Teoria şi metodologia

Instruirii:
Metodologia didactică

Curs 6
Cuprins

 Observarea didactică
 Problematizarea
 Studiul de caz
 Jocul de rol
 Brainstorming-ul
 Instruirea programată

Mijloacele de învăţământ
Observarea didactică

 constă în urmărirea de către elev a unor obiecte sau fenomene,

sub îndrumarea profesorului (observaţia sistematică) sau
autonom (observaţia independentă) în scopul surprinderii unor
însuşiri semnificative ale acestora;

 nu are doar funcţie de informare, ci şi o funcţie formativă,

urmărind introducerea elevului în metodologia cercetării
ştiinţifice (Moise,C., 1996, p.147);

 observarea sistematică presupune parcurgerea mai multor

etape:
Observarea didactică

 organizarea observării: stabilirea obiectului observării, a obiectivelor

de urmărit, a mijloacelor, a locului şi timpului de desfăşurare, a
modalităţii de înregistrare a datelor, a rolurilor elevului;

 observarea propriu-zisă: adunarea datelor şi înregistrarea acestora,

gruparea, clasificarea informaţiilor etc.;

 prelucrarea datelor culese: analiza şi interpretarea datelor,

precizarea unui punct de vedere şi argumentarea acestuia,
conturarea unei explicaţii, stabilirea de noi ipoteze care pot duce la
continuarea observării;

 valorificarea observării: se realizează în contextul lecţiei sau al altor

activităţi, prin realizarea unor comunicări.
Problematizarea

 Se defineşte şi ca predare prin rezolvare de probleme sau predare

prin rezolvare productivă de probleme (R. Gagné);

 constă în crearea unor dificultăţi practice sau teoretice, a căror

rezolvare să fie rezultatul activităţii proprii de cercetare, efectuată
de subiect; este o activitate de predare-învăţare pe baza unor
structuri cu date insuficiente (W. Okon);

 presupune crearea de situaţii problematice; o situaţie problematică

este o situaţie contradictorie, conflictuală, care exprimă un
dezacord între experienţa cognitivă a elevului şi situaţia ce trebuie
rezolvată. Dezacordul, conflictul, contradicţia, ca forme ale situaţiei
problematice incită la căutarea şi descoperirea soluţiei şi la
restabilirea echilibrului cognitiv.
Problematizarea

 specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu oferă

elevilor o cunoaştere “de-a gata”, informaţii pe care elevii doar
le asimilează şi le reproduc, ci creează în mod deliberat situaţii
conflictuale, din depăşirea cărora rezultă un progres cognitiv;
elevii contribuie la descoperirea cunoaşterii(care e, în fapt, o
redescoperire în context didactic). Din acest motiv,
problematizarea este considerată o metodă activă cu mare
valoare formativă.

 utilizarea acestei metode prezintă câteva avantaje importante

pentru elev: formarea spiritului critic; dezvoltarea caracterului
probabilistic al gândirii; dezvoltarea capacităţii de a identifica şi
rezolva probleme etc.
 Studiul de caz
 Definiţie:
 constă în confruntarea elevului cu situaţii reale de viaţă, cu mare
potenţial cognitiv sau afectiv-emoţional, care urmează a fi analizate şi
interpretate (situaţii economice, sociale, culturale, istorice etc.,
relevante pentru educaţia intelectuală, morală, estetică, religioasă a
elevului);
 În funcţie de gradul de implicare a elevilor, prezintă câteva variante:
 - metoda situaţiei, care este un studiu de caz dirijat: profesorul
 descrie şi explică întreaga situaţie, iar elevii intervin cu întrebări;

 - studiul de caz semidirijat: când profesorul prezintă cazul şi-l explică

parţial, lăsând elevului posibilitatea de a-şi asuma responsabilităţi în
analiza completă a cazului;

 - studiul de caz individual: când profesorul precizează doar cerinţele,

iar identificarea, analiza, interpretarea cazului şi stabilirea concluziilor
sunt realizate în totalitate de către elevi.
Studiul de caz
 Etape ale studiului de caz :

 alegerea cazului şi conturarea principalelor elemente semnificative;

 lansarea cazului, care se poate realiza în mai multe variante; de
exemplu, ca situaţie problematică;
 adunarea informaţiei necesare pentru soluţionarea cazului (prin
metodele de culegere a datelor: observaţie, anchetă, experiment
etc.);
 sistematizarea materialului;
 dezbatere asupra informaţiei culese
 stabilirea concluziilor şi valorificarea rezultatelor prin referate,
comunicări, ipoteze de verificat etc.

