Patriarhii bisericii ortodoxe

romane

Introducere
 Actul unirii de la 1918 a adus cu sine si unificarea administrative a Bisericii Ortodoxe Romane
din toate provinciile romanesti. Atat din partea oamenilor Bisericii, cat si din randul mirenilor se
auzeau tot mai insistent voci care cereau organizarea unitara a tuturor ortodocsilor din tara, precum si
infiintarea Patriarhiei Romane.1
Actul memorabil de la 1 Decembrie 1918, care a consfintit unirea Transilvaniei cu Romania, a
deschis o noua etapa in viata statului national, in dezvoltarea sa social-economica, in creatia cultural, in
afirmarea si schimbul international de valori material si spirituale. Dar pe langa innoirile structural in
viata politica, economica si sociala, cu o serie de reforme democratice, au avut loc schimbari profunde
si in viata Bisericii Ortodoxe Romane.
Nu este deloc intamplator ca initiative acestei unificari si a realizarii Patriarhiei a plecat din
Transilvania, deoarece este cunoscuta lupta de veacuri a romanilor din aceste parti in vederea realizarii
unitatii nationale, statale si bisericesti.2
Prima indatorire care revenea Bisericii in noua situatie politica era ceea a organizarii ei unitare,
sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti, act necesar atat Bisericii cat si Statului
La 17/30 decembrie 1919 s-au intrunit pentru prima oara in sedinta comuna toti mitropolitii si
episcopii eparhioti, precum si arhiereii vicari din cuprinsul statului unitar Romania. A doua zi, deci
18/31 decembrie 1919, episcopul Caransebesului, Miron Cristea, a fost ales in scaunul vacant de
mitropolit primat al Romaniei, iar la 19 decembrie 1919 (sau 1 ianuarie 1920) a fost investit si
inscaunat in noua demnitate. Alegerea unui transilvanean in scaunul de mitropolit primat era un simbol
al unitatii statale si bisericesti a romanilor de pretutindeni.
Sub noul primat au continuat lucrarile in vederea unificarii bisericesti, incepute inca din 1919.
Comisia a lucrat pana in 1925, tinand seama de numeroasele propuneri facute de Consistoriul Superior
Bisericesc, de Congresele preotimii din vechea Romanie si din Transilvania, de Congresul National
Bisericesc al Mitropoliei Transilvaniei, de ierarhi si alti reprezentanti ai clerului. Ultimul proiect a fost
aporbat de Senatul tarii la 24 martie 1925, iar de Camera Deputatilor la 3 aprilie 1925 si promulgat la 6
mai 1925, sub titlul :Legea si Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane.3
Sfantul Sinod a luat in discutie infiintarea noii patriarhii inca din anul 1919 insa numai in sedinta
sa din 4 februarie 1925 s-a adoptat “Actul de infiintare a Patriarhatului roman”, act adoptat mai apoi

1
Vezi Nestor Vornicescu-Severineanul, Incercari, posibilitati si propuneri in vederea infiintarii patriarhatului inainte de 1925, in
B.O.R., XCIII , nr. 11-12, 1975, p.1357-1364
2
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericiin Ortodoxe Romane,- compendiu, editura Andreiana, Sibiu, 2007, p. 406
3
Ibidem, p. 406
de Senat (la 12 februarie 1925) si de Camera Deputatilor (la 17 februarie 1925), iar la 23 februarie
1925 s-a promulgat “Legea pentru ridicarea scaunului archiepiscopal si metropolitan al Ungrovlahiei,
ca primat al Romaniei, la rangul de scaun patriarhal”.
Ceremonia investiturii si inscaunarii primului patriarh roman a avut loc la Bucuresti, in ziua de
Duminica 1 noiembrie 1925, in prezenta membrilor Sfantului Sinod, a reprezentantilor Statului, a
conducatorilor celorlalte culte din Romania si a 21 de trimisi ai unor Biserici Ortodoxe surori. In ziua
de 3 noiembrie 1925 a avut loc o consfatuire la palatal patriarhal, la care au participat membrii
Sfantului Sinod, delegatii celorlalte Biserici Ortodoxe prezenti la festivitati si profesorii Facultati de
Teologie din Bucuresti, discutandu-se diverse probleme de interes comun pentru intreaga Ortodoxie.
Biserica Ortodoxa Romana a trecut, in perioada interbelica si in timpul celui de-al doilea Razboi
mondial, prin framantari destul de mari, generate de situatia nedreapta in care fusese asezata prin
Concordat si prin Legea cultelor, cat si prin amestecul partidelor politice de atunci in problemele ei
interne

Patriarhul miron cristea

(1925 – 1939)
 Patriarhul Miron Cristea s-a nascut la 18 iulie 1868, in orasul Toplita (azi in judetul Harghita),
intr-o familie de tarani romani, si a primit la botez prenumele de Ilie. Unele studii mai recente arata ca
mama sa provenea dintr-o familie greco-catolica.
A facut primele studii la Gimnaziul sasesc din Bistrita (1879-1883) si pe urma la Gimnaziul
graniceresc din Nasaud (1883-1887). Dupa terminarea acestor studii, s-a inscris si a frecventat cursurile
Institutului Teologic din Sibiu (1887-1890). Ca elev la Gimnaziul din Nasaud, in anul scolae 1886-
1887, Ilie Cristea a fost ales presedinte a societatii cultural Virtus Romana Rediviva4, pe care o
prezidase cu trei ani inainte George Cosbuc.
După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul
1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie și a
început să colaboreze la Telegraful Român. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să
studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891 - 1895), unde a obținut
la15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viața și opera lui Eminescu.
În timpul studenției, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea și Gazeta
Transilvaniei și a fost ales secretar al Societății studențești Petru Maior. În 1894, pe parcursul
desfășurării "procesului memorandiștilor", împreună cu alți 12 colegi, a redactat un manifest prin care
țăranii din Ardeal erau chemați să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a
aceluiași an, a luat parte în cadrul unei delegații numeroase de studenți ardeleni la Congresul studențesc
de la Constanța. În anii 1898 - 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.

Activitatea clericala a lui miron cristea

Reîntors la Sibiu, Ilie Cristea a devenit funcționar la Centrul mitropolitan din oraș, întâi ca
secretar eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului (1895 - 1902), unde a avut o activitate publicistică asiduă și
meritorie, și în continuare în funcția de consilier mitropolitan la Arhiepiscopia Sibiului (1902 - 1909).

4
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor Romani, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
În această calitate, Cristea s-a distins și ca bun administrator și organizator. Între altele, s-a îngrijit de
proiectul edificării frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.
În acest răstimp, Cristea a devenit și membru al clerului, fiind hirotonit la 30
ianuarie 1900 ca diacon necăsătorit și apoi ridicat la rangul de arhidiacon la 8 septembrie 1901. Este
tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog5, de lângă Arad, când a primit numele
de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la
rangul de protosinghel.
Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor
din Transilvania. A promovat în acest sens:

 înființarea Băncii Culturale Lumina, care își propunea să acorde din dobânzi burse elevilor și
studenților români și să ajute financiar familiile doritoare să învețe meserii;
 participarea la reuniunile "Asociației pentru cultura și literatura poporului român din
Transilvania" (ASTRA), fiind, din 1905, președintele Despărțământului Sibiu;
 susținerea înființării Muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociației;
 înființarea Societății pentru crearea unui fond de teatru român;
 înființarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căruia i-a fost președinte;
 publicarea unei colecții de proverbe, strigături și zicale românești;
 sprijinirea intensă a școlilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii. Cristea a inițiat și
prezidat conferințe învățătorești;
 întreținerea unei corespondențe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate ținuturile
locuite de români. Împreună, între alții, cu marele filantrop basarabean, totodată prieten
apropiat, Vasile Stroescu, Cristea a ctitorit și salvat numeroase biserici și școli românești din
Transilvania.6

Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus

încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie
1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25
aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de
încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa.

5
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op. cit., p. 435
6
Gheorghe Vasilescu - Patriarhul Miron Cristea - Un luptător pentru unitatea neamului. in Glasul Bisericii, revista oficiala a Sfintei
Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LIV, nr. 5-8, mai-august 1998, p. 127-130;
 Miron cristea, ca mitropolit primat al ungrovlahiei

Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegația
românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la București. Ca recunoaștere a meritelor sale în
procesul unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe
scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și
înscăunarea au avut loc a doua zi.
La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin
aceasta și activitatea publicistică desfășurată până atunci. Cristea publicase o serie de lucrări, între care
o monografie despre Alexandru Roman (1897) și o alta dedicată mitropolitului Miron Romanul (1898),
apoi mai multe broșuri care conțineau cuvântări pe teme morale și patriotice, lucrarea „Proverbe,
maxime, asemănări și idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania și Ungaria" (1901), iar
în anul 1905 tipărise „Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”, un valoros tratat de
artă creștină, republicat ulterior, pe capitole, în periodicul „Telegraful Român”.7

În calitate de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea

a definitivat unificarea eclezială prin întocmirea rânduielilor și așezămintelor fundamentale ale
Bisericii românești unificate. Dintre inițiativele în acest sens:

 unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocși în baza principiilor Statutului șagunian,

care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericești;
 înființarea „Institutului Biblic”, care continuă să ființeze și astăzi, cu editură și tipografie .

