ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE - perioada războiului rece* -

Conf. univ. dr. CONSTANTIN BUCHET

Bomba atomică lansată la Hiroshima şi Nagasaki (august 1945) a adus un nou element de
putere în relaţiile internaţionale care va fi urmărit cu tentaţie în timpul Războiului Rece (după
1945, U.R.S.S., R. P. Chineză, Marea Britanie au urmărit să intre în clubul nuclear).
Războiul Rece a fost sintagma utilizată pentru a denumi conflictul politico-ideologic,
accentuat de opozabilitatea militară între „lumea liberă" (termen folosit de ziaristul şi publicistul
american Walter Lippman), Occidentul compus din statele vest-europene şi nord americane, şi
„lagărul socialist" (expresia lui A. Jdanov, liderul Cominformului).
Deşi a avut câteva crize calde (războiul din Coreea, efectele intervenţionismului sovietic şi
materializarea Doctrinei Brejnev a suveranităţii limitate pentru statele est-europene ş.a.),
confruntarea Est-Vest, personificată de duelul superputerilor - S.U.A. şi U.R.S.S. - nu a dus la un
război major mondial cu fundamente nucleare, deşi în epoca sa, Războiul Rece a cunoscut şi ideea
echilibrului teorii nucleare sau distrugerii asigurate până la teza anilor '60 a „ripostei flexibile"..
Originile Războiului Rece şi efectele acestui tip de confruntare fundamentată de
bipolaritate ideologică se pierd în „negura" secolului XX.
Un autor consacrat, André Fontaine1 consideră că anul 1917, prin succesul revoluţiei
bolşevice, este începutul confruntării reci dintre capitalismul occidental şi comunism, care a rămas
o constantă a conflictului internaţional prin nerecunoaşterea puterii sovietice şi sindromul liniei
Curzon . (Linia Curzon a fost o linie de graniţă propusa în 1919 de către Secretarul de Externe
britanic, Lordul Curzon , ca o frontieră între Polonia , la vest, şi Lituania , Rusia şi Ucraina , la est.
Acesta a fost destinata să reprezinte o frontiera aproximativ etnografica dintre aceste ţări, deşi
dacă, de fapt, a făcut acest lucru a fost puternic contestat de către polonezii de atunci. Se intinde
aproximativ de-a lungul frontierei care a fost înfiinţata între Prusia şi Rusia în 1797, după a treia
împărţire a Poloniei. Unii istorici spun că această linie a fost folosita în 1939 ca bază pentru
sovietici şi zone de ocupaţie germană în urma lor din Polonia. Diferenţa principală a fost, că linia
Curzon nu include parti din Galicia). Din nou a fost folosita în 1945 ca bază pentru a frontiera
permanenta între Polonia şi Uniunea Sovietică).
In fapt, istoricul britanic A. J. P. Taylor apreciază că sfârşitul „Marii Alianţe" (politologul
francez Alfred Grosser denumeşte în acest fel axa Washington-Londra-Moscova pentru
colaborarea militară belică) coincide cu o „pace armată" când marile puteri învingătoare trebuie să-
şi desemneze sferele strategice de interes.
Sintagma de ,Război Rece" a fost folosită de Walter Lippman şi finanţistul american Bernard
Baruch, reutilizându-se expresia utilizată în Evul Mediu, în conflictul mauro-spaniol sau litigiile
după Pacea de Augsburg (1535).
Carta Atlanticului, semnată în 1941 de S.U.A. şi Marea Britanie, acordă statelor dreptul la
suveranitate politică, iar Stalin insista ca Uniunea Sovietică să impună modelul comunist în
regiunile unde avea influenţă prin Pactul Ribbentrop-Molotov ( denumit si Pactul Stalin-Hitler, a
fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la
Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov şi ministrul de
externe german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin.); în fapt, S.U.A. şi Anglia credeau

1
André Fontaine, Istoria războiului rece : de la RevoluŃia din Octombrie la războiul din Coreea : 1917-1950,
Bucuresti, Editua militară, 1991, vol. III (BIG 10175/723483) (paginile referitoare la problematică).