Utilizarea acestei metode prezintă câteva avantaje importante:

situează elevul în contextul realităţii concrete, facilitându-i
înţelegerea acesteia; cultivă spiritul de iniţiativă şi responsabilitatea
de grup; contribuie la dezvoltarea sociabilităţii şi a capacităţii de
comunicare etc.
Jocul de rol

 Jocul de rol (dramatizarea) intră în categoria metodelor de

simulare: elevii devin “actori” ai vieţii sociale, jucând roluri
corespunzătoare unor status-uri sociale, profesionale, culturale
etc.;
 oferă adevărate “ocazii de antrenament”, pregătindu-l pe elev
pentru îndeplinirea unor roluri reale în viaţă;
 prezintă o mare varietate: jocuri de conducere şi decizie, jocuri de
arbitraj, de previziune etc.

 Avantaje importante:
- activizează elevii din punct de vedere cognitiv şi afectiv;
- ilustrează modul corect sau incorect de comportare în anumite
situaţii;
- permite formarea rapidă şi corectă a unor convingeri, atitudini,
comportamente etc.
 Jocul de rol
 Este o metodă dificil de aplicat: presupune, din partea profesorului,
aptitudini regizorale şi actoriceşti; necesită timp mult şi efort pentru
pregătirea aplicării; e posibilă manifestarea blocajelor emoţionale în
asumarea şi interpretarea rolurilor de către elevi etc.;

 Etape ale pregătirii şi realizării jocului de rol:

 identificarea situaţiei care urmează a fi simulată prin jocul de rol;
 modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului: identificarea status-
urilor şi a rolurilor, construirea scenariului;
 distribuirea “rolurilor” şi familiarizarea participanţilor la joc cu aceste
“roluri”;
 învăţarea individuală a rolului şi conturarea manierei de interpretare
de către fiecare participant prin studierea fişei puse la dispoziţie de
către profesor;
 interpretarea rolurilor;
 dezbaterea cu toţi participanţii a manierei de interpretare şi reluarea
secvenţelor în care nu s-au obţinut comportamentele aşteptate.
Brainstorming-ul

 Denumită şi metoda asaltului de idei (engl. brain - creier; storming

- furtună, asalt) sau tehnica aprecierii critice amânate, deoarece
atitudinea critică, evaluativă nu este permisă în prima etapă,

 Este o metodă de stimulare a creativităţii care poate fi utilizată cu

succes în activitatea didactică atunci când se urmăreşte formarea
unor calităţi ale imaginaţiei, creativităţii sau a unor trăsături de
personalitate (toleranţă, spontaneitate etc.);

 Cele patru reguli de bază ale brainstorming-ului sunt:

1. Judecata critică este exclusă (nici o idee nu este comentată,

orice afirmaţie este acceptată; această regulă pune în joc aşa
numita “filosofie a marelui DA”);
Brainstorming-ul

2. emiteţi cât mai multe idei! (ideile nu trebuiesc cenzurate; este

stimulată cantitativ producţia ideatică); toate ideile emise de elevi
sunt înregistrate;

3. daţi frâu liber imaginaţiei! sau emiteţi idei cât mai absurde!
(idei absurde la prima vedere se dovedesc uneori foarte eficiente
în rezolvarea unor situaţii atipice);

4. combinările şi ameliorările sunt binevenite.

