Trăsături definitorii ale primului curent de geopolitică

Planul

a. Şcoala germană de geopolitică.

b. Clasicii anglo-americani de geopolitică.
c. Trăsăturile şcolii franceze de geopolitică.
d. Şcoala românească de geopolitică.

Bibliografie:

1. Celerier P., Geopolitique et Geostrategie, Paris, 1995.

2. Claval P., Geopolitică şi Geostrategie, Bucureşti, 2001.
3. Colosov V, Mironenco N., Gheopolitica i politicescaia gheografia, Moscova, 2002.
4. Dobrescu P, Bârgăoanu A, Geopolitica, Bucureşti, 2001.
5. Dughin Al., Osnovî gheopolitiki, Moskva, 1997.
6. Gadjiev V., Gheopolitica, Moskva, 1997.
7. Gadjiev V.,Vvedenie v gheopolitiku, Moskva, 2001.
8. Larot P., Thual Fr., Repères géopolitiques, Paris, 1995.
9. Soppelsa J., Geopolitique de 1945 a nos jours, Paris, 1993.
10. Ratzel Fr., La géographie politique, Paris, 1997.
11.Tămaş S., Geopolitica, 1995.

Materiale, reader – Geopolitica, Partea I, Geopolitica şi Geografia Politică a lumii

contemporane, Chişinău, 2002.

1. Şcoala germană de geopolitică.

Geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au provenit
din arii culturale (şi de cercetare) diferite. Cu toate acestea, consacrarea noii discipline, la
puţin timp după finalul primului război mondial, a fost atribuită, aproape exclusiv, şcolii
germane de geopolitică.
Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de
ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. El foloseşte termenul propriu-zis de
geopolitică în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu
scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are
loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele ştiinţifice ale războiului
mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”,
mărturiseşte Kjellen,”denumirea se întâlneşte peste tot, cel puţin în literatura (ştiinţifică)
de limbă germană şi scandinavă”
În concepţia fondatorului, Rudolf Kjellen (1864-1922), geopolitica nu era altceva
decât geografia statului ca teritoriu şi ca formă de viaţă. Deşi considera geopolitica
(aşezare, forma şi teritoriul statului) ca un capitol al ştiinţelor politice, ulterior Kjellen a
ridicat-o la rangul de ştiinţă concepută ca unitate politică formată din cinci componente:
  topopolitica ( morfopolitica şi fiziopolitica: analiza aşezării, a fizionomiei şi
configuraţiei statului);
 ecopolitica (analiza statului ca gospodărie);
 demopolitica (analiza statului ca neam);
 kratopolitica (analiza statului ca formă de guvernământ);
 sociopolitica (analiza statului ca societate).
După cum se observă, Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului,
care să ne ofere o explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica reprezintă, deci,
analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât
geografie politică. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că, Kjellen face deosebire dintre
poziţia geografică şi poziţia geopolitică a unui stat. Prima este fixă, cea de-a doua mereu
schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice,
cea geopolitică înseamnă "poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare", deci implică
raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta
trebuie să ţină seama.
Dacă apariţia geopoliticii nu poartă pentru început girul unei spectaculoase
descoperiri, aceasta este în mod evident marcată de acele condiţii social-politice şi
economice specifice începutului de secol XX care au contribuit în mod hotărâtor la
formularea ideii potrivit căreia este dificil să înţelegi anumite teorii şi concepţii dacă nu
stabileşti legături între conţinutul lor, pe de o parte, şi istoria politică a regiunii sau a ţării
respective, structura geografică a acestora şi poziţia socială a celor care au formulat
teoriile şi concepţiile respective, pe de altă parte.
Percepţia respectivă a fost cauzată de preocupările intense şi numeroasele lucrări
consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi cercetători din lumea germană.
Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică
parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Baza empirică de formare a geopoliticii germane, ca sistem de analiză politică, a fost
geografia. Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a
conferit disciplinei respective noi meniri. În lucrarea sa de bază Erdkunde (Geografia),
Ritter s-a arătat convins că, până atunci, geografia fusese studiată precum un amalgam,
fără vreo regulă internă şi fără un scop anume. Respingând teza raţionalistă, conform
căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni, Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra
omului. El a iniţiat, într-o direcţie specifică gândirii germane, viziunea organicistă, după
care, patria das Heimatland reprezintă un spaţiu geografic natural, înzestrat cu o
configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuind teritoriul organic
natural.

2
 Friedrich Ratzel (1844-1904), este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii
germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică
Discipol al lui Ritter, Ratzel s-a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul
de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi
locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările
geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi
istoria situându-se în prim-plan. În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia,
subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-
1891, Ratzel a prezentat aparatul etodologic-interpretativ.
Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în
miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei
acestuia ca parte a naturii. Ratzel a arătat că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o
permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa
următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia. În decursul
acestui proces, considera Ratzel, cultura ca realitate supraorganică a fost factorul care a
mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambienale şi indivizii umani. Într-o
primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl
locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi
dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal
înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.
În a doua sa lucrare importantă, Geografie Politică (1897), Ratzel a indicat că
dezvoltarea istorică a statelor trebuia aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea
politică a popoarelor. Acest din urmă fenomen depindea de dimensiunea şi profunzimea
raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză cu solul locuit de ele. Prin urmare,
concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi considerate organisme care, asemenea celor
animale şi umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale îşi datorau
existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor
era mai mobil această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive cu atât
dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi comensurarea
mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi proiectele
politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în special
primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel,
transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.
Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice a popoarelor în
evoluţia comunităţilor istorice ale indivizilor uniţi prin legături spirituale. În această
perspectivă antropogeografia a fost metoda construită de Ratzel, care putea evalua, prin
criterii şi mijloace comparative, performanţele atinse de varii comunităţi umane. Preluând
viziunea dezvoltată de Kant asupra spaţiului, Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în
decursul istoriei de ceea ce filosoful german, locuitor al Königsberg-ului, a numit
Mittelpunkte „sâmbure” de civilizaţie. Mittelpunkte a devenit, de altfel, criteriul esenţial
de analizare şi interpretare a statului în procesul de constituire organică a acestuia.
Direcţiile prioritare în jurul cărora sunt axate cercetările lui Ratzel sun următoarele:
1. Spaţiul reprezenta suportul natural politic al statului, datorită raporturilor de natură
istorică numite de Ratzel sângele şi pământul, poporul şi teritoriul. Organizarea politică a
poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat
antropogeografic. Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi
3
 biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor. Consolidarea
organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în două stagii: configurarea
teritoriului naţional: b) realizarea şi organizarea spaţiului vital. Ultimul stagiu era acela în
care se decidea conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal.
Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu.
Aceste legi sunt:
 Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale;
 Creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor,
cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere;
 Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai
redusă;
 Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept
martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în
organismul său;
 În creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic
înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate în diferite resurse;
 Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (ne-dezvoltate)
din exterior, de la civilizaţiile mai avansate;
 Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin
înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari.
2. Poziţia) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o relaţie directă cu formarea
sâmburelui de civilizaţie Mittelpunkte. Situarea într-o poziţie geografico-climaterică
avantajoasă a generat formarea unor asemenea pulsări. Numai că, elementul geografic
natural era valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a mai
fost capabil să-şi menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geografico-climaterice
favorabile, vezi decăderea statelor din Mesopotamia (văile Eufratului şi Tigrului), Egipt
(valea Nilului), Romei, organismul antropogeografic a sucombat. Ratzel a explicat că, din
punct de vedere antropogeografic, Europa s-a divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit
o regiune sudică civilizaţia mediteraneană suscitată de matricea greco-romană; ulterior,
în nordul Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică; finalmente raportat la timpurile
contemporane lui Ratzel a luat naştere o a treia regiune, în stepele răsăritene ale Europei,
care le ameninţa pe primele două. Aşadar, Europa era alcătuită din trei arii
antropogeografice, cea sudică latină, central-nordică germană şi estică de stepă slavă.
3. Graniţele reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkte. Situată la
periferia teritoriului statal, economic şi al poporului, graniţa nu rămânea o simplă linie de
demarcaţie, ea devenind un organ periferic, dar foarte important al statului în creştere.
Ratzel a enumerat trei mijloace generate din Mittelpunkte de lărgire a graniţelor: prin
forţă militară şi războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică triumf cultural.
În 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majoră, Despre legile de creştere
spaţială a statelor (Über die Gesetze des raümlichen Wachstums der Staaten). El a
enumerat şapte legi, totodată etape, ale expansiunii statale. Expansiunea unor state urma să
se producă pe seama altora. Procesul era generat de două categorii de factori: a) stimuli
interni, proeminenţi la popoarele care erau capabile să îşi însuşească simţul spaţiului
(Raumsinn) şi şcoala spaţiilor (die Schule des Raumses). Cele două însuşiri abilitau
anumite popoare să îşi păstreze spaţiul propriu, pentru ca ulterior să obţină, chiar să îşi