că U.R.S.S. trebuie să aibă o centură (brâu) de securitate format din statele răsăritene care trebuiau
să aibă relaţii externe pozitive cu Moscova. Din punct de vedere tactic, Stalin a folosit „metoda
dozajului" în sprijinirea graduală a partidelor comuniste pentru preluarea puterii în ţările Europei
de Est. Unii istorici militari (Mihail E. Ionescu) sau analişti americani (William Mac Cagg) spun
că un prim semn palpabil al începutului Războiului Rece ar fi instaurarea „regimului F.N.D",
(Fondul National Democrat) în România, prin venirea la putere a guvernului procomunist condus
de dr. Petru Groza (6 martie 1945). Cunoscutul istoric şi expert în problemele germane, Alan
Milward arăta că un fundament major al conflictului dintre superputeri îl constituie absenţa
cooperării şi respingerea Planului Marshall - ca formulă de reconstrucţie postbelică - de către
U.R.S.S. şi impunerea negaţiei politice pentru această strategie americană şi Cehoslovaciei,
României, Ungariei.
Respingerea unui proiect al generalului Marshall de reabilitare economică pentru China şi
comunizarea acestei ţări a implicat un „principiu al dominoului" sinonim comunizării şi în Asia de
Sud-Est (Coreea, Vietnamul, Cambodgia, Laos), fapt politico-ideologic ce a condus la instalarea
unei cortine de bambus în Asia de Est şi Sud-Est (istoricii chinezi Jian Chen2 şi Xue Litai3).
Al treilea război mondial - după opinia generalului George Patton şi a lui Sir John Hackett -
nu a avut loc deoarece S.U.A. şi U.R.S.S. s-au înfruntat indirect datorită războaielor prin
intermediari (proxi wars) pe teatrul african (Angola, Congo, Somalia, Etiopia), în America
Centrală şi Latină (Cuba, Nicaragua, Salvador) sau războaiele arabo-israeliene din 1967 şi 1973,
când Washingtonul a sprijinit Israelul, iar Kremlinul actorii arabi ai Orientului Mijlociu.
Aplicarea politicii de „îndiguire" (containment policy) a comunismului de către S.U.A. şi excesul
strategic şi dominarea politico-ideologică sovietică în Estul Europei a determinat confrunta¬rea
Est-Vest pe aliniamentul „cortinei de fler de la Sttetin la Trieste", după discursul fostului premier
Winston Churchill, la Fulton, Missouri (5 martie 1946).
Unul din „lorzii războiului", liderul conservator spunea că „Rusia (U.R.S.S.) nu doreşte războiul.
Ceea ce doreşte ea sunt fructele războiului şi o expansiune nelimitată a puterii şi doctrinei sale";
mai mult Churchill vedea comunismul ca o ameninţare la adresa civilizaţiei creştine.
Din unghiul nostru de abordare, criza Berlinului (1948) prin blocarea sectoarelor aliate de către
sovietici şi suplinirea aprovizionă¬rii regiunii din oraş printr-un „pod aerian" de mărfuri esenţiale
repre¬zintă primul moment major al conflictului rece.
Istoriografia Războiului Rece şi intersectarea acesteia cu proble¬matica relaţiilor internaţionale
(tema nucleară, decolonizarea, raportu¬rile Est-Vest şi Nord-Sud) cuprinde o serie de abordări.
Istoricii ortodocşi tradiţionalişti cred că S.U.A. aveau o reacţie legitimă împotriva eforturilor
expansioniste ale Kremlinului în Europa de Est. Astfel, spre exemplu, istoricii şi politologii Arthur
Scheslinger, Vojtech Mastny, B. A. A. Weinberger, Henry Wallace afirmau că S.U.A şi aliaţii săi
occidentali aveau un interes strategic marginal în Europa de Est şi a fost un proces „natural" să nu
se opună comunizării regiunii.

2
Dr. Chen a fost un vorbitor la facultate şef pentru NEH Summer Institute, "Surse Noi şi rezultatele cercetării asupra
Războiului Rece istoria internaţională," a avut loc la Universitatea George Washington, în vara anului 1999. Dr. Chen
a avut burse de la Institutul Nobel Norvegian şi la Institutul international al Războiului Rece .
