta?
Reflexele partinice se revoltã: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu
Duşmanul tãu, înseamnã cã ai greşit ceva. Însã aici, de acum, e treaba raţiunii
şi a conştiinţei sã spui acestor reflexe: “taci!” Nu meritã sã te cerţi cu tabla
Înmulţirii, chiar dacã cu ea e de acord cel mai înrãit duşman al tãu. Lumea
Oamenilor e foarte complicatã. şi în aceastã lume, noi nu avem duşmani absoluţi.
Nu existã oameni cu care noi sã ne contrazicem absolut în toate.
Contrazicându-ne în ceva, noi avem pãreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf.
Ioan Gurã de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însã cu toţi
Oamenii, noi avem multe în comun”.
Înseamnã cã nu pe tine trebuie sã te condamni pentru neatenţia în urma cãreia,
Dintr-o datã, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tãi tradiţionali, ci sã te
Bucuri pentru aceea cã ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât
Ceea ce le desparte. şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii
Ortodocşi se feresc de experimentele clonãrii sunt strict bisericeşţi sau nu?
Noi ne pronunţãm împotriva clonãrii deoarece aceastã activitate contrazice ceea
Ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar
Creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastrã de concepţia
Celorlalţi oameni ne obligã sã fim împotriva clonãrii sau poate cã argumentele
Noastre, dacã e sã ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le
Înainteazã oamenii altor credinţe şi convingeri?
Eu cred cã meritã sã ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre
Împotriva clonãrii. Se şţie cã atât în Rusia, cât şi în alte ţãri, cea mai mare
Prãpastie între Bisericã şi “societatea civilã” se iveşte anume în sfera
Problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor,
A avorturilor etc., Biserica le trateazã evident (şi spre mâhnirea lumii laice)
Altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masã. În conştiinţa de masã, e
Foarte adânc înrãdãcinat stereotipul potrivit cãruia “Biserica întotdeauna e
Împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai sã nu ne amãgim, autoritatea
Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor
Nebisericeşţi, opinia susţinutã de Bisericã sã devinã de la asta mai autoritarã
şi mai acceptabilã. Dimpotrivã, în conştiinţa multor oameni, problemele legate
De viaţa sexualã se rezolvã mai degrabã printr-o reacţie inversã celei
Bisericeşţi: “Ei, dacã pânã şi cãlugãrii ãştia care nu înţeleg nimic în dragoste
şi plãcere ne spun sã ne ferim de asta, cu atât mai mult meritã sã încerci!”
Înseamnã cã noi trebuie sã înaintãm argumente care sã fie înţelese nu numai
Pentru oamenii care acceptã întru totul sistemul de valori bisericesc, ci
Argumente înţelese pentru “cei din afarã”. Eu cred cã e de folos a specifica
Oamenilor cã noi avem aceleaşi motive împotriva clonãrii ca şi voi, majoritatea
Oamenilor... În primul rând, noi ne ferim sã pãtrundem într-o sferã despre care
Cunoaştem foarte puţin. Caştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult
Mai important, deocamdatã neobservat pentru noi? O datã noi “am fãcut-o”. Nouã
“ne-a mers” în acea joacã pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. Dupã
Martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacã
Reacţia atomicã provocatã de ei va avea un efect local limitat sau, o datã
Începutã descompunerea atomicã, va înghiţi materia la nesfârşit, şi pânã la urmã
Va nimici toatã substanţa vie din jur, va nimici Pãmântul, tot Universul... Atunci
Nouã ne-a mers. Sub lopata noastrã îndrãzneaţã, nu s-a dovedit a fi nici o minã.
Dar oare existã garanţia cã în locul unde sapã astãzi biologii nu este o astfel
De minã? Analogia cu atomicienii ne ajutã sã exprimãm şi a doua teamã a noastrã.
Unde e garanţia cã din clonare nu se poate face o “bombã biologicã”? Unde e
Garanţia cã stãpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza aceastã practicã pentru
Producerea unei noi rase umane care sã corespundã mai bine închipuirilor lor
Despre alegãtorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte
“elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?
În al treilea rând, cum vor arãta relaţiile între oamenii acestor rase diferite?
Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor
Receptare? Cum vom arãta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la
Întrebarea pe care Biserică de mult le propune medicilor şi juriştilor sã o
Rezolve: “ce este omul”? Când începe şi când se terminã viaţa omeneascã?
(problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om sã fie om? (problema
Oamenilor cu psihicul afectat).
În al patrulea rând, se va declanşa oare instinctul matern la femeie, dacã ea nu
Va trece prin purtarea sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un
Astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunţã în jurul problemei
Drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi?
Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonãrii, care sã fie
Specific creştine? Deocamdatã eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigãtele
Emoţionale de felul cã crearea omului de cãtre om este uzurparea drepturilor
Creatorului Divin, şi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingãtoare.
La urma urmei, la început şi lumina a apãrut dupã voia dumnezeiescului “sã fie!”
Acum însã, crearea luminii e accesibilã şi oamenilor, şi noi nu vedem nimic
Blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staţiei electrice.
Graba unui astfel de argument se vede din pildă extraordinarã povestitã de
Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trãia pe lume un alchimist, el
Voia sã descopere taina vieţii. şi s-a întâmplat aşa încât cu ajutorul
Resorturilor, el a reuşit sã obţinã un boţ de aluat viu. Au alergat logicienii.
Ei au repetat experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul
Sub resort şi au obţinut încã un bot viu. Ei au plecat strigând tare cã taina
Vieţii nu mai este tainã, cã viaţa este o urmare fireascã a cauzelor şi
Efectelor, influenţele pe care le suportã prin încãlzire elementele lipsite de
Viaţã. Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei n-au înţeles
Cã natura creatului şi natura creãrii nu seamãnã între ele, puterea creativã,
Epuizându-se, nu lasã urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandoneazã
Creaţia să şi creaţia intrã sub stãpânirea logicii. şi eu m-am îndreptat smerit
Spre prietenul meu geometrician. “Unde ai vãzut tu ceva nou? - A întrebat el –
Viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţã a apãrut datoritã alchimistului, iar
Alchimistul, din câte ştiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se şi cãdea,
Creatorul dispare şi ne lasã nouã creaţia”.
Dacã savantul cu raţiunea să creeazã viaţa, asta nicidecum nu înseamnã cã pentru
Crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacã omul poate crea viaţa, înseamnã cã el,
Într-adevãr, poartã în sine chipul propriului sãu Creator. Eu sunt convins cã
Orice performanţe ale ştiinţei nu fac decât sã-L proslãveascã pe Creatorul
Raţiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia sã aud şi
Urmãtorul argument specific “teologic” împotriva clonãrii: aceasta va fi o
Naştere fãrã dureri, şi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis
Suferinţe în timpul naşterii pentru pãcatul originar. Dar pedeapsa pentru pãcat
A fost triplã: nerodirea pãmântului, care va rodi doar “spini şi pãlãmidã”;
Greutatea muncii (“în sudoarea frunţii tale”) şi chinurile naşterii. La drept
Vorbind, cu toate aceste urmãri ale pãcatului originar, muncă omeneascã luptã de
Mult şi cu destulã eficienţã, iar Biserica nu l-a condamnat niciodatã pentru
Asta. Dacã ar fi sã înţelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul
Testament, va trebui sã condamnãm munca amelioratorilor (cum de îndrãznesc sã
Îmbunãtãţeascã pãmântul blestemat de Domnul!). Va trebui sã condamnăm orice
Progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşureazã munca omului (începând
De la folosirea animalelor domestice, inventarea roţii, a morii şi a plugului).
Va trebui sã-i dãm anatemei pe anesteziologi, care uşureazã suferinţele femeii
Din timpul naşterii.
Rezultatul principal al pãcatului originar nu stã deloc în durerea venirii
Omului pe lume, ci în durerea plecãrii lui din ea. Dupã cuvintele cuviosului
Marcu Ascetul, de la protopãrintele nostru, “noi am moştenit nu pãcatul lui
Adam, ci moartea provenitã din el... Pentru cã nu se putea ca noi, care am
Provenit din morţi, sã fim vii”.
Dacã rodul pãcatului primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii,
Atunci noi ar fi trebuit sã acceptãm dogma catolicã despre imaculată concepţie a
Fecioarei Maria. Cãci doar nu numai catolicii, ci şi ortodocşîi considerã cã
Naşterea lui Iisus din Maria a fost fãrã dureri. Dar catolicii vãd în această
Dovada faptului cã Maria era de acum sustrasã acţiunii pãcatului originar.
Ortodocşîi însã nu vãd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în
Esenţã, anuleazã necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume şi unicitatea Jertfei
Lui mântuitoare, anume pentru faptul cã noi nu confundãm urmãrile particulare
Pãmânteşţi ale pãcatului originar cu acea catastrofã principalã pe care el a
Provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adicã cu Dumnezeu.
În general, în reacţia lumii catolice împotriva clonãrii se conţine cu mult mai
Mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici,
Clonarea ridicã o gravã problemã teologicã: oare vor moşteni pãcatul originar
Oamenii apãruţi pe lume fãrã actul sexual, iar dacã se va moşteni, în ce chip se
Va transmite acesta? Chestiunea constã în faptul cã din timpul lui Augustin,
Catolicii considerã cã pãcatul originar se transmite prin actul zãmislirii,
Deoarece de actul zãmislirii se leagã o oarecare “plãcere necuvenitã”. Nunta e
Permisã, şi zãmislirea la fel. Dar, dupã cuvintele scriitorului creşţin latin
Din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptatã”. În
Desfãtarea eroticã, soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de
Altul, îl uitã pe Dumnezeu, şi prin aceastã fisurã, în plodul zãmislit de ei,
Pãtrunde un fel de “stricãciune”...
Dar unde e plãcerea originilor acelei vieţi care a fost obţinutã printr-o
Operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei celule primare
E legatã mai degrabã de neplãceri. Cum dar se va transmite aici “pãcatul
Originar”? Omul zãmislit fãrã plãcere şi fãrã împreunare, dupã logica
Augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii pãcatului originar.
Ortodoxia însã nu vede aici o problemã. Biologia mai degrabã întãreşte vechea
Noastrã convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt
Într-adevãr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile sã se separe la nesfârşit şi
Sã nu moarã, în cazul în care în mediul exterior nu existã piedici pentru
Aceasta. Înseamnã cã viaţa noastrã e limitatã nu de natura noastrã, ci de
Condiţiile în care trãim (în care noi ne-am aruncat prin cãderea în pãcat). Dar,
Deoarece celula luatã pentru clonare şi fiinţa crescutã din ea oricum vor vieţui
În lumea noastrã căzută, suflarea mortalitãţii “originare”, vai, oricum o va
Cuprinde. şi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deţine Nemurirea poate
Apãra viaţa noastrã de moarte sau sã ne întoarcã în ea... Aşa cã clonarea nu
Contrazice nicidecum interpretarea ortodoxã a pãcatului originar. Mai degrabã e
Invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu
Catolicismul şi augustinismul.
În parte, e posibilã o analizã a întrebãrii prin ce anume se transmite “pãcatul
Originar”: se petrece asta “din iniţiativa” pãrinţilor, care, zãmislind copilul,
Îi transmit împãtimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este
Zãmislit, ci pur şi simplu pentru cã el pãşeşte în lumea noastrã bolnavã? În
Orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Sã nu se interzicã botezul
Copilului care, abia nãscut, nu a pãcãtuit cu nimic, în afarã de faptul cã,
Provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii vechi prin însãşi
Naşterea să”) admite o interpretare dublã.
Încã o întrebare o constituie şi aceasta: va fi oare om fiinţa clonatã? În
Scrierile bisericeşţi, uneori e exprimatã pãrerea cum cã sufletul copilului se
Conţine în sãmânţa tatãlui (teoria traduţionistã). Potrivit ei, încã în sãmânţa
Lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toţi am fost în Adam atunci
Când el a greşit, şi de aceea şi noi suntem partaşi la acel pãcat... Prin urmare,
Copilul care îşi are originea nu în sãmânţa tatãlui, ci de la celula somaticã a
Acestuia, nu va avea suflet.
Dar şi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de
Ortodoxie. În concepţia ortodoxã, sufletul omului, personalitatea lui se creeazã
De cãtre Dumnezeu. Pãrinţii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog,
Problema constã aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul sã uneascã cu
Embrionul, obţinut în rezultatul clonãrii, sufletul omenesc. Pentru cã aceasta e
O problemã de voinţã a lui Dumnezeu, nu putem avea un rãspuns anticipat. şi
Extrem de îndrãzneaţã este fapta unui oarecare preot, care a refuzat sã boteze
Un copil despre care pãrinţii au spus cã el a fost “zãmislit în “eprubetã”
(preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-şi nedumerirea,
La “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred cã şi în cazul clonilor,
Biserica va insista pentru a-i recunoaşte ca oameni (pentru a nu admite
Experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în “piese de schimb”) şi îi va
Boteza şi îi vă împartăşi pe aceşţi micuţi.