4
lărgească, spaţiul vital; b) stimuli externi, adică spaţiile subpopulate, care atrăgeau
revărsarea civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau suprapopulate.
Concluzia finală a lui Ratzel era că forţa unei civilizaţii poate fi dovedită prin
capacitatea acesteia de a desfiinţa graniţe. Marile civilizaţii, statua Ratzel, aveau indentităţi
continentale şi ocupau geospaţii (un exemplu ales era cel nord-american). Germaniei îi
revenea misiunea istorică de a-şi forma un geospaţiu european, revărsându-se în primul
rând în ariile în care locuirea umană era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat
frecvent expresia Volk ohne Raum (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă
de către germani, a spaţiului vital.

5
 Karl Haushofer (1869-1946) a fost figura centrală a geopoliticii germane. Fiu al
unui învăţător bavarez, Haushofer a urmat cariera militară, intrând în armata din Bavaria,
în 1889. Orientarea sa spre geopolitică a fost profund legată de numirea sa, în 1908, în
cadrul Misiunii Militare a Germaniei din Japonia. Atât în călătoria sa maritimă, înspre
arhipelagul nipon, cât şi pe drumul terestru de întoarcere, prin Siberia, în anul 1910,
Haushofer a fost fascinat de importanţa strategică a spaţiilor, respectiv a unor locaţii
geografice. În 1912 şi-a susţinut teza de doctorat, publicată ulterior sub titlul Dai Nihon
(Marea Japonie), lucrare în care exemplificând prin cazul arhipelagului nipon şi-a
argumentat teza conform căreia, locaţia geografică şi caracteristicile teritoriale
influenţează destinul statelor. Lui Karl Haushofer i se datorează studierea instituţionalizată
a geopoliticii. Întâi de toate, Haushofer a operat o delimitare tranşantă între geografia
politică descrisă drept disciplina care studiază distribuţia puterii statale în spaţiile terestre
şi geopolitică adică ştiinţa despre formele de viaţă politică în spaţiile naturale ale vieţii,
care se străduieşte să explice dependenţa primelor de condiţionările naturii.
Autonomizarea geopoliticii ca disciplină aparte s-a produs în 1924, odată cu înfiinţarea în
cadrul Universităţii de Munchen, a Institutului de Geopolitică şi publicarea regulată, între
1924-1945, a periodicului acestuia, "Zeitschrift für Geopolitik" (Jurnal de Geopolitică).
După instaurarea regimului nazist, studiile de geopolitică au cunoscut o largă răspândire,
fiind coordonate oficial de guvernul nazist, din anul 1935. La Universitatea Heidelberg a
fost constituită Asociaţia Cercetătorilor în Geopolitică, Karl Haushofer devenind primul
preşedinte ale acesteia. La sfârşitul anilor treizeci, fiul său Albrecht a ocupat postul de
profesor titular de geopolitică în cadrul Şcolii de Studii Politice Avansate (Haochschule
für Politik) de la Berlin.
Relaţiile familiei Haushofer cu politica nazistă au fost sinuoase. Karl a stabilit
raporturi de trainică prietenie cu Rudolph Hess încă înainte de înfiinţarea Partidului
Naţional-Socialist. El a fost un frecvent vizitator al închisorii Landsberg, unde erau
deţinuţi Adolf Hitler şi Rudolph Hess după eşuarea puciului din 1923. Există mai multe
mărturii, ale unor martori direcţi, dar şi observaţiile unor specialişti, care indică,
argumentat, influenţa ideilor geopolitice ale lui Haushofer asupra lui Hitler, identificabile
de altfel în Mein Kampf. Imediat, după ce Adolf Hitler a devenit cancelar, Karl Haushofer
a fost numit profesor de geopolitică şi decan al Facultăţii de ştiinţe a Universităţii
Munchen. În 1934 a fost numit preşedinte al Academiei Germane, iar în 1938 a devenit, cu
sprijinul lui Rudolph Hess, preşedintele Ausland Organization, instituţie care se ocupa de
germanii ce locuiau dincolo de graniţe. Între timp, fiul său Albrecht, fusese numit, între
1934-1938, însărcinat special al cancelarului german în Cehoslovacia. Familia Haushofer a
renunţat la legăturile privilegiate cu regimul nazist după 1941, şi datorită invadării de către
Wehrmacht a Uniunii Sovietice, acţiune care contravenea tezelor geopolitice susţinute de
Karl. Dar poziţia acestuia s-a şubrezit în urma "refugierii" lui Hess în Marea Britanie.
Albrecht a fost implicat în complotul ofiţerilor germani împotriva lui Hitler şi a sfârşit prin
a fi executat în aprilie 1945, cu doar câteva zile înaintea capitulării Germaniei. Un an mai
târziu, deziluzionat de soarta celui de-al Treilea Reich şi de implicarea sa nefastă, Karl
Haushofer s-a sinucis împreună cu soţia sa, Martha. Karl Haushofer a avut o consistentă şi
prodigioasă activitate publicistică. Lucrării despre Japonia, i-a adăugat în 1924 (carte
reeditată în 1938) Geopolitik des Pazifischen Ozeans. Problemele geopolitice ale
Extremului Orient au constituit prima temă majoră tratată de Haushofer. Deşi s-a
considerat continuatorul intelectual al lui Ratzel şi Kjellen, Haushofer s-a raportat
6
permanent la Halford Mackinder şi la proiecţia dezvoltată de acesta asupra Eurasiei. De
altfel, interesul suscitat lui de Extremul Orient se explică prin credinţa sa că o alianţă pe
Axa Berlin-Moscova-Tokio, cu Rusia ocupând Mongolia şi Japonia controlând Manciuria
ar fi putut oferi o rută transcontinentală liberă de interferenţele şi presiunile anglo-saxone.
In concepţiile sale, Haushofer a preluat de la Ratzel şi a acordat valoare
supremă obiectivului-fenomen Lebensraum (spaţiu vital). Situat sub impactul situaţiei în
care ajunsese Germania după Primul Război Mondial, el a fost permanent motivat în a găsi
soluţii, care să-i confere acesteia posibiltatea de supravieţuire ca mare putere. A fost de
acord cu Kjellen că statul se manifestă precum un organism, iar perpetuarea existenţei
acestuia putea fi asigurată prin achiziţionarea unui spaţiu îndestulător (Grosseraum). Aria
respectivă urma să fie ocupată prin diseminare etnică (Volk), rasială (Blut) şi culturală
(Kultur). Un rol esenţial urmau să-l joace în această perspectivă vezi Grenzen in ihrer
Geographischen und Politikschen Bedentung (Importanţa geografică şi politică a
graniţelor), Berlin, 1927 graniţele, considerate "mai degrabă locuri ale confruntării şi
coliziunilor decât norme juridice ale delimitărilor politico-statale". Haushofer a şi
dezvoltat această teză în următoarele sale lucrări, Geopolitik der Panideen (Geopolitica
Panideilor), 1931 şi Geopolitik von Hente. Preocupat de pericolele ce ameninţau
Germania, din acest punct de vedere primejdia venea din partea puterilor care controlau
navigaţia maritimă, Haushofer a analizat şi configurat liniile de forţă ale distribuirilor
cultural politice. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei pan-gândire)
geografia politică lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa,
care spera să devină germană; Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care
urma să intre sub controlul Pan-Europei; Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu
dintre Elba şi Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să fie disputată de Japonia cu puterile
coloniale europene şi S.U.A.; Pan-America şi Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu. În
condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau prin interese comune întreaga
Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că, doar o alianţă contrabalansatoare a
Germaniei cu Rusia chiar şi Sovietică şi Japonia putea asigura ţării sale supravieţuirea ca
mare putere.