Miron Cristea a sprijinit de asemenea înființarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei
(cu sediul la Alba Iulia), precum și în Basarabia (la Bălți și Ismail), și a reînființat vechile centre
episcopale de laTomis (Constanța), Oradea Mare și Cluj, alegând pentru ele episcopi.

Miron cristea – patriarh al bisericii ortodoxe romane

7
Romulus Cândea ,Patriarhul Miron Cristea, in Candela, an. XXXVI, 1925, nr 3-7, p. 73-95 
 La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, fiind învestit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al creștinismului
ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a desfășurat o intensă
activitate cultural-misionară:8

 revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română;

 înființarea la București a publicației eparhiale Apostolul, acest exemplu generalizându-se și la
alte eparhii și chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale;
 a stăruit asupra importanței predicii și a determinat publicarea unor părți din Sfânta Scriptură cu
explicații pentru credincioși, precum și tipărirea și răspândirea unor broșuri cu cuprins religios și
moral;
 a susținut intensificarea învățământului religios în școlile secundare, iar în privința pregătirii
clerului, încă puțin numeros în raport cu cerințele timpului, a reînființat seminarii și a pus bazele
altora noi.
 a sprijinit activitatea filantropică prin crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la
studii în străinătate etc.

Prea Fericitul Miron a contribuit la strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte
Biserici Ortodoxe surori, prin:

 trimiterea de delegații la conferințele interortodoxe de la Constantinopol (1923) și de la Muntele

Athos (1930), ca și la întrunirile Mișcării Ecumenice;
 călătoriile sale în Orient, până la Locurile Sfinte (1927);
 intervenția sa la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea așa-numitei „Schismele bulgare" și
pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze;
 edificarea a două biserici românești la Ierusalim și la Iordan;
 înființarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite și Canada (1934);
 primirea vizitelor efectuate la București de către ierarhi și reprezentanți ortodocși și neortodocși.

Importanța și prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul
că Biserica Ortodoxă Bulgară și-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română,

8
Romulus Candea, op. cit., p. 84- 87
iar patriarhul Ierusalimului a ținut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile
legături, uitate într-o vreme.

Ca lider național român și militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a
fost numit senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și, în cel din urmă an al vieții, în împrejurări
deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939, dată la care a murit. Decesul
a survenit la Cannes (Franța), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsuflețit al patriarhului
a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din București. A fost succedat în funcția de premier
de Armand Călinescu și în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.9

Între anii 1926 - 1929, au avut loc dispute în ziarele vremii privind locul pe care urma să fie
construită viitoarea catedrală a Patriarhiei în București. Patriarhul Miron Cristea a prezidat la 19
februarie 1929 ședința de la reședința patriarhală la care a participat o comisie de experți care a analizat
cele douăsprezece locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. În a doua ședință din 23
februarie 1929, în final, comisia a reținut trei propuneri:

 piața Bibescu Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei și pe locul Halelor Centrale;

 terenul pe care în prezent se află Hotelul Intercontinental și clădirea Teatrului Național;
 terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, ce urma să fie mutat la
marginea orașului.

Despre Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului), cei adunați dimpreună cu patriarhul au apreciat că
locul era înalt și bun pentru catedrală, aflat și el în inima orașului, însă Cristea ceru trasarea de străzi și
bulevarde concomitent cu asanarea împrejurimilor, ceea ce ar fi complicat
proiectul și ar fi fost foarte costisitor. Ridicarea construcției pe Dealul
Arsenalului sau în locul Teatrului Național ar fi presupus un amplu proces
de expropriere. În consecință, a fost ales locul de la poalele Dealului
Mitropoliei, în piața Bibescu Vodă.

Patriarhul nicodim munteanu

( 1939 – 1948 )
9
Ion Rusu Abrudeanu ,Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea. Omul și faptele, București, 1959
 Nascut in Moldova, in satul nemtean Pipirig, la 6 decembrie 1864, din tata ardelean si mama
munteanca, cunoscut tuturor ca monah carturar si ierarh harnic si luptator, Patriarhul Nicodim
Munteanu a pastorit Biserica Ortodoxa romana intr-o perioada grea pentru Tara si Biserica, intre 1939-
1948, ani de razboi si apoi de instaurare a dictaturii comuniste in Romania.

Devenit monah in 1894, la Manastirea Neamt, pe cand studia inca la

Academia de Teologie Ortodoxa din Kiev (1890-1895), tanarul Nicolae
Munteanu a primit numele Nicodim. A fost, pe rand, predicator al
Catedralei Mitropolitane din Iasi, arhidiacon, ieromonah, arhimandrit si
vicar al Mitropoliei Moldovei, vicar al Episcopiei Dunarii de Jos si director
al Seminarului Teologic din Galati, episcop al Husilor (1912-1924), staret
al Manastirii Neamt (1924-1935), Mitropolit al Moldovei si Sucevei (1935-
1939), iar in cele din urma Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al
Ungro-Vlahiei si Patriarh al romaniei (1939-1948).

Pasionat de studiul Bibliei si de misiunea pastorala, a scris si a tradus mult, fiind un monah
carturar si gospodar, un ierarh dinamic si luptator intru apararea drepturilor si demnitatii Bisericii pe
care a pastorit-o cu vrednicie si curaj. A fost, de asemenea, un patriot luminat care iubea credinta,
cultura si vitejia jertfelnica a romanilor, recunoscand totodata si valorile sau vredniciile altor popoare. 10
Aici, la Pipirig, in biserica cu hramul ”Sf. Nicolae”, a fost botezat si cel ce era „fecior al
Pipirigului din tinutul Neamtului”  nascut la data de 6 decembrie 1864 Nicolae Munteanu, cunoscut
mai tarziu ca Nicodim, Patriarhul Romaniei. Cand s-a nascut, pe vremea lui Cuza, mai traiau inca
Gheorghe Asachi si Vasile Alecsandri, iar Mihai Eminescu avea doar 15 ani11.

Tatal sau era de origine ardelean iar mama munteanca din partile Buzaului. Parintii erau oameni
cu stare, stapanind un munte intreg, unde-si asezase stanile si tineau oile numeroase. Crescut laolalta cu
parintii si ciobanii, la vatra de grai si suflet romanesc, tanarul Nicolae Munteanu „porneste cu incredere
pe cararea cea luminoasa, dar plina de spini, a cartii.”

Scoala primara a facut-o in satul natal si in Targu Neamt, dar in duminici si sarbatori cutreiera
muntii pentru a participa la slujbele de la schituri si manastiri. In vacante, cu o traista plina de carti,
pazea oile si se ruga invatand din scrierile Sfintilor Parinti cele despre Dumnezeu.
Prin unchiul sau, Parintele Vasian de la Schitul Pocrov, apartinand Manastirii Neamt, este cunoscut de

10
Pr. Dr. Claudiu Cotan, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane 1600-2000, editura Vasiliana ’98, Iasi, 2009, p. 162
11
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti si a vietii religiose a romanilor, editura Junimea, Iasi, 2001, p.559
Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care-l va ajuta sa urmeze cursurile Seminarului ”Veniamin”
de la Manastirea Socola – Iasi.

Mireasma curentului paisian ce plutea in jurul Manastirii Neamtului, drumurile parcurse pe jos,
din tinutul Neamtului pana la Socola, i-au amintit, ca si lui Ion Creanga, ca invatatura cere multa
osteneala si l-au intarit in credinta ca oricate greutati s-ar ivi in cale, ele se cuvin a fi invinse pentru a
putea dobandi lumina cartii. Si el a biruit aceste greutati, reusind sa castige pretuirea profesorilor prin
destoinicirea lui la invatatura, ca sef de promotie, mai ales a reusit sa cucereasca inima Mitropolitului
Iosif Naniescu, care l-a luat ucenic, trimitandu-l, in 1890, la Kiev sa urmeze cursurile Academiei
teologice de acolo.

Traind acolo in fericita tovarasie cu tineri din alte tari ortodoxe, tanarul Nicolae a putut gusta
mai din plin fratia ortodoxa in largul ei. Aceasta i-a si fost o trasatura a intregii sale vieti. A avut coleg
pe tanarul Hrisostom Papadopulos, care mai tarziu avea sa ajunga Primatul Bisericii grecesti.
In 1895, cand a obtinut licenta in Teologie, a fost invitat sa ramana in Rusia, pentru a fi pregatit sa
ocupe o catedra universitara.  Dragostea lui pentru neamul din care se ridicase si veneratia fata de
Mitropolitul Iosif Naniescu, binefacatorul sau, l-au indemnat sa nu primeasca invitatia atat de
magulitoare si a parasit Kievul pentru a reveni la Iasi, ca un bun vorbitor de limba rusa si cu o bogata
cultura teologica.