 După lecţie, elevii pot continua culegerea informaţiilor şi a

argumentelor în favoarea ipotezelor propuse sau îşi pot
reconsidera poziţia. La a doua întâlnire, ei prezintă noi
argumente sau un alt punct de vedere, după care urmează
aprecierea critică.
 Instruirea programată

 Constituie o aplicaţie a ciberneticii şi a informaticii la metodologia

didactică;

 Se bazează pe achiziţii ale psihologiei contemporane; psihologul

american B.F.Skinner a cercetat rolul întăririi în activitatea de
învăţare şi a arătat că instruirea este determinată de organizarea
condiţiilor de întărire în care învaţă elevii. Întărirea, pozitivă sau
negativă, prin recompense sau pedepse (privarea de satisfacţia oferită
de rezolvarea unei sarcini de învăţare, imposibilitatea de a înainta într-
un ritm alert etc.), îi permite elevului realizarea unui feed-back rapid şi
eficient;

 Se bazează pe structurarea materiei pe unităţi didactice mici, coerente

din punct de vedere logic şi pe valorificarea însuşirilor individuale ale
elevilor şi a ritmului propriu de lucru;

 Presupune parcurgerea unei programe de învăţare alcătuită din

secvenţe informative care alternează cu secvenţe rezolutive
 Instruirea programată
 Presupune respectarea unor principii:
Presupune respectarea unor principii:

 1. principiul paşilor mici şi al progresului gradat (materia este

fragmentată pe unităţi mici de conţinut, care trebuiesc parcurse din
aproape în aproape, până la parcurgerea integrală;

 2. principiul participării active sau al răspunsului efectiv : pentru a

putea înainta elevul trebuie să parcurgă secvenţa dată; nu sunt
permise “golurile” în abordarea conţinuturilor;

 3. principiul confirmării imediate: răspunsurile formulate de elev

sunt confruntate imediat cu cele corecte incluse în lista sau “cheia”
răspunsurilor exacte;

 4. principiul respectării ritmului individual de studiu: fiecare elev

parcurge programa în funcţie de posibilităţi şi-şi gestionează singur
timpul de rezolvare a sarcinilor;

 5. principiul reuşitei sau al răspunsurilor corecte: programa

trebuie dimensionată astfel încât orice copil normal să o poată
parcurge integral şi satisfăcător.
Instruirea programată

 Programarea poate fi:

 Lineară (tip Skinner): dacă răspunsul la prima secvenţă este
corect, elevul trece la secvenţa a doua ş.a.m.d. Skinner consideră
că elevul învaţă mai eficient dacă are satisfacţia reuşitei prin
întărire:

 Secvenţa l: [I T R]-Secvenţa 2 [I T R]--ş.a.m.d.

 Ramificată (tip Crowder): elevul trebuie să aleagă dintr-un

ansamblu de răspunsuri gata construite răspunsul pe care-l
consideră corect; dacă greşeşte, recurge la subprograme de sprijin
pentru a relua de la capăt secvenţa.
 Dacă în cazul programării lineare elevii erau preveniţi, pe cât
posibil, asupra tuturor erorilor, în cazul programării ramificate elevii
se confruntă cu anumite elemente “capcană”;
 Crowder consideră că greşelile au rolul lor în învăţare, că se poate
învăţa din greşeli.
Instruirea programată
 Instruirea programată

 Mixtă: combină secvenţe lineare cu secvenţe ramificate, în funcţie de

necesităţile învăţării. Este varianta cea mai des întâlnită în practica
şcolară.

 Mijloacele instruirii programate sunt: fişele programate, manualele

programate, computerele.

 Avantaje:
 valorifică ritmul individual de lucru şi contribuie la autonomizarea
învăţării;
 obligă la parcurgerea întregii materii;
 formează spiritul de disciplină etc.

 Limite:
 aplicarea metodei este limitată de natura conţinuturilor;
 un alt dezavantaj este acela că fărâmiţează excesiv materia,
propunând un demers analitic, în defavoarea sintezei.
 Mijloace de învăţământ
 Definiţie:
 Mijloacele de învăţământ sunt instrumente sau complexe instrumentale
menite a facilita transmiterea unor cunoştinţe, formarea unor deprinderi,
evaluarea unor achiziţii, realizarea unor aplicaţii practice în cadrul
procesului instructiv-educativ.

 Avantaje ale mijloacelor de învăţământ:

 facilitează punerea în contact a elevilor cu obiecte şi fenomene mai

greu accesibile perceperii directe, cu procese intime, cu aspecte ale
realităţii rare sau greu sesizabile,.
 deţin virtuţi formative, familiarizându-i pe elevi cu mânuirea, selectarea
şi semnificarea unor instrumente indispensabile pentru descrierea şi
înţelegerea a noi aspecte sau dimensiuni ale realităţii.
 solicită şi sprijină operaţiile gândirii, stimulează căutarea şi cercetarea
afectează pozitiv imaginaţia şi creativitatea elevilor.
 prin formele lor estetice mijloacele de învăţământ pot favoriza cultivarea
simţului echilibrului şi frumosului.
 Mijloace de învăţământ
 Mijloacele de învăţământ se pot grupa în două mari categorii:

 a. mijloace de învăţământ ce cuprind mesaj didactic;

 b. mijloace de învăţământ care facilitează transmiterea mesajelor
didactice.

 În prima categorie se pot include următoarele mijloace:

 - obiecte naturale, originale (animale vii sau conservate, ierbare, insectare,
acvarii etc.);
 - obiecte substitutive, funcţionale şi acţionale (machete, mulaje, modele
etc.);
 suporturi figurative şi grafice (hărţi, planşe iconice, albume fotografice,
panouri etc.);
 - mijloace simbolico-raţionale (tabele cu formule, planşe cu litere, cuvinte
etc., scheme structurale sau funcţionale etc.);
 - mijloace tehnice audiovizuale (diapozitive, filme, discuri, benzi audio
şi/sau video etc.).
Mijloace de învăţământ
 Printre mijloacele de învăţământ care favorizează transmiterea
informaţiilor didactice, se pot enumera următoarele:

 instrumente, aparate şi instalaţii de laborator;

 echipamente tehnice pentru ateliere;
 instrumente muzicale şi aparate sportive;
 maşini de instruit şi calculatoare electronice;
 jocuri didactice (obiectuale, electronice);
 simulatoare didactice, instalaţii pentru laboratoare fonice etc.

Gruparea mijloacelor de învăţământ în cele două categorii este

relativă, în fond, mijloacele care cuprind mesaj didactic se constituie
simultan şi în suporturi pentru facilitarea transmisiei, după cum şi
suporturile (mediile) însele induc, direct sau indirect, mesaje
educaţionale. Clasificarea de mai sus s-a făcut plecând de la
funcţiile dominante, la un moment dat.
 Mijloace de învăţământ
 Mijloacele de învăţământ se dovedesc a fi utile în măsura în care sunt
integrate organic în contextul lecţiilor şi li se imprimă o finalitate explicit
pedagogică, fără supralicitări sau exagerări. Nu trebuie uitat faptul că
forma (de expunere, de prezentare a cunoştinţelor) nu se poate
substitui în nici un caz fondului (conţinutului educativ propriu-zis), iar
mijloacele de învăţământ nu pot înlocui niciodată actul predării, în
care rolul principal, în coordonarea şi supravegherea acestuia, îl joacă
profesorul.
 De aceea, orice apel la mijloacele, audiovizuale va pune în balanţă o
serie de avantaje şi dezavantaje, ce trebuie conştientizate de fiecare
cadru didactic.
 Printre avantaje, menţionăm următoarele: mijloacele tehnice
suplimentează explicaţiile verbale, oferindu-le un anumit suport vizibil,
intuitiv, îi familiarizează pe elevi cu o realitate mai greu sau total
inaccesibilă pe o cale directă, provoacă şi susţin interese şi motivaţii
cognitive, consolidează cunoştinţe şi abilităţi, eficientizează folosirea
timpului de instruire.
 Referitor la dezavantaje, trebuie să precizăm că mijloacele
audiovizuale predispun la o anumită standardizare şi uniformizare.