7
2. Clasicii anglo-americani de geopolitică.
Geopolitica anglo-americană a apărut şi a evoluat independent de cea germană.
Principalele personalităţi ale acestei şcoli – Alfred Mahan şi Halford Mackinder – nici nu
au folosit termenul de geopolitică. Există ceva ce îi uneşte pe toţi gânditorii care fac parte
din această şcoală: orientarea preponderent strategică a gândirii şi elaborărilor de ordin
geopolitic, fapt care ne şi îndreptăţeşte să vorbim despre o şcoală anglo-americană de
geopolitică. Chiar şi atunci când abordează aceleaşi teme ca şi autorii germani, de pildă,
interpretările şi soluţiile sunt diferite, urmând particularităţile unei abordări specifice,
caracterizată prin: viziune practică, orientare strategică a analizei.
Există, în acelaşi timp, şi ceva care îi uneşte pe toţi gânditorii din domeniul
geopoliticii. Este vorba despre ancorarea analizelor pe care le întreprind în spaţiul
geografic al ţării, al puterii sau al supraputerii din care fac parte. Elaborările lor teoretice
dau astfel glas, chiar dacă într-un mod indirect, preocupărilor şi dominantelor de ordin
strategic ale statelor respective. Lectura operei lor ne ajută să reprezentăm mai clar nu
numai aceste dominante, ci şi modul în care statele respective îşi percepeau evoluţia, ca
instrumentele de înfăptuire a obiectivelor de ordin strategic.
Teoria puterii maritime (Alfrerd T. Mahan).
Primele mari dezbateri geopolitice au ca temă rolul mării în dezvoltarea şi
menţinerea supremaţiei ţărilor anglo-saxone. Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al
marinei americane, provine dintr-o familie de militari. Tatăl său, profesor de geniu militar
la West Point, îl familiarizează de mic cu reflecţiile lui Jomini asupra superiorităţii
ofensivei: scopul războiului este de a distruge inamicul. Elev la Şcoala Navală de la
Annapolis, Mahan participă la Războiul de Secesiune. Cariera îl conduce la Colegiul
Naval War, recent creat la Newport. Din 1886, susţine aici un curs despre filosofia istoriei
navale. Ca urmare a cursurilor sale, va publica o serie de lucrări despre istoria luptelor
pentru dominarea mărilor dintre Olanda, Franţa şi Anglia şi despre triumful acesteia din
urmă. Prima lucrare , Influenţa puterii maritime în istorie, 1660-1783 (1890), îl face
celebru. Volumul reprezintă o privire monografică asupra rolului jucat de forţa maritimă,
între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publică o
altă lucrare tip monografie, intitulată Influenţa puterii maritime asupra Revoluţii Franceze
şi Imperiului, 1793-1812 (1893), care urmăreşte evoluţia flotei franceze între anii 1793-
1812.
Admirator al lui Jomini, Alfred Mahan a preluat şi dezvoltat în domeniul maritim
explicaţii şi teorii ale operaţiilor militare. Pe lângă aceste teme specifice, Mahan a reflectat
asupra importanţei oceanelor şi a valorii şi puterii deţinute de cei care le controlau. Mahan
a demonstrat avantajele de care beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin
controlul rutelor de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina
agresiunile. Mahan a elaborat liniile strategice ale defensivei americane, arătând că S.U.A.
nu pot să se bazeze doar pe protecţia conferită de distanţe. El a recomandat extinderea
frontierelor defensive până la malul opus al oceanelor care udau ţărmurile americane şi
instalarea de baze strategice în insulele din Atlantic şi Pacific. Rolul flotei militare, dar şi
al celei comerciale, devenea vital pentru conservarea puterii S.U.A. În plus, pentru a evita
pericole imediate, S.U.A. trebuiau să controleze Bazinul Caraibelor şi în special Istmul
Panama.
A. Mahan susţine că, pentru a ajunge putere maritimă, o ţară trebuie să
îndeplinească trei condiţii sau criterii.
8
  În primul rând, să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau
să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar.
 În al doilea rând, să nu aibă în imediata apropiere vecini puternici.
 În al treilea rând, să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar al flotei
marine.
Toate aceste criterii apreciază Mahan, ar fi fost întrunite de Marea Britanie. Conform
opiniei autorului, poziţia geografică a acestei ţări, conjugată cu forţa sa navală, au asigurat
Marii Britanii rolul de putere mondială pe care l-a deţinut atâta vreme. Atât dobândirea,
dar mai ales păstrarea Imperiului Britanic, au fost dependente de asigurarea controlului
asupra oceanelor.
Dacă Statele Unite doresc să se substituie Marii Britanii ca putere oceanică, ele
trebuie să-şi completeze poziţia geografică cu o flotă maritimă de prim rang.
Este meritul lui Mahan că a formulat în termeni clari dimensiunea strategică a
forţei maritime pentru noua putere care se năştea. Autorul american trăieşte într-o perioadă
în care expansiunea colonială (de tip clasic) era pe sfârşite. Problema cuceririi de noi
teritorii nu mai reprezenta o prioritate. Centrul de greutate se mutase de la cucerire la
controlul unor zone, ceea ce însemna o regândire a mijloacelor şi instrumentelor
dominaţiei. Importantă nu era anexarea, stăpânirea unei ţări sau a unui teritoriu, ci
controlul asupra drumului către acel teritoriu, asupra căii de acces. Iar drumul şi calea de
acces de cele mai multe sunt maritime. Iar controlul mării presupune existenţa unei flote
oceanice.
Din altă perspectivă privind lucrurile, este important să relevăm ideea lui Mahan că
puterea, pentru a fi efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta puterea, pentru a
fi efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta puterea. . Chiar dacă autorul
american limitează această capacitate doar la instrumentul naval, ideea ca atare reprezintă
un element esenţial al oricărei abordări geopolitice de tip modern. Mai târziu, alţi autori,
tot din spaţiul american, vor vorbi despre puterea aeriană şi chiar despre capacitatea SUA
de a controla spaţiul cosmic, un gen de „spaţiu maritim al secolului 21”. Instrumentele cu
care o ţară îşi proiectează puterea sunt şi trebuie să fie diferite de la o epocă la alta. Dar
capacitatea de a proiecta puterea cu mijloacele potrivite pentru o etapă sau la alta
reprezintă o constantă. Contribuţia lui Mahan este că a sesizat, mai devreme decât alţii,
potenţialul de putere pe care îl reprezenta pentru SUA flota maritimă, de a fi afirmat
cerinţa constituirii sale în cuvinte clare, chiar imperative.
Martin Motte (1993) subliniază că reflecţia lui Mahan trebuie înţeleasă în contextul
marii dezbateri strategice provocate de modificările construcţiei navale.
În aceeaşi ordine de idei trebuie de remarcat că, R.Fifield şi E.Pearcy îi consideră
pe A. Mahan şi preşedintele T.Roosvelt ca cele mai mari personalităţi ale geopoliticii
americane. Mahan a fost un autor de seamă care şi-a elaborat opera în termenii strategici
de care SUA aveau nevoie la acea vreme, iar Roosvelt a asigurat transpunerea în practică a
multora dintre ideile gânditorului american. Achiziţionarea Canalului Panama în 1903 şi
deschiderea lui efectivă în 1914, acţiune iniţiată de preşedintele american, a pornit şi de la
evaluarea făcută de Mahan. În anul 1890, autorul american a atras atenţia asupra cerinţei
ca SUA să construiască un canal care să traverseze istmul dintre cele două Americi. Pentru
a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA să deţină superioritatea navală în
Caraibe şi în Estul Pacificului. Ceea ce transforma insula Havai într-un punct strategic
vital pentru apărarea SUA de „o invazie barbară” dinspre Asia. Prin urmare, în decizia
9
strategică de a construi canalul este cuprinsă şi ideea lui Mahan, formulată cu câţiva ani
înainte.
În ultima sa lucrare majoră, Problem of Asia, 1900, Mahan a analizat aria
Extremului Orient. El a reliefat perspectiva confruntării, în centura strategică situată între
30-40 latitudine nordică, între puterile maritime (M. Britanie, S.U.A.) şi cele continentale
(cel mai probabil Rusia). Soluţia găsită de el conform intereselor puterilor maritime, era
aceea a instituirii unui sistem de echilibru şi contrabalansare, prin flotă şi comerţ, care să
fie controlat de puterile exterioare Eurasiei.