Nicolae Munteanu se intoarce in tara si cu un rod al muncii extrauniversitare; si anume, cu doua

talmaciri care-i descopereau preocuparile. Cuvantarile apologetice, pe care avea sa le rosteasca din
amvonul Catedralei mitropolitane din Iasi, pentru orientarea paturii intelectuale in problemele
religioase studiile si cartile printre care talmacirea operei de mare rasunet social a lui Petrov, intitulata
Un pastor model. „Cine l-a vazut in vremea aceea – scria Arhimandritul Iuliu Scriban – isi aduce
aminte de chipul falnic si placut al noului slujitor al Mitropoliei. I-a auzit si glasul de predicator de pe
amvonul acelei catedrale si a ramas cu o placuta amintire”  12si i-a apreciat preocuparile intelectuale.

Nu terminase inca bine studiile la Kiev cand, in 1894 – la varsta de 29 de ani – intra in
monahism, alegand Lavra de la Neamt, aproape de vatra Pipirigului sau natal. Aici primeste numele de
Nicodim. Dupa numai cinci zile este hirotonit ierodiacon. Se intoarce la Kiev, plin de har, facand sa-i
rasune glasul la toate slujbele.

Intors de la Kiev la Iasi, in 1896 este hirotonit ieromonah, „iar in momentul in care secolul al
XIX-lea se schimba cu al XX-lea, in 1900, el atingea culmea cea mai inalta la care putea spera un
12
Ioan Vasile Leb, Biserica si implicare – studii privind istoria Bisericii Ortodoxe Romane, editura Limes, Cluj-Napoca, 2000, p. 154
monah ramas inca in randuiala monahala propriu-zisa: i se acorda rangul de arhimandrit mitrofor. Era o
performanta. Avea 35 de ani si doar 6 ani de calugarie” . O asemenea ascensiune  nu era insa de natura
sa bucure pe altii. Un motiv in plus, pentru care a starnit invidii imediate si puternice, a fost si faptul ca,
la intoarcerea de la Kiev, a ramas in continuare in gratiile blandului Iosif Naniescu. Se vede ca astfel de
gratii au darul de a naste intotdeauna multe rivalitati. Mitropolitul Iosif Naniescu stia insa ce face si de
ce si-l apropie. Citise in viitorul lui calitatile care ii dadeau asigurarea ca tanarul Nicodim, trebuia tinut
aproape si ajutat. In primul rand, predica bine; „cuvanta minunat crestineste”, cum spunea
arhimandritul Scriban .

La intoarcerea de la Kiev, Iosif Naniescu il pune sa traduca in romaneste tot ce aprecia el a fi

mai de seama in teologia vecinilor pravoslavnici, a caror limba si-o insusise la perfectie. Aceasta
ascultare a fost respectata de tanarul invatat pana la adanci batranete. 13

A tradus din limba lui Dostoievski si a lui Tolstoi volume imense de Teologie.
In 1903, dupa stingerea din viata a Mitropolitului Iosif, este ales vicar al Episcopiei Dunarii de Jos,
functionand si ca director al Seminarului din Galati, pe care il conduce timp de 6 ani.

Traind intr-o obste macinata de ambitii si rivalitati, la moartea Mitropolitului Iosif Naniescu, in
1902, a ramas fara protector. Partenie Clinceni, urmasul lui Iosif Naniescu, nu-i da nici o garantie de
protectie. De aceea, tanarul arhimandrit mitrofor, porneste spre sud, in cautarea altui protector .
L-a gasit in persoana unui episcop vioi si ambitios, care se afla in cautare de oameni: Episcopul Pimen
Georgescu al Dunarii de Jos. Acesta il numeste „arhimandrit de scaun”, un fel de vicar pe vremea aceea
si – in plus – ii incredinteaza si directiunea Seminarului Teologic din Galati. Acolo publica si o carte,
Cuvantari in Postul Mare a Arhiepiscopului Inochentie al Odesei. Ii creste prestigiul si se dovedeste ca
si-a orientat bine alegerea, atunci cand s-a indreptat spre Galati, caci in anul 1909 Pimen Georgescu e
ales Mitropolit al Moldovei si il ia cu sine si pe arhimandritul care abia astepta sa le poata dovedi ca „l-
au urat in zadar” .

Mitropolitul Pimen Georgescu il numeste vicar al Mitropoliei si – in acelasi an, in luna mai – il
ridica la treapta de arhiereu. Avea 44 de ani. Acum i se prevedea o ascensiune rapida. Astfel, atunci
cand – in 1912 – episcopul de Husi Conon Aramescu-Donici trece pe scaunul de Mitropolit primat de
la Bucuresti, Mitropolitul Pimen propune in scaunul episcopal pe Nicodim Munteanu.
Numit arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei din Iasi, cu titlul de Bacaoanul, vadeste insusiri de
gospodar si se evidentiaza prin predicile substantiale pe care le rosteste: „Ajuns arhiereu, se va lasa

13
Ibidem, p.159
imbracat in mijlocul bisericii, de catre diaconi multi, miscandu-se dupa un ritm sacralizat pana in cele
mai mici amanunte, in timp ce vladica – asa ii placea sa i se zica – se lasa impodobirii intr-o imobilitate
imperiala, ridicand doar mainile din timp in timp la nivele studiate, pentru ca diaconii sa se plece, sa
ingenuncheze sau sa se ridice in varful picioarelor, ca sa-i poata lega manecutele sau aseza omoforul
cel mare. Isi confectionase mantii stralucitoare, mitre cu pietre pretioase, vesminte cu galon aurit. Asa
vazuse in Kievul tineretii lui si ii placuse. Biserica trebuia sa fie imaginea vazuta a cerului celui
nevazut. Era totusi multa seriozitate in aceasta pompa a slujbelor sale” 14.

În urma morţii patriarhului Miron Cristea în anul 1939, a fost chemat ca patriarh al României,

dar a refuzat să candideze la această funcţie. Pentru că până la urmă Nicodim a fost nevoit să îşi depună
candidatura la patriarhie, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales patriarh al României la data
de 30 iunie 1939.

În condiţiile grele datorate izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi a situaţiei politice
instabile din România, patriarhul Nicodim şi-a anunţat hotărârea de a se retrage de pe scaunul
patriarhal, invocând vârsta sa înaintată, precum şi o boală a inimii, care îi provoca dificultăţi serioase.
Cererea i-a fost însă respinsă, astfel încât va mai solicita în două rânduri să i se aprobe retragerea din
funcţie. Nici aceste cereri nu i se vor aproba, astfel încât Nicodim nu va avea de ales şi va rămâne
patriarh al României.

Pe când se afla la mănăstirea Neamţ, pentru odihnă, în august 1947, patriarhul Nicodim a făcut
congestie pulmonară, astfel încât în noiembrie acelaşi an a fost dus la Bucureşti cu un tren special,
pentru acordarea de îngrijiri medicale.15

Patriarhul Nicodim Munteanu, trece la cele vesnice la data de 27 februarie 1948, la varsta de 83
de ani. A fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei
Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.

Patriarhul Justinian marina

( 1948 – 1977)

14
Gheorghe Vasilescu, Nicodim, al doilea Patriarh al Romaniei, Magazin istoric nr. 5, 1998, p.42-45
15
Gheorghe Vasilescu, op. cit., p.45
 Actul de la 23 august 1944, si mai ales cel din 6 martie 1945, cand s-a instaurat un regim
totalitar in Romania, au adus profunde schimbari de ordin politic, social si economic. Dupa cum era de
prevazut, au survenit schimbari si in viata Bisericii Orotodoxe Romane. Anul 1948 este considerat
drept inceputul unei noi perioade in istoria Bisericii noastre, care a durat pana in decembrie 1989 16. De
altfel, in acelasi an a avut loc si alegerea si apoi inscaunarea celui de-al treilea patriarh, Justinian
Marina, cel care a fost nevoit sad ea o noua orientare vietii Bisericii Ortodoxe Romane, in functie de
noile conditii create de oranduirea social-politica totalitara din Romania.

Inalt Prea Sfintitul Justinian s-a nascut la 22 februarie 1901, in satul Suiesti din comuna
Cermegesti – Valcea, iar la botez a primit numele de Ioan.

Tatal sau se tragea dintr-o familie de tarani harnici, curajosi si cu credinta in inimile lor.  Mama
sa vroia să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a intrat
la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținând în
același an și diploma de învățător, în urma examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș

Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din
satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat, tot ca învățător, la
școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu,
fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care
devine preot în Băbeni.

În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de

licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din învățământul primar și se consacră
cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria
de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine
și l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din
Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului. La 1
septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea,
care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul
1936 și catehet al premilitarilor din oraș.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de

ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai săi, Silvia și Ovidiu. 17
16
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op.cit., p. 432-433
17
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor Romani, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
 La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea
tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și
să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primavara anului 1940,
predă tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la
Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.

Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile

eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu
drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociației Generale a
Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată
Meritul cultural clasa I pentru Biserică.

Viitorul Patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe
liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma
evadării acestuia din lagărul de la Târgu-Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea
că „După ce am trecut cu mașina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am
fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am
stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre Capitală." 18

Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav și
avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei,
grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și
abia putea face față administrației Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu
solicită Ministerului Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei 19.
Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest
post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul
soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca
locotenent de episcop la Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.

La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945,
în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea
post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu,
cu titulatura de "Vasluianul".

18
Ziarul Jurnalul National, 21 septembrie 2005 – Evadarea lui Ghoerghiu - Dej
19
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op.cit., p .432-433
 În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetățuia
din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a
avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de
către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă
și cu arhierul Valeriu Moglan Botoșăneanul.

La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras
din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar
Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președenția mitropolitului
Nicolae Bălan al Ardealului, în absența patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la
Mănăstirea Neamț, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al
Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.

A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în cadrul
slujbei Sf. Liturghii, săvârșita de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în prezența membrilor
Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a numeroși clerici și
credincioși.

În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a
depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă. A
reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare și
control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de
lucru și cu termene precise.

Justinian a restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care

fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate și cu găuri în
acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcționare, inclusiv
fabrica eparhială de lumânări, care aproape că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp,
a completat cu călugări tineri și destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca
eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpașu.

Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se
mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviințat efectuarea primei procesiuni cu racla cu
moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale
județelor Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamț, Baia și Botoșani. Ofrandele adunate cu acest prilej
au fost împărțite după chibzuința PS Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine școlare, biserici în
construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor bătrâni și neputincioși.

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de
83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe
Române să fie aleasă o minte lucidă și pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de
energic pentru a putea să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desființa.

Justinian marina, ca patriarh al Bisericii romane

Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop
al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian
Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în
slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o
blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și
vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere
față de legile țării" 20(din Gramata Sinodală de instalare).

La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de

instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de
activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și
cerințelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învățământului teologic;
desființarea Bisericii Române Unite cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica
Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor
ecumenice cu Bisericile creștine etc.

La chemarea Patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948, s-

au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoți și protopopi greco-catolici, care au semnat o
declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească
ordine de la "Roma imperialistă". La 3 octombrie, același an, trimișii lor s-au prezentat sub escorta

20
30 de ani de stradanii in slujba Bisericii lui Hristos, in B.O.R., anul LXXII, nr. 10, octombrie 1954, Bucuresti, p. 1016
poliției la București, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În
prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de
Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-catolici din
întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioșilor și preoților greco-
catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

In ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente și
schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut o figură
reprezentativă a întregii Ortodoxii.

La 19-20 octombrie 1948 Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu 13 eparhii sufragane, la care se
adaugă două eparhii românești în "diaspora".

În anul 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări și
credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în
țara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.

A creat așezăminte de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni (Dealu), pentru
călugărițe și preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învățământului
teologic ortodox; de atunci și până în anul 1989 au funcționat două Institute teologice cu grad
universitar (București și Sibiu) și șase Seminarii teologice (București, Buzău, Mănăstirea
Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș).

A întreținut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine. A făcut
vizite, în fruntea unor delegații sinodale, la Bisericile Ortodoxe surori: Rusă (de mai multe ori),
Georgiană (1948), Sârbă (1957), Bulgară (1953, 1966 și 1971), Patriarhiile Ecumenică (1968), de
Alexandria (1971) și Ierusalim (1975) și Biserica Greciei (1963, 1971 și 1973).

S-au inițiat relații cu Bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce, patriarhul vizitând:
Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 și 1966), Biserica etiopiană (1969 și 1971), Biserica coptă
(1969 și 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969). S-au inițiat și întreținut relații cu o serie de
Biserici romano-catolice naționale, unele vizitate de patriarhul Justinian, în fruntea unor delegații
sinodale: Austria (1969), Germania (1970), Belgia (1972), cu Biserica vechilor catolici și cu Biserica
anglicană (1966).
 La rândul lor, delegații ai tuturor acestor Biserici au vizitat pe patriarhul Justinian și Biserica
Ortodoxă Română. Din anul 196] Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Ecumenic al
Bisericilor și a participat la toate acțiunile desfășurate în cadrul mișcării ecumenice actuale: Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene etc.

Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social" (București,
1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările și articolele sale. S-au editat noi periodice bisericești ori
și-au continuat apariția cele vechi: "Biserica Ortodoxă Română" (din 1874), "Ortodoxia", "Studii
Teologice", "Glasul Bisericii" (a Mitropoliei Ungro-vlahiei), "Mitropolia Moldovei și Sucevei",
"Mitropolia Ardealului", "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Banatului" și o serie de periodice editate de
comunitățile ortodoxe române de peste hotare.

S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediții (1968 și 1975); "Noul Testament"; toate cărțile de
cult, fiecare în mai multe ediții, aproape toate manualele necesare pentru învățământul teologic superior
și seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie,
preoți, sau teze de doctorat.

În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, au fost
reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999, iar dintre acestea 128
mânăstiri, schituri și alte așezăminte monahale. Pe lângă bisericile nou construite care au fost
împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost restaurată.

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, și până la moartea sa din 26 martie

1977, «în fața adversităților la care a fost supusă Biserica», scrie dl. Mihai Urzică, «Patriarhul Justinian
s-a dovedit un abil diplomat și a căutat să țină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva
Casei Domnului. El a menținut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnații politici dintre
preoții și călugării eliberați din pușcării și a restaurat multe biserici și mănăstiri, înfruntând sancțiunile,
amenințările și chiar domiciliul forțat la care, pentru o vreme, a fost supus».

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat
împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar
persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au
fost scoși din mănăstiri «cca 5.000 de monahi și monahii». Așadar, patriarhul Justinian «a avut curajul
să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care «a fost trimis la schitul Dragoslavele,
21
unde i s-a fixat domiciliu forțat timp de șase luni!» 
21
Pr. Prof. Dr. Ioan Durau, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, in Memoria – revista gandirii arestate;
 Patriarhul Justinian a încetat din viață în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani,
după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă și l-
a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în
zid, Patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarea inscripție: "M-am luptat lupta cea bună. Credința
am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care
mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea".22

Patriarhul iustin moisescu

( 1977 – 1986 )

Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la data de 5 martie 1910,

în satul Cândești (județul Argeș). Se înscrie la studii la Seminarul
orfanilor de război din Câmpulung-Muscel (1922-1930). Termină
Seminarul Teologic al orfanilor de razboi din Câmpulung-Muscel ca
premiant. E ales de patriarhul Miron Cristea dintre absolvenții tuturor
Seminariilor din anul acela, 1930, și trimis cu o bursă să-și facă
licența în Teologie la Universitatea din Atena. În anul 1934 se
întoarce licențiat cu "arista" („magna cum laudae").23

Patriarhul  Miron Cristea, urmărindu-i destinul, la

recomandarea Universității din Atena și a Ambasadei române din
Grecia, l-a trimis pe tânărul licențiat de la Atena să-și continue
studiile de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolică din
Strasbourg (Franța), pentru încă doi ani (1934-1936), de unde, cu materialul pentru teza de doctorat, s-a
întors încă o dată în anul 1936 la Facultatea de Teologie din Atena, unde a obținut doctoratul, în anul
22
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Justinian Marina – un apostol al Bisericii si al neamului romanesc, in Almanah Bisericesc 2001,
pag. 46-60
23
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu - "La 70 de ani de viață ai Prea Fericitului Patriarh Iustin", în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4, p. 339-
363
1937, cu teza: "Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura", premiată de Academia de Științe din
Atena. Susține examene de echivalare la Facultatea de Teologie din București.

A urmat apoi cavalcada profesoratelor, cu opriri și promovări rapide: Profesor de Limba latină la
Seminarul "Nifon" din București (1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universității din Varșovia (1938-1939), înlocuindu-l pe celebrul profesor Nicolae Arseniev.
Astfel, la Varșovia a alcătuit următoarele cursuri în limba polonă: "Introducere generală și specială în
cărțile sfinte ale Noului Testament"; "Exegeza Epistolei Sf. Pavel către Galateni" și "Exegeza
prologului Evangheliei după Ioan". Aceste cursuri au fost cercetate de profesorii Milan
Șesan și Vladimir Prelipceanu, care „au constatat valoarea lor științifică, didactică, precum și deplina
lor concordanță cu învățătura Bisericii Ortodoxe".

În anul 1940 este numit ca profesor agregat. În anul 1942, este numit, prin concurs, ca profesor
titular de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți-Suceava. La Cernăuți și
Suceava a mai alcătuit trei cursuri, unul de "Introducere în cărțile Sfinte ale Noului Testament", altul de
"Exegeză" și al treilea, "Ermeneutică Biblică". Despre scrierile în limba română, același raport constată
că: „Forma de exprimare a autorului în limba română se distinge prin conciziune și claritate". În anul
1946 este transferat ca profesor la aceeași catedră la Facultatea de Teologie din București, apoi din
anul 1948 la Institutul Teologic Universitar din București.

