Opera lui Proust

Publicarea operei lui Marcel Proust in traducerea ei româneasca este un mare

eveniment al limbii si literaturii noastre.
In căutarea timpului trecut este opera unui autor parizian care,după o tinereţe in
saloanele metropolei si după o activitate publicistica,prin cronicile sale in ziarul Le
Figaro, prin traducerile si comentariile sale din Jonh Ruskin ne dăduse o idee
suficienta despre neobişnuita lui înzestrare.
Autorul era un spirit disert ,sociabil,foarte cultivat ,plin de gratie
cuceritoare ,după cum o dovedesc nenumăratele amintiri ale foştilor lui prieteni.
Vechea arta a sociabilităţii franceze ,acea arta făcuta din fineţe psihologica,din
puterea de a observa pe alţii si de a se supraveghea pe sine,,acea arta a
cuvântului ,a gestului si atitudinii,aceasta arta,care este in acelaşi timp o ştiinţa
minuţioasa si o tehnica dintre cele mai ingenioase ,produsese in Marcel Proust
,copilul a doua rase vechi si moştenitorul unei tradiţii morale si literare,formata in
practica seculara a vieţii de curte ,a saloanelor, a diplomaţiei si a confesionalului,pe
unul din reprezentanţii ei cei mai caracteristici.
Opera lui Proust ,compusa in timpul izolării silite ,este un produs de
compensaţie. Neputând sa-si trăiască viata in direcţia viitorului,Proust este adus sa
si-o retrăiască, s-o recâştige din trecut. Câştigurile anilor petrecuţi in pat ,in camera
căptuşita cu pluta ,unde nici o influenta turburătoare din afara nu mai putea
pătrunde,nu se aduna deci in suprafaţa,ci in adâncime.
In căutarea timpului pierdut ceea ce cucereşte scriitorul nu este numai unica
forma de existenta îngăduita lui,dar si adevărul lucrurilor si al fiinţelor,singurul
adevăr accesibil spiritului omenesc si pe care nu ni-l mai dăruieşte,din când in
când,decât arta,înţeleasa ca acel fel de cunoaştere care cuprinde ,dincolo de
convenţiile limbii si de simbolurile inteligentei,individualitate fermecătoare a
aparentelor.
Căutând timpul pierdut ,Proust regăseşte realitatea insasi si lucrarea
memorialistica are,pentru el,interesul unei experienţe metafizice. Proust nu doreşte
insa nici sa dea o lecţie de morala timpului sau ,el nu vrea sa se amelioreze pe sine
sau pe alţii,nu năzuieşte sa se arate nici mai bun nici mai rău decât a fost ,nu
urmaresta sa înscrie o pagina in arhiva istoriei ,nici sa provoace la reflecţii generale
asupra soartei omului,nici sa închina un imn naturii sau divinităţii,nici sa-si
consoleze răgazurile dureroase ale batranetii sau ale bolii.
Intr-un anumit fel,memoriile ,adeseori voalate ale lui Proust ,nici nu sunt o
opera in intelesul unui lucru plăsmuit pentru alţii aşa cum orice produs al ştiinţei
sau indemanarii noastre ,indata ce se desparte de noi intra in circulaţia de bunuri a
întregii omeniri.
Opera lui Proust este ,in primul rând,o forma a vieţii sale ,o experienţa deschisa
si aţintita câtre captarea realului ,pe care înţelege ca nu-l poate cuprinde decât prin
gratia dezinteresata a memoriei. Paginile lui Proust nu se opresc aşadar in fata unor
concluzii si interesul lor in ceea ce ele ne invata,ci in ceea ce ele ne revela si in
metoda de cunostere pe care ne-o comunica.
Lumea lui Proust este in genere apăsata de o mare tristeţe si împrejurare apare
cu atrocitate la finele operei când autorul isi regăseşte vechile lui cunoştinţe,mai
largi in deprinderile lor ,mai subjugate de gheara cumplita a viţiilor practicate
,purtând întipărirea devastatoare a vremii scurse. Timpul nu trecuse deci pentru a
crea ,ci pentru a înmulţi si adânci automatismele,pentru a spori materialitatea
mecanica a lumii, nu pentru a elibera spiritul si puterea lui de creaţie.
Proust este de fapt un om al veacului al XIX lea, un produs al criticii lui, un
închinător al culturii trecute, un epigon al istoriei, aşa cum l-a definit Nietzsche.
Nu vom spune totuşi ca sufletul lui Proust ramane străin unei vremi care întocmai
ca a noastră, căuta drumuri noi si încearcă sa reclădească măreţia idealurilor căci
in afara de marele interes al formulei sale de arta ne apropie si ne leagă de Proust
vastitatea investigaţiei sale umane, enorma imbogatire a figurii omului prin intuiţia
si analiza sa, a acelui om pe care nu-l putem iubi si nu-l putem ajuta sa se înalte
decât cunoscându-l mai complet si mai adânc.
In căutarea timpului pierdut a fost deseori comparata cu Memoriile lui Saint-
Simon. Prezenta caracterului memorialistic in lucrarea lui Proust a înarmat zelul
cercetătorilor de a pune un nume si o figura reala sub fiecare din personajele ei.
 Datele memoriei sunt introduse totuşi de Proust in sintezele fanteziei incot In
căutarea timpului pierdut este in acelaşi timp o creaţie memorialistica si una epica,
un roman.
Devenirea psihologica, viata in timp este adevăratul subiect al romanului lui
Proust si aici sta poate principala deosebire a artei sale fata de formula clasica a
romanului. Evocând societatea franceza in intervalul 1890-1920, romanul lui
Proust nu are propriu-zis un subiect,in intelesul care se da de obicei acestui cuvânt,
adică intelesul unei inlatuiri de evenimente izolate dint-o unitate mai vasta si care
are limite bine precizate.
Caracterul fluvial, deseori observat , al romanului lui Proust, face cu neputinţa
rezumarea si povestirea lui in alţi termeni;o împrejurare accentuata si de faptul ca
mai mult decât evenimente, scriitorul ne reda intervalele dintre ele,
ocupate de senzaţiile , de reflecţiile si de sentimentele povestitorului sau ale eroului
lui.
Iniţiativele literare ale lui Proust nu au fost cu totul nepregătite. Indată după
Renaştere, arta povestirii si-a mutat centrul ei dinafara înăuntru omului, de la
fabulaţie la analiza, de la captarea interesului prin vivacitate acţiunii la bucuriile
cunoaşterii interne a omului.
Viziunea microscopica a lui Proust descoperă spatiile ignorate ale complexiunii
morale, pătrunde in interstiţii si obţine astfel o alta icoana a omului interior decât
aceea lăsata de cei mai de seama dintre poeţii si moraliştii trecutului. Poate ca din
acesta cauza oamenii lui Proust nu mai au măreţia simpla si clara a vechilor creaţii
epice si dramatice.
Nici un scriitor roman nu a mânuit in trecut o periodologie atât de complexa ca
aceea pe care o impune opera originala a lui Marcel Proust.

Bibliografie-Ovid.S.Crohmalniceanu(prefata la Marcel Proust –Swann (n cautarea timpului

pierdut, I),Editura pentru literatura,1968
MICSONIU ANA-MARIA
Romana-Engleza Anul
III