10
Teoria zonei pivot (Halford Mackinder).
Halford J. Mackinder (1861-1947)) este autorul celei mai durabile şi influente
teorii geopolitice şi joacă un rol-cheie în introducerea geografiei moderne în sistemul
educativ britanic. A fost decanul celebrei Facultăţi de ştiinţe economice şi politice din
Londra şi vicepreşedinte al Societăţii Regale de Geografie. Expune pentru prima dată
ideile sale de geopolitică în comunicarea intitulată „Pivotul geografic al istoriei”,
prezentată la Societatea Regală pentru geografie în 1904. Ideea centrală a prelegerii era
aceea că istoria universală şi politica mondială au fost puternic influenţate de imensul
spaţiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestui spaţiu reprezintă fundamentul oricărei
încercări de dominare a lumii.
Mackinder a evidenţiat cu pregnanţă însemnătatea realităţilor geografice în politica
mondială, considerând că una dintre cauzele care au provocat-direct sau indirect-
războaiele de proporţii din istoria omenirii este „distribuţia ne uniformă a pământurilor
mănoase şi poziţiile strategice diferite de pe suprafaţa planetei noastre”. Referindu-se la
expunerea din 1904, Karl Haushofer aprecia: „O grandioasă explicaţie a politicii
mondiale, comprimată în câteva pagini”.
În 1919, în timpul Conferinţei de pace de la Paris, Mackinder publică lucrarea
„Idealurile democratice şi realitatea”. În Marea Britanie s-a dat puţină atenţie acestei
lucrări. Ca o ironie, ecoul scrierilor lui Mackinder are loc în Germania, atât de frământată
după primul război mondial.
La 14 nai după teoria lui Mahan, Halford Mackinder analizează factorii geografici
ai puterii şi admite, asemeni predecesorului său, că Marea Britanie şi-a construit
preeminenţa prin dominarea mărilor. Dar Mackinder consideră că noile condiţii de
transport terestru conferă puterilor continentale avantaje pe care nu le deţinuseră niciodată
înainte. O ţară care domină mările are libertatea de a interveni acolo unde doreşte – dar nu
o poate face decât cu o anumită întârziere.
Opera lui Mackinder reprezintă o interpretare cu finalitate strategică a
geografiei lumii. Pentru a înţelege ideile sale, este nevoie să abandonăm împărţirea clasică
a globului în oceane şi continente şi să operăm cu noţiunile pe care ni le propune autorul
englez: insula lumii şi oceanul planetar. Unitatea oceanelor, consideră Mackinder, este
mai bine surprinsă de termenul ocean planetar decât de denumirile Atlantic, Pacific,
Indian. Datele fizice susţin această împărţire. Din suprafaţa totală a globului trei pătrimi
sunt ocupate de apă. Numai o pătrime revine uscatului, iar din această suprafaţa două
treimi revin insulei lumii, formată din Europa, Asia şi Africa, în timp ce cealaltă treime
este formată din America de Nord şi de Sud şi din Australia. De ce consideră Mackinder
că Africa face parte din insula lumii? Iată argumentele: există o unire perfectă între Africa
şi Asia în zona de Suez (despărţirea s-a făcut de către om prin construirea Canalului de
Suez) şi una aproape perfectă la strâmtoarea Bab-el-Mandeb. De asemenea, continentul
negru este despărţit de Europa doar de cîţva kilometri de apă în zona strâmtorii Gibraltar.
Întru-cât există un ocean planetar, dominat la acea vreme în mod limpede de către
Marea Britanie, autorul îşi concentrează analiza pe insula lumii. Sunt numeroase
argumente în favoarea acestui demers. Mai întâi, este vorba despre faptul că insula lumii
ocupa cea mai mare parte din suprafaţa de uscat a globului. Apoi, pe această porţiune a
pămâtului trăia cea majoritatea populaţiei lumii. În plus, insula lumii conţinea cele mai
mari bogăţii naturale.