Ca profesor de teologie a publicat mai multe lucrări de specialitate: "Sfânta Scriptură și

interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom" (1939-1941); "Originalitatea parabolelor Mântuitorului"
(1944-1945); "Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena" (1946); "Ierarhia bisericească în epoca
apostolică. Anexă: Texte biblice si patristice despre pace și muncă" (Craiova, 1955); "Simbolica lui
Hristu Andrutsos, traducere din grecește" (Craiova, 1955); "Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă
comunități creștine din epoca apostolică" (1951); "Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii"
(1953).

A urmat apoi o altă serie de ascensiuni, dupa o cotitură pentru mulți imprevizibilă la vremea
aceea, dar în cea mai bună tradiție a unor precedente nu numai bizantine, ci și apusene și chiar
românești, mai ales ardelene, precum un Fotie devenit patriarh de Constantinopol din general, un
Ambrozie devenit episcop de Milan din guvernator civil, un Nicolae Bălan devenit din profesor
mitropolit al Ardealului etc. La 23 februarie 1956, episcopul-vicar patriarhal Teoctist Arăpașu îl
hirotonește ca diacon; a doua zi, celălalt episcop-vicar patriarhal, Antim Nica, îl hirotonește preot, iar a
patra zi, la 26 februarie 1956, Adunarea Națională Bisericească, potrivit Statutului constituită în
Colegiul electoral, îl alege arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, în locul marelui
predecesor trecut la Domnul,Nicolae Bălan.

Și-a rezervat apoi zece zile de meditație, înainte de a cere ca Domnul să-i deschidă brațele
părintești și să-l primească în rândurile monahilor de la Mânăstirea Cernica, la 8 martie 1956. Ales deja
mitropolit, la 15 martie 1956 patriarhul Justinian, mitropolituI Firmilian al Olteniei și
episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni arhiereu, și i se va încredința de îndată cârja
lui Șaguna, la 18 martie1956, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. În scurtă trecere prin Sibiu a
înființat în locul decedatei "Reviste teologice" (1947), revista teologică "Mitropolia Ardealului" (nr. 1-
2, în septembrie-octombrie 1956).

Înainte de alegerea ca mitropolit al Ardealului, într-o lungă și substanțială cuvântare, bine

chibzuindu-și cuvintele, patriarhul Justinian îl caracteriza așa în fața Colegiului electoral pe cel ce
trebuia ales: „Va trebui să trimitem acolo pe cel mai bun dintre clericii de astăzi ai Bisericii noastre, o
personalitate viguros conturată, cu aleasă pregătire teologică, temeinic orientată în toate problemele pe
care le ridică lumea noastră contemporană", căci „la vremuri noi, ne trebuie oameni noi". 24

Mitropolitul Iustin păstorește o scurtă perioadă ca mitropolit al Ardealului. La 10 ianuarie 1957

este ales mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar peste trei zile e instalat pe scaunul cinstit odinioară de
Dosoftei, Varlaam, Veniamin Costachi, pentru a nu-i pomeni decât pe aceștia, pentru că șirul celor mari
de la Iași e prea mare, ca să poată fi pomenit acum în întregime.

Când a fost ales mitropolit al Moldovei și Sucevei, și-a conturat programul prin cuvintele: „Cu
toată silința voi desfășura o lucrare statornică de ocrotire și păstrare a Sfintelor locașuri: biserici,
mânăstiri și schituri - minunate opere de artă - care alcătuiesc diadema MitropoIiei Moldovei; iar din
cei ce se nevoiesc în aceste comori ale evlaviei străbune, mă voi strădui să fac slujitori harnici și
devotați Bisericii, Patriei și binelui obștesc. Neîncetat voi priveghea la buna îndrumare a preoțimii
Eparhiei mele, întru îndeplinirea cu prisosință a îndatoririlor ei către Biserică și Patrie. Voi urmări cu
toată luarea minte ca roadele lucrării preotești să se vadă din buna chivernisire a locașilor dumnezeiești,
din propovăduirea dragostei între toți fiii Patriei și din jertfelnica dăruire pentru binele obștesc".

Încă din acea vreme datează și prima alegere, repetată până la moarte din patru în patru ani ca
deputat în Marea Adunare Națională (3 februarie 1957, în Circumscripția Hârlău).

Ca mitropolit al Moldovei, a desfășurat o activitate prodigioasă. Au fost ridicate noi clădiri -

adevărate monumente de arhitectură - în incinta Centrului eparhial Iași, iar Catedrala și reședința au
24
Pr. Prof. Dumitru Radu - "Prea Fericitul Patriarh Iustin în teologia românească", în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4, p. 364-383
fost refăcute. Au fost restaurate numeroase mănăstiri și biserici - monumente istorice din Eparhie. Pe
lângă cele mai multe s-au pus bazele unor muzee sau colecții muzeale. S-au construit clădiri noi la
Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț, iar cele vechi au fost modernizate.

Acasă, în Moldova, concomitent cu numeroasele călătorii și griji externe a inițiat cu haruri de

arhitect înnăscut, transformarea radicală a Centrului Mitropolitan dintr-o suită de maghernițe într-un
centru modern, pe măsura epocii noastre. Înzestrat de asemenea cu un neașteptat spirit practic, a
construit în plin comunism trei mari clădiri la Centrul eparhial (două corpuri administrative și un cămin
preoțesc), peste 70 de biserici și capele noi, 52 de case parohiale, 5 sedii de protopopiat. A înființat 10
muzee de artă bisericească, obținând fonduri de la Stat și cheltuind bani dăruiți de credincioși. De
asemenea, a restaurat, integral sau parțial, peste 20 de mănăstiri și schituri: Putna, Sucevița, Moldovița,
Voronet, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăț, Cetățuia, Râșca, Neamț, Sihăstria, Secu, Bistrița, Văratec.

A condus câteva delegații ortodoxe române în vizitele făcute altor Biserici: Anglia (1958),
Biserica siriană din Malabar (1961), S.U.A. (1970), Biserica luterană din Danemarca (1971), Patriarhia
Ecumenică (1974). A făcut parte din câteva delegații sinodale conduse de patriarhul Justinian și a
primit numeroase delegații străine la Iași sau în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor. Ca membru în
Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1961-1977), a participat la Adunările
generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1969), Nairobi (1975) și la sesiunile anuale ale Comitetului
Central la Paris (1962), Geneva (1966,1973 și 1976), Heraklion Creta (1967), Canterbury (1969),
Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) ș.a.25

A făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene și din Comitetul Consultativ,
participând la Adunările generale Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966), Nyborg VI (1971) și Engelberg
(1974), precum și la sesiunile Prezidiului și Comitetului Consultativ. A condus delegațiile Bisericii
Ortodoxe Române la Conferințele panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambesy (1968), la
prima Conferință pregătitoare a Sfântului și marelui Sinod panortodox (Chambesy 1971).

Ca ierarh a publicat numeroase articole, pastorale, cuvântări, dări de seamă, mai ales în revista
"Mitropolia Moldovei și Sucevei". În afară de revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei", care a apărut
20 de ani sub directa sa îndrumare, Centrul mitropolitan Iași a editat și alte lucrări, între care: volumul
"Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" (1974); "Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei, ediție critică" (1975); monografiile: "Catedrala Mitropolitană din Iași" (1977), "Mănăstirea
Cetățuia" (1977); broșuri-albume de popularizare a mănăstirilor din Moldova și cărți de rugăciuni etc.
25
Pr. Scarlat Porcescu - "Coordonate ale arhipăstoriei Prea Fericitului Patriarh Iustin în scaunul Mitropoliei Moldovei și Sucevei", în
BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4, p. 384-403
 La 12 iunie 1977 este ales ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat în Catedrala Patriarhală din București la 19 iunie 1977,
păstorind ca patriarh până la moarte.

Ca patriarh, a condus câteva delegații sinodale care au vizitat alte Biserici: Patriarhia Ecumenică
(1978), Arhiepiscopia misionară ortodoxă română din Statele Unite și Canada (1979), Biserica
Ortodoxă Rusă (1980), Biserica Ortodoxă Sârbă (1981), Biserica luterană din Suedia (1981), sediul
Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară (1982), Biserica
reformată din Ungaria (1982), Biserica Ortodoxă din Grecia (1984). A primit vizita unor întâistătători
de Biserici, precum și a numeroși reprezentanți ai altor Biserici și confesiuni creștine din lumea
întreagă în calitate de patriarh.26

În calitate de patriarh, a acordat o atenție deosebită activității editoriale. A inițiat marea colecție
intitulată "Părinți și scriitori bisericești", proiectată în 90 de volume, precum și colecția "Arta creștină
în România", în 6 volume27. S-a tipărit o nouă ediție sinodală a Sf. Scripturi (1982), o nouă ediție a
Noului Testament (1979), manuale pentru învățământul teologic superior și pentru seminariile
teologice, teze de doctorat, cărți de cult. Și-au continuat apariția revistele centrale bisericești și cele
mitropolitane, ca și buletinele, comunităților ortodoxe române de peste hotare. Prin bogata sa activitate
cărturărească, ecumenică și pastorală, patriarhul Iustin își înscrie numele în rândul ierarhilor de mare
prestigiu ai întregii Ortodoxii.