3
Din 1984 Xue Litai a lucrat la Proiectul privind pacea şi cooperarea în regiunea Asia-Pacific la CISAC. El a schimbat
frecvent puncte de vedere cu specialisti externi şi de securitate si a participat la conferinţe academice pe probleme de
securitate din Asia de Nord-Est. Cercetările sale se concentrează pe factorii globali şi regionali care ar putea cauza
conflicte armate peste strâmtoarea Taiwan şi a impactului produs de criza asupra securităţii şi stabilităţii regiunii din
Nord-Estul Pacificului.
 Revizioniştii au atacat interpretarea tradiţională că U.R.S.S. urmărea interese strategice
normale în Europa de Est prin sprijinirea unor „regiuni prietene" Kremlinului (Gal Alperovitz,
Atomic Diplomacy, 1965, Gabriel Kolko, The Politics of War: The World and United States
Foreign Policy, 1968). Analistul Scott Parish (doctor în „Războiul Rece" cu o teză despre reacţiile
sovietice la Planul Marshall) spunea că sprijinul economic şi financiar occidental urmăreau crearea
unei Germanii federale puternice ostile intereselor de securitate ale U.R.S.S. şi Henry Kissinger
(American Foreign Policy, 1969) considera că administraţia Roosevelt a avut o abordare idealistă
care nu credea că factorul de putere sovietic avea o ideologie expansionistă şi „imperialistă".
Regimul sovietic era privit ca având o defensivă în afacerile externe, cu o izolare
diplomatică interbelică reflectată în momentul Mûnchen (1938).
„Grupul de la Riga"- un mic grup de sovietologi compus din diplomaţi americani aflaţi în
capitala letonă care analizau profilul Uniunii Sovietice, nerecunoscute oficial de S.U.A. -, în anii
'20 format din cunoscuţii Charles Bohlen şi George F. Kennan - critica tratarea Moscovei ca o
mare putere tradiţioanlă cu care nu se putea „face afaceri" (expresia lui Roosevelt). Analiza
grupului asupra politicii externe sovietice arăta că substratul totalitar intern al U.R.S.S. se traducea
şi în relaţiile externe, unde Kremlinul era expansionist şi antidemocratic. Ideologia „sovietizării
lumii" era piatra unghiulară a opticii externe sovietice, unde diplomaţia era un accesoriu tehnic.
După decizia lui Stalin de a respinge invitaţia de a se alătura F.M.I. şi Băncii Mondiale,
George F. Kennan a răspuns Departamentului de Stat prin celebra „lungă telegramă" (22 februarie
1946), unde atrăgea atenţia că ideologia comunistă este un înveliş de suprafaţă pentru expansiunea
rusă tradiţională, formulată şi în timpul regimului ţarist „alb".
In analiza politicii de putere, George Kennan4 publicase în „Foreign Affairs", sub
pseudonimul Mr. X, un articol Sursele comportamentului sovietic, unde arăta că „principalul
element al oricărei politici faţă de U.R.S.S. trebuie să fie o îngrădire de lungă durată, răbdătoare,
dar fermă şi vigilentă". Diplomatul american aprecia că Uniunea Sovietică este un inamic
ireconciliabil, depăşindu-se teza unui aliat şovăielnic. Această viziune era verificată de criza din
Iran, unde Moscova a intervenit (februarie - martie 1946), şi cererea U.R.S.S. modificarea
Tratatului de la Montreux, pentru accesul militar prin Strâmtori.
După anunţul britanic că Londra nu mai poate susţine militar Grecia şi Turcia (februarie
1947), regatul britanic a încetat să fie o superputere (după termenul utilizat de Cox în 1944).
S.U.A. au înlocuit Anglia în Mediterana orientală, iar administraţia Truman încerca să împiedice
prin prezenţă militară comunizarea Turciei şi Greciei prin „principiul dominoului", Washingtonul
ancorând sprijin forţelor anticomuniste din cele două state. Discursul lui Truman în Congres
sublinia că: „politica S.U.A. trebuie să susţină popoare libere care să lupte împotriva subjugării de
către minorităţi armate şi presiuni externe. „A fost perceput - spune istoricul american Melvin P.
Leffler - ca o declaraţie de război ideologic împotriva U.R.S.S." Insă Kennan nu era preocupat de
un caracter anticomunist al reacţiei americane, ci de implicarea geopolitică care să descurajeze
comportamentul expansiv sovietic şi sursele imperialismului Kremlinului.
Istoricii post-revizionişti, John Lewis-Gaddis, Eduard Mark, arătau că S.U.A. şi U.R.S.S.
trebuie să-şi împartă responsabilităţile Războiului Rece, deşi Washingtonul nu a putut acţiona în
Estul Europei ca superputere planetară şi a cedat mult hegemoniei sovietice în partea răsăriteană a
continentului.

4
George F. Kennan sa născut în Milwaukee, Wisconsin, pe 16 februarie 1904. După ce a absolvit de la Academia
Militară St John's a studiat istoria la Universitatea Princeton. În 1926, Kennan s-a alăturat serviciilor straine şi a fost
numit în funcţia de vice-consul la Geneva. Aceasta a fost urmată de posturi la Berlin, Tallinn şi Riga. Kennan era
instruit ca un expert în Uniunea Sovietică şi în 1929si a fost trimis să studieze rusa la Universitatea din Berlin.
 In Europa, capacităţile convenţionale ale U.R.S.S. şi avansul politic al forţelor comuniste
(Franţa, Italia) atacau democraţiile occidentale. După mitul „revoluţiei într-o singură ţară", L V.
Stalin s-a gândit la o externalizare a revoluţiei în Europa de Est. In era poststalinistă, după ce
U.R.S.S. devenise putere atomică (1949) s-a urmărit asigurarea „echilibrului terorii", cele două
superputeri „rămânând pe marginea prăpastiei". După „instituţionalizarea" Războiului Rece prin
crearea N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), ca o alianţă defensivă comună
euroatlantică (1949) şi Pactul de la Varşovia (Tratatul multilateral semnat de Albania, România,
Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia cu U.R.S.S., în 1959), acest proces ne arată dimensiunile
de securitate, de bloc militar.
Pactul de Varşovia era o declaraţia politică a solidarităţii (militare) socialiste, Uniunea
Sovietică fiind statul hegemon. Orice încercare a statelor membre de a ieşi din pact se solda cu o
intervenţie militară ca în cazul Ungariei (1956), sau Cehoslovaciei (1968). Tratatul de la
Washington (1949) prevedea asistenţa militară reciprocă şi apărarea comună pentru toate statele
membre. Alianţa nord-atlantică a apărut sub presiunea vest-europenilor care urmăreau să respingă
sovietismul ca factor de putere şi resurgenţa militarismului german. Primul secretar general al
N.A.T.O., lordul Ismay, spunea că alianţa este o comunitate de securitate „trebuia să-i ţină pe
germani jos, şi pe ruşi în afară". Pactul nord-atlantic urmărea ca prin dimensiunea sa americană şi
rolul bazelor continentale ale S.U.A. (Germania, Turcia, Islanda) să asigure scutul nuclear puterilor
vest-europene (de amintit că U.R.S.S. devine actor nuclear în 1949).
Fragmentarea securităţii colective care trebuia asigurată de O.N.U., organizaţie cu caracter
de universalitate, a fost una din cauzele bipolarizării rigide ideologice şi militare. Starea „nici de
război, nici de pace dintre blocul occidental şi cel răsăritean" (H. B. Swope, ziarist american) a fost
o constantă a Războiului Rece, cu perioade calde: criza rachetelor cubaneze (1962), conflictul
arabo-israelian şi intervenţiile sovietice în Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968).
Diplomaţia a avut ca teme majore de adversitate cursa înarmărilor, crearea unor câmpuri de
alianţă, politica pe marginea prăpastiei, antagonismul politico-ideologic.
Perioada Războiului Rece a fost marcată de trei perioade majore ale destinderii: după
moartea lui Stalin (1953), perioada de după criza rachetelor cubaneze (1962) şi era Gorbaciov
(1985-1991).
Uniunea Sovietică şi S.U.A. au ajuns la statutul de superputere, Washingtonul tinzând prin
multilateralism să conserve pacea mondială (O.N.U., acordurile de la Breton Woods (1944), şi
G.A.T.T., acordul general pentru tarife vamale şi comerţ). In mediul de securitate vest-european
(17 martie 1948), prin reuniunea de la Bruxelles a cinci state - Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Olanda şi Luxemburg s-a încheiat un Tratat de apărare, economic, social şi cultural sub denumirea
de Uniunea Occidentală.
Cu o perioadă de aplicare de 50 ani, Tratatul asupra Uniunii Occidentale prevedea crearea
unui Consiliu Consultativ şi asistenţă automată în caz de agresiune contra unuia dintre semnatari,
consultări în cazul ameninţării sau agresiunii din partea Germaniei (resurgenţa spiritului militarist)
sau a altei puteri din afara Europei. In perioada imediat postbelică, sovieticii au răspuns la
implementarea Planului Marshall cu o organizaţie închisă, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(creat în 1949; CAER/COMECON) care să integreze şi să specializeze economiilor statelor
comuniste est-europene sub controlul Kremlinului. După extensia asiatică a comunismului (China
şi Coreea de Nord, în 1949) obiectivul de a-1 transforma într-un sistem mondial alternativ s-a
soldat cu un eşec datorită policentrismului crescut al centrelor comuniste, prin ieşirea din blocul
sovietic a Iugoslaviei şi Albaniei, aceentuarea disputei chino-sovietice în anii '60, politica
administraţiilor Kennedy (1960-1963) şi Johnson (1963-1968) pentru sprijinirea diferenţiată a
Ungariei, Cehoslovaciei şi României rupte de matricea sovietică.

Importante în procesul Războiului Rece sunt perioadele de destindere ale acestei epoci
istorice, dar trebuie să facem distincţie între iniţiativele unui stat (iniţiativele preşedintelui
american Richard Nixon şi Henry Kissinger în 1972-1973, prin „cartea chineză") şi „dezgheţul" în
raporturile Est-Vest coordonat de superputerile S.U.A. ŞÎU..R.S.S..
Sub semnul destinderii au stat „politica răsăriteană" a Germaniei -Ostpolitik- şi eforturile franceze
de relaţionare cu unele state comuniste.
Conflictul din Coreea (1950-1953) debutează sub semnul invaziei nord - coreene în Sudul
Peninsulei, liderul comunist Kim I. Sung urmărind retragerea S.U.A. din zonă. Prin neparticiparea
U.R.S.S. la reuniunile O.N.U. - datorită nerecunoaşterii juridice occidentale a Chinei ca putere
legitimă -S.U.A. trimit un corp combatant aflat sub mandatul Naţiunilor Unite. Contingentele
O.N.U. (în fapt americane) au respins trupele nord-coreene până la frontiera chineză, unde Mao
Zedong5 intervine datorită „ agresiunii imperialiste". Generalul McArthur, liderul militar american
pe frontul coreean care dorea utilizarea armei atomice împotriva Chinei comuniste, a fost retras din
comandamentul operativ de către preşedintele Harry S.Truman.
Treptat, China nu devine un satelit al Moscovei, mai mult destalinizarea lui Hruşciov este
respinsă de Mao care este adeptul creşterii economice prin „Marele Salt înainte", iar mai târziu va
pune bazele societăţii comuniste prin revoluţia culturală. Victoria comuniştilor în China (1949) şi
recunoaşterea americană târzie a Pekinului comunist (1979) reprezintă o ecuaţie esenţială în
dinamica Războiului Rece.
In Asia există modelul revoluţiei comuniste în tiparele naţionaliste prin maoismul
antijaponez, lupta lui Ho şi Min împotriva francezilor în Indochina (1945-1954) şi pe parcursul
anilor '60 confruntarea americano-vietnameză. Pentru a descuraja extensia de putere a
comunismului sovietic şi asiatic, S.U.A. au semnat o reţea de pacte (pactomanie se spunea în
literatura de referinţă) cu Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul şi Filipinele.

5
Mao Zedong (de asemenea, Mao Tse-Tung) a fost in lumea comunista cel mai important din China în timpul
secolului 20. Armata Roşie a lui Mao a răsturnat Chiang Kai-Shek în 1949, iar comuniştii au preluat puterea din China
continentală. Nemilos şi ambiţios, Mao a transformat China într-o putere militară in lume şi a creat un cult al
personalităţii, forţând distribuţia a imaginii sale şi a „Micii Carti Roşie" (o colectie de maxime politice) asupra
poporului chinez.