11
 Analiza geografului englez are obiective strategice clare. El observase că pe
această suprafaţă de pământ existau deja state puternice care puteau să ajungă la
dominarea întregii zone euroasiatice. În eventualitatea dezechilibrării balanţei de putere în
favoarea unui singur stat, acesta s-ar fi putut extinde până la ţinuturile marginale ale
Eurasiei, iar vastele resurse continentale ar fi putut fi folosite pentru construirea unei flote
puternice ceea ce ar fi reprezentat o sfidare la adresa supremaţiei oceanice a Marii Britanii.
Din această perspectivă, Mackinder elaborează o teorie cu totul diferită privitoare
la posibilităţile de dominare a continentului euroasiatic. Cheia adevărată a acestei
dominaţii este, potrivit lui Mackinder, asigurarea controlului asupra „zonei pivot” care se
întinde de la Europa de Est, trece peste stepele şi pădurile siberiene, până aproape de
oceanul Pacific. Autorul numeşte această regiune vastă ”inima lumii ” (heartland); în linii
mari ea coincide cu teritoriul Rusiei. (harta 1)
De ce este importantă această zonă centrală a continentului Eurasiatic? Pentru că
ea conţine mari bogăţii naturale şi are o poziţie cheie pentru comunicarea între şi legătura
dintre diferite zone ale globului. Ea este înconjurată de ceea ce Mackinder numeşte
„contur interior” – inner (marginal) crescent , un cerc de state situate pe continent, dar
care prezintă un important fronton maritim (oceanic). Între ele figurează Germania, Turcia,
India, China. Urmează un „contur exterior” – Outer (insular) crescent, un cerc de state
geograficeşte exterior continentului propriu zis, cum ar fi Marea Britanie, Africa de Sud şi
Japonia. Mackinder considera în acel moment că SUA sunt aşa de îndepărtate de zona
pivot a lumii, încâ nu le introduce nici în rândul statelor care alcătuiesc inelul exterior.
(harta 2)
Autorul englez stabileşte trei condiţii, trei reguli sau paşi pentru dominarea zonei
pivot şi, apoi, a întregii lumi, lansând o formulă care a făcut carieră:
„cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte inima lumii;
cine stăpîneşete inima lumii stăpâneşte Insula Lumii;
cine stăpâneşte Insula Lumii stăpâneşte lumea”.
Din această construcţie nu putem omite întrebările şi preocupările savantului
englez privitoare la fenomenele politice care puteau avea loc pe continent. De pildă,
Mackinder a observat că nu există bariere naturale importante între Germania şi Rusia,
ceea ce a făcut posibile mişcările masive de populaţie de la începutul mileniului şi ceea ce
explică uşurinţa cu care turcii de pildă, venind din Asia, au invadat Europa. De ce nu ar
putea avea loc şi o mişcare în sens invers? Se întreabă autorul englez. În fond, Mackinder
era preocupat fie de o apropiere între Germania şi Rusia, fie de o expansiune a Germaniei
spre Răsărit, până la punctul în care să controleze chiar zona pivot.
Pe de altă parte el consideră că există trei puteri continentale care au cucerit poziţii
dominante în zona axială (zona pivot): Germania, Rusia, China. Temerea sa era generată
de o eventuală apropiere dintre statele axiale, ceea ce ar fi reprezentat un pericol la adresa
Marii Britanii. Ca modalitate de prevenire a constituirii unei asemenea axe preconiza
intensificarea relaţiilor de bună colaborare dintre Marea Britanie şi Rusia.
În 1943, Mackinder a reiterat ideea privitoare la existenţa heartland-ului, pe care o
considera mai validă şi mai utilă în contextul evenimentelor celui de-al doilea război
mondial. Concomitent, a operat unele modificări ale concepţiei sale. De data aceasta el
include în heartland şi o parte din SUA, de la fluviul Missouri până la coasta de Est (era,
în fond, recunoaşterea rolului din ce în ce mai mare pe care SUA îl juca în politica
mondială). În noua configuraţie a zonei pivot, oceanul Atlantic era denumit ocean
12
interior, Marea Britanie o Maltă la altă scară , iar Franţa un cap de pod. Este interesant
de arătat că geograful englez consideră SUA o bază imensă, care datorită întinderii poate fi
foarte cucerită. De fapt, SUA ar reprezenta un tip de heartland de dimensiuni mai mici
în cadrul insulei lumii. Prin developarea importanţei strategice a acestei zone, Germania,
consideră autorul englez, poate fi controlată din două direcţii. (harta 3)
Nu putem să nu menţionăm în acest context că existenţa unei mase compacte de
pământ, precum heratland-ul a generat un tip special de strategie de apărare . Cum
menţionau şi R. Fifield şi E. Pearcy, ea constă în tehnica de a „vinde” spaţiu pentru a
câştiga timp şi de a construi la mare distanţă în spatele frontului o industrie de apărare.
Autorii amintiţi denumesc această strategie „strategia apărării în adâncime”.
De menţionat că teoria autorului englez a fost elaborată într-un moment când „zona
pivot” nu avea o contragreutate de ordin geopolitic. La începutul secolului această
contragreutate nu putea fi reprezentată nici de Germania, nici de Marea Britanie, nici chiar
de Europa în ansamblu. Cine priveşte atent harta continentului va observa că Europa nu
este decât o prelungire a blocului masiv de pământ eurasiatic. La acea vreme nici SUA nu
avea o prezenţă impunătoare pe scena economică şi politică a lumii. Ceea ce a devenit
foarte clar în literatura de specialitate este, ne îndoelnic, un merit a lui Mckinder că a
modificat teoria sa în acord cu evoluţiile geopolitice semnificative pe plan mondial.
Teoria ţărmurilor (Nicolas Spykman).
O altă încercare de corela geografia cu politica globală este reprezentată de teoria
ţărmurilor (rimland theory), lansată de Nicolas Spykman. Profesor de relaţii
internaţionale la Universitatea Yale, Spykman s-a născut la Amsterdam (Olanda), unde a
făcut studiile, după care a plecat în SUA, primind cetăţenia americană în 1928. Publică
două lucrări importante chiar în perioada celui de-al doilea război mondial: „Strategia
americană în politica mondială (1942)”.
Adevărat manual de strategie pentru politicienii americani, cartea lui Spykman a
distrus mituri nocive, dar tradiţionale mentalităţii americane, dar a oferit în schimb
instrumentele metodologice şi a deschis o perspectivă clară asupra rolului care trebuia să
şi-l asume S.U.A în perioada postbelică. Spykman a demonstrat că S.U.A. nu pot încerca
să rămână nicicând departe de evenimentele din Eurasia, deoarece se află mult mai
aproape de acea imensă întindere terestră, decât fusese perceput până atunci. El a nuanţat
şi dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind natura duală a Germaniei, în care
se găseau forţe şi tendinţe propensive ambelor structuri politico-geografice. Spykman a
identificat trei centre cu potenţial real de putere în plan mondial: America de Nord,
litoralul european şi zona eurasiatică a Extremului Orient. Pericolul principal şi imediat
atunci era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie a Axei germano-japoneze. Ca
atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung, aceleaşi cu ale Angliei. Chiar dacă
ultima urma să renunţe şi să îşi reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potenţial
de putere îl repezenta India - însă ascensiunea acesteia într-o poziţie "cinetică" de putere
nu avea un viitor cognoscibil ca reper temporal.
În a doua sa lucrare majoră „Geografia păcii (1944)”. Spykman a elaborat o
analiză de perspectivă pe termen mediu a configurărilor geopolitice postbelice. S.U.A.
trebuiau să îşi asume rolul primordial în spaţiul periferic-exterior, numit de el Rimland.
Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată într-o alianţă largă, care să cuprindă
naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania şi Japonia. Spykman a anticipat
dominarea Hearland-ului de către Rusia şi China, soluţia propusă de el fiind a păstrării
13
celor două într-un sistem de cooperare. El a considerat că pentru un interval de timp
mediu, chiar lung, cele două puteri din Hearland urmau să păstreze şi să dezvolte un
potenţial de aversiune şi chiar conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea puteau să
contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de încercuire periferică a Eurasiei.
Aceasta a şi fost concepţia strategică, containment, dezvoltată de S.U.A. în timpul
războiului rece. Este de acord cu viziunea lui Mackinder potrivit căreia Eurasia reprezintă
o poziţie cheie pentru cucerirea (dominarea) lumii. Numai că Spykman consideră decisiv
pentru controlul lumii controlul ţărmurilor. Controlul zonei de coastă care încercuieşte
zona pivot neutralizează forţa acesteia. (harta 4)
Care sunt argumentele pe care se sprijină autorul?
 masa compactă de pământ eurasiatică este prea întinsă, şi în ultimă instanţă foarte
greu de controlat;
 zona de coastă are numeroase căi de comunicaţie înspre regiunea eurasiatică propriu
zisă, inclusiv albiile râurilor;
 aproximativ două treimi din populaţia lumii locuiesc în zonele de coastă ale
Eurasiei;
 în sfârşit, această fâşie de pământ care încercuieşte Eurasia este mult mai
ospitalieră, comparativ cu alte regiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile şi cu o
climă aspră.
N. Spykman reformulează în spiritul teoriei sale „paşii” spre o dominaţie globală:
„Cine domină coasta domină Eurasia;
Cine domină Eurasia domină lumea.”

Într-o anume privinţă putem considera teoria lui Spykman un gen de extindere a unui
anumit punct din concepţia lui Mackinder. În fond, ce reprezintă Europa de Est în viziunea
gânditorului englez?