A contribuit la restaurarea marilor noastre monumente bisericești, reluându-și la București

vechea osteneală de la Iași, din Moldova și Bucovina. Stau mărturie mănăstirile: Curtea de Argeș,
Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Tigănești, Caldărușani, Sfântul Spiridon Nou,
Sfântul Gheorghe și însăși Catedrala patriarhală, și altele.

Patriarhul Iustin Moisescu a trecut la cele vesnice la data de 31 iulie 1986, in Bucuresti, iar
trupul neinsufletit a fost ingropat in catedrala patriarhala.

26
Pr. Dumitru Soare - "Contribuția Prea Fericitului Patriarh Iustin la dezvoltarea relațiilor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române",
în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4, p. 404-432
27
Preot Al. Armand Munteanu - "Bibliografia Prea Fericitului Părinte Patriarh Justin", în Mitropolia Olteniei, an. XXXII, 1980,nr. 3-6,
p. 389-401 (alte articole în același număr, p. 265-388)
 Prea fericitul parinte teoctist arapasu
( 1986 – 2007 )

Prea Fericitul Parinte Teoctist, pe numele de mirean, Toader

Arapasu, s-a nascut la 7 februarie 1915 in comuna Tocileni, judetul
Botosani, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai lui Dumitru Arapasu
si Marghioala.

A urmat școala primară din satul natal. A intrat de tânăr ca frate,

laSchitul Sihăstria Voronei (jud. Botoșani), aparținând de Mănăstirea
Vorona, aflată în apropierea ținuturilor natale în anul 1928. A urmat
vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț,
pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.

A fost tuns în monahism la 6 august 1935 la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), sub numele de

Teoctist. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei aprobă hirotonia monahului
Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica
Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistrița. În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din
București, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul Magna cum laude pentru lucrarea
susținută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu. În acest timp a
îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei București și diacon la Patriarhia Română.

La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la Centrul eparhial Iași. Este
hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către PS Valeriu MoglanBotoșăneanul, arhiereu-vicar al
Mitropoliei Moldovei. Este hirotesit arhimandrit în anul 1946. Între anii a studiat la Facultatea de Litere
și Filosofie din cadrul Universității din Iași. La Iași, activează în calitate de preot slujitor (1945), apoi
Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iași și Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.

La începutul anului 1947 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de

arhimandrit, din cauza poziției sale procomuniste. Decizia Sfântului Sinod este publicată în periodicul
oficial al Patriarhiei Române, revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947.
Raportul spune că Teoctist Arăpașu s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de
asemenea ca procomunist, care-și submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, prin
atacuri în presa cotidiană.

Autoritățile comuniste au organizat în paralel scoaterea lui Irineu Mihălcescu din scaunul de

mitropolit și înlocuirea sa cu Justinian Marina, fapt care a facilitat ascensiunea lui Teoctist Arăpașu.

În anul 1948 Justinian Marina avea să fie instalat în scaunul de Patriarh al României. În perioada
1948-1950, Arhimandritul Teoctist Arăpașu deține funcția de Vicar Administrativ al Arhiepiscopiei
Iașilor. La scurt timp după aceasta, la 28 februarie 1950, Arhimandritul Teoctist Arăpașu a fost ales de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian, în rangul de
episcop-vicar patriarhal, cu titlul de "Botoșăneanul". A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5
martie 1950, în Catedrala "Sfântul Spiridon-Nou" din București, de către Patriarhul Justinian,
mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.

În anii 1950-1954 Prea Sfințitul episcop-vicar patriarhal Teoctist a fost secretar al Sfântului
Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București și a condus diferite sectoare din cadrul
Administrației Patriarhale. În perioada 1954-1962, a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureștilor.

La 28 iulie 1962 a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în postul de episcop
al Episcopiei Aradului, iar la 16 septembrie 1962 a fost înscăunat episcop în Catedrala Nașterea Sf.
Ioan Botezătorul din Arad, unde a păstorit timp de 10 ani. În această calitate a avut sub jurisdicție
Vicariatul de la Gyula și două protopopiate din Banatul Sârbesc.

În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de
Episcop de Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea și i-a acordat rangul de Arhiepiscop.
Din cauza neacordării vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Ortodoxe
Române din Statele Unite ale Americii și Canada. De asemenea, în perioada decembrie 1969-
decembrie 1970, PS Teoctist a îndeplinit funcția de locțiitor de episcop al Oradiei.
 La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei,
fiind înscăunat la 25 februarie 1973 de către Patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din
Craiova. La 25 septembrie 1977 este ales în rangul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și
Sucevei, fiind înscăunat la 9 octombrie 1977 în Catedrala Mitropolitană din Iași. De asemenea, în
perioada iulie 1980-ianuarie 1982, îndeplinește și funcția de locțiitor de mitropolit al Ardealului .

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit
locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca
arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării,
Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului
Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai
Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.

În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al

Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a
scaunului rămas vacant.

În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și

economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a
condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în
Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea
Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei"
și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.

Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații

sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă
din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica
Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din
America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică,
Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.

A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic

al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea
ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene
din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință
panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la
Oxford (1993) etc.

Ca patriarh s-a remarcat prin sprijinul pe care l-a acordat teologiei românești. Nici chiar
în Grecia, țară aflată în afara lagărului comunist, Biserica Ortodoxă locală nu a putut tipări atâtea titluri
câte s-au tipărit în perioada păstoririi patriarhului Teoctist în România. De asemenea, a avut o
permanentă activitate pentru unitatea ortodoxă, ca și în domeniul ecumenismului. A obținut situarea
Bisericii Ortodoxe Române la un nivel mai înalt în relațiile cu celelalte culte decât în trecut. Deși a fost
nevoit să accepte demolarea a 27 de biserici ortodoxe monument-istoric în București, a ridicat în
schimb, în aceeași perioadă, peste 100 de biserici în țară. A făcut mari eforturi, mergând pe urmele
Patriarhului Justinian Marina, pentru a ocroti ortodocșii intrați "în vizorul" autorităților comuniste din
motive de credință. S-a folosit pentru aceasta și de stabilirea de relații prietenești cu acestea, ca și de
influența externă obținută.

A fost acuzat pentru obediența sa față de autoritățile comuniste, fapt care a culminat cu
aprobarea demolării a 26 de biserici istorice din București. A adresat numeroase telegrame de felicitare
dictatorului Nicolae Ceaușescu, căruia i-a făcut cadou vechi tipărituri și obiecte de patrimoniu.

După Revoluția din decembrie 1989 înțelegând contestațiile de ordin politic, în legătură cu

demolarea unor biserici în București de către regimul de dictatură, la ședința Sfântului Sinod din 10
ianuarie1990 Patriarhul Teoctist a cerut în scris retragerea din slujirea sa, în semn de pocăință. El s-a
refugiat apoi la Mănăstirea Sinaia. În ședința sa din 10 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a acceptat demisia Patriarhului Teoctist. Primind cereri din toată țara din partea
credincioșilor, a clerului de la parohii și mânăstiri, pentru revenirea Patriarhului, precum și a unor
scrisori din partea Patriarhilor Bisericilor Ortodoxe locale, Sfântul Sinod în ședința sa din aprilie a
hotărât chemarea Patriarhului la locul său prin revocarea deciziei de acceptare a demisiei patriarhului
Teoctist. Dând ascultare Sfântului Sinod, Patriarhul Teoctist și-a reluat slujirea sa pentru care a fost
ales în noiembrie 1986.

A reorganizat și promovat activitatea editorială bisericească. A publicat multe articole, predici,

cuvântări și studii care sunt cunoscute atât în țară, cât și în străinătate. Au fost retipărite, cu text
diortosit, și prefațate de către Prea Fericirea Sa toate cărțile de slujbă, precum și majoritatea manualelor
de studiu pentru învățământul teologic seminarial și universitar. A publicat monografiile: "Mitropolitul
Iacob Putneanul" (Mănăstirea Neamț, 1978), "Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioșilor
ortodocși români" și "Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc" (Iași, 1980).

A editat în transliterare: "Dumnezeiască Liturghie" a Mitropolitului Dosoftei (1679), Iași, 1980.

A tipărit ediția jubiliară din 1988 a "Bibliei de la București" (1688), și s-a îngrijit de tipărirea Bibliei,
ediție jubiliară a Sfântului Sinod (2002), redactată și adnotată de I.P.S. Bartolomeu Anania. A scris
prefața multor cărți și monografii ale unor mănăstiri și biserici din cadrul Patriarhiei Române.