Aceastã problemã, cât n-ar pãrea de straniu, de acum e rezolvatã de tradiţia
Bisericeascã. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilã, existã rânduiala “Despre botezul
Celor asemenea cu animalele şi a altor ciudãţenii nãscute”. În el gãsim
Prescris: “Dacã vreun monstru sau o oarecare ciudãţenie se va întâmpla sã se
Nascã din femeie, dar nu va avea chip de om, sã nu se boteze. Dar dacã faptul se
Va pune la îndoialã, sã se boteze cu o condiţie: Dacã acesta este om, se boteazã
Robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatãlui ş.A.m.d.”. În genere, pentru
Biserica e caracteristic sã se insiste asupra faptului cã graniţele clasei
Fiinţelor numite om sã se lãrgeascã. Pentru concepţia laicã, dimpotrivã, e
Caracteristicã tendinţa spre îngustarea limitelor existenţei umane (copiii în
Pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatozã nu sunt oameni, copiii
Nãscuţi fãrã creier nu sunt oameni, copiii afectaţi de boala lui Daun la fel...).
Aşa cã şi în cazul clonãrii, nu meritã sã mergem împotriva tradiţiei bisericeşţi
şi sã rezolvãm negativ întrebarea dacã sunt sau nu oameni aceste “ciudãţenii”.
Mai existã în scrierile bisericeşţi precauţii împotriva activismului care
Depãşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca
Argument care explicã ostilitatea ortodoxiei în faţa clonãrii. Dar dacã ar fi sã
Folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui sã interzicem sã se mai
Ardã în biserici lumânãri de parafinã (aceastã substanţã nu a existat în “lumea
Creatã de Dumnezeu” pânã la apariţia chimiei omeneşţi), sã se toarne vazilinã în
Candele, sã se poarte haine sintetice, sã se coacã anafure (ele doar nu cresc în
Curtea bisericii) şi, în genere, sã interzicem traiul în lumea culturii. Lumea
“noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic:
Noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omeneascã) este mediul nostru de
Viaţã inevitabil. şi aici e foarte greu de hotãrât: ce putem atinge noi cu
„dreapta noastrã reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba
Lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacã noi nu vrem sã anulãm medicina ca
Atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmãrile intervenţiei noastre. În
Încheiere, vreau sã atrag atenţia cã goana nesãbuitã dupã argumente teologice
Împotriva clonãrii poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar pãrea de straniu,
Clonarea este înfãptuirea unei scheme prezente în literatura asceticã. În orice
Caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista
Presupunerea cã omul, pânã la cãdere, era capabil de o înmulţire în afara
Sexualitãţii, de o astfel de înmulţire a neamului sãu care sã nu fie legatã de
Plãcerea trupeascã.
Altã problemã este cã adepţii clonãrii susţin aceastã idee, desigur, nu din
Simpatie pentru extremitãţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fãrã
Excitarea sexualã, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile graviditãţii şi
Ale naşterii. Dar aceasta iarãşi este o problemã de o posibilã utilizare socialã
A clonãrii, şi nu o problemã de atitudine faţã de clonare ca atare.
Aşadar, dupã pãrerea mea, clonarea în sine nu este pãcat. Nu este încãlcarea
Vreunui aspect al învãţãturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii
Clonãrii în scopul pãcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptã şi mai moralã
Abţinerea de la astfel de experimente ciudate.
Prin acest text, eu am vrut doar sã-i ajut pe oamenii bisericeşţi sã poarte
Discuţii referitoare la clonare, sã-i ajut în alegerea acelor argumente care sã
Nu fie trase de pãr, care sã nu fie criptocatolice şi care sã fie înţelese de
Oamenii neîmbisericiţi. Iarãşi repet: noi suntem împotriva clonãrii. Dar noi
Suntem împotriva ei nu pentru cã ne apãrãm catehismul nostru ortodox, ci pentru
Faptul cã suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne
Împotrivim clonãrii sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele
Argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se
Vor dovedi cã circulã nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii
Religioase. Dar argumente serioase, care sã fie specific creştine, eu încã nu am
Reuşit sã gãsesc. Nu trebuie sã ne ruşinãm de asta. Dimpotrivã, faptul meritã
Evidenţiat: cãci şi aşa se depun nu puţine eforturi de cãtre oponenţii noştri
Pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari,
Duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul sã subliniem: lupta noastrã
Nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor
ştiinţei sã fie omeneascã sau deloc.
Traducere din ruseşte de ierodiacon Savatie