14
Teoria spaţiilor globale (Saul Cohen).
Fost preşedinte al Asociaţiei Geografilor Americani, Saul Cohen susţine că, astăzi
lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei elemente, în ordine descrescătoare
sunt: spaţii geografice globale, regiuni, naţiuni-state şi unităţi sub-naţionale. Există,
potrivit autorului american, două asemenea spaţii geografice globale: spaţiul maritim şi cel
continental. Cel maritim este mai deschis schimburilor comerciale şi în general ideii de
schimb, pe când cel continental este, prin forţa lucrurilor, orientat către el însuşi (harta 5).
La rândul lui, fiecare spaţiu global conţine câteva regiuni distincte. În zona maritimă
putem identifica mai multe asemenea regiuni: America de Nord şi zona carabiană, Europa
maritimă şi Maghrebul, Asia de coastă, America de sud şi Africa subsahariană. De notat că
America de Sud, Africa şi Asia de Sud se întind în afara acestor zone globale, formând
ceea ce Cohen numeşte „a patra sferă de marginalitate”.
Cohen introduce şi alte concepte cu ajutorul cărora ne putem reprezenta, din punct
de vedere geopolitic, mai bine lumea de astăzi. De pildă, ceea ce autorul numeşte „zone
aflate sub presiune geopolitică”, zone fragmentare din punct de vedere politic, situate la
întâlnirea dintre spaţii mari continentale şi maritime. Aceste zone se află deopotrivă sub
influenţa celor două spaţii; prin urmare, ele pot fi atrase de unul dintre aceste spaţii, sau
pot păstra divizarea, ca rezultat al intereselor opuse ce se resimt în regiune. Asia de sud-
est, consideră autorul, a reprezentat, până nu de mult, o asemenea regiune, dar în ultimele
decenii a fost integrată politic şi economic Asiei de coastă, deci unei regiuni semnificative
a spaţiului maritim. Ultima zonă aflată sub presiune geopolitică este reprezentată de
Orientul Mijlociu, care pare să evolueze tot către spaţiul maritim, mai ales după colapsul
URSS. Deşi cuprinde şase puteri regionale – Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria şi Turcia –
gradul de fragmentare politică dintre ele, ca şi tensiunea specifică unei asemenea situaţii
vor putea să menţină pentru multă vreme regiunea ca atare în stadiul în care se află în
prezent, mai precis acela de zonă aflată sub presiune geopolitică. (harta 5)
Un alt concept important este cel de poartă de trecere. Asemenea poziţii prezintă
câteva caracteristici: sunt zone distincte din punct de vedere cultural şi istoric; din punct de
vedere economic sunt mai dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în asemenea zone
sunt, ca întindere şi populaţie, mici sau cel mult medii; din punct de vedere geografic,
asemenea poziţii leagă două căi comerciale importante, cel mai adesea maritime, dar nu
întodeauna. De aceea, ele joacă un rol integrativ între regiuni. (harta 6)
După opinia autorului american, cea mai importantă poartă de trecere este
reprezentată de grupul de ţări central şi est europene care asigură legătura între Marea
Baltică şi Marea Adriatică – ţări prinse dar nu „strivite” între spaţiul maritim şi
continental. El apreciază că ne aflăm pe punctul de a asista la formarea şi altor porţi de
trecere. Între acestea, cea mai importantă ar putea fi zona carabiană, care ar deveni un
punct de legătură între America de Nord şi cea de Sud, zona din Orientul Mijlociu care
face legătură între Marea Mediterană şi Marea Roşie, Hong Kong etc.
Teoria puterii aeriene (Alexander de Seversky).
Născut în Rusia, Alexander de Seversky activează în marina rusească în primul
război mondial. Are o misiune în 1918 în SUA, solicită azil politic, unde se stabileşte
definitiv. Primeşte cetăţenia americană în 1927. În 1942 publică lucrarea „A Victory
throungh Air Power”, în care critică subestimarea de către aliaţi a aviaţiei ca instrument
indinspensabil războiului modern şi fără de care nici o victorie decisivă nu poate fi
obţinută. Strategia americană modernă nu poate fi concepută fără o aviaţie modernă. În
15
1950 publică o altă lucrare, „Air Power: Key to Survival” , în care încearcă să
demonstreze că puterea aeriană are o superioritate netă comparativ cu cea terestră şi
maritimă şi în care sugerează ca SUA să-şi dezvolte capacităţile aeriene şi să renunţe sau
să diminueze bazele navale de peste mări, foarte costisitoare. Alexander de Seversky
utilizează noţiunea de areal de dominare aeriană şi consideră că arealele de dominare
aeriană ale căror două supraputeri ale momentului se suprapuneau peste zona polară
nordică; această zonă era văzută de autor drept „aria de decizie”. Specialiştii consideră că
eforturile făcute de către SUA şi fosta URSS pentru controlul aerian al acestei zone au
pornit şi de la studiile şi concluziile lui Seversky.
O serie de analişti consideră că aprecierile lui Seversky privind dezvoltarea unei
puternice forţe aeriene sunt cu atât actuale cu cât, datorită dezvoltării şi deversificării
comunicaţiilor, SUA nu mai pot beneficia de avantajul important de altădată al unei
semiizolări naturale. Forţa aeriană reprezintă în acest context un mijloc indispensabil
propriei protecţii, cât şi proiectării puterii sale pe spaţiile mapamondului.

16
3. Trăsăturile şcolii franceze de geopolitică.
Cât priveşte şcoala franceză de geopolitică, este necesar de subliniat că aceasta a
marginalizat obiectul geopoliticii, considerând-o plină de "patimă şi inexactităţi", adică "o
ştiinţă nu pentru toată lumea, ci numai pentru germani şi Germania". Aceste idei le
exprimă, de pildă, Jacques Ancel, care considera că geopolitica era totuna cu geografia
politică sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi sinteze foarte riguroase, apelând
într-una la istorie şi întemeind această geopolitică pe studiul precis al mediului. Păreri
similare împărtăşeau şi Albert Demangeon, Camille Valloux, Lucien Febvre ş.a.

4. Şcoala românească de geopolitică.

În legătură cu eforturile de a delimita sfera geopoliticii, prezintă un interes ştiinţific
readucerea în centrul atenţiei a unor idei expuse de o serie de cercetători din spaţiul sud-est
european. În acest sens un interes semnificativ prezintă şcoala românească de
geopolitică. În România, geopolitica a fost cunoscută încă din perioada interbelică.
Iniţiatorul preocupărilor în domeniu este, o mare personalitate a culturii române şi un
reprezentant de frunte al ştiinţelor geografice - Simion Mehedinţi. Acesta, ca şi alţi
intelectuali ai epocii, este format în mediul universitar german. El este chiar student a lui
F. Ratzel, ca şi D. Gusti. Însă Mehedinţi va utiliza termenul de geopolitică relativ mai
târziu după ce Ion Conea este cel care îl reprezintă public pentru prima dată în 1937.
Faptul este că, sesizînd importanţa crescîndă a acestei ştiinţe, D. Gusti este cel care îi oferă
lui I. Conea o secţiune separată din revista Sociologie Românească, nr. 9-10, din
spetembrie-octombrie 1937, pentru a prezenta Geopolitica - O ştiinţă nouă.
Mai tîrziu, în anul 1938 un alt socilog Anton Golopenţia, publcă însemnare cu
privire la definirea preocupărilor geopolitice.
Teoreticianul incontestabil al geopoliticii româneşti a fost profesorul şi geograful
Ion Conea (1902-1974). Acesta considera geopolitica o ştiinţă în devenire ("ştiinţă a
zilei"), care îşi propunea drept obiect de studiu "mediul politic planetar", adică, "jocul
politic dintre state", ştiinţa relaţiilor dintre state sau a presiunilor dintre state.
Pentru Anton Golopenţia, termenul de geopolitică avea cel puţin trei semnificaţii:
teorie şi cercetare a condiţiilor geografice ale statului; informaţia politică externă; mit
politic, obiectiv specific politicii de justificare şi revendicare a Germaniei. Conform
opiniei acestuia, cecetarea geopolitică ar trebui să fie continuă, presupunînd permanent
perfecţionarea "teoriei", unde criteriul de selectare a faptelor trebuie să-l constituie "rolul
jucat în mediul politic de statul respectiv".
În opinia lui M. Popa-Vereş, fenomenul politic este un scop, o finalitate, care
trebuie nu explicat ci justificat prin anumite condiţii ale spaţiului geografic, iar referindu-
se la România, obiectul geopoliticii este condiţionat de strutura spaţiului geografic pe de o
parte, iar pe de alta, de fenomenele sociale şi economice care sunt orientate la rândul lor,
de idealuri politice şi nevoile istorice ale statului, care expresie a comunităţii şi
suveranităţii naţionale. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat faptul că, geografilor şi
sociologilor li se adaugă istorici remarcabili (Gh. Brătianu), economiştiş demografi şi
etnografi de excepţie, precum Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, C.Rădulescu ş.a.
important este faptul că toţi generează şi întreţin la Bucureşti un nou curent, o nouă şcoală
de abordare geopolitică în Europa nu mai puţin semnificativă în comparaţie cu cea
europeană.

17
 Preocupările primelor geopoliticieni români sunt reflectate la începutul anilor '40 în
Geopolitica - Geoistoria, revista română pentru sud.estul european, sub egida Societăţii
Române de Statistică care a însemnat pentru această regiune un moment ştiinţific deosebit.
Însă acestea au fost întrerupte şi au intrat într-un con de umbră după anul 1945, cînd în
general şi termenul de geopolitică a fost supus interdicţiei.
O schimbare de atitudine începe să devină vizibilă după 1980, cînd geopolitica
reintră în atenţia cercetătorilor şi publicului larg. Nicolae Anghel publică în 1985, lucrarea
Geopolitica -de la ideologie la strategie politico-militară, în care va căuta să delimiteze
domeniul de cecetare a geopoliticii şi să elibereze acest concept de constrîngerile
ideologice. După 1989 studiile româneşti de geopolitică se multiplică într-un ritm alert,
fiind îndeosebi rezultatul schimbărilor structurale produse în echilibrul de forţe european
şi pe plan mondial.
În afara numeroaselor abordări geopolitice din presă sau din cadrul reuniunilor
politice, merită subliniat rolul Colegiului Naţional Român de Apărare, începând cu 1991,
instituţii care dezvoltă sistematic interesul pentru geopolitică şi pentru problematica
geopolitică românească cît şi cea europeană. Trebuie amintite aici eforturile cunoscutului
istoric de la Iaşi Gh. Buzatu, care a republicat prima culegere de texte de geopolitică din
perioada interbelică. De asemenea trebuie menţionat şi rolul profesorilor I. Bădescu şi D.
Dungagiu în editarea primei reviste de studii geopolitice de după 1989, întitulată Euxin.
Problematica abordată în cadrul acestei reviste se referă în mod special la mutaţiile
geopolitice survenite în urma prăbuşirii blocului comunist cît şi apariţiei noilor state
independente în spaţiul sud-est european. O alt latură a problematicii abordate se referă la
integrarea statelor din sud-estul european în cadrul structurilor europene şi euro-atlantice.
Prin urmare, în circuitul academic abordările geopolitice privind locul şi rolul
statelor din Centrul şi Sud-estul Europei cît şi viitorul acestor state în structurile euro-
atlantice sunt în continuă ascendenţă.

18
 Trăsături definitorii ale primului curent de geopolitică – puncte de reper

Friedrich Ratzel (1844 - 1904)

Geograful german este considerat precursorul Geopoliticii, graţie lucrării sale Geografie Politică,
publicată în 1897, în care pune bazele Geopoliticii;
elaborează o adevărată teorie a statului, statul fiind considerat drept un organism care depinde de:
 spaţiu
Legile expansiunii spaţiale ale Statelor:
1. Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale;
2. Creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forţa
ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere;
3. statele se extind de obicei incorporând sau asimilând entităţi statale de mai mică importanţă;
4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii,
tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în organismul său;
5. în creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător:
linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate în diferite resurse naturale;
6. orice stat are tendinţa naturală de a se extinde dacă la periferia sa se află o civilizaţie inferioară celei
proprii;
7. tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin înglobarea de
noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari”
 funcţia politico-ideologică a concepţiei sale:
"Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricţiunile interne. Spaţiul
nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se împrospătează sentimentul naţional".
 introduce noţiunea de Mittelpunkt – centru vital
 poziţie - identitate politico-geografică a statului;
Poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează spaţiul
poziţie intermediară caracteristică statelor mici ori statelor apărute de curând pe hartă.
ex. noul regat de la Dunăre, România, aflată între interesele directe ale Rusiei şi Turciei
formă de poziţie intermediară state-tampon (“buffer states”).
ex. state - tampon existente anterior (Norvegia, Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg şi Elveţia) s-a
mai adăugat o a doua salbă alcătuită din Finlanda, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania,
Grecia, care erau necesare pentru separarea Rusiei de Europa.
 graniţa - ca organ periferic
frontiera are o semnificaţie politico-strategică
statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt
 noţiunea de Mitteleuropa - Europa Centrală
Pentru Ratzel, "Europa Centrală se întinde de la Alpi pană pe toată lungimea Mării Nordului şi de la
Canalul Britanic (Marea Mânecii ) pană pe culmile Carpaţilor de-a lungul marilor fluvii europene Rinul
şi Dunărea. Este un spaţiu geografic variabil unitar, ce cuprinde in proporţii aproximativ egale toate
formele de relief şi care beneficiază de o aceeaşi climă, de o faună şi floră unitar distribuită, cu căi de
comunicaţie naturale etc."

19
Rudolf Kjellen (1864 – 1922)
 Lucrările academice publicate de Kjellen s-au axat pe două mari teme:
 crearea unui sistem de analiză a vieţii statelor ca organisme vii,
 analizarea variatelor forme de guvernare a statelor.
 Principalele sale lucrări sunt:
 Marile Puteri, 1905, a doua ediţie în 1911,
 Marile Puteri contemporane, 1914,
 Marile Puteri şi Criza Mondială, 1920) ş.a.
 Esenţa gândirii lui Kjellen este exprimată în lucrarea Statul cu formă de viaţă, patru ediţii în limba
germană între anii 1917 – 1924, în care defineşte Geopolitica drept "ştiinţa care studiază statul ca
organism geografic, aşa cum acesta se manifestă în spaţiu".
 El consideră statul ca un organism compus din cinci părţi:
Geopolitica – analizează statul din punct de vedere geografic, care la rândul ei este alcătuită din
trei părţi.
topopolitica – studiază aşezarea statului;
morfopolitica – studiază forma, graniţele, configuraţia statului;
fiziopolitica – studiază fizionomia teritoriului, resursele naturale;
Ecopolitica - analiza statului ca gospodărie;
Demopolitica - analiza statului ca neam;
Kratopolitica - analiza statului ca formă de guvernământ;
Sociopolitica - analiza statului ca societate.
 Kjellen face deosebire dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică a unui stat.
Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate
prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă "poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare", deci
implică raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie
să ţină seama.

Karl Haushofer (1869 – 1946)

 primul profesor de geopolitică din lume, la Universitatea din Munchen, unde va crea o catedră de
specialitate şi o revistă (Revista de Geopolitică, 1924 – 1944) şi o adevărată şcoală de geopolitică.
 Haushofer va defini Geopolitica drept "ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de
viaţă naturale, care se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor
de-a lungul mişcării istorice"
Teoria principală - teoria puterii continentale
Ideea principală - organizarea lumii în blocuri continentale pe axa Nord – Sud
 creează termenul de pan-idei subliniind centralitatea dimensiunii spaţiale în gândirea geopolitică
şi distingând panconfiguraţii;
 Haushofer este aproape un vizionar în domeniu, întrucât încă din 1928 prevede ca pan-
configuraţii, pentru sfârşitul secolului XX, Pan-america, Pan-Rusia, plus Eurafrica;
 organizări supranaţionale pe structura geopolitică principală
Europa – Germania;
Lumea Nouă – SUA;
Asia – Japonia;
Rusia – India, Iran, Iraq, Pakistan sau împărţită între Europa şi Asia
 teoria geopolitică a lui Haushofer este axată pe relaţia "organică" ce ar exista între teritoriu şi
populaţia care îl locuieşte, teorie aplicată mai întâi la geopolitica Germaniei, obiectivul său fiind
acela de a reafirma sentimentul de apartenenţă a germanilor la o comunitate de civilizaţie şi de a
favoriza crearea unui spaţiu unde aceştia să-şi poată desfăşura liber virtuţile.
 acest concept îi va plăcea foarte mult lui Hitler, întrucât justifica expansiunea teritorială şi cererile
de teritoriu, ceea ce a şi făcut conducătorul celui de-al Treilea Reich, sub pretextul ne-
concordanţei care ar exista intre graniţele politice ale unui stat şi spaţiul necesar populaţiei
dinăuntrul acestor graniţe.

20
SCOALA ANGLO-AMERICANA
Alfred T. Mahan (1840 – 1914)
 Principalele sale lucrări sunt:
o The Influence of Seapower upon History / Influenţa Puterii Maritime asupra Istoriei
(1890)
o The Interest of America in Seapower / Interesul Americii pentru Puterea Maritimă (1897).
 Mahan, amiral al flotei americane, va dezvolta teoria puterii maritime Sea Power în principala
sa lucrare, Interesul Americii in stăpânirea mărilor, publicată în 1897, care va avea un mare efect
în America şi în întreaga lume;
 lansează teoria conform căreia va domina lumea acea ţară care va reuşi să domine mările şi
oceanele lumii.
 Mahan aprecia drept absolut obligatorii trei elemente:
• crearea de puncte de sprijin: porturi, baze militare etc.;
• poziţii solide în strâmtori şi pe principalele căi maritime comerciale;
• să dispui de o flotă maritimă prezentă peste tot şi capabilă să transporte rapid mărfuri şi oameni în
punctele strategice de pe Glob.
 Va avea o puternică influenţă asupra politicii externe promovate de preşedinţii americani William
McKinley (1897– 1901) – primul efect fiind războiul americano-spaniol din 1898 – şi Theodore
Roosevelt (1901 – 1909).
 Doctrina sa, care se dorea un fel de îndreptar pentru politica externă americană, era centrată pe
următoarele aspecte:
• asocierea cu puterea navală britanică pentru împărţirea controlului mărilor (aprecia in mod deosebit
modul in care fosta metropolă reuşise să atingă controlul maritim al planetei);
• determinarea Germaniei să se mărginească la rolul său continental şi opunerea la pretenţiile Reichului
de stăpânire asupra mărilor;
• punerea la punct a unei apărări coordonate a europenilor şi americanilor destinată să stopeze ambiţiile
asiatice.
 Mahan, a contribuit la ieşirea Statelor Unite din izolarea impusă de Doctrina Monroe (1823);
 este considerat primul profet al supremaţiei americane in lume.
comentariul unui analist francez (Fr. Thual):
"Trebuie mai întâi să-ţi asiguri puncte de sprijin – porturi, baze – şi poziţii solide de control al
strâmtorilor şi al drumurilor comerciale, dar mai ales trebuie să dispui de o marină a cărei flotă este
prezentă peste tot şi capabilă de a ajunge imediat în punctele strategice atunci când este necesar.
În zilele noastre, ce reprezintă oare marina americană dacă nu o formidabilă forţă de protecţie militară în
toate continentele? Mahan afirmă că acest efort de circulaţie maritimă trebuie să fie permanent întreţinut,
incluzând aici perioadele de pace"

Halford J. Mackinder (1861 – 1947)

 a dezvoltat o teorie total opusă lui A. Mahan teoria puterii maritime / seapower), şi anume teoria
puterii terestre (landpower) sau teoria Heartland-ului.
 teza centrală, este susţinută într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History (Pivotul
geografic al istoriei, 1904)
 Potrivit lui, în jurul acestui pivot sau inima lumii heartland se articulează toată dinamica geopolitică a
planetei.
 Legea lui Mackinder
Cine deţine Europa de Est deţine Inima Lumii
Cine deţine Inima Lumii domină Insula Mondială
Cine domină Insula Mondială domină Lumea
 Insula Mondială - Eurasia plus Africa;
 pivotul politicii mondiale este Eurasia, pe care puterile maritime nu reuşeau să o supună;
21
  centrul de greutate al tensiunilor geopolitice mondiale în inima Eurasiei este Rusia, care ocupă în
ansamblul lumii poziţia strategică centrală pe care Germania o ocupă în Europa;
ex. comparaţie a poziţiei celor două ţări arată teama lui Mackinder privitor la o ipotetică alianţă între
Rusia şi Germania (ce se prefigura, de altfel, Pact Ribbentrop – Molotov din august 1939), care ar fi putut
creea Insula Mondială (World Island) şi, implicit, distrugerea puterii maritime a Marii Britanii.

 Teritoriul, pe care îl numeşte Hearland, dar şi pivot geografic al istoriei, este simbolic pentru forţa
terestră – locul de unde poţi ataca oriunde şi de unde poţi fi atacat de oriunde.
 Mackinder considera, heartland-ul (respectiv Rusia) era inexpugnabil, fiind protejat de :
centura de obstacole naturale:
Siberia - "vidul siberian", lanţul Munţilor Himalaya, Deşertul Gobi, Podişul Tibet;
centura interioară cu teritoriile litorale coastlands, respectiv Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Asia de
Sud şi Asia de Est;
cornul insular, care includea Marea Britanie, Japonia dar şi Statele Unite;

 Bătălia s-ar da pentru controlul centurii interioare (Rimland, Spykman);

 În Europa, arcul de cerc corespondent rimlandului trece prin Europa Centrală şi de Est
N. B
Mackinder, a apreciat că această centralitate geopolitică a heartland-ului nu este fixă, o constantă de-a
lungul timpului, ci ea are caracter istoric, aşadar se poate modifica, şi el menţionează "tehnica"
(exploatarea resurselor energetice, căile ferate şi alte căi de comunicaţie etc.), revoluţia industrială din
secolul al XIX- lea re-instaurând puterea strategică a heartland-ului.

Nicholas John Spykman(1893-1948)

Lucrări:

Strategia americană în politica mondială (1942).

Geografia păcii (1944)

Ideiile principale

 lansează teoria rimland-ului, sau "inelul" format de ţările cu ieşire la mare, care înconjoară din
cele mai multe părţi "heartland-ul" continental, constituind o zonă intermediară intre acesta şi
mările periferice.
 "pivotul" nu mai este Rusia, ci Rimlandul ("inelul" din jurul acesteia);
 modifică, astfel, formula lui Mackinder afirmând:

„Cine domină coasta domină Eurasia;

Cine domină Eurasia domină lumea.”

argumentele

 masa compactă de pământ eurasiatică este prea întinsă, şi în ultimă instanţă foarte greu de
controlat;
 zona de coastă are numeroase căi de comunicaţie înspre regiunea eurasiatică propriu zisă, inclusiv
albiile râurilor;
 aproximativ două treimi din populaţia lumii locuiesc în zonele de coastă ale Eurasiei;
 această fâşie de pământ care încercuieşte Eurasia este mult mai ospitalieră, comparativ cu alte
regiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile şi cu o climă aspră.

22
23
 Şcoala franceză de geopolitică

Ideea principală
a marginalizat obiectul geopoliticii, considerând-o plină de "patimă şi inexactităţi", adică "o ştiinţă nu
pentru toată lumea, ci numai pentru germani şi Germania".

Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918)

 este considerat părintele şcolii franceze de geopolitică
lucrări:
• studiul La géographie politique, a propos des écrits de F. Ratzel (Geografia Politică apropo de scrierile
lui Ratzel), publicat în "Annales de Géographie", 1898,
face cunoscută publicului francez concepţia fostului său profesor, Fr. Ratzel, propunând, şi propriul
punct de vedere;
• La France de l’Est (Franţa de Est), prima lucrare de geopolitică publicată în Franţa, o lucrare patriotică
a cărei finalitate este de a justifica apartenenţa Alsaciei şi Lorenei la Franţa

Albert Demageon (1872 – 1940)

 critică şcoala de geopolitică germană, numind-o "o înscenare, o maşină de război";
 în lucrarea Declinul Europei, publicată în anul 1920, apreciază, că poziţia dominantă a Europei în
lume se apropie de sfârşit, acesta fiind efectul înălţării Statelor Unite la o poziţie hegemonică;
 Creşterea importanţei S.U.A. este însoţită de creşterea Japoniei ca putere regională dominantă în
Extremul Orient, transformând Pacificul într-o "nouă Mediterană" şi ca loc de întâlnire a Occidentului
cu Orientul;
 apreciază că poziţia Europei în lume este pusă in pericol şi de "ascensiunea islamului militant";
 propune 1920 termeni precum Comunitatea europeană şi Statele Unite ale Europei.
N. B
francezii şi-au moderat aprecierile, cea mai interesantă fiind aceea că Haushofer a fost "geopolitician in
timpul Germaniei hitleriste, mai degrabă decât geopolitician al Germaniei hitleriste"

Şcoala de geopolitică română

Reprezentanţi:
Ion Conea; A. Golopenţia; S. Mehedinţi; Gh. Brătianu; N. Al. Rădulescu
Contribuţii:
 Teoria istmului ponto-baltic - S. Mehedinţi
 Teoria trio confinium - Ion Conea
 Teoria drumurilor comerciale – N. Iorga
 Teoria Europei Centrale - N. Al. Rădulescu
 teoria spaţiului de securitate - Gh. Brătianu
Revista
 Geopolitica - Geoistoria, revista română pentru sud-estul european
Ideea principală
 medianul geopolitic al Europei istmul ponto - baltic
Rezultă:
 România – stat de necesitate europeană; avanpost al Europei către Est; „gardian al comerţului
către Indii”; factor de stabilitate în Balcani; contrapondere la blocul germano-maghiar; obstacol în
calea unificării sud-slave.
 Marea Neagră – estuarul strategic al Europei;
 Dunărea – prelungire a Mării Negre;
 Carpaţii – obstacol natural
 Lina Nistrului şi Crimeea – spaţiu de securitate.
Miza geopolitică

24
 România trio confinium – punte de legătură dintre Europa de Vest către Est (Rusia), şi Sud – Est
(Turcia, Orientul Mijlociu)

25