Între anii a publicat peste 17 de volume de predici, cuvântări și meditații, cu titlul general "Pe treptele
slujirii creștine" și un volum cu titlul "Slujind Altarul străbun", care cuprind peste 7000 de pagini, cu
aproximativ 1500 titluri. A inițiat o bogată și fructuoasă activitate culturală și științifică, promovând
permanent acțiuni care au contribuit la creșterea prestigiului Bisericii. În timpul acestei perioade,
schimbul de reviste și cărți de specialitate cu cele similare din străinătate a sporit, organizându-se,
totodată, Simpozioane și Colocvii cu teme de actualitate și de interes pentru viața Bisericii.

Patriarhul Teoctist a primit numeroase distincții și premii de-a lungul îndelungatei sale activități
de ierarh. Dintre acestea amintim: Premiul Timotei Cipariu al Academiei Române pentru strădania de
reeditare a Bibliei de la București-1688 (11 iulie 1991); Membru de onoare al Academiei Române
(decembrie 1999); titlurile de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea (1995), al Universității
din București (1995), al Universității Dunărea de Jos din Galați (2000), al Universității Catolice din
Lublin-Polonia (2000), al Universității din Petroșani (2001), al Universității creștine "Dimitrie
Cantemir" din București (2003), al Universității "Ovidius" din Constanța (2004), al Universității
"Al.I.Cuza" din Iași (2005). A primit diferite distincții bisericești acordate de Patriarhiile Antiohiei,
Ierusalimului și Moscovei și de Bisericile Ortodoxe ale Greciei, Cehiei și Slovaciei și Finlandei.

La 21 mai 1999 i s-a conferit din partea Statului Român Ordinul "Steaua României" în grad de
Mare Cruce. PF Teoctist este Cetățean de Onoare al municipiilor Botoșani (1994), Galați și Brăila
(2000), Petroșani (2001), Hunedoara (2002) și Baia Mare (2003), precum și al comunei Vorona (2005).
La 17 septembrie 2003 i s-a conferit Diploma de Excelență a Fundației Dr. Wilhelm Fielderman pentru
"contribuția de excepție la dezvoltarea relațiilor de respect reciproc între români și evrei".

A obținut importante recunoașteri din partea majorității Bisericilor ortodoxe locale, ca și din
partea altor culte religioase. În perioada 7-9 mai 1999, la invitația Patriarhului Teoctist, s-a desfășurat
vizita istorică în România a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui Papă într-o țară
majoritar ortodoxă).
 A promovat învățământul religios după 1989, înființând noi seminarii teologice, școli medii de
cântăreți bisericești, de pregătire a asistenților sociali, băieți și fete, de restauratori de monumente
istorice și a organizat obținerea de burse în străinătate pentru studenții dornici de studiu. În
învățământul general de toate gradele și profilurile a fost introdus învățământul religios. Ca și
inițiativele de mai sus, împreună cu Sfântul Sinod a înființat eparhii noi, a reactivat mitropoliile și
episcopiile desființate de dictatura comunistă, a întreprins demersurile pentru canonizarea unor sfinți
români, a reorganizat Biserica Română de peste hotare prin organizarea unor noi episcopii și alegerea
unui număr corespunzător de ierarhi dintre tinerii teologi cu studii în țară și în străinătate și dintre cei
care s-au distins prin cunoașterea vieții bisericești și monahale.

Patriarhul Teoctist a murit intr-o zi de luni, la 30 iulie 2007, în urma unui stop cardiac, suferit ca
urmare a complicațiilor apărute după o operatie. Trupul sau a fost depus la Catedrala patriarhiei.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel Ciobotea

( 2007 – PREZENT )

Patriarhul Daniel, pe numele de mirean Dan Ilie

Ciobotea, (n. 22 iulie 1951, satul Dobrești, comuna
Bara, județul Timiș) este actualul Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române.

A fost ales ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,

de către Colegiul Electoral Bisericesc la data de 12
septembrie 2007, fiind înscăunat în această demnitate la 30
septembrie 2007.

Dan Ilie Ciobotea s-a născut la data de 22 iulie 1951, în

satul Dobrești din comuna Bara (județul Timiș), ca al treilea
copil în familia învățătorului Alexie și Stela Ciobotea. A
primit la botez numele de Dan-Ilie Ciobotea. Școala primară a
urmat-o în satul natal (1958-1962), Dobrești, iar gimnaziul în localitatea Lăpușnic (1962-1966), județul
Timiș. În anul 1966 începe cursurile liceale în orașul Buziaș, pe care le continuă (1967 – 1970) în
municipiul Lugoj, la Liceul "CoriolanBrediceanu"
 După absolvirea examenului de bacalaureat se înscrie ca student la Institutul Teologic
Universitar din Sibiu (1970-1974), unde obține Diploma de licență în teologie (Noul Testament). În
perioada anilor 1974-1976 frecventează cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din
București, Secția Sistematică, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; își continuă studiile în
străinătate: doi ani la Facultatea de Teologie Protestantă a Universității de Științe Umane din
Strasbourg (Franța) și doi ani la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau, Facultatea de
Teologie Catolică (Germania).

La data de 15 iunie 1979 își susține teza de doctorat la Facultatea de Teologie Protestantă din
Strasbourg, intitulată: "Réflexion et vie chrétiennes aujourd'hui. Essai sur le rapport entre la théologie
et la spiritualité". Teza a fost pregătită sub îndrumarea a doi reputați profesori francezi: Gerard
Ziegwald și André Benoit și a primit calificativul maxim. Devine astfel doctor în teologie al
Universității din Strasbourg. O formă lărgită a acestei teze a fost pregătită sub îndrumarea mentorului
său, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae și a fost susținută la 31 octombrie 1980 la Institutul Teologic
Universitar din București sub următorul titlu: "Teologie și spiritualitate creștină. Raportul dintre ele și
situația actuală." În urma examenului oral și a susținerii tezei, drd. Dan-Ilie Ciobotea a fost declarat
Doctor în teologie ortodoxă, de asemenea, cu calificativul maxim.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae a spus cu acest prilej: "Examenul tezei a dovedit Comisiei de
examinare că are în fața sa un candidat bine pregătit, bine informat și mai ales pătruns de dorința și
râvna de a trăi o viață teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie,
oameni care să trăiască în învățătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este:
să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de azi, dar să rămână și preot
adevărat. Cu o preoțime fără cultură teologică și fără trăirea demnității și misiunii sublime a preoției se
va ajunge la îndepărtarea poporului credincios de Biserică."

Din anul 1980 a activat ca lector la Institul Ecumenic de la Bossey – Elveția (în perioada 1986-
1988 fiind și director adjunct), fiind și profesor asociat la Geneva și Fribourg (Elveția). A participat la
numeroase întruniri pentru promovarea ecumenismului peste hotare: al treilea Congres ortodox al
Europei Occidentale de la Amiens, lângă Paris (1977), Colocviul despre Filioque de
la KlingenthalFranța (1978 și 1979), Conferința studenților creștini de la Wellesley - S.U.A. (1979) și
la Conferința ecumenică de la Cambridge Boston, S.U.A. (1979), ambele cu tema “Credința, știința,
viitorul", Reuniunea ecumenică asupra spiritualității creștine de azi de la mănăstirea Valamo -
Finlanda (1981), Reuniunea ecumenică "Isus Hristos – Viața lumii" de
la Niederaltaich - Germania (1982); Reuniunea ecumenică asupra rugăciunii pentru unitatea creștinilor
de la Veneția (1982), a VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de
la Vancouver (1983) etc.

La 6 august 1987 intră în viața monahală la Mănăstirea Sihăstria cu numele Daniel, avându-l ca
naș de călugărie pe arhimandritul Cleopa Ilie. Cu această ocazie, a fost hirotonit ieromonah. Ulterior în
octombrie 1988 este hirotesit protosinghel. În perioada 1 septembrie 1988-1 martie 1990, este consilier
patriarhal, Director al Sectorului Teologie Contemporană și Dialog Ecumenic. În paralel, deține funcția
de Conferențiar la Catedra de Misiune Creștină a Institutului Teologic Universitar din București.

În ianuarie 1990, PC Protosinghel Daniel Ciobotea a fost președintele Grupului de Reflecție

pentru Înnoirea Bisericii, grup din care făceau parte Arhimandritul Bartolomeu Anania, Pr. Prof.
Dr. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Pr. Constantin Voicescu, ieromonahul Iustin
Marchiș, dar și câțiva trăiriști mireni: Sorin Dumitrescu, Horia Bernea și Teodor Baconsky etc. Acest
grup a avut un rol foarte bun pentru că, în timp ce ierarhii își temeau cârjele și scaunele, a reintrodus,
cu concursul ministrului învățământului, religia în școli. Dar acest grup viza mai ales o înnoire a
ierarhiei, căci acesta era problema la ordinea zilei. El s-a dizolvat, pentru că un membru al său a ajuns
Mitropolit, altul vicar…

La 1 martie 1990, PC Protosinghel Dr. Daniel Ciobotea este ales, la propunerea IPS
Mitropolit Nicolae Corneanu, în rangul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, cu titlul
“Lugojanul", fiind hirotonit întru arhiereu în Catedrala Ortodoxă din Timișoara la 4 martie 1990.

La 7 iunie 1990 este ales, iar la 1 iulie 1990 este înscăunat ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al
Moldovei și Bucovinei.

Din anul 1992 este Profesor de Teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru
Stăniloae" din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași.

Participă, în continuare, la o serie de întruniri ecumenice peste hotare: de pildă, a condus

delegația Bisericii Ortodoxe Române la a VII-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
de la Canberra (1992). Deține numeroase funcții pe plan bisericesc și ecumenic: Reprezentant al
Comisiei Sinodale Naționale pentru Educația Religioasă (București); Președinte al Comisiei Teologice
și Liturgice a Sf. Sinod al BOR (fostă comisie pentru învățământ); Membru fondator și membru de
onoare al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (București); Membru al Comitetului Executiv și
Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Geneva, 1991-1998); Membru al Prezidiului și
Comitetului Central al Conferinței Bisericilor Europene (din 1990); Vicepreședinte al celei de-a II-a
Adunări Generale a Conferinței Bisericilor Europene (Graz, 1997).

ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, este și fondatorul a numeroase instituții dintre
care amintim: Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iași, Seminarele Teologice
Ortodoxe de la Mănăstirea Agapia, Botoșani, Dorohoi, Iași și Piatra Neamț, Academia Laică "Sf. Ioan
de la Neamț", Mănăstirea Neamț, Centrul Cultural-Pastoral "Sf. Daniil Sihastru"-Durău, Institutul
Ecumenic "Sf. Nicolae"-Iași, Centrul de Conservare și Restaurare a Patrimoniului Religios
"Resurrectio", Centrul de educație și informare medicală Providența II - 2002, Institutul social-caritativ
Diaconia - 2003, și altele.
De asemenea, pe plan social-caritativ, Mitropolitul Daniel a înființat o serie de instituții sociale,
amintind: Asociația creștină Pelerinul (Iași, 1996); Cabinetul stomatologic St. Pantelimon (Iași, 1993);
Asociația Medicilor și Farmaciștilor Ortodocși din România (Iași, 1993); Departamentul socio-caritativ
Diaconia (Iași, 1994); Cantine pentru săraci la Iași, Pașcani, Dorohoi, Hârlău (1993-1995); Dispensar
policlinic "Sf. Ap. Petru și Pavel" (1998); Centrul de diagnostic și tratament Providența (2000);
Fundația Solidaritate și Speranță (2002); Centrul de educație și informare medicală Providența II
(2002); Institutul social-caritativ Diaconia (2003).
ÎPS Mitropolit Daniel este și fondator de publicații religioase. Amintim aici "Vestitorul
Ortodoxiei" -periodic de informație bisericească, teologie și spiritualitate al Patriarhiei Române,
"Candela Moldovei" -buletinul oficial al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și "Teologie și Viață,
Revistă de gândire și spiritualitate (fosta revistă "Mitropolia Moldovei și Sucevei"). ÎPS Daniel a
organizat, de asemenea, numeroase simpozioane, colocvii, congrese naționale și internaționale, și
organizează permanent programe culturale, educative și filantropice. La inițiativa IPS Daniel, a fost
înființat postul de Radio Trinitas al Mitropoliei Moldovei (1998), care a devenit repede cel mai bun
radio ortodox din țară.
ÎPS Daniel i se datorează și aducerea moaștelor unor sfinți și a unor relicve sfinte la Iași și în
eparhiile sufragane ale Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum fragmentul din lemnul Sfintei Cruci
care se păstrează la Mănăstirea "Xiropotamu" din Muntele Athos-Grecia (1992), moaștele Sfântului
Apostol Andrei de la Patras-Grecia (1996), moaștele Sf. Gheorghe de la Livadia-Grecia (2000), Brâul
Maicii Domnului de la Volos-Grecia (2001), moaștele Sf. Ioan Casian de la Marsilia-Franța (2002),
moaștele Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir de la Tesalonic-Grecia (2003), fragment din lemnul Sfintei
Cruci ce se păstrează la Mănăstirea Panaghia Soumela, Veria-Grecia (2004) sau fragment din moaștele
Sfântului Apostol Pavel de la mănăstirea Panaghia Soumela, Veria-Grecia (2005).
De-a lungul timpului a primit numeroase distincții și titluri, dintre care amintim:
Premiul Emanuel Heufeder (Germania, 1998); Medalia Comemorativă "150 de ani de la nașterea
lui Mihai Eminescu" și Ordinul "Serviciul Credincios" în rang de Mare Cruce acordat de către
Președinția României (2000); Membru titular al Academiei Internaționale de Științe Religioase de
la Bruxelles (2000); Premiul ecumenic al Institutului Sf. Nicolae din Bari (Italia, 2002); Premiul Pro
Humanitate acordat la Berlin, în 2002, de Fundația Europeană pentru Cultură Pro Europa (din Freiburg
im Breisgau); Senator de onoare al Universității Dunărea de Jos (Galați, 2003).
De asemenea deține titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor institute academice din țară și
străinătate: Universitatea Catolică Sacred Heart, Fairfield, Connecticut - S.U.A. (2003); Universitatea
de Arte "George Enescu" din Iași (2006). De asemenea, este cetățean de onoare al municipiului
Botoșani (2003).
Prea Fericirea Sa a participat la peste 200 de simpozioane, congrese și conferințe teologice
internaționale, aducând contribuții importante în rezolvarea problemelor dezbatute în cadrul acestor
întruniri.
În ceea ce privește activitatea știintifică și publicistică a Prea Fericitului Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că a publicat peste 500 de studii, articole, cuvântări și prefețe
în limba română, peste 100 de studii și articole în limbile franceză, engleză și germană în reviste și
volume colective din străinătate. Patriarhul Daniel este și autorul unor cărți teologice de o importanță
deosebită.
La data de 30 septembrie 2007, Președintele României i-a conferit Ordinul Național "Steaua
României" în grad de Mare Cruce, ca o încununare a tuturor contribuțiilor sale.
În anul 2007 a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române.

.
 Bibliografie

1. Nestor Vornicescu-Severineanul, Incercari, posibilitati si propuneri in vederea

infiintarii patriarhatului inainte de 1925, in B.O.R., XCIII , nr. 11-12, 1975
2. Gheorghe Vasilescu - Patriarhul Miron Cristea - Un luptător pentru unitatea
neamului. in Glasul Bisericii, revista oficiala a Sfintei Mitropolii a Munteniei și
Dobrogei, anul LIV, nr. 5-8, mai-august 1998
3. Romulus Cândea , Patriarhul Miron Cristea, in Candela, an. XXXVI, nr 3-7, 1925

4. Ion Rusu Abrudeanu ,Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron
Cristea. Omul și faptele, București, 1959
5. Pr. Dr. Claudiu Cotan, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane 1600-2000, editura
Vasiliana ’98, Iasi, 2009
6. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti si a vietii religiose a romanilor, editura
Junimea, Iasi, 2001
7. Gheorghe Vasilescu, Nicodim, al doilea Patriarh al Romaniei, Magazin istoric nr.

5, 1998
8. 30 de ani de stradanii in slujba Bisericii lui Hristos, in B.O.R., anul LXXII, nr. 10,
octombrie 1954, Bucuresti
9. Ioan Vasile Leb, Biserica si implicare – studii privind istoria Bisericii Ortodoxe
Romane, editura Limes, Cluj-Napoca, 2000
10. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu - "La 70 de ani de viață ai Prea Fericitului Patriarh
Iustin", în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4
11. Pr. Prof. Dr. Ioan Durau, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, in Memoria –
revista gandirii arestate
12. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Justinian Marina – un apostol al Bisericii si al
neamului romanesc, in Almanah Bisericesc 2001
13. Pr. Prof. Dumitru Radu - "Prea Fericitul Patriarh Iustin în teologia românească",
în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 3-4
14. Pr. Scarlat Porcescu - "Coordonate ale arhipăstoriei Prea Fericitului Patriarh
Iustin în scaunul Mitropoliei Moldovei și Sucevei", în BOR, an. XCVIII, 1980, nr.
3-4
15. Pr. Dumitru Soare - "Contribuția Prea Fericitului Patriarh Iustin la dezvoltarea
relațiilor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române", în BOR, an. XCVIII, 1980,
nr. 3-4
16. Preot Al. Armand Munteanu - "Bibliografia Prea Fericitului Părinte Patriarh
Justin", în Mitropolia Olteniei, an. XXXII, 1980,nr. 3-6
17. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericiin Ortodoxe Romane,- compendiu,
editura Andreiana, Sibiu, 2007
18. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor Romani, editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 1996