Sunteți pe pagina 1din 253

Cristian Petru Bălan

MONOGRAFIA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI


(MELEAGUL VISELOR CE TREBUIE ÎMPLINITE)

1
Coperta: tehnoredactor Cristian Bălan şi prof. Cristian Petru Bălan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


BĂLAN, CRISTIAN PETRU
Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni /
Cristian Petru Bălan – Ploieşti : Premier, 2007
Bibliogr.
Index.
ISBN 978-973-740-062-8

908(498 Boldeşti-Scăieni)

© Cristian Petru Bălan

ISBN 978-973-740-062-8

2
Cristian Petru Bălan

MONOGRAFIA
ORAŞULUI
BOLDEŞTI-SCĂIENI
(MELEAGUL VISELOR CE TREBUIE ÎMPLINITE)

Ediţia I

Editura Premier
Ploieşti -2007
3
Cetăţenilor din oraşul Boldeşti-Scăieni,
precum şi şoţiei mele, Dorina Bălan,
împreună cu fetele noastre, Codrina şi Ozana.

4
De sub pulpana lui Sevastos*)
(prefaţă)
Monografia lucrată cu atâta sârg şi drag de dl. prof. Cristian Petru Bălan răspunde
unei doleanţe din cele mai acute, în peisajul accidentat al moralului românesc: constituirea
sau consolidarea mândriei naţionale şi în special (sau prin) a celei locale, regionale.
Absenţa orgoliului şi a sentimentului apartenenţei la o tradiţie şi la o vatră,
conjugată cu niscaiva caracteristici păgubaşe, de felul consumismului exacerbat, al exodului
spre toate azimuturile, în vederea unui profit material, au făcut ca realizarea unui ,,cărţi de
identitate” a unei localităţi să fie o îndatorire şi un ferment. În Prahova, astfel de monografii
de lucru, care tind spre exhaustivitate, s-au realizat şi se vor realiza. Unele sunt lacunare,
altele sunt depăşite; perspectiva este tulbure, de multe ori: un amestec de lirism apătos, un
ton evocator şi nostalgic desuet, un provincialism şi un ,,propagandism” incongruente cu
ţinuta ştiinţifică exicibilă unor astfel de lucrări. Din mulţimea de monografii consacrate
comunelor, satelor sau oraşelor din Prahova, reţin ca meritorii, literar şi ştiinţific vorbind, pe
aceea consacrată comunei Şirna, semnată de prof. Ion Dumitru şi monografia de faţă a d-lui
prof. Cristian Petru Bălan.
Nu întâmplător, ambii realizatori sunt şi... literatori. Ion Dumitru este poet şi autor
de aforisme, Cristian Petru Bălan este un nume ratificat de critica literară, la capitolul proză
şi dramaturgie. S-ar putea spune că, după marea monografie a lui M. Sevastos, din 1937,
consacrată Ploieştiului, lucrarea totalizatoare de unghiuri de vedere asupra Boldeşti-
Scăieniului să fie ,,de departe” purtătoarea unei peceţi stilistice greu confundabile. Ba, putem
să spunem cu îndreptăţire că scriitorul Cristian Petru Bălan îşi limitează atributele
personalităţii stilistice, asumându-şi postura mai modestă ca răsfăţ auctorial a unei hărnicii
arhivistice, de scotocire şi dezhumare de documente, de cercetare a memoriei orale sau
scrise, de investigare aproape detectivistică a semanticii toponimului Scăieni.
Am avut bucuria şi onoarea să cunosc şi autorul, şi omul: coerenţa este deplină,
surpriza este exclusă. Modestia, francheţea, cultura, interesul naţional şi al celui local,
dorinţa de a contribui cu o nuanţă şi o câtime la binele material şi la spirul cunoaşterii, măcar
în zona în care a trăit atâta timp, îl caracterizează şi îl impune.
Cartea se încadrează în tiparul obişnuit al unei monografii de localitate: istoria,
topografia, tradiţiile, etnicul, lingvistica, folclorul, învăţământul, starea sanitară, cultura,
divertismentul, figuri importante din varii domenii, toate acestea şi multe altele sunt avute în
vedere. Aici, autorul nu se distinge net de alţi realizatori; turnura stilistică, însă, ca şi interesul
pentru nişte realităţi absolut neglijate (capitolul privind deţinuţii politici şi lupta anticomunistă
are un puternic impact emoţional), mută lucrarea în sfera literaturii sui-generis, în care
documentul, cifrele, mărturiile capătă o pregnanţă neverosimile.
Cristian Petru Bălan poate trece cu perfectă legitimitate monografia aceasta în
catagrafia scrierilor literare proprii, la capitolul ,,pregnanţa literară a documentului” sau
,,monografii literare”, de felul celei a lui Sevastos.
Prof. drd. Nicolae Boaru
Directorul Bibliotecii Judeţene „N. Iorga”, Ploieşti

_________________________
*) Scriitorul Mihai Sevastos (1892-1967) este autorul celei mai bune monografii apărute în România – „Monografia
oraşului Ploieşti”.

5
6
Cuvânt înainte

MOTTO:
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
e-un leac sau o otravă;
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
………………………………….

Dar nu uita!... Fii credincios


cu grijă şi cu teamă,
să laşi în urmă, luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios,
odată vei da seamă!
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ (1913-1960)

Poate că cititorii acestei prefeţe se vor mira că o lucrare monografică a unei


localităţi începe cu un motto religios, ales din versurile scrise de unul din cei mai mari
sfinţi români, Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui moaşte (trupul întreg, găsit perfect,
nealterat, ca şi când ar dormi) se află depus într-o raclă de sticlă, în mănăstirea cea
mare a Sf. Gheorghe Hozevitul din Ţara Sfântă nu de mult vizitată de mine. Dar acest
sfânt, care era şi un strălucit poet creştin, ne îndeamnă clar să lăsăm în urmă cuvinte
scrise care să creeze “un drum deschis” şi să-i lumineze, prin însemnările ce le facem
acum şi prin adevărul lor, pe cei de mâine, care, cu siguranţă, le vor citi cu interes după
dispariţia noastră. Îndemnul sfântului Iacob Hozevitul este valabil pentru orice fel de
scriere, mai ales pentru cele cu caracter istorico-documentar. Ideea versurilor citate este
că totdeauna, pentru ceea ce spunem în scris sau verbal, vom da odată socoteală în
faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa oamenilor.
Orice monografie a unei localităţi este, oarecum, asemănătoare cu biografia unei
persoane, căci şi una şi alta trebuie să înceapă cu felul cum a apărut pe lume acea
persoană fizică şi acea localitate, apoi să continue cu descrierea evoluţiei lor în timp şi
spaţiu, ducând amănuntele prezentării până la actualizări de ultima oră. Comparaţia
dintre viaţa unei persoane şi viaţa unei aşezări umane nu merge, totuşi, decât până la o
anumită limită, deoarece comunitatea umană este mult mai complexă şi are o existenţă
cu mult mai lungă decât viaţa unui singur om, descrierea monografică necesitând o
multitudine de date istorice, geografice, sociale, politice, economice, cultural-artistice,
date statistice şi evaluări judicios estimate despre evoluţia localităţii în viitor, toate
informaţiile trebuind, în general, bazate pe studii şi cercetări arhivistice minuţioase, pe
documentaţii solide şi sigure la faţa locului, niciuna din ele uşor de făcut. Desigur, nu
dorim ca aceste remarci să pară cumva un preambul facil la lucrarea de faţa şi nici să
pară un fel de scuză ieftină pentru provizoratul ei, deoarece întreaga redactare din
paginile ce urmează nu s-a făcut în ţară, la locul vizat; nu s-a scris cu o multitudine de
documente originale adunate pe o masă, cum ar fi fost necesar, ci ea s-a redactat

7
departe de fruntariile patriei noastre, undeva în America. Iar acolo ne lipseau o mulţime
de informaţii precise şi elemente fundamentale, necesare unei masive monografii, cum,
de obicei, se obişnuieşte în asemenea lucrări extrem de pretenţioase. De aceea, cu greu
am cutezat să o intitulez monografie, căci mai de grabă i-aş fi zis minimonografie, care,
la urma urmelor, este, de fapt, o schiţă monografică a unei localităţi. În fond, monografia
unei comunităţi urbane trebuie să devină istoria completă a acelei aşezări, detaliile ei
alcătuind o filă din istoria naţională, iar lucrarea de faţă s-ar vrea o mică enciclopedie a
localităţii Boldeşti-Scăieni.
Nu încape îndoiala că, dată fiind importanţa economică specială a oraşul
prahovean Boldeşti-Scăieni*), el a meritat dintotdeauna o descriere amplă, exhaustivă,
în genul celei alcătuită între 1934-1937 de scriitorul Mihail Sevastos (1892-1967) pentru
municipiul Ploieşti, monografia ploieşteană fiind o lucrare de referinţă excepţională, de
cca 900 de pagini, unanim apreciată. De aceea a şi fost reeditată în anul 2001. Nici nu
cred că putem fi chiar aşa de optimişti şi de naivi încât să credem că, în viitorul apropiat,
oraşul Boldeşti-Scăieni va beneficia de o monografie atât de complexă şi similară cu cea
a lui Sevastos, dar, oricum, un studiu cât de cât acceptabil ar fi trebuit să apară încă mai
demult, ţinând cont de faptul că existau deja unele premise şi date culese cu o
asemenea nobilă intenţie. Câteva din aceste date - să sperăm că nu cele mai importante
- au fost deja pierdute sau au dispărut definitiv, odată cu persoanele care le deţineau.
Până la apariţia, în viitorul incert, a acelei lucrări mult aşteptate, din cauză că am
văzut că nimeni nu se apleacă să scrie aşa ceva, mi-am întrerupt, pentru o vreme,
scrierile mele epice, lirice sau dramatice şi am decis să elaborez singur lucrarea
monografică de faţă, care, în baza libertăţii de expresie şi fără să aibă un caracter strict
oficial, se doreşte a fi, nădăjduim, un ajutor orientativ imediat şi clar pentru cei interesaţi
să cunoască aspectele generale ale acestei frumoase şi bogate aşezări de pe valea
Teleajenului. În acest scop, în afară de documentaţia personală culeasă de mine şi de
bibliografia menţionată la sfârşitul lucrării, am folosit câteva informaţii destul de
valoroase şi pertinente, primite din afară. Dar, dat fiind faptul că, de la distanţa unde s-a
elaborat monografia (din Statele Unite), nu toate datele au putut fi riguros verificate, s-a
ivit posibilitatea inevitabilă să existe şi o anumită marjă de relativităţi şi de aproximări
subiective a celor consemnate în scris. Nu formulăm aici o superficială disculpă, dar
este, credem, necesar să subliniem acest lucru, spre a motiva anumite omisiuni
neintenţionate, spre a nu mai vorbi şi de alte realităţi nesigure şi de nume, mai mult sau
mai puţin importante, care, spre regretul autorului, nici ele nu au putut fi deloc amintite.
Pentru un atare inconvenient, ne cerem scuzele de rigoare, cu speranţa ca eventualele
erori din această carte să fie corectate în ediţiile viitoare.
De asemenea, caracterul aleatoriu, cu note de uşor excurs nostalgic, didacticist
şi oarecum sentimental-evocatorii s-a putut, probabil, şi el strecura, ca stil, printre
paginile acestei cărţi care sunt convins că nu ar fi putut apărea fără unele contribuţii cu
importante informaţii utile venite din afară. Din totalitatea lor, am ales pe cele care, până
la proba contrarie, ni s-au părut cele mai credibile. În acest sens, autorul mulţumeşte cu
multă căldură tuturor celor care ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, oferindu-ne aceste
comunicări esenţiale.

8
Astfel, capitolele care dezvoltă datele despre Fabrica de mucava din Scăieni, dar
şi despre schela Boldeşti şi Fabrica de geamuri Scăieni, s-au bazat pe informaţiile
valoroase primite prin poştă de la domnul prof. ing. Gheorghe Genel Costache, fost
director al Întreprinderii de mucava Scăieni, căruia îi suntem foarte recunoscător.
Aceleaşi sincere mulţumiri le adresăm următoarelor persoane, la fel de amabile, care au
răspuns cu multă promptitudine solicitărilor noastre, oferindu-ne bogate note
referenţiale, cu valenţe istorico-documentare: d-lui primar al oraşului, prof. Ion Dumitru,
d-rei înv. Georgeta Suditu, studentei Camelia Voinea, doamnei bibliotecare Genuţa Ilie,
de la Biblioteca afiliată Casei de cultură orăşeneşti, doamnei ing. Constanţa Tănase,
fosta directoare a Grupului Şcolar Industrial Boldeşti-Scăieni, domnişoarei Gina Radu,
doamnei ing. Violeta Cazacu, preoţilor Simion Gigore, Octavian Pârvu, Gheorghe Petre,
domnului Ştefan Ionescu, cantor la Biserica “Sfânta Maria”, domnului col. Petre Răduţă,
de la Poliţia comunitară orăşenească, domnului arhitect Nicolae Moianu, domnului
Ciungradi Silviu, fost primar al oraşului, domnului Cornel Filostache, fost director al
Clubului Boldeşti, domnului prof. Silvestru Diaconescu, domnului prof. Valeriu
Teodorescu, domnului înv. Emil Popescu şi d-lui ing. Toma Călinescu care ne-a pus la
dispoziţie unele materiale bibliografice şi fotografii originale. Nu în cele din urmă, îi aduc
sincere mulţumiri d-lui Valeriu Darie, pentru că, la fotografiile mele personale, mi-a
adăugat şi din fotografii sale, deosebit de reuşite. Toţi cei solicitaţi să ne ofere informaţii
sunt cetăţeni remarcabili şi pe deplin onorabili ai oraşului Boldeşti-Scăieni.
În lucrare am folosit şi citate din unele articole jurnalistice publicate de mine în
Statele Unite, Canada, Germania, Australia sau în România. O menţiune specială i se
cuvine şi editurii “Premier” din Ploieşti care s-a achitat cu rapiditate de imprimarea şi
editarea cărţii de faţă în condiţii grafice deosebite.
În pofida caracterului oarecum succint - şi poate subiectiv - al monografiei de
faţă, ne exprimăm totuşi încrederea că cititorii vor primi cu interes această lucrare de
necesar început istoriografic pentru localitatea în discuţie.

Chicago / Glen Ellyn, SUA, 1 ian. 2007

Prof. Cristian Petru Bălan


Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe
(cristianbalan1@yahoo.com)

_____________________________________________________________

*) Scrierea numelui acestei localităţi sub forma “Boldeşti-Scăeni”, grafie tot mai uzitată
oficial în ultimii ani, este completamente greşită, deoarece scriind “Scăieni”, fără “i”, se încalcă în
mod grosolan şi abuziv normele elementare ortografice şi ortoepice, în vigoare, ale limbii române
moderne (conform noului Dicţionar DOOM al Academiei Române, ed. Univers Enciclopedic, Buc.,
2005), iar acest “i”, omis inconştient în varianta mai recent folosită, se aude perfect în pronunţare.
Forma grafică arhaică (Scăeni) se folosea acum 100 de ani, fără “i”, după cum se scria chiar şi
numele oraşului... “Ploeşti”. Dar nu este deloc cazul să revenim la formele grafice vechi, de acum
un secol şi mai bine, care, în prezent, sunt ieşite definitiv din uz. Astăzi scriem şi pronunţăm

9
“Ploieşti” şi “Scăieni”, cu “i”, deoarece limba română este o limbă fonetică, deoarece ambele
substantive proprii sunt supuse, în grafiere, aceloraşi reguli bine stabilite ale limbii române
moderne. Vedeţi explicaţii în plus şi la capitolul al III-lea din acest studiu, unde se explică detaliat
şi originea numelui “Boldeşti-Scăieni”.

10
CAPITOLUL I.
Istoricul localităţii: primele menţionări documentare

Prin anii 1976-1977 eram foarte des vizitat acasă la Scăieni de domnul Vasile
Georgescu, un profesor în vârstă, mărunţel de stat, foarte simpatic şi vorbăreţ, pasionat
de colecţionarea de documente vechi rare. Totdeauna venea însoţit de o servietă plină
doldora de cărţi şi de reviste istorice sau de zapisuri originale sau în copii. Într-o zi, văd
că scoate din servietă o fotocopie pe care mi-o arată zâmbind. “Domnule Bălan, ştii ce
este aceasta?” şi îmi dădu fotografia în mână. Era poza unui document scris cu litere
vechi chirilice. I-am mărturisit sincer că nu ştiu ce este. “Ei bine, domnule Bălan, acesta
este copia după cel mai vechi document găsit că pomeneşte despre existenţa localităţii
dumitale. Cunoşti alfabetul chirilic?” I-am răspuns că îl cunosc. “Atunci uite că aici scrie
şi data de 15 ianuarie 1591 (7099) Mihai Viteazul întăreşte lui Ion Logofătul şi fraţilor lui
cumpărăturile făcute la Scăieni “din dealul cu vii, pomet, păduri şi altele”; iar la 14 aprilie
1591 iată o nouă semnătură pusă pe un act de vânzare de ocini, provenit din cancelaria
domnului Mihnea Turcitul, aflat în fruntea Ţării Româneşti între anii 1577-1583; 1585-
1891 (cel care, pentru a deveni domn în locul lui Petru Cercel, a plătit cu mult aur Poarta
Otomană, jefuind ţara şi trecând la mahomedanism, deşi, în cele din urmă turcii tot l-au
mazilit)... În documentul semnat de Mihnea Turcitul este numele unui localnic, Calivit,
din Scoiani, sud Saac, care nu poate fi altceva decât numele vechi al Scăieniului, aflat
pe atunci în judeţul dispărut Saac, cu capitala la Bucov; iar “bukov”, pe slavoneşte,
înseamnă “fag”, deci Scăienii se afla lângă satul dintre fagi...”. Profesorul, muzeograful şi
arheologul ploieştean Octavian Onea (n. 11.02.1944 la Iaşi), în cartea sa „Comentarii şi
contribuţii la Dicţionar(ul) istoric al judeţului Prahova”, editura Pygmalion, Ploieşti, 2006,
p.222, scrie următoarea explicaţie extrem de interesantă: „Săcuieni, târg, vamă
[=Scăieni; din Săcuiani, apoi Scăuiani şi, prin absorbţie, Scăiani. Primul care a pus
semnul egalităţii între Săcueni şi Scăieni a fost generalul Fr. Guillaume de Bauer,
Mémoires historique et géographiques sur la Valachie, Frankfort et Leipsing, 1778, p.
129: „Schajeni ou Secujeni”; apud Ion Jercan, Cetatea Teleajenului la Homorâciu,
Ploeşti, 2005, p.98] ”.
Afirmaţia regretatului profesor Georgescu, specialist în istorie, confirma perfect
ceea ce menţiona, încă din 1902, “Marele Dicţionar Geografic al României” (1898-1902),
scos în cinci volume de Grigore G. Tocilescu, G.I. Lahovari şi generalul C. I. Brătianu,
unde autorii spuneau că această localitate este, într-adevăr, una dintre cele mai vechi
comune din judeţul Prahova. I-am replicat domnului Georgescu că s-ar putea să existe
şi alte documente, chiar cu mult mai vechi, despre Scăieni (spuneam aceasta gândindu-
mă la un document săsesc ce pomenea de Scăieni încă de prin 1543-44, dar nu eram
sigur de el). “S-ar putea, desigur; de asta sunt convins, dar deocamdată nu s-au găsit.
Trebuie continuate cercetările. Avem nevoie de cercetători pasionaţi”, mi-a răspuns el.
Şi a existat un astfel de cercetător, venit la Ploieşti, tocmai din inima Basarabiei, din
Chişinău. Este vorba de domnul profesor Mihai Apostol (n. 28 X 1929), om de o
cuceritoare carismă şi modestie. Am avut fericirea să descopăr o parte din minunatele
studii ale acestui laborios şi foarte talentat profesor - acum devenit ploieştean - un

11
distins cărturar şi mare cunoscător al culturii prahovene, autorul, unanim apreciat, al
multor studii valoroase, fundamentale, printre care şi un masiv dicţionar istoric care va
rămâne pentru posteritate o adevărată comoară şi capodoperă a genului. Din eforturile
dumnealui a ieşit acest excepţional “Dicţionar istoric al judeţului Prahova”, de 620 de
pagini, publicat în 2004 de laboriosul şi foarte talentatul profesor.
Ulterior, în vara anului 2006, l-am vizitat la locuinţa sa din Ploieşti, unde, din
dicţionarul oferit, aveam să aflu că fotocopia prezentată mie de profesorul Vasile
Georgescu nu era singura care vorbea despre Scăieni, deoarece patru ani mai târziu,
după menţiunea din primul document, şi anume la 20 august 1585, acelaşi Mihnea
Turcitul dădea drept de câştig de cauză pentru nişte moşii, “din Scăiani” (numele arhaic
al aşezării), în urma unei judecăţi, unui oarecare Ioan, nepotul preotului Căciulat (şi
acesta, probabil, tot din Scăieni). Profesorul Mihai Apostol a înşirat apoi, în dicţionarul
său, şi alte câteva documente importante pe care domnia sa le-a găsit prin diferite
publicaţii ale Academiei Române sau în varii surse, urmărind, cu extrema lui
perseverenţă şi acurateţe, numele localităţii Scăieni/Scăiani în fiecare vraf prăfuit.
Iată-le aici, pe rând, alături de alte informaţii din acelaşi dicţionar...
Vom începe cu două noi acte, semnate tot de ticălosul domn trădător Mircea,
primul - întocmit între lunile ianuarie 1590 şi mai 1591 - prin care consfinţea individului
Pătul (probabil Pătrul, scris greşit) din Târgşor o ocină, Scăuianii lui Calivit, acelaşi
scăienar din primul document. Al doilea act este semnat de Mircea Turcitul, la data de
15 ianuarie 1591, şi este o ratificare de terenuri în favoarea logofătului Ion din Târgşor,
mai exact - “un vad de moară în apa Teleajenului şi un loc de casă la Scăiani”; apoi
ocine şi vii la Rogozeşti, lângă Târgşor şi Scăiani; de asemenea, alte moşii în Spatnic şi
Scăiani, vândute din cauza foametei sau de “năpaste pentru o dajde la bir”, cum zice
acel zapis. Se pare că numitul logofăt “Ion din Târgşor” avea mare trecere pe lângă
domnitorii munteni, fiindcă, în mod foarte ciudat, nu ştim cum a făcut el şi cum s-a
învârtit că, pentru a fi şi mai sigur de perenitatea moşiilor dobândite, şi-a mai întărit
zapisul de moştenitor definitiv şi cu iscăliturile domnitorilor Mihai Viteazul (la 4 iulie 1598)
şi a lui Nicolae Pătraşcu (la 11 iunie 1600).
Menţionez că profesorul Apostol a găsit aceste documente, după îndelungi
cercetări, în colecţia de “Documente privind Istoria României”, (DIR, secţiunea B, Ţara
Românească, sec. al XVI-lea, vol. V, pp. 18, 422; vol. VI, pp. 3, 32 şi 380, Editura
Academiei Române, Buc., 1950-1960), adăugând observaţia: “Documentele sunt
semnificative pentru ilustrarea acţiunilor de acaparare a terenurilor ţăranilor moşneni de
către profitori, care căutau să beneficieze de pe urma greutăţilor prin care treceau
aceştia uneori” (Dicţionarul istoric al judeţului Prahova, pag. 51.) Conform scriptelor,
primii profitori, apar a fi egumenii unor mânăstiri. Continuând cu aceeaşi râvnă răscolirea
documentelor vechi, profesorul găseşte, în volumele cu titlul în limba latină “Documenta
Romaniae Historica” (B. Ţara Românească, 11 vol., pp. 143-144, Ed. Acad. Rom., Buc.,
1965-1988), un alt exemplar, din 28 dec. 1594-1599, ce constituie zapisul de vânzare al
unui pogon de loc şi jumătate de stânjen de ocină, tot la Scăiani, de către un anume
Constandin către Nenciul călugărul. La 22 mai 1610, voievodul Radu Şerban confirmă
unui Neagu din Târgşor, ocina de la Găgeni, cumpărată cam odată cu nişte terenuri din
Scăiani şi Călugăreni. (Vezi DIR, XVII, vol.I., pp. 472-473).

12
Cu cât se dezvoltă, de-a lungul secolelor, scriptologia din cancelariile şi divanele
domneşti, cu atât se înmulţesc actele oficiale care pomenesc numele Scăieni, scris într-
o formă sau alta. Bunăoară, printre ele, s-au găsit alte zapisuri, primul din 25 mai 1629,
despre vânzarea unei jumătăţi de pogon de vie la Scăiani, intervenită între localnicul
Radu şi jupânul Sima, care mai face un contract de vânzare-cumpărare şi cu Radu
Brădea, pentru alte două pogoane de vie, tot la Scăiani, acesta fiind al doilea, iar al
treilea înscris al lui jupân Sima este o vânzare petrecută între el şi un anume Radu din
Gonţaţi (lângă Blejoi), pentru o sumă de 500 de aspri (DRH, XXII, pp. 533-534 şi p.317).
Între 1 septembrie 1632-31 august 1633, s-a găsit o tranzacţie de vânzare a trei
pogoane de vie la Scăiani şi a unui iaz de către două persoane, Posaca şi Stana, către
un alt jupân, Neagu.
Pe vremea aceea, oamenii nu foloseau între ei apelative ca astăzi, de genul
domnul, doamnă, domnişoară, amice, prietene (domn i se spunea doar lui vodă,
domnitorului, şi lui Dumnezeu)... Cel mai des se adresau între ei (mai ales în acte) cu
apelativele “jupân”, “jupâneasă”, iar în intimitate se adresau cu “nene” (“nană”, la
feminin, în Transilvania), “ţaţă”, “vecine”, “vecină”, “bade, “bădiţă” sau îşi spuneau direct,
pe nume: Ioane, Petre Marie etc... Oficial, în scripte, se folosea mult termenul “jupân”,
termen împrumutat din slavonă. Astfel, nişte jupâni din Ploieşti zălogesc, la 6 martie
1640, trei “cedvărţi” (ciozvârte) de vie în dealul Scăianilor, pentru 6 galbeni şi jumătate,
iar un oarecare jupân Neagu, tot din Ploieşti, vinde velcomisului Radu o jumătate de
pogon de vie şi o jumătate de stânjen de ocină, la Scăiani, pentru 10 ughi (galbeni
ungureşti). Acest document este important pentru că din el aflăm cum se numeau mulţi
locuitori din vechiul Scăieni, care semnează ca martori de vază, cum era comisul
Lepădat şi Tudor Roşul “ot Scăiani”. În cel puţin 30 de documente, aflăm că monahii de
la mănăstirea Târgşor s-au infiltrat cu o lăcomie câtuşi de puţin canonică, o sete de
avere ce merită condamnată cu asprime, căci ei trebuia să fie fiii lui Dumnezeu nu ai lui
Mamona, şi să nu se arunce cu mâini hulpave peste pământurile bieţilor localnici şi să-i
spolieze an de an, mai ales că ei abia trăiau de azi pe mâine. Mulţi au fost, în felul
acesta, sărăciţi şi aduşi în sapă de lemn. Intimidaţi şi pravoslavnici fiind, ţăranii se cam
temeau de blestemul şi de acatistele călugărilor. Totuşi, unii moşneni scăienari, mai
curajoşi, nu au cedat cu una cu două, ci s-au judecat vârtos la Divan cu călugării, câţiva
plângându-se deschis chiar domnitorului de lăcomia egumenilor, chiar dacă, în sinea lor,
dânşii cam intuiau că rareori li se va face dreptate. Dar de încercat, documentele
dovedesc cu claritate că au încercat... Aşa a procedat un anume Ghica, cu soţia lui
Maria şi fiul lor, conform unui document din 13 ianuarie 1696; la fel şi scăienarul Orhat,
care, forţat de împrejurări, s-a lăsat păcălit, declarând că “m-am împăcat cu sfinţia sa
neîndurându-se pentru sărăcia noastră, ne-au dat sfinţia sa (doar) taleri 9...” La 7 iunie
1692, jupân Tudor din Scăiani, împreuna cu soţia sa Vişa, au fost reclamaţi de monahi
că dumnealor nu vor să-şi vândă pământul. Tudor este ameninţat, la 1 august 1692, de
domnitorul Constantin Brâncoveanu, “boier vechi şi domn creştin” (cum zice cântecul),
cu executarea forţată. Atunci, neavând încotro, de frică, el cedează, fiindcă domnul ţării,
care cunoştea bine “Scăianul”, nu glumea când îi dădea un ultimatum final într-un stil
destul de ritos: “...au de vei vrea nici aşa, nici aşa, să vii să stai de faţă ca să văz domnia

13
mea cu ce cale ţii tu acel pogon de vie; că neviind, voi trimite domnia mea dă te va
aduce treapăd”. Cam aşa stăteau lucrurile în ţara noastră, încă de pe atunci...
În sec. al XVII-lea se pare că unii moşneni din Scăieni sărăciseră în aşa hal că
nu-şi mai puteau plăti deloc birul. Ca să nu fie arestaţi, ei îşi lăsau pământurile de
izbelişte şi dădeau bir cu fugiţii ori se haiduceau. Aşa a procedat birnicul Udrea.
Fruntaşii Scăianului din acele vremuri i-au achitat ei dările lui Udrea, prin actul de la 2
aprilie 1678, dar să nu credeţi că au făcut acest gest din filotimie sau din banii lor, căci ei
au găsit altă soluţie: i-au vândut imediat via fugarului Udrea mânăstirii Târgşor, care de
abia o aştepta, şi cu aceşti bani l-au făcut solvabil pe acest băjenar dispărut fără urme.
Actul de vânzare a fost semnat de popa Goicea ot Scăiani, Mircea Iuzbaşa, Stan Sârbul,
Vlad Postelnicu, Neagoe Scăianul şi de alţii, toţi din Scăiani... La fel s-a întâmplat şi cu
State, feciorul lui Ivancea din Târgşor, căci la 20 februarie 1700, i-au fost vândute toate
viile din Scăiani, după ce acesta îşi luase lumea în cap să scape de bir. Nu înţelegem
însă nicicum de ce, însăşi o prinţesă, Maria, fiica fostului domn Antonie Vodă din
Popeşti, prin actul de la 16 noiembrie 1677, cedează fără pretenţii mănăstirii Târgşor un
pogon şi jumătate de vie din dealul Scăianului. Este vorba, probabil, de o donaţie făcută
dint-o convingere mistică.
Interesant ni se pare faptul că unii moşneni care acumulaseră mai multe
pământuri în zona Scăienului ţineau neapărat să nu mai fie consideraţi ţărani bogaţi, ci
boieri - şi încă “boieri de neam” -, titlu ceva mai nobil decât “simplu boier”. Numai domnul
ţării le putea conferi un asemenea titlu de mare mândrie pentru un fost ţăran. Aşa ceva
se întâmpla destul de rar, mai mult în cazul când fostul ţăran făcuse ceva foarte util
voievodului respectiv.
În colecţia mea personală (vezi reproducerea în facsimil), printre cele 14
documente vechi ce le deţin (v. şi alte câteva facsimiluri), am şi un asemenea act rarisim
şi foarte valoros, cu pecete domnească aplicată pe “ceară”. El este un fel de diplomă,
datată din iunie 1847 şi are semnătura originală a domnitorului Bibescu Vodă -
Gheorghe Bibescu (1802-1873), domn al Ţării Româneşti (1842-1848) - prin care
respectivul scăienar, Dragomir Savu (Sava), un moşnean cu suficientă şcoală pentru
vremea aceea şi ginerele lui Manolache Bălăceanu (co-fondatorul falansterului de la
Scăieni de la 1835, alături de Theodor Diamant), solicită lui vodă titlul de “boier de
neam”. Pentru merite deosebite, vedem că domnitorul ţării i-l acordă, printr-un valoros
act de înnobilare, care este tipărit cu litere chirilice (doar parţial, în scrierea numelui său,
s-a folosit alfabetul latin de tranziţie). Diploma de înnobilare specifică următoarele:

NOI GEORGIE DIMITRIE BIBESKU


KU MILA LUI DUMNEZEU DOMN STĂPÂNITOR A TOATĂ ŢARA
ROMÂNEASKĂ.

Dragomir Savu(,) volnic din oraş (?!) Scăiani, judeţul Prahova, atât din acturile ce
a înfăţişat la Comisia de catagrafie a Periodicului al 3-lea (,) cât şi din condicile Vistieriei
din anul 1828 şi 1831, dovedindu-şi adevărata însuşire de Boier de Neam, s-a trecut
numele lui în Condica Statului închipuită după Art. 80 din Regulamentul Organic. Tot
dintr-o vreme i s-a dat la mână şi această diplomă încredinţată cu pecetia şi subscrierea

14
Domniei Noastre spre a’ i sluji drept aceeaşi dovadă şi a se bucura de privelegiul de
Boier de Neam.

ss/ Georgie Dimitrie Bibescu (iscălitură originală)

Anul 1847
Luna iunie
No.4297. L.S./ Locul sigiliului domnesc Şeful Vistieriei Domneşti,
ss/indesc.

Şeful Condicei Statului


ss/indesc.

Extrem de ciudat ni se pare faptul că, în acest act de înnobilare, transcris de


mine, dacă am putut bine descifra scrisul, vedem că grefierul a caligrafiat şi numit,
pentru prima dată în istoria localităţii (încă din 1847), că Scăianiul este... oraş(!), probabil
o greşeală, o misinterpretare, pe care aş vrea să o lămurim puţin în paranteza ce
urmează... (Litera “p”, în alfabetul de tranziţie, se citea când “p”, când “r”. Aşa stând
lucrurile, cuvântul “opam”, citit “opat”, vrea să însemne “târg”, în limba arhaică
românească, unde, în alfabetul de tranziţie “m” este litera “t”. Dar dacă îl citim numai ca
în slavonă, litera “m”, scrisă răsturnat, este litera “ş”, iar, în acest caz, cuvântul trebuie
citit “oraş”. Dat fiind însă faptul că însuşi cuvântul “opat” nu se poate descifra clar sau că
este scris greşit, deoarece corect ar fi trebuit scris “opid”=târg, confuzia, evident,
persistă!). Oricum, Scăienii devenise o localitate foarte cunoscută în ţară, căci pe harta
stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în 1700, figurează, printre alte
localităţi ale ţării, şi Scăienii, ca fiind o aşezare vestită pentru vinurile excelente produse
acolo, iar la 26 septembrie 1791, domnitorul Mihai Şuţu dispunea ca la Scăieni să-şi
aibă sediul un căpitan cu 20 de poteraşi, ceea ce astăzi ar echivala cu un mare post de
poliţie, chiar mai mare decât cel existent astăzi în oraş...

Cât priveşte fostul cătun aflat în prelungirea Scăieniului, Balaca, actualul cartier
dinspre sud al oraşului Boldeşti-Scăieni, numele derivă fie din antroponimul “Balc” sau
“Balea”, fie din comprimarea numelui Bălăceanu, cum susţine cu tărie astăzi acad.
Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea lui “Cele trei săgeţi” (Ed. Eminescu, Buc., 1990,
pag. 187, apud Mihai Apostol, Dicţ. citat).
Profesorul meu de istorie de la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti, Nicolae
Simache, în cartea “Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor” (Pl., 1969, pp.
141-142), scrisă împreună cu profesorul George Potra, demonstrează însă că satul
Balaca se numea în trecut Valea Căpuşeştilor, din cauza lui Drăghici Căpuş, un
adălmăşar foarte bogat din partea locului care stăpânea multe terenuri din zonă şi care
semnează un zapis, din 6 aprilie 1667, prin care se pertractează vânzarea unor vii ce
“sunt pre stânjinii noştri de moşie care se trag pre lângă funia Căpuşească.” Mai târziu
apar în acte şi numele Balaca, într-un inventar din 1802 al mănăstirii Târgşor (“trei
funioare de moşii, adică Balaca i Colacu dă Piatră, i Boldeştii din sud Saac...”). Peste trei

15
decenii, într-un catastih din 1830, se pomeneşte din nou despre “viile de la Balaca,
Colacu dă Piatră şi Boldeşti... date în arendă”. “Dicţionarul topografic şi statistic al
României”, elaborat de Dimitrie Frunzescu în 1872 (Tip. Statului, Buc., 1872) pomeneşte
din nou despre “Balaca, sat al comunei Scăieni, denumit în trecut Valea Căpuşarilor.” La
fel îl numeşte şi “Dicţionarul geografic al judeţului Prahova”: “sat al comunei Scăieni,
plasa Podgoria, cu 268 locuitori”. (Tip. Viitorul, Târgovişte. 1897, pag. 37), unde există o
biserică fondată de familia Cantacuzino, în 1797 şi refăcută în 1848, de Grigore
Filipescu. Cercetătorul Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităţilor şi monumentelor
feudale din România” (vol. I, Ed. Mitrop. Olteniei, pag. 49; info. apud M. Apostol, Dicţ.
citat), spune însă că Biserica de la Balaca, cu hramul “Sf. Grigore Teologul”, era din
lemn şi a fost înălţată în 1793, deci cu patru ani mai de vreme.
O componentă a oraşului Boldeşti-Scăieni, amplasată pe dealul din estul
oraşului, în apropiere de satul Gâlmeia a comunei Plopu, este cartierul Seciu. Numele îi
vine de la un deal defrişat cu pomi scorburoşi, foarte vechi - copaci bătrâni şi seci care
au fost tăiaţi. Nu există nici un istoric al aşezării. În scripte, numele Seciu apare la 1
septembrie 1632, pe un zapis pentru biserica din Seciu, prin care o anume Stana vindea
jupanului Neagu trei pogoane de vie la Scăiani (vezi DRH, XXIII, pp. 613-614, op. cit.).
În aceeaşi Bibliografie a lui N. Stoicescu se aminteşte iarăşi de Seciu, mai precis,
despre Biserica “Sf. Treime” de acolo, ridicată înainte de 1737. Şi Dicţionarul din 1872,
publicat de D. Frunzescu, citat de noi ceva mai sus (apud M. Apostol, Dicţ. citat),
aminteşte de Seciu, ca fiind un mic cătun într-o conglomeraţie de cca 660 de locuitori,
unde sunt înglobate alte cătunele vecine: Piscul lui Jugă Ursu, Piscul Subţire, Podul Lat
şi Valea Paraginilor (ce nume amărât!). La fel, Seciu mai este menţionat şi de un
“Dicţionar Geografic al Judeţului Prahova”, având ca autori pe Paulina Brătescu, Ioan
Moruzi şi C. Alessandrescu (Tip. Viitorul, Târgovişte, 1897). Acestea sunt cele mai vechi
documente cunoscute până acum despre Seciu, cartier despre care vom mai discuta şi
în alte pagini.
Dacă despre Boldeşti nu dispunem de prea multe documente vechi descoperite
precum, cantitativ, s-au găsit despre Scăieni, în schimb, această componentă a oraşului
are avantajul că este menţionată cu mulţi ani înaintea Scăieniului, şi anume, prima dată
într-un registru săsesc din 1503, unde se aminteşte despre “satele din Ţara
Românească ce făceau comerţ cu Braşovul” (printre sate este pomenit şi “Boldeştii din
judeţul Saac”. Se pare că o veche familie de boieri Boldescu exista încă din anii 1490-
1500, căci numele Boldeşti apare cam de pe atunci şi se perpetuează). A doua oară
numele este menţionat într-un zapis din 1546. Este posibil să existe şi despre Boldeşti
alte documente, chiar mai vechi, deocamdată nedescoperite şi, deci, necunoscute. Dar
atât cronicarul Radu Popescu, cât şi “Letopiseţul cantacuzinesc”, menţionează din nou
numele Boldeşti când pomeneşte despre dispariţia tragică a unor boieri originari din
această localitate. Ambele cronici relatează acelaşi eveniment: Udrişte Vistierul, însoţit
de alţi boieri venetici, coboară din Transilvania, pe Valea Prahovei, însoţiţi de o mică
oaste de mercenari, cu scopul să-l înlăture de la tron pe domnul Mircea Ciobanul. Ei
ajung până la Periş unde oastea lui Mircea îi înfrânge. Printre cei luaţi prizonieri este şi
Udrea Boldescu. Acesta va fi ucis în satul Onceşti, după care va fi îngropat în pronaosul
bisericii de la Snagov. După 23 de ani de la acest eveniment, în 1569, vor fi ucişi de

16
Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanu, şi cei trei fraţi rămaşi ai săi - Radu Stolnicul din
Boldeşti, Barbu şi Crăcea Boldescu - în acelaşi stil medieval, de vendetă necruţătoare.
Astfel au pierit cei patru fraţi Boldeşti, de la moşia cărora se trage numele micuţului sat
de moşneni. (Presupunerea că numele localităţii s-ar trage de la “boldul” dealului
alăturat este nefondată şi caducă, precum fantezistă şi forţată este şi cea a aşezării
vecine, Scăieni, că ar veni de la “scai” (Cirsium vulgare/Carduus kerneri/ Carduus
nutans), deşi acolo scaieţii au fost şi sunt o raritate.
Toţi fraţii omorâţi cu atâta cruzime erau fiii postelnicului Dragomir Boldescu,
decedat în 1545, şi ai jupânesei Marga.
Din 1582 datează şi un zapis prin care un anume Marin din Boldeşti îşi vindea
cuiva ocina. Un alt document, din anul 1630, care pomeneşte de această aşezare este
un zapis semnat de mai mulţi martori boldeşteni (“Tatul şi Ionaşcu şi Efrim, fiii lui Tatul,
şi Talpă şi Micul Tabacul şi Cârstea Gelepul” - gelep=negustor de vite). Documentul este
întărit de semnăturile acestor martori în faţa domnitorului Leon Tomşa, fiind un act în
favoarea unui oarecare Constandin care cumpărase de la popa Manotă, fiul lui Bobul din
Boldeşti o ocină de 900 de stânjeni pe care o plătise cu 1400 aspri. Alte documente
datează din 1649, o danie făcută lui Stoica Boldescu din Boldeşti, făcută de Matei
Basarab Voievod; o altă danie către mănăstirea Seciu, din 1665, martor fiind Vâlcu Roşu
ot Boldeşti. Un alt document este despre Mânăstirea din Târgşor, care în 1784, deţinea
ocini nu numai la Scăieni, dar şi la Boldeşti. Mai târziu, apar acte doveditoare că la
Boldeşti păcura ţâşnea din pământ afară şi că oamenii o foloseau la unsul carelor, la
ars, la unsul oilor râioase pentru a le vindeca (în latineşte, la oaie se zice “pecora” - şi de
aici numele de păcură). Existenţa petrolului dă naştere la dispute, cum este procesul
fraţilor Năstase şi Matache, din anul 1836, contra a 12 boldeşteni care le-ar fi furat
păcura (v. Arh. Naţ. Ph, Procese Trib. în dos. 853/6519/1836. Informaţii apud M.
Apostol, op. cit.).
Deşi era legat de localitatea vecină Lipăneşti, în 1838 Boldeştiul apare atestat
documentar ca o aşezare bine închegată. Aceasta într-un document care precizează că,
în decembrie 1837, proprietarii oraşului Ploieşti au venit la moşia Boldeşti pentru a ruga
pe clucerul Gh. Boldescu să fie prezident al Maghistratului oraşului. Respectivul clucer,
care se pare că avea un conac la Boldeşti, se trăgea din neamul postelnicului Dragomir
Boldescu şi era cunoscut ca un adevărat mecena pentru ploieşteni. În anul 1830 el
înzestrează aproape 100 de familii nevoiaşe cu locuri de case şi îi ajută la construirea
locuinţelor (de la gestul lui s-o fi inspirat şi Gigi Becali?), iar în 1831, fondează spitalul
ce-i poartă numele. Era primul spital din Ploieşti, pe care clucerul îl dă în supravegherea
şi administraţia Eforiei Spitalelor Civile, la 11 iulie 1841. Ploieştenii îl iubeau şi l-au ales
de mai multe ori primar. Ca om, clucerul Boldescu era un bărbat plăcut la înfăţişare,
înalt, cu ţinută demnă, milos, foarte energic şi întreprinzător - un adevărat părinte pentru
toţi. A murit în 1847.
Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus bazele unei noi unităţi
administrative mai puternice, numite comune, atunci comunei Boldeşti i se alătură
Lipăneştii, Şipotul sau Colacul de Piatră şi Seciul. Mai târziu, Lipăneştiul cu Şipotul se
despart de Boldeşti devenind noua comună Lipăneştii de astăzi.

17
CAPITOLUL II.
Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic şi
botano-faunistic al oraşului Boldeşti-Scăieni

Oraşul Boldeşti-Scăieni, spre deosebire de Ploieşti, care este la 178 m altitudine,


se află situat într-o zonă colinară pitorească, la o altitudine de 250-300 m faţă de nivelul
mării, pe malul stâng al văii Teleajenului, având o lungime de peste 11 km de la un
capăt la altul. Din punct de vedere geomorfologic, este zona de contact a Subcarpaţilor
de Curbură cu Câmpia Română care are ca subdiviziune nordică bogata Câmpie
piemontană a Ploieştilor, rezultată din acumularea pietrişurilor şi nisipurilor glazurate cu
cernoziom. Ele sunt aduse şi depozitate de râul Prahova şi afluenţii săi. Stratul subteran
este cunoscut sub numele de zona meopliocenă care, geologic vorbind, este cuprinsă
între flişul paleogen în nord şi platforma moiesică în sud. Mişcările neotectonice din zonă
au delimitat un perimetru care, în studiile specialiştilor, este amintit sub numele de zona
cutelor diaspire, dispuse liniar, în culise, care formează zone structurale majore, paralele
cu lanţul carpatic unde sunt cantonate pungi bogate de gaze, petrol şi apă salină.
Punctul cel mai jos are altitudinea de 182-200 m, fiind, deci, o câmpie care este
înclinată spre nord-sud. Partea nord-estică a acestei câmpii se leagă, prin câteva
porţiuni, de anticlinalul Boldeşti, printr-o denivelare foarte evidentă (tăpşan), iar prin alte
porţiuni se produc intrânduri ale câmpiei pe văile dealului. Punctul cel mai înalt îl atinge
vârful dealului Hârsa: 408 m (după alte măsurători 406 m). Aşadar, numai în partea
axială, anclinalul atinge altitudinea de 406 m, punct situat în apropierea Cramei Seciu.
Hotarele de sud-est ale aşezării ating tangenţial paralela de 45o, ceea ce
înseamnă că oraşul se află numai cu puţin la nord de această importantă paralelă,
inclusă totuşi în marginea ariei lui. Coordonatele geografice sunt: latitudinea de
45o.0333 iar longitudinea: 26o.0333 (mai exact, 45o1, 48 N; 26o 1, 48 E). Relieful, cum
spuneam, este predominant colinar (59%), prezentând fenomenul de aşa numita
înşeuare, datorită prelungirii subvestice a anclinalului, cele două părţi fiind Dealul
Seciului (care este partea masivă a acestui anclinal) şi Dealul Bucovel. Numai 1% din
suprafaţă are o altitudine de peste 400 m iar 20% din suprafaţă are o altitudine de
cuprinsă între 120-200, respectiv porţiunea de câmpie şi de luncă.
Boldeşti-Scăieni se învecinează cu şapte localităţi: în partea de est cu comuna
Plopu, la vest: cu comuna Păuleşti; la nord: cu comuna Măgurele; la sud: cu comuna
Bucov; la sud-vest: cu comuna Blejoi: la nord-est: cu comuna Bălţeşti şi la nord-vest: cu
comuna Lipăneşti şi Găgeni. În partea colinară din stânga Teleajenului se află Dealul
Pardalosul, iar de colina împădurită din partea dreaptă oraşul este despărţit de râul
Teleajen. Între cele două dealuri care flanchează râul este o distanţă de 4-5 km.
Suprafaţa localităţii, amplasată pe văile Rogojina, Scârnava şi Vanghele, este de
3338 ha, din care 2012 ha suprafaţă agricolă. Lângă râuri este o lunca de la Iazul
Morilor, cu o lăţime variabilă între 1,5-2 km şi cu o înclinare medie de 3-3,5 m pe km.
Circa 706 ha sunt zone forestiere. Vreau să menţionez aici că datele oferite de primărie
diferă oarecum de cele din studiile geografice, specificând că teritoriul administrativ al

18
oraşului are o suprafaţă de 3489 ha (230 ha agricol, 706 ha pădure şi 479 ha alte
terenuri, împărţite în trei cartiere: Boldeşti, Scăieni, Balaca şi o localitate componentă -
Seciu). Cred că precizările oferite de biroul de cadastrare al oraşului sunt cele mai
corecte. În aria aşezării curg râurile Iazul, Scârnava şi Bălăcuţa, acesta din urmă fiind
mai mult un râu sec. Oraşul este compus, aşa cum am menţionat, din patru cartiere
distincte: Boldeşti şi Scăieni (cartierele mari) şi Balaca cu Seciu (cartierele mici, foste
sate).
Am privit oraşul din avion şi am comparat imaginea şi cu aceea de pe monitorul
calculatoarelor, cu detaliile fotografiate din satelit. Se vede clar că această aşezare
prezintă o anumită regularitate, caracterizată printr-o formă alungită, comprimată de-a
lungul liniei ferate Ploieşti-Văleni şi de-a lungul unor căi principale, fără multe derivaţii de
străzi mici, cea mai lungă fiind Calea Unirii, care uneşte Boldeştiul cu Scăieniul; de
asemenea, Şoseaua Ploieşti-Văleni, oarecum paralelă cu râul Teleajen. Scăieniul are ca
străzi principale, Strada Bucovului, Strada Victoriei şi Strada Pădurii. Din ele derivă
altele, mai scurte. Strada principală din Seciu are şi ea o lungime considerabilă.
Densitatea clădirilor este mai mare în cartierul Balaca, în Seciu şi în centrul Boldeştiului.
Din vederile aeriene se disting bine blocurile din acest cartier, construite cu mai mult
echilibru arhitectonic, comparate cu cele câteva blocuri-cutii, mult mai modeste, din
Scăieni, şi aranjate destul de asimetric. Casele mai vechi ale locuitorilor sunt construite
fie din paiantă, fie din cărămidă, mai toate încadrându-se în stilul vechi muntenesc. Spre
deosebire de casele din Transilvania, în marea lor majoritate acoperite cu ţiglă, sau de
casele din Moldova, acoperite cu şindrilă ori de cele din nordul Dobrogei, acoperite cu
stuf, cele mai multe clădiri din acest oraş au acoperişuri de tablă zincată.
Majoritatea locuitorilor iubesc frumosul şi plantează flori decorative, plăcut
odorizante, în grădinile şi în curţile (de obicei mici) din faţa locuinţelor, în spate având
curtea utilitară, cu magazii, şoproane, coteţe (pentru păsări şi porci), mici fâneţe şi
hambare. Cât despre grajduri şi ocoluri pentru vite şi oi, ele s-au împuţinat considerabil
în anii din urmă şi vor dispărea cu totul, căci în oraşele din Uniunea Europeană nu mai
este voie să se crească animale şi păsări de curte, decât dacă se va face vreun
amendament sau vreo excepţie specială pentru România de la normele europene
stabilite. Aceasta este, deocamdată, realitatea şi va trebui să ne conformăm noilor legi.
În schimb, în ultimii 30-40 de ani, s-au înmulţit casele lucrate în stil orăşenesc, după
planuri alcătuite de arhitecţi, iar în ultimii zece ani au apărut o mulţime de clădiri
moderne, cu pereţi de rigips, în stil occidental, construite cu mult gust, aparent copiate
după modele din reviste străine, unele dorind să pară sau să devină mici vile destul de
somptuoase. Creşterea numărului lor se accelerează de la un an la altul, mai ales când
miliardarii din judeţ şi chiar din Capitală au cumpărat terenuri pe dealul Seciului, cu
frumoase poziţii de belevedere, locuri, într-adevăr, potrivite pentru vile, în ciuda faptului
că acolo se semnalează periodic alunecări imprevizibile de teren, fenomen semicarstic
care, mai recent, a apărut chiar şi în vatra de şes a localităţii, cauzând serioase pagube
proprietarilor. Având în vedere că reţeaua de canalizare publică s-a extins atât în
Scăieni, Boldeşti şi Balaca (şi că sunt planuri să se mai extindă), numărul caselor cu
veceuri şi băi moderne este în creştere (nu cunosc exact acest număr). Au apărut chiar
şi câteva case cu piscine, dar majoritatea gospodăriilor au rămas totuşi cu closete

19
tradiţionale, medievale - “ca la ţară” - latrine primitive, “ascunse” în fundul curţilor,
ridicate peste gropi simple sau, în cel mai fericit caz, cu puţuri absorbante care poluează
straturile freatice, ceea ce este foarte regretabil şi nu corespunde nicicum standardelor
unei ţări admisă a se afilia Uniunii Europene. Toată bătălia şi sprijinul autorităţilor locale
va trebui concentrată şi la acest capitol, deoarece conducte cu apă şi gaze există cam
pe toate străzile, altminteri pretenţiile de oraş modern nu vor mai putea fi luate serios în
consideraţie pentru viitorul apropiat. Cetăţenii acestui oraş vor trebui cu toţii sprijiniţi, cu
ajutoare de stat, şi chiar obligaţi, ca fiecare gospodărie să facă eforturi de a avea băi şi
veceuri moderne într-un viitor cât mai apropiat cu putinţă.

Clima oraşului nu mai pare nici ea, conform etichetării vechi, că ar fi de natură
“temperat continentală”, cum, la modul general, s-a menţionat în unele lucrări despre
clima Ploieştiului. Subliniez aici că niciodată nu s-a scris ceva specific despre clima
localităţii Boldeşti-Scăieni. De aceea, voi încerca, pentru prima dată, să fac aici o
succintă delimitare şi caracterizare a climatului local, deoarece clima Ploieştiului, deşi, în
linii mari, aflându-se pe aceleaşi curbe izoterme, izogeoterme şi izobare, se aseamănă
mult cu aceea din oraşul lui vecin de la nord (cu o temperatură medie de 10o-11oC) nu
este totuşi identică (temp. medie fiind 9o-10oC în oraşul analizat, în ultimii ani în
creştere până la 120C.). Curenţii sunt mai puternici la Ploieşti datorită poziţionării lui în
câmp deschis, pe când Boldeşti-Scăienii stă într-o zonă intercolinară de adăpost, care
conferă anumite specificităţi particulare, de microclimat colinar, cum ar fi ferirea oraşului
de curenţii reci veniţi iarna dinspre răsărit, deci un topoclimat de vale favorabil aşezărilor
umane. Particularităţile climatice locale se datoresc dispunerii în trepte a reliefului,
poziţiei acelui culoar de vale a Teleajenului, versanţii cu expunere solară sudică, sud-
estică şi chiar sud-vestică în zona despădurită, gradului de împădurire etc. Radiaţia
solară globală medie este de 123,5 kcal/cm2, depinzând de poziţia versanţilor. Această
zonă este supusă unei permanente mişcări a aerului, producând turbulenţe şi reducerea
calmului atmosferic, dar prezenţa culoarului Teleajenului ajută la omogenizarea valorilor
termice. Pe o mică porţiune din sud-estul teritoriului se remarcă topoclimatul de câmpie
înaltă; la fel în estul localităţii. Acest topoclimat prezintă specificităţi şi în ce priveşte
insolaţia, evapotranspiraţia, spulberarea stratului de zăpadă, durata îngheţului, inversiuni
de temperatură etc. Predominante aici sunt vânturile de N-E şi S-E, cu o forţă medie de
3,1 m/sec. Predominant iarna este crivăţul, care bate dinspre nord-est spre sud-vest iar
vara “fonul”, pe direcţia nord-sud, dar şi brizele de la poalele dealurilor.
Precipitaţiile medii sunt de 600-680 ml, cele mai mici în ianuarie, cea mai
ploioasă, de obicei, fiind luna mai, iar mai recent iunie. Spaţiul compartimentat pe valea
Teleajenului, alcătuit din microdepresiuni şi catene intercolinare despărţitoare, creează o
anumită varietate de nuanţe ce fac tranziţia între climatele fierbinţi vara (cu izoterme de
20o şi 22oC ale lunii iulie) şi cele viscoloase iarna ale câmpiei ploieştene (cu medii de 0o
şi de -2oC ale lunii ianuarie, sus, pe deal şi -1-+10oC, jos, în vale), care continuă,
estompat, la nord, climatul din Câmpia Bărăganlui, şi climatul umed adus de curenţii

20
montani pe firul apei Teleajenului, vara, motiv pentru care, mai ales prin iunie-iulie,
atunci când este soare la Ploieşti, uneori în Boldeşti-Scăieni plouă torenţial. Făcând
abstracţie de excepţiile cu extreme (cele mai ridicate temperaturi fiind 39oC, înregistrată
în verile anilor 1960 şi 1973, iar cele mai scăzute de -30oC la 21 ian. 1942), aş putea
spune că în această localitate, predominant, în ultimii 20 de ani, a fost un climat
continental moderat, cu o umiditate medie de 68% şi o presiune de 760,5 mm coloană
de mercur, nicidecum un climat temperat continental.
Din păcate, la fel ca în toată Europa şi ca pe tot globul, de aproximativ zece ani
încoace, clima s-a modificat vizibil (un factor fiind, neîndoios, şi poluarea industrială a
atmosferei, tăierea cu sălbăticie a pădurilor), încât, exagerând faptele, mulţi români spun
cu convingere că s-a ajuns acum la două anotimpuri vizibile: vară şi iarnă (afirmaţie cu
care majoritatea meteorologilor nu sunt totuşi de acord, înclinând, mai de grabă, să
spună că, datorită defrişărilor sălbatice, a efectului de seră şi de subţiere a stratului
calotar suprapolar de ozon - unde se află 90% din tot ozonul din atmosferă -,
anotimpurile anului mai degrabă s-au “deplasat” oarecum - vara mai spre toamnă;
toamna - mai spre iarnă...) Poluarea cu gazele de eşapament automobilistic şi subţierea
stratului de ozon (O3), aflat la 10-15 km de sol, au contribuit şi ele la modificarea climei,
stratul de ozon fiind foarte protectiv împotriva radiaţiilor ucigaşe ultraviolete de tip B (la
Boldeşti-Scăieni gradientul ultravioletelor este 3, deci moderat). În 2006 gaura de ozon
de deasupra polului nord s-a lărgit mai mult ca oricând, spărtura având 29,5 km2, faţă
de 29,4 km2 în anul 2000, ea fiind atacată de substanţe de clor şi clorofluorcarbonaţi din
aerosoli şi refrigeranţi şi ducând la topirea vizibilă a gheţarilor. Dacă mai amintim că
zilnic pe suprafaţa globului terestru se depozitează din atmosferă 17 milioane de tone de
bioxid de carbon, vom înţelege şi mai bine ce tragedie ecologică posibilă ne aşteaptă
pentru generaţiile viitoare.
Fenomenul inversiunilor de temperaturi şi de poli magnetici tereştri este încă în
studiu. Ca atare, şi în Boldeşti-Scăieni, clima a devenit foarte labilă, cu instabilităţi
frapante, cu amplitudini relativ mari, cu alternări contrastante (secetă-inundaţii) şi cu
elemente noi, în ultima vreme semnalându-se ierni neobişnuit de calde şi secetoase,
precum aceasta din ianuarie 2007 (16-18oC!), cu vânturi puternice, cu nori negri
turbionari şi furtuni sălbatice, apărute brusc, asemănătoare uneori tornadelor ce pot
produce serioase pagube, chiar şi victime omeneşti. Dacă înainte prognoza vremii se
putea face pe o perioadă de peste două săptămâni, astăzi este riscant să fie făcută pe
mai mult de 8-10 zile, căci apar surprizele imposibil de prevăzut. Liniştitor rămâne totuşi
faptul că, după aceste scurte răbufniri, deocamdată rare la noi, climatul revine cât de cât
la normal, iar gradientul termic se echilibrează şi el oarecum. De aceea, încă putem
spune că Boldeşti-Scăieniul, cu precipitaţii, de obicei, satisfăcătoare şi cu o medie de
2000 de ore anuale însorite, are încă o climă relativ sănătoasă şi benefică pentru
cetăţenii lui, deşi nu ştim dacă va rămâne măcar aşa. Am auzit chiar de un studiu (eu nu
l-am văzut) care susţine că, pentru cardiaci şi astmatici, datorită climei lui, acest oraş ar
fi foarte recomandat... Nu pot să confirm, nici să infirm o asemenea aserţiune, mai ales
că poluarea din acest oraş, în loc să scadă, s-a agravat mult, datorită unei ferme porcine
adăpostită în aria lui, despre care voi vorbi în contextul acestui studiu.

21
*

Meritul principal al descoperirii primelor vestigii arheologice din oraşul Boldeşti-


Scăieni îl are, cred, profesorul Ion Dumitru, actualul primar al oraşului. Pe vremea când
domnia sa era profesor de ştiinţele naturii la şcoala din Seciu, un elev, Cristinoiu Vasile,
prin anul 1973, i-a adus nişte interesante statuete şi cioburi de ceramică veche, ornate
în relief, găsite pe un teren viran din apropierea şcolii. Profesorul a realizat imediat că
este vorba de o descoperire importantă şi, împreună cu elevii, s-a apucat să
scormonească şi după alte mostre. Aşa a descoperit o mulţime de cioburi de vase
ceramice pictate cu grafit, mici unelte de silex, mici figurine de lut şi chiar urmele unui
cuptor unde se crede că ele au fost arse, apreciate de arheologi a fi din epoca neolitică
(5500-900 î.d. Hr.). Am fost chemat şi subsemnatul la faţa locului şi, la rândul meu, am
găsit şi eu nişte cioburi. Cu ele m-am înfăţişat la renumitul profesor de istorie, regretatul
Nicolae Simache, pe atunci director al Muzeului de istorie al judeţului Prahova. Domnul
Simache mi-a mulţumit, mi-a cerut să-i las dumnealui acele piese şi m-a întrebat cine
mai ştie de acel loc. I-am răspuns că profesorul Dumitru care a descoperit locul. M-a
rugat să nu mai spunem nimănui despre această descoperire până nu vine o echipă de
arheologi trimisă de el. Alte urme s-au găsit pe teritoriul com. vecine Lipăneşti, dar
acestea erau din sec. II-IV d. Hr., confirmând studiile că zona aceasta aparţinuse unei
aşezări geto-dacice care se întindea de-a lungul traseului Giurgiu-Bucureşti-Târgşor-
Ardeal, cu ramificaţia de pe valea Teleajenului, cea de la Bughea şi Gura Vitioarei şi cu
întărituri pe dealurile înconjurătoare, printre care şi faimoasa “Cetatea Teleajen”, arsă de
Ştefan cel Mare în incursiunile lui în Muntenia. (Precizăm că hidronimul Teleajen provine
din slavonă “telegi”=a căra, a transporta). Interesantă este afirmaţia profesorului
Octavian Onea, în cartea citată de noi, care, reluând opinia marelui istoric Constantin C.
Giurescu, despre Cetatea Teleajenului scrie următoarele: „Fiindcă noi situăm Târgul
Săcuienilor la Scăieni, cred că cel mai aproape de adevăr a fost Constantin C. Giurescu,
Cetatea Teleajenului aflându-se la Scăieni; fiecare din argumentele enumerate mai sus
contribuind la luminarea acestui adevăr.”
Despre fragmentele ceramice văzute, profesorul Simache a opinat că aparţin
culturii gumelniţa. Am rămas surprins să-l aud, mai târziu pe profesorul Dumitru, care
după ce se consultase cu alţi specialişti, le-a atribuit, la rândul lui, aceleiaşi perioade
istorice. Cultura gumelniţa, numită astfel după numele unei măguri, Gumelniţa, din
Olteniţa, unde s-a descoperit o aşezare tipică, este o cultură caracteristică unei
protocivilizaţii dezvoltată în epoca neoliticului târziu (cca 2800-1900 î. de Hr.) Urmele ei
se întind pe o arie mare de răspândire. Caracteristicile acestei culturi sunt: aşezări pe
boturi de deal, abundenţa uneltelor de silex, apariţia unor unelte de cupru, vase pictate
cu grafit etc. Membrii triburilor aparţinând acestei culturi aveau o economie autarhică,
bazată pe cultivarea plantelor iar mai târziu pe creşterea animalelor. Aşadar, vatra
oraşului Boldeşti-Scăieni, aflată pe traseul unui important drum comercial spre Braşov,
cu o mare vamă la Vălenii de Munte, a fost locuită cu sute şi mii de ani înaintea
civilizaţiei de astăzi. Ulterior, tot la Seciu, în punctul numit “La Pompieri”, s-au mai
descoperit şi alte urme de civilizaţie pretracică (neolitic, Latene geto-dacic), mai exact,
de tip Aldeni-Stoicani (sfârşitul mileniului al IV-lea înainte de Hristos).

22
Pe vremea când eram elev prin clasele a III-a a IV-a, lângă şcoala veche de la
Scăieni, am apucat să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu alţi copii de vârsta mea, pitindu-
ne prin ruinele şi podul bisericii care avea o curte înconjurată de ziduri înalte. Biserica se
afla cam vizavi de acea şcoală şi despre ea bătrânii spuneau că era biserica lui
Bălăceanu, cu un mic cimitir alături (vezi reproducerea picturii făcută de arh. Nicolae
Moianu). Se mai cunoşteau destul de bine icoanele lucrate în frescă. În curtea bisericii
se afla o cruce de piatră datând din anul 1710 care, ulterior, a fost mutată în faţa bisericii
de lângă monumentul eroilor. În timpul transportului, crucea s-a spart şi crăpătura a fost
lipită cu ciment, plomba acoperind o parte din inscripţia cu litere chirilice vechi. Nicolae
Iorga, în vizitele lui pe la Scăieni, a descifrat această inscripţie, a intrat în această
biserică, a fotografiat-o pe afară şi pe dinăuntru, descriind-o amănunţit în “Revista de
istorie” pe anul 1936, într-un articol pe care l-am citit atunci când mi l-a adus profesorul
Vasile Georgescu. Comuniştii, în loc să renoveze valoroasă biserică istorică, au demolat
acele semi-ruini preţioase şi pe locul unde a fost sfântul lăcaş s-a construit terenul de
sport al şcolii, sub asfaltul căruia se află zeci de morminte ale vechilor scăienari, inclusiv
o groapă comună cu zeci de morţi, aruncaţi unul peste altul, probabil de pe vremea
“ciumei lui Caragea”. Lângă groapa comună era şi mormântul unui profesor universitar,
cu studii la Paris, al cărui nume l-am uitat. Acum, peste groapa lui, copiii joacă fotbal...
Tot prin acei ani ai copilăriei, îmi amintesc că-mi păşteam caprele şi oile atât
printre ruinele palatului lui Petre Bălăceanu, descendent colateral al Brâncovenilor, cât şi
pe lângă ruinele pivniţelor de lângă palat, locuri dispărute astăzi fără nici o urmă...

Referindu-ne acum la flora şi fauna localităţii, întinsă pe un substrat de soluri


cernoziomice, la şes, cu aciditate încă ridicată, cu structură grăunţoasă şi conţinut
moderat de humus în orizontul superior, dar cu caracteristicile tipice ale subetajului
colinar subcarpatic, pe dealuri, reprezentat de solurile brune, pe acest fundal de
suprafaţă, constatăm că vegetaţia oraşului Boldeşti-Scăieni (la fel fauna) este tipică
majorităţii ţinuturilor deluroase din ţara noastră. Haina vegetală a judeţului Prahova, în
care se include ambianţa locală din acest oraş, aparţine zonei cu floră specifică central
europeană. În curţile oamenilor putem găsi mici culturi de viţă-de-vie (marile culturi sunt
pe dealuri), apoi livezi de pomi fructiferi: meri, peri, cireşi, vişini, caişi, piersici, zarzări,
corcoduşi (nume nefolosit de locuitorii din oraş, căci ei la corcoduşe le zic tot zarzăre!),
gutui, duzi (rareori moşmoni=Mespilus germanica), nuci (a fost o vreme când nucii au
fost masacraţi), aluni şi, bineînţeles, copacul cel mai iubit şi mai cultivat... prunul, de
diferite specii. Prunul este predominant, căci din el, în mod tradiţional, aici se obţin unele
din cele mai bune ţuici din ţară. Este şi o vorbă mai nouă: “Ţuica de Văleni, începe din
Boldeşti-Scăieni...” Având însă în vedere restricţionările impuse de U.E. la fabricarea
rachiului în alambicuri artizanale improvizate din gospodăriile particulare, credem că nici
livezile de pruni nu vor mai avea un viitor prea strălucit...
Dacă vorbim de speciile silvicole spontane, în această zonă se dezvoltă etajul
pădurilor de foioase (nemoral) care coboară din munte până în ţinuturile deluroase, la
275 de metri, cât au media colinelor care circumdează localitatea. Prin componentele

23
sale principale, ea constituie cea mai tipică formaţiune forestieră central-europeană
mezofilă, adică relativ pretenţioasă sub raport termic, ca umiditate şi fertilitate a solurilor.
Aici, în pădurile masive de la Seciu şi Scăieni, esenţele predominante sunt: fagul (Fagus
sylvatica, L.), stejarul (Quercus robur, L), paltinul (Acer psudoplatanus, L), arţarul (Acer
platanoides, L) şi gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris, L), toţi aceşti copaci,
pe alocuri, în amestec chiar şi cu salcâmi (Robinia pseudacacia, L.). Nu pot să nu
amintesc că, la Scăieni, o mică pădure de fagi deosebit de frumoşi, aflată chiar în
mijlocul localităţii, a fost completamente defrişată, cu 50 de ani în urmă, cu aprobarea
grăbită a primarului comunist Ilie Gheorghe (poreclit de localnici Molea, căci dura o oră
până se iscălea) pentru ca spaţiul respectiv să fie destinat construirii unor blocuri (de pe
str. Fagului, denumire care, doar ea, mai aminteşte că acolo a fost cândva o pădure de
fagi). Despre acele construcţii cuboide, improvizate în grabă, s-a spus de la bun început
că urâţenia lor exterioară s-a luat la întrecere cu zgârcenia de spaţiu din interiorul
apartamentelor. Oricum, distrugerea acelei păduri, a fost o mare greşeală, deoarece
arealul respectiv era destinat unui spaţios şi frumos parc natural, un posibil arboretum,
iar zona de blocuri trebuia să fie cea din spatele grădinii şcolii din Scăieni.
Aici este cazul să mai amintim că cealaltă pădure de la Scăieni, din drumul spre
Pleaşa, care printr-o minune a supravieţuit, pe timpul celui de al doilea război mondial,
fusese sediul unei mari garnizoane germane, cu barăci ascunse sub coroanele
copacilor. Ea devenise un mic orăşel militar, un excelent punct de observaţie situat la
înălţime, de unde se putea coordona perfect apărarea rafinăriilor petrolifere din Ploieşti.
Niciodată aviaţia anglo-americană, în vasta ei misiunea de bombardament, numită Tidal
Wave, care viza în primul rând distrugerea rafinăriilor, nu a ştiut de această garnizoană
secretă şi bine camunflată, aliaţii occidentali bombardând doar cazematele antiaeriene
româno-germane de peste linie, cele din apropierea fabricii de hârtie. Dacă ocupanţii
germani îngrijeau această pădure foarte bine (aveau, fireşte, tot interesul!), în zilele
noastre ea a devenit lăcaşul unei stâne de oi, păzită de câini periculoşi, cu ţarcuri
murdare şi cu mirosuri de bălegar respingătoare, restul terenului forestier abundând în
maldăre pestilenţiale de gunoaie şi scârnăvii, operă criminală a unor cetăţeni
iresponsabili din preajma ei, care au umplut-o de sticle de plastic, de folii, de cutii şi de o
infinită mizerie menajeră, ca să nu mai spunem că de acolo se taie şi se fură copacii
într-o mare veselie! Ce este de făcut? Să lăsăm oare lucrurile aşa până la dispariţia
completă a pădurii acesteia unde nimeni, niciodată nu a făcut vreo încercare de
reîmpădurire? Cu ani în urmă, acolo era o insulă frumoasă de recreere unde, pe o
scenă, se desfăşurau diverse şi interesante programe artistice. Acuma... ce să mai
vorbim! Din fericire, marile păduri ale oraşului, mai ferite de privirile omeneşti, se află în
preajma cartierului Seciu. Ele sunt întinse pe zeci de hectare şi s-au păstrat destul de
bine.
Pădurile de fag sunt umbroase, contribuie la microclimatul local şi împiedică, în
genere, răspândirea altor esenţe. De aceea, în marginea zonelor silvestre din această
localitate sunt, pe alocuri, prezente cordoane tipice de arbuşti şi tufişuri: alunul (Corylus
avellana, L.), cornul (Cornus mas, L.), sângerul (Cornus sanguinea, L), socul (Sambucus
nigra, L.), tufele de măceş (Rosa canina, L), murul (Rubus nigra, L), cătina (Hippophae
rhamnoidas, L) ş.a. În noul oraş, au fost introduşi şi câteva esenţe de arbori noi, semi-

24
exotici, precum platanul (Platanus acerifolia) - există trei platani uriaşi în curtea
ştrandului de la Boldeşti, dar şi alţii mai mici -, catalpa (Catalpa bignonioides), arborele
ginkgo (Ginkgo-biloba), un copac dioic, rămas aproape neschimbat din era terţiară până
azi, cu frunze bilobate, în formă de evantai şi sicamorul-platan american (Platanus
occidentalis), ultimii doi aclimatizaţi de mine, transplantaţi fiind din America la Scăieni.
În luncile şi zăvoaiele râuleţelor locale întâlnim sălcii (Salix alba, L. şi Salix
babylonica, L.), răchite (Salyx fragilis, L.), tufe de cătină, plopi/plute (diferite specii de
Populus alba, nigra, tremula, L.), porumbari/porumbeli/poroambe (Prunus spinosa, L.)
etc. În schimb, prin zonele de şes ale oraşului, pe ambele flancuri ale căii ferate (pline
acum de deşeuri gunoiere, deversate pe furiş, noaptea, de “prietenii naturii”!), prin
fâneţele şi păşunile de pe izlazuri, vegetaţia ierboasă este perenă şi tipică întregii
Câmpii ploieştene. Există şi numeroase plante farmaceutice: muşeţel, coada şoricelului,
coada calului, pătlagină, rostopasca, menta/isma, salvia, urzica ş.a. Între gara Scăieni şi
bariera apropiată, vechea administraţie a CFR a plantat, paralele cu linia ferată, cca 20
de pini decorativi (Pinus silvestris/nigra, L); la fel, între halta CFR Boldeşti şi gara
Scăieni. În mod ciudat şi în ciuda similitudinii numelui, la Scăieni am întâlnit rareori...
scaieţi. (Dovadă că nu de la “scai” îşi trage denumirea)!
De-a lungul străzii care uneşte cele două localităţi ingeminate, pe Calea Unirii,
dar şi pe Str. Victoriei din Scăieni, apoi, parţial, pe Str. Monumentului, au fost plantaţi o
mulţime de tei din specia Tilia tomentosa, L. (teiul alb). De asemenea, în faţa bisericii din
Scăieni, pe Str. Primăverii, există o scurtă alee de castani (Aesculus hippocastanum, L.).
Din păcate, aproape fiecare copac de pe Unirii şi Victoriei a fost vandalizat de culegătorii
de flori, care nu s-au mulţumit niciodată cu recoltarea părţilor inflorescente. Aceştia, în
fiecare primăvară, rup, fără nici o milă, crengi întregi, unii copaci uscându-se din cauza
aceasta, iar “îngrijitorii” lor, pentru a corecta rupturile de ramuri, au ciuntit şi mai rău
copacii afectaţi. Şi de ce nu se iau deloc măsuri contra unor asemenea acte de
sălbăticie grosieră?
Nu putem încheia această paranteză despre estetic, înainte de a afirma că este,
totuşi, foarte necesar să continuăm plantarea teilor din specia menţionată, dar şi a altor
arbori decorativi, dintre care nucii, brazii şi castanii rămân, neîndoios, cei mai impozanţi.
Cât despre conifere, cu excepţia celor de pe lângă calea ferată, ele sunt destul de rare
în această mică urbe, nefiind agreate, din cauză că există încă superstiţia stupidă şi
cumplit de retrogradă, că brazii, molizii, vezi Doamne, ar aduce ghinion celor care îi au
în curte (unii spun la fel şi despre sălciile pletoase)... Dar dacă ar fi să ne luăm după
opiniile unor asemenea indivizi retrograzi, atunci locuitorii din Sinaia, Predeal, Buşteni
etc., ar trebui să-şi pustiască toate curţile tăind brazii aceia frumoşi şi zvelţi care conferă
originalitatea şi specificul acelor faimoase oraşe montane. Când oare se vor civiliza
odată şi oamenii din această categorie, învăţând să îmbogăţească şi mai mult natura şi
să o respecte pe deplin, plantând arbori decorativi, copaci frumoşi, impunători şi extrem
de folositori? De fapt, fiecare om, până moare, ar trebui să planteze cel puţin zece arbori
în viaţa lui!
În zonele limitrofe ale oraşului se fac, an de an, culturi cerealiere alternative, de
plante agricole de bază, anuale - grâul şi porumbul, secara şi orzul (mai rar ovăzul şi
floarea soarelui). Asemenea semănături nu au lipsit, de fapt, niciodată de pe loturile

25
rezervate numai şi numai acestor recolte specifice. Cu excepţia a doi ani succesivi, la
marginea de nord-est a cartierului Balaca, s-a încercat cultivarea unor largi loturi cu orez
(Oryza sativa), plantă semiacvatică, datorită faptului că apa era adusă din iazul apropiat,
dar cultura orezului, fiind destul de pretenţioasă şi fără randament economic, s-a
renunţat la orezăria experimentală şi s-a revenit la cultura cerealelor clasice. În mod
surprinzător, dar explicabil, terenurile cultivate cu fâneţuri şi trifoi, in sau cânepă s-au
restrâns şi ele, localnicii preocupându-se îndeosebi de mica sau marea grădină de lângă
casă, unde, printre altele, cultivă zarzavat - fasole, varză, ceapă, usturoi, mărar,
pătrunjel, leuştean, ştevie, spanac, roşii, vinete, bame, mai recent, bobul (Vicia faba),
deseori dovlecei, bostani, castraveţi, pepeni, iar pe lângă garduri - căpşuni, zmeură etc.
Ar fi nedrept să nu recunoaştem că în asemenea zone fertile, cu un cernoziom
suficient de bun, nu ar fi fost destul de bine întreţinute şi administrate de fostele CAP-uri
şi IAS-uri. Uneori, de pe întinsul lor, acest tip de ferme colective obţineau producţii
record, comparativ cu anii zilelor noastre, când, după Revoluţia din decembrie ,89, o
parte din terenurile părăsite pot fi văzute, vară de vară, pline de torţel, pir, mărăcini,
pălămidă şi de alte bălării. Destule terenuri arabile, retrocedate proprietarilor în anii din
urmă, au fost lăsate de aceştia într-o jalnică paragină şi, drept consecinţă, calitatea
solului s-a degradat, ajungând şi ea într-o tristă degringoladă sau pur şi simplu, după
ploi masive, au devenit băltoace - un adevărat rai pentru broaşte şi preafericiţii ţânţari...
La fel de îngrijite erau înainte zecile de hectare de vie ale CAP-urilor şi IAS-ului din
Boldeşti-Scăieni care, din păcate, preda statului cea mai mare parte a producţiei anuale,
colectiviştii fiind totdeauna frustraţi şi nemulţumiţi pentru cantitatea mică de produse ce
le revenea, după o muncă aspră, la sfârşitul sezonului agricol. “Recompensele” primite
nu le ajungeau. De aceea, pentru a-şi compensa lipsa acelor produse, mulţi localnici
cultivau în faţa porţilor, la stradă, pe fâşiile dintre şosea şi gardul dinaintea casei, tufe de
cartofi (Solanum tuberosum, L.), obicei care continuă şi astăzi, deşi, normal şi estetic,
acolo ar trebui plantate flori sau iarbă decorativă, ca în ţările occidentale, căci pământ
presupunem că au acum cu toţii, unii din abundenţă. Şi pentru că specificul de bază al
agriculturii din Boldeşti-Scăieni rămâne tot viticultura, datele statistice arată că cca 65%
din teritoriul agricol al oraşului este cultivat cu frumoase şi productive vii. Producţia cea
mai mare se obţine însă pe colinele dealurilor locale, pe versanţii spre sud, datorită
calităţii solului, a incidenţei razelor solare şi a feririi de curenţi reci. Paralel cu speciile de
viţă de vie nealtoită (Vitis silvestris, L.), s-au înmulţit loturile cu viţă nobilă (Vitis vinifera,
L.), plantă termofilă, destul de pretenţioasă şi lesne atacată de mană dacă nu este
stropită de vreo cinci ori pe an (şi la timp, dar niciodată imediat după ploi sau cu puţin
timp înaintea lor!). România are 100.000 ha de vii hibride, cea mai mare suprafaţă de
acest gen din lume, ceea ce nu e bine. Soiurile hibride, pe care mulţi le cred autohtone,
româneşti, de fapt sunt şi ele aduse, chiar dacă poartă denumiri de-ale noastre:
căpşunică, zaibăr (fraga), crâmpoşie, şasla, galbenă (zghihara) ş.a. Ele nici nu dau un
vin de prea bună calitate, nici nu sunt vinuri rezistent în timp, şi, din păcate, încă sunt
predominante în acest oraş, cu toate că s-a cerut insistent ca soiul lor să fie treptat
abandonat. În anul 1863 a apărut filoxera, cauzată de o insectă. Apăruse mai întâi în
Franţa, adusă din SUA, şi s-a răspândit apoi şi la noi (în 1877), până i s-a găsit antidotul
(el fusese descoperit în 1869): altoiul viţei nobile pe rădăcini de viţă sălbatică americană,

26
rezistentă la atacul acestei insecte. Din fericire, viile de pe dealurile locale au înlocuit în
bună parte soiurile de hibrizi cu viţă nobilă altoită: Teras, Isabelle, Lidia, Concord, Şasla
(ceasla) napoleon, Muscat otonel (tămâioasă), Şasla muscat (struguri de masă) ş.a. Din
soiurile nobile ies vinuri nobile, foarte apreciate în ţară şi la export: fetească regală,
fetească neagră, crâmpoşie, gordin, mustoasă etc. La crama Seciu (numită acum “Casa
Seciu”) există pivniţe largi cu o colecţie completă de soiuri nobile, vechi şi rare. Într-o
vizită pe care am făcut-o la o fermă viticolă din Noua Zeelandă am intrat într-o cramă de
pe un deal ce semăna cu această cramă de la Seciu, însă vinurile neozeelandeze sunt
teribil de bune, rezultate din viţă nobilă ce nu cunoaşte ce este aceea filoxera, căci ea
încă nu a pătruns în această ţară din emisfera australă.
Cu tristeţe, trebuie să spunem că în acest oraş nu prea există parcuri, căci
simulacrul unui teren de jocuri recreative pentru copii, de la blocurile din Scăieni, este
departe de a se numi parc, iar parcul de lângă cluburile de la Boldeşti, singurul care ar
merita acest nume, este rareori îngrijit ca lumea şi nu mai seamănă aproape deloc cu
cel care fusese atunci când era nou. Mult mai bine arată însă spaţiul închis cu garduri
înalte de lângă cluburi. Este vorba despre curtea ştrandului, unde un particular a dat
dovadă de serioasă tragere de inimă pentru a revigora acest spaţiu, făcându-l aşa cum
fusese el pe când aparţinea Societăţii Astra Română.

Deşi s-ar părea că fauna este puţin vizibilă în peisajul boldeşteano-scăienar şi


mai discontinuă decât vegetaţia, ea este totuşi prezentă pretutindeni, dacă nu prin
animale mari, atunci prin nesfârşita lume a vieţuitoarelor mărunte (insecte, viermi, larve,
melci, limacşi, păienjeni în majoritate neveninoşi, fluturi de toate culorile etc.) care
mişună pe pământ, în sol, în pajişti, pe sub pietre, pe sub scoarţa copacilor, prin bălţi,
prin iazuri, prin apa Teleajenului, prin aer etc. Unele sunt folositoare, altele dăunătoare.
Toate sunt de o mare varietate. La fel animalele mari, mamiferele din zonă.
Personal, am studiat cu pasiune “lumea celor care nu cuvântă” - viaţa
animalelor, insectelor şi a păsărilor; am cutreierat singur, an de an, încă din copilărie,
absolut toate pădurile şi câmpiile din împrejurimile acestei localităţi, de pe ambele coline
care flanchează valea Teleajenului, fără excepţie, şi am ajuns să cunosc bine şi să
recunosc o mulţime de păsări şi animale. Această pasiune o am şi aici, în America, unde
am reuşit să fiu documentat în detalii despre o mulţime de păsări şi de animale locale,
multe inexistente în Europa. Iubesc natura şi respect creaţia lui Dumnezeu, protejând-o
oriunde ar fi. Când am vizitat Noua Zeelandă, primul obiectiv nu a fost un muzeu, ci am
intrat la o grădină zoologică, spre a cunoaşte cum arată pasărea kiwi, iar în Australia am
drăgălăşit cangurii, ursuleţii coala şi prietenoasa şi gălăgioasa pasăre kucabura
(kookaburra) care te lasă să o mângâi şi să o hrăneşti din mână. Pentru că în America
avem casa într-o pădure, iepurii sălbatici şi căprioarele ne intră deseori în curte. Ceea ce
m-a surprins este că niciodată aceste animale de aici nu fug de mine şi mă lasă să mă
apropii de ele la numai câţiva paşi. La fel şi multe din păsările cerului care mai toate te
acceptă să te apropii de ele sau îţi mănâncă drept din mână! Nu o dată, am avut
probleme cu veveriţele, cu racoonii (ratonii) şi sconcşii, animăluţe care ne-au intrat

27
nepoftite în casă (unde le-am şi fotografiat)... Gâştele canadiene şi raţele sălbatice ni se
coboară pe-aici, uneori din zbor, în piscina din curte unde nu prea se sinchisesc de
prezenţa noastră. Păsările au devenit foarte blânde pentru că, în aproape toate curţile
americane, oamenii au instalat hrănitoare şi adăpătoare unde sunt aprovizionate zilnic
cu grăunţe şi apă proaspătă. Vara suntem vizitaţi deseori de colibri (pasărea muscă),
păsărele minuscule venite să soarbă nectarul florilor. Iar când te plimbi primăvara pe
malurile lacurilor, trebuie să fii atent să nu calci pe bobocii cârdurilor de gâşte sălbatice
care ţi se împleticesc printre picioare, căci pe aceste locuri gâştele sălbatice sunt chiar
mai blânde şi mai domestice decât cele crescute prin curţile noastre din România. De
unde această blândeţe a lor? Ei bine, din cauză că, simţindu-se protejate, lor le-a
dispărut instinctul de apărare. Le-a dispărut frica de om, întrucât nimeni nu le face
niciodată nici un rău, nimeni nu le vânează, ele devenind la fel de blânde ca şi păsările
din insula Galapagos de care se mira Darwin că toate ţi se aşează pe cap şi pe braţe
(fiindcă zburătoarele de acolo nu mai văzuseră niciodată oameni...) Oare la fel stau
lucrurile şi cu lumea necuvântătoarelor din România, unde, de exemplu, un fost prim-
ministru şi un bancher, cu suita lor de miliardari, au împuşcat fără milă, la Balc (Bihor),
doar într-o singură zi, din iunie 2005, 185 de porci mistreţi, adunaţi într-un fel de ţarc
înconjurat cu garduri de sârmă conectate la curent de 220 V şi lipsiţi de apărare? Deşi
presa i-a criticat, mai mult pe tonuri glumeţe (nu pe porcii ucişi, desigur), în anii 2006 şi
2007 campania “mistreţiadei” s-a repetat, şi bravii exterminatori ai faunei naţionale nu s-
au lăsat până nu au spulberat fără milă alţi 186 de mistreţi (în 2006, cu unul în plus faţă
de anul precedent. Atunci, a fost împuşcat din greşeală şi un gonaci, special adus de la
Braşov), iar pe 14 ianuarie 2007, într-o zi şi jumătate, într-o nouă hecatombă, au fost
ucişi 280 de mistreţi, inclusiv scroafe cu purcei, existând şanse ca mistreţiada să aibă
ediţii anuale... Ce plăcere macabră la aceşti “vânători-terminatori” care ar trebui să se
simtă ruşinaţi de ce-au făcut ei în cruciadele antiporcine de pe plaiurile mioritice! Câtă
laşitate, cruzime şi dispreţ faţă de natură şi de opinia cetăţenilor indignaţi de nepăsarea
acestor măcelari sângeroşi, români şi străini, lacomi de trofee, care au năvălit ca
sălbaticii cu armele în mâini să facă ravagii prin pădurile ţării noastre şi să încalce orice
regulă deontologică din branşa cinegetică! Cred că ar trebui bine studiat de medicii
specialişti profilul psihologic al unor asemenea indivizi, deoarece parcă au fost scăpaţi
cu toţii din maşina timpului. Ei trebuia să trăiască nu astăzi, ci acum 8-10.000 de ani,
când oamenii sălbatici, ieşiţi din peşterile întunecoase, se vedeau nevoiţi, într-adevăr, să
vâneze ca să poată supravieţui! Dar nici aceia nu omorau în masă animalele sălbatice.
Aici, în America, dacă s-ar întâmpla o campanie cinegetică de o aşa deşănţată
amploare, cu atât de multe victime, întreaga mass-media ar exploda aruncând în aer
toată trupa vânătorească, indiferent de funcţiile şi de miliardele lor! Oare ce spun
organizaţiile de protecţie a animalelor din România şi oare de ce fug de rup pământul
păsările şi bietele animale sălbatice de noi românii secolului al XXI-lea, care probabil că
le părem ca nişte monştri? Sigur că se ştie de ce...
Şi pentru că ştiţi bine cu toţii să-mi daţi răspunsul corect, să lăsăm atunci
poveştile tragice de acest gen şi să vă spun că, dacă iubiţi totuşi natura, dacă iubiţi
fauna românească, păsările, animalele, aveţi ocazia să le ocrotiţi pretutindeni, mai cu
seamă în această binecuvântată zonă prahoveană unde abundă o mulţime de splendide

28
reprezentante ale ei. Toate vietăţile acestea le aveţi pretutindeni: sunt prezente atât prin
pădurile oraşului Boldeşti-Scăieni, cât şi în aria imediată, prin preajma caselor
dumneavoastră, prin curţi, pe acoperişuri, prin pomii de lângă ferestre... Doar să le
căutaţi cu ochii. Protejaţi-le, iubiţi-le! Poate că intrarea în marea Uniune Europeană va
mai îmblânzi setea de recorduri cinegetice (de distrugere a faunei) dovedită în trecut de
unii români fără scrupule. Să sperăm.
Într-o pădure din Seciu, am întâlnit o splendoare de cerb, un exemplar mare,
deosebit de impunător, cu nişte coarne impresionante, nu prea sperios, iar alteori, într-o
excursie cu copiii, am găsit o căprioară rănită de braconieri care a murit în mâinile
noastre lăsându-ne pe toţi cu ochii în lacrimi, ca în poezia lui Labiş “Moartea căprioarei”
(caz relatat şi în ziarul “Flamura Prahovei”, de poetul Corneliu Şerban). Da, pădurile de
aici adăpostesc cerbi (Cervus elaphus carpathicus), adăpostesc căprioare (Capreolus
capreolus), mistreţi (Suus scrofa, silvaticus), râşi (Lynx lynx), jderi (Martes artes),
veveriţe (Scurus vulgaris fuscoater), iepuri (Lepus timidus), lupi (Canis lupus), vulpi
(Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis sylvestris, L.), ariciul (Erinaceus europaeus), - nu
s-a semnalat niciodată pe-aici vreun urs sau vreun bursuc. Cel puţin, cât am stat în ţară,
eu n-am auzit de existenţa lor, dar pădurea de la Seciu, fiind foarte întinsă, n-ar fi exclus
să adăpostească şi aceste animale...
Pe la rădăcinile copacilor mişună diferite specii de reptile: şerpi, şopârle, guşteri.
Vă asigur că, în zona noastră, nu există reptile veninoase! Nu există vipere! De aceea,
când vedeţi guşterii, şopârlele şi şerpii, nu vă pripiţi să-i omorâţi, mai ales şerpii, căci nu
fac nimănui nici un rău şi toate aceste reptile sunt folositoare, pentru că distrug mulţi
dăunători ai agriculturii. Chiar şi lupii, animale frumoase şi inteligente, al căror număr s-a
diminuat mult în zona noastră, vor trebui protejaţi cu grijă. Altminteri, România poate
ajunge ca Anglia, unde toţi lupii fuseseră nimiciţi, încât, la intervenţia organizaţiilor
pentru protecţia naturii, guvernul britanic s-a văzut nevoit să aprobe solicitarea aducerii
unor exemplare din import. Amintesc, în treacăt, că, în secolul trecut, presa
internaţională a semnalat cel puţin cinci cazuri, pe glob, când lupoaicele, au găsit copii
mici abandonaţi pe care i-a adoptat şi i-a crescut cu grijă alăptându-i (şi nu era vorba de
legenda cu Romulus şi Remus crescuţi de lupoaica romană). Uneori animalele se
dovedesc mai umane decât mulţi oameni, un motiv în plus pentru care ar trebui protejate
şi iubite mai mult...
Frumoasele păduri din jurul nostru, precum şi toţi arborii din oraş, mai găzduiesc
o mulţime variată de păsări sedentare ori migratoare: vrabia, stăncuţa, cioara de arătură,
gaiţa, piţigoiul, mierla, grangurul, guguştiucul (apărut în stoluri venite din Asia Mică, prin
anii 1942-45), turturica, cucul, graurul, presura, botgrosul, sturzul, ciocârlia, ciocârlanul
moţat, pitulicea, auşelul, sfrânciogul, caprimulgul, lipitoarea, sticletele, ciocănitoarea,
prigoarea, prepeliţa (pitpalacul), capântortura, codroşul, drepneaua, codobatura, sitarul,
ierunca, uliul, şoimul, eretele, gaia, şorecarul, coţofana, cucuveaua, ciuful de pădure,
bufniţa, pescăruşii (ocazional, pe lângă Teleajen) ş.a. Din păcate, dropiile şi corbii au
fost distruşi, căci nici urmă de ei pe tărâmurile noastre!
Extrem de frumoase sunt trilurile privighetorilor, care acoperă toată zona de deal
şi subdeal din oraşul acesta, cântând ziua şi noaptea, prin văi şi pe coline, între
începutul lui mai şi finele lui iunie, până se termină perioada de ecloziune. De câteva ori,

29
le-am înregistrat cântecele şi am descoperit că erau două specii distincte de privighetori:
Luscinia megarhynchos şi Luscinia luscinia sau filomela, aceasta din urmă mai puţin
sperioasă. Amândouă speciile au un repertoriu minunat, nedepăşit de nici o altă pasăre
de pe glob. Singura pasăre ce le poate imita destul de bine trilurile complexe este
pasărea Mocking bird, din America, pe care am filmat-o cântând într-un parc din oraşul
Tampa, din Florida, dar parcă tot nu poate întrece privighetoarea de la noi! Cu multă
bucurie aşteptăm să auzim primăvara cum aceste mici artiste înaripate dau concerte
prin codrii din apropiere: privighetoarea, cucul, pupăza, grangurul, mierla, cinteza şi
multe altele. Fără glasul lor, primăverile ar fi, cu siguranţă, mai triste şi mai searbăde. Cu
excepţia mierlei, aceste primadone înaripate nu există în America. Ce păcat!
În tunelul de pe dealul de lângă biserica din Boldeşti am descoperit o mare
colonie de lilieci (Pipistrellus pipistrelus, L). În grădina şcolii din Scăieni am găsit un şoim
rănit la o aripă pe care l-am tratat şi când a putut zbura, i-am dat drumul. Într-o vară, pe
câmp, am dat peste o barză şezând ca pe cuib - şi aceasta era rănită -, dar ea nu a mai
putut fi salvată, murind în mâinile mele; iar lângă iazul din Scăieni am descoperit o lişiţă
împuşcată în picior căreia i-am putut vindeca rana, eliberând-o în acelaşi iaz, după cca
şapte zile de tratament. De multe ori am avut impresia că aceste fiinţe gingaşe nu sunt
îndeajuns de cunoscute, de iubite şi protejate de toată lumea, mai ales de unii copii.
Şcolile cred că ar putea face acest serviciu, la orele de dirigenţie, unde se pot aborda
subiecte interesante legate de frumuseţea şi protecţia naturii.
M-am bucurat însă când am constatat că locuitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni
dovedesc în fiecare an un adevărat cult şi respect pentru rândunele şi lăstuni - în special
pentru rândunele - deoarece toţi le lasă să-şi construiască cuiburile oriunde vor ele, sub
streşinile caselor, pe verande, în grajduri, şi nu le disturbă nicicum scurtul lor sejur la noi.
În mod surprinzător, am observat că nu acelaşi lucru se întâmplă cu rândunelele din
nordul Americii, care, spre deosebire de alte păsări, nu ştiu de ce, nu sunt atât de
apropiate faţă de om, precum cele din Europa... Mult mai blânde mi se par aici în Statele
Unite micuţele păsări colibri care, zbârnâind din aripi ca nişte mini-elicoptere şi stând pe
loc în aer, caută, ca fluturii, nectarul din floare în floare sau îl sorb din vasele speciale cu
sucuri pe care le atârnăm pentru ele în crengile pomilor de lângă ferestre.
Numărul rândunelelor şi al lăstunilor scăzuse îngrijorător pe plaiurile noastre
prahovene. Aceasta, până la apariţia aşa numitei “gropi ecologice” de lângă Teleajen,
unitate nedorită şi blestemată de localnici, unde se depozitează zilnic gunoaiele din tot
judeţul. De acolo au apărut în oraş bejanii masive de sute de mii de muşte şi - culmea
ironiei! - odată cu înmulţirea muştelor, s-au înmulţit brusc şi numărul rândunelelor, ştiind
că muştele sunt hrana lor de bază... Este partea bună a unei părţi rele sau, altfel spus, o
consecinţă pozitiva care confirmă că lanţul trofic, când este impulsionat de om,
acţionează spontan şi în localitatea Boldeşti-Scăieni!
Nu voi adăuga nimic despre peştii din Teleajen, din râuleţul Bălăcuţa sau din
iazurile înconjurătoare, deoarece nu prezintă nici un fel de importanţă economică, fiind
buni numai la antrenarea pescarilor amatori pentru a-şi omorî timpul cu undiţa care de
cele mai multe ori iese goală din apă...

30
CAPITOLUL III.
Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni.
Despre numele acestui oraş

Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni are o geneză specială, o istorie aparte, deloc


cunoscută de locuitorii lui, în care vrând-nevrând, m-am trezit, de la început, implicat.
Citisem tot ce am găsit despre falansterul de la Scăieni şi aflasem că un utopist
cu foarte multe intenţii bune, Teodor Diamant (1810-1841), s-a luptat să înfiinţeze acolo
o societate agronomică egalitară, Falansterul de la Scăieni (iniţiat în 1835), care voia să
fie model pentru noua societate românească. Voi trata acest subiect într-un capitol
special.
Acest tânăr, pe care eu îl îndrăgisem, visa ca necunoscutul Scăieni să devină un
model pentru lumea întreagă. Îl vedea ca pe un oraş românesc modern, deosebit de
toate celelalte, eventual o nouă capitală a ţării... Am fost foarte entuziasmat de ideea lui
şi, cu toate că nimeni nu ştia cum arăta acest visător formidabil - căci nu i s-a găsit
niciodată vreo fotografie -, m-am apucat imediat să-i imaginez eu un portret, schiţându-l
în mai multe variante, cam cum trebuia el să arate, apoi, pricepându-mă la sculptură, i-
am făcut şi un bust după schiţele mele. După modelul primului bust, am mai turnat, prin
copiere, încă unul şi multă vreme busturile acestea au fost plimbate prin mai multe
locuri: în hol la primărie, în incinta bibliotecii Casei de cultură, la Clubul Boldeşti, la
Şcoala Scăieni... Pozele lor au apărut în câteva ziare şi reviste din ţară şi străinătate, dar
după plecarea mea din ţară, busturile au dispărut fără urmă, ca şi macheta casei lui
Eminescu de la Ipoteşti pe care o lucrasem pentru Şcoala Scăieni.
Inspirat de ideea lui Diamant, şi la fel de visător ca şi el, m-am grăbit să-i scriu
preşedintelui ţării de atunci, dictatorului Nicolae Ceauşescu, o scrisoare prin care îi
propuneam să aprobe înfiinţarea unei noi comunităţi urbane, prin unirea dintre comunele
Scăieni şi Boldeşti, sugerându-i marelui şef ca noua localitate să se numească “Oraşul
Diamant”. Zis şi făcut: scrisoarea, odată redactată, am trimis-o recomandată prin poştă,
fără să am certitudinea că Ceauşescu o va citi vreodată personal sau că îmi va
răspunde cumva, dar speram că măcar vreunul din preajma lui tot îmi va da vreun
răspuns sau altul... După expedierea ei, au trecut vreo trei luni de tăcere şi îmi cam
luasem orice speranţă că îl voi mai primi în vreun fel. Dar într-o bună zi, mă trezesc pe
neaşteptate cu un telefon acasă, prin care eram chemat de urgenţă la Comitetul regional
de partid de la Ploieşti, solicitat pentru o audienţă urgentă. Când am sosit acolo, un
tovarăş, cam încruntat şi cu ton dojenitor, m-a poftit în biroul său având un plic şi o hârtie
în mână. Am uitat cine era acest sus-pus, în orice caz, cineva cu funcţie mare, care mi-a
vorbit cam aşa: “Cine eşti dumneata, tovarăşe profesor, de îndrăzneşti să-i dai sfaturi
tovarăşului secretar general Nicolae Ceauşescu ce să facă şi cum să conducă ţara?!
Fiindcă te-ai apucat să-i scrii şi să-l sfătuieşti prosteşte să-ţi aprobe înfiinţarea unui
oraş... Păi n-ai ştiut până acum că orice propunere de genul acesta, înainte de a fi
trimisă preşedintelui ţării, mai întâi trebuia să treacă pe la noi, să o aprobăm dacă merită
înaintată sau nu?” Cam speriat, că nu ştiam ce vor să facă ăştia cu mine, după o aşa
“crimă” gravă, mi-am cerut scuze şi i-am mărturisit sincer că nu aveam cunoştinţă de

31
această procedură. “Ai însă norocul că tovarăşul preşedinte a fost răbdător cu sfaturile
ce i le-ai recomandat cu prea mare îndrăzneală şi ţi-a răspuns cu omenie că a ordonat
să se ţină cont de sugestia dumitale, dar că nu este deloc de acord cu numele pe care i
l-ai recomandat, adică cu acela de Oraşul Diamant, ci eventualul oraş, compus din două
comune, va trebui să-şi păstreze denumirile vechi... Şi a mai spus că nu vă apărea nici
un oraş nou în ţară, decât numai după ce se va trece în curând la o nouă împărţire
administrativă a ţării noastre, când regiunile şi raioanele actuale vor fi înlocuite de
judeţe... Aşa că să ai răbdare până atunci şi dacă-ţi mai zbârnâie prin cap vreo idee de
genul acesta, să vii mai întâi cu ea la mine şi să nu le mai adresezi direct tovarăşului
preşedinte sau la comitetul central unde se primesc sute de scrisori pe zi...”
Scena aceasta se petrecea prin toamna anului 1966, iar doi ani mai târziu, în
iunie 1968, după noua împărţire administrativă a ţării, prin Hotărârea Consiliului de
Miniştri (HCM) numărul 1116, din iunie 1968, s-a înfiinţat noul oraş Boldeşti-Scăieni,
alcătuit din contopirea comunelor Boldeşti şi Scăieni, la care se adăugau şi satele Seciu
şi Balaca.
Nu am relatat acest amănunt cu pretenţia că, numai datorită mie s-ar fi înfiinţat
acest oraş, deoarece, fiind vorba de două comune industrializate, chiar şi fără sugestia
mea ele puteau fi transformate oricând într-o unitate urbană, dar am convingerea că, pe
undeva prin hârţoagele de arhivă ale fostelor comitete raionale şi regionale de partid
trebuie să mai existe răspunsul fostului dictator la propunerea făcută de mine.
După înfiinţarea oraşului, noul primar, ing. Aurică Marinescu, m-a invitat în biroul
său de la primărie şi m-a rugat ca, în calitate de profesor de istorie şi de română, de
cunoscător al ambelor localităţi, să încerc să pun nume tuturor străzilor din oraş. Mi-a
dat să iau cu mine o hartă mare cu planul urbei celei noi şi m-a rugat ca în termen de
două zile treaba să fie gata. Ajuns acasă, am întins harta pe podea, m-am trântit pe
burtă peste schiţa străzilor şi am început să scriu cu creionul, atribuindu-le nume din ce
în ce mai răsunătoare: Calea Unirii, Strada Victoriei, Str. Falansterului, Str. Mihai
Eminescu, Str. Vasile Alecsandri, Str. Teodor Diamant, Str. Manolache Bălăceanu, Str.
Charles Fourier (mentorul lui Diamant), Str. Dimitrie Anghel (care locuise un timp la
fratele său din Scăieni), Str. Luceafărului, Str. Petroliştilor, Str. C-tin Brâncuşi, Str.
George Enescu etc., etc. Pe la ora unu noaptea toate străzile fuseseră botezate, apoi m-
am apucat să le bat la maşină pe o listă, în ordine alfabetică. A doua zi, primăria a trimis
lista mea la Bucureşti. Nu a trecut nici o lună şi primarul mă anunţă să vin de urgenţă la
biroul lui, că s-a întâmplat ceva. “Ce-ai făcut? Că propunerile tale n-au fost bune. Ţi le-
au respins! Din toate numele puse de tine, numai patru ţi-au fost acceptate: Calea Unirii,
Str. Victoriei, Str. Petroliştilor şi Str. Păcii. Îmi pare rău, dar restul va trebui să le refaci!”
“Dar cine mi le-a respins?” am întrebat eu. “Închipuieşte-ţi că... tovarăşa Ceauşescu, în
persoană! Ea se ocupă cu aprobarea denumirii de străzi din noile oraşe. Uite aici şi o
notă cu îndrumări şi sfaturi cum ar fi trebuit să procedezi...” Nota specifica destul de clar,
că străzilor din oraşele nou înfiinţate să nu li se da nicicum nume de personalităţi, ci
numai denumiri inspirate din tradiţia locală, nume de plante şi animale, nume de
substantive comune ş.a. Am luat din nou harta cu mine şi a doua zi m-am prezentat cu
ea la primărie, cu toate străzile rebotezate: Str. Petroliştilr, Primăverii, Industriei,
Monumentului, Viilor, Cireşilor, Nucilor, Nisipurilor, Zorelelor, Aleea Clubului, Aleea

32
Fabricii etc., etc. “Asta, da; cred că va merge!” a opinat primarul. Şi a mers, fiindcă toate
numele străzilor mi-au fost aprobate. Nu de mult, ziarul “România liberă” din Capitală
(nr. 5073, din 8 noiembrie 2006), la pag. 5, a scris: “Profesorul Cristian Petru Bălan este
cel care “a năşit” toate străzile din Boldeşti-Scăieni.”
Vă comunic mai jos toate denumirile străzilor din oraşul Boldeşti-Scăieni, în
ordine alfabetică (în total, 84 de străzi): Aleea Clăbucetului, Aleea Clubului, Aleea
Fabricii, Străzile= Albinei, Armoniei, Atârnaţi, Balaca, Boldeşti, Bucegi, Bucovului, Calea
Petroliştilor, Calea Ploieşti, Calea Unirii, Străzile= Câmpiei, „Cartier Seciu”, Cireşului,
Cocorilor, Colinei, Coloniei, Crinilor, Crizantemelor, Dealul Frumos, Dealului, Distilăriei,
Fagului, Fagurilor, Falansterului, Fântânei, Fundătura Toamnei, Florilor, Gâlmeia, Gării,
Ghioceilor, Gladiolei, Gloriei, Grădinilor, Industriei, Intrarea Bălăcuţa, Intrarea Canalului,
Intrarea Levănţica, Intrarea Ogrăzii, Intrarea Pieţii, Intrarea Pirului, Intrarea Serei,
Intrarea Soarelui, Străzile= Izlazului, Izvoarelor, Liliacului, Livezilor, Ludu, Mărgăritarului,
Monumentului, Morii, Strada Necunoscuta, Nisipurilor, Nordului, Nouă, Nucilor,
Ogoarelor, Păcii, Pădurii, Panselei, Perilor, Petroliştilor, Podgoriei, Poduri, Poligonului,
Primăverii, Prunilor, Seciului, Secuiului, Sondelor, Şoseaua Ploieşti-Văleni, Străzile=
Stadionului, Stejarului, Sticlari, Teleajenului, Trandafirilor, Unirii, Vestului, Victoriei, Viilor,
Zorelelor, Zorilor. Nu cred că am omis vreuna, iar dacă se va construi vreo stradă nouă,
va fi în grija altei/altor persoane să îi găsească un nume.
Şi, totuşi, trebuie să-mi fac aici o autocritică... De fapt, am comis o greşeală
foarte gravă (şi, din păcate, nimeni nu mi-a corectat-o): pur şi simplu, am uitat să dau
nume de străzi în cartierul Seciu, cartier destul de mare şi important, chiar dacă l-am
încadrat, la modul general, spunându-i “Cartierul Seciu”! Cred că va trebui să-mi cer
permisiunea să mi se aprobe să botez şi acest cartier, dând şi acolo nume de străzi,
conform tradiţiilor locale, după ce mă voi consulta cu domnul primar şi localnicii...
Peste nişte ani, primul primar al noului oraş, dl. ing. Aurică Marinescu, mi-a scris
de mână o declaraţie, semnată cu numele lui, prin care confirmă faptul că, pe timpul cât
s-a aflat dânsul la conducerea primăriei oraşului Boldeşti-Scăieni, “Dl. Cristian Puiu
Bălan a stabilit nomenclatura stradală a oraşului, dând denumire tuturor străzilor din
oraş”. (Vezi facsimilul după manuscrisul original). L-am întrebat de ce mi-a zis “Puiu”,
deoarece acesta este un nume de alint, folosit doar în familie şi între prieteni. “Pe mine
mă cheamă Cristian Petru Bălan!” “Lasă-l aşa, căci aşa te ştie toată lumea”, mi-a
răspuns el. Realitatea este că îmi place numele “Cristian” şi niciodată nu mi-a plăcut să-
mi zică lumea “Puiu”, fiindcă aşa mi se spunea când eram copil, dar se pare că sunt
condamnat să nu scap cu una cu două de acest diminutiv galinaceu care uneori mă
deranjează...

De la neacceptarea unuia din numele meu, a sosit timpul să trec la o altă


neacceptare, mai stâlcită: numele oraşului! Mă zbat de câţiva ani să demonstrez, cu
argumentele cele mai logice şi ştiinţifice, că revenirea la numele “Scăeni” este o
greşeală imensă pe care, continuând-o, ni s-ar putea imputa că suntem analfabeţi! Dar
mai înainte de a apela la argumentele de bază, să deschidem la pagina 707, noul

33
Dicţonar DOOM, Dicţionarul Ortografic, Ortopeic şi Morfologic al Limbii Române, al
Academiei Române, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic,
Buc., 2005, care dictează normele obligatorii ale limbii române literare, subliniez
adjectivul “obligatorii”. Aş fi dorit ca la această pagină să existe substantivul propriu
“Scăieni”, dar există substantivul masculin “scăiecior”, un cuvânt mai rar, însă destul de
asemănător cu numele localităţii care ne interesează şi care vedem că este scris cu “i” la
mijloc, nu “scăecior”, deoarece se respectă perfect normele ortografice de care
vorbeam. “Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX)”, cel din ediţia a II-a, Ed. Univers
enciclopedic, Buc., 1998, a lansat pentru prima oară acest exemplu din lexicul
românesc. La fel de convingătoare sunt exemplele lexicale oferite de cel mai actual şi
mai citat dicţionar modern, apărut acum câteva luni, “Noul dicţionar universal al limbii
române” (Ed. Litera Internaţional, Buc., 2006) care mai aduce şi alte cuvinte
asemănătoare: “scăier”, “scăios”, “scăişor”... Aşa stând lucrurile, la regula scrierii cu “-ie-
” înainte de consoane se încadrează şi alte denumiri geografice cu diftongi în “ie”:
Bordeieni, Poieni, Secuieni, Ploieşti, Mălăieşti, Negoieşti etc. Cine le scrie fără “ie”
greşeşte! Fiindcă DOOM-ul Academiei Române precizează clar:
“La început de cuvânt şi de silabă după vocală, se scrie “e” sau “ie”, în funcţie de
pronunţia literară şi de etimologie” (Sublinierea Academiei, în Op. cit., pag. XLVI). Or,
din punct de vedere literar, noi toţi pronunţăm clar vocala “i” în Scă-ieni, iar, etimologic
vorbind, fie că plecăm de la forţat-presupusul etimon “scai”, fie de la mai sigurul
“secui/săcui” (români ardeleni alungaţi de secui şi aşezaţi pe aceste plaiuri prahovene),
ambele substantive se termină în vocala “i” şi acest “i” din rădăcina cuvântului trebuie
păstrat în toate derivatele substantivului respectiv, conform regulei nr. 3, de la aceeaşi
pagină, care spune: “Se scrie “ie” şi se pronunţă “ie” în cuvinte din fondul vechi” (Op.cit.,
pag. XLVI). Iar cuvântul Scăieni am văzut că aparţine prin excelenţă acestui fond istoric
vechi, căci, în documentele citate anterior, numele vechi al localităţii, în absolut toate
variantele, se scria şi se pronunţa numai cu “i”, care este vocală sau semivocală de bază
în evoluţia şi componenţa tuturor variantelor arhaice ale toponimului: Scoiani, Scăiani,
Scăuiani, Scăuieni, până s-a modernizat în Scăieni... Nici un text vechi din sec. al XVII-
lea sau al XVIII-lea nu a scris vreodata “Scăeani” sau “Scăeni”, ci “Scăiani” şi “Scăieni”!
Forma “Scăeni” a apărut şi s-a răspândit după anul 1902, dar atunci nu existau regulile
ortografice şi ortoepice la nivelul celor de astăzi. (Oricum explicaţia etimologică, născută
din presupuneri nedocumentate, precum că acest nume provine de la locurile pline de
scaieţi, nu rezistă aceleia, mai sigure, care susţine că numele vechi Scăuieni ar proveni
din Săcuieni, “secuienii” nefiind secui, ci acei transilvăneni băjenari proveniţi, ca şi cei
din Măneciu-Ungureni, din zona Ardealului în Prahova.) Revenind însă la toponimiile de
mai sus - Scoiani, Scăiani, Scăuiani şi Scăuieni, vă rog să încercaţi a pronunţa aceste
patru nume înlocuind din fiecare variantă pe “i” de la mijloc cu vocala “e” şi veţi vedea că
nici unul nu se poate pronunţa astfel! Greşesc eu cu ceva? Dacă nu, atunci de ce atâta
îndărătnicie perseverentă din partea celor care, cu o încăpăţânare de semidocţi, scriu
foarte, foarte greşit numele acestui oraş, motivând, de obicei, că aşa l-au găsit scris pe
hărţi, prin Monitorul Oficial, prin unele cărţi, ziare şi dicţionare, de parcă toţi care îl
folosesc acolo, transcriindu-l mecanic, ar fi lingvişti atoateştiutori şi toţi mai pricepuţi
decât doctorii în filologie?! Eminescu şi Caragiale le-ar spune cu indignare: puneţi mâna

34
pe carte, ageamiilor! Nu stâlciţi limba română şi renunţaţi la lenea de a mai adăuga o
literă necesară în plus, acolo unde trebuie! Iar noi, desigur, tuturor acestora va trebui să
le explicăm cu glas calm şi limpede: oameni buni, noi astăzi nu mai scriem ca acum 100
de ani, nu mai scriem Ploeşti, Bucuresci, Scăeni!... Suntem într-un nou mileniu şi ar fi
anacronic să mai scriem ca în trecut, când limba nu era evoluată; iar a imita, prin simple
automatisme grafice, greşeala altora care habar nu au de ortografierea corectă a limbii
române moderne, nu este nicidecum un argument ştiinţific şi nu este nici măcar o scuză
inteligentă! Corectarea de la noi trebuie să înceapă şi restul alogenilor ni se va supune
şi, după modelul nostru, toţi ne vor urma!
Iată pentru ce, în numele adevărului ştiinţific şi al limbii române literare corecte,
cerem cu insistenţă ca pe panourile care anunţă intrarea în oraş, pe firma primăriei, pe
ştampile, pe toate actele oficiale, în cărţi, în toate dicţionarele şi în ziare să se corecteze
odată pentru totdeauna această gravă eroare şi să scriem corect româneşte, conform
regulilor obligatorii şi logice ale scrierii fonetice, decretate de forul superior al culturii din
ţara noastră, Academia Română, deci: BOLDEŞTI-SCĂIENI!
Nu putem încheia capitolul fără să vă amintesc că mai există alte două localităţi
Scăieni, una în jud. Buzău şi alta în Basarabia, iar locuitorii ei văd că îşi ortografiaza fără
greşeală acest substantiv propriu. Când, în mod demonstrativ, am scris cele două
variante ale numelui, puse alăturat, şi când, aici în America, le-am pronunţat cu voce
tare în faţa vorbitorilor de limba engleză care nu ştiu deloc româneşte, toţi mi-au spus că
prima variantă sună foarte frumos în pronunţie, deoarece este asemănătoare cuvântului
englezesc “sky” (pronunţat “scai”) şi care înseamnă “cer”, “Scăieni” sugerându-le
impresia că ar fi vorba de nişte fiinţe cereşti...

35
CAPITOLUL IV.
Falansterul de la Scăieni
“Păstrează-te, instruieşte-te,
moderează-te, trăieşte pentru semenii tăi,
ca şi ei să trăiască pentru tine.”
Teodor Diamant
(Scrisoarea din 29 iunie 1835
către prietenul său, scriitorul Ion Ghica.)

În vara anului 1959, într-o duminică, m-am trezit acasă, la Scăieni, cu vizita unui
domn venit special de la Bucureşti spre a vedea localitatea unde fusese faimosul
falanster al lui Teodor Diamant. Mi-a spus cine este şi ce doreşte, precizând că eu am
fost recomandat de primarul de atunci al comunei Scăieni, ca unul care aş şti mai multe
despre acest subiect, deoarece respectivul primar a mărturisit sincer că nu auzise nicum
de aşa ceva şi că nu ştia care-i “povestea cu falansterul”. La drept vorbind, pe atunci,
nici eu nu ştiam prea multe despre acel ciudat experiment, deoarece eram un tânăr
student de 23 de ani şi tot ce aflasem erau doar nişte informaţii generale care proveneau
din cartea scriitorului Ioan Ghica “Scrisori către Vasile Alecsandri”, precum şi din ceea
ce mai spicuisem prin “Monografia Ploieştiului” lui Mihai Sevastos. Nimic în plus. În
schimb, cunoşteam destul de bine urmele palatului care fusese al lui Petre Bălăceanu
(strănepotul lui Manolache Bălăceanu, colaboratorul lui Diamant), căci pe-acolo, pe când
eram copil, îmi păşteam caprele şi oile; dar cunoşteam şi alte relicve arătate şi mie de
unii bătrâni din sat, urme destul de estompate, pe care, cu toată bunăvoinţa, i le-am
arătat vizitatorului interesat. Iar acesta nu era altul decât Ion Cojocaru, viitorul autor al
fascinantei cărţii “Falansterul de la Scăieni”, scrisă de el împreună cu criticul Zigu Ornea
(1930-2001) şi publicată în 1966 la Editura Politică din Bucureşti. Tot ce îi povesteam
domnului Cojocaru, acesta nota de zor într-un carnet, iar când a plecat, mi-a mulţumit,
m-a îmbrăţişat şi mi-a dat asigurarea că va pomeni şi despre mine în cartea lui,
deoarece... “suum cuique”, mi-a precizat el de două ori în latineşte, înainte de a se
despărţi de mine. I-am apreciat gestul recunoscător şi inteligenţa, dar nu prea am înţeles
ce voia să-mi spună în limba strămoşilor noştri... Mai târziu, după ce am studiat această
limbă la facultate, ulterior predând-o şi în şcoală, am aflat că “suum cuique” însemna
“fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine”, o maximă formulată de legislatorul roman
Ulpianus. În 1966 am primit cartea celor doi autori chiar din mâna domnului Zigu Ornea
care mi-a oferit şi un autograf pe pagina de gardă a acestei interesante lucrări, atunci
când a venit să facă lansarea ei la căminul cultural din Scăieni. Curios, am citit-o cu
nerăbdare de la un cap la altul şi... nici o pomeneală de promisiunea cu “suum cuique”
făcută mie. Dar nu-i nimic, cartea a fost bine concepută, şi rămâne până astăzi cel mai
complet şi documentat studiu despre falansterul de la Scăieni, chiar dacă se
conformează cerinţelor politice de atunci, exagerând activitatea şi importanţa acelui
experiment efemer, şi nu aveam dreptul să mă supăr pe cei doi harnici autori. Ei nu au
putut-o redacta altfel şi va trebui, în contextul acelor vremuri, să le acordăm
circumstanţe atenuante pentru opiniile lor. Numai că, din păcate, descoperirile ulterioare

36
au dat naştere la nişte polemici contradictorii care mergeau de la exaltarea
experimentului făcut de Diamant şi Bălăceanu până la negarea completă a existenţei
acelui falanster. Aşa stând lucrurile, la urma urmelor, m-am întrebat care o fi adevărul?
A existat sau n-a existat acel falanster? A existat, dar nu în parametrii descrişi de cei doi
autori şi înfăţişaţi cu exces de romantism socialist-revoluţionar, în lumina canoanelor
“epocii de aur”. Iată, de fapt, cum au stat, în realitate, lucrurile...
În fond, pentru că prin anii şaizeci era la modă protocronismul naţional, cei doi
autori voiau să demonstreze că un tânăr vizionar şi patriot român, pe nume Theodor
Diamant (1810-1841), făcuse un prim pas românesc spre o societate comunistă, printr-o
efemeră încercare practică, realizată la Scăieni, înaintea experimentului rusesc din
1917, deşi modelul lui Diamant nu era nici Comuna (comunistă) din Paris, de la 1871,
nici “Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx (apărut în 1848), ci ideile şi operele
filosofice ale socialistului utopic francez Charles Fourier (1772-1837), pe care îl
cunoscuse personal în Franţa, asistând la prelegerile lui şi citindu-i operele: “Teoria celor
patru mişcări şi a destinelor generale” (1808), Tratat despre asociaţia domestică şi
agricolă” (1822) şi “Noua lume industrială şi societară” (1829). Nu ar fi lipsit de
importanţă să vedem cum îl percepea Friedrich Engels pe socialistul utopic francez
Clarles Fourier pe care îl admira pentru că “mânuia dialectica cu aceeaşi măestrie ca şi
contemporanul său Hegel şi a prevăzut just unele trăsături ale viitoarei societăţi
comuniste: absenţa antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o societate vitală,
dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, concordanţa dintre interesele
individuale şi cele colective.” (În paranteză fie spus, poate că Engels nu citise cu prea
multă atenţie cărţile lui Fourier, ci doar le frunzărise, deoarece ar fi aflat că Fourier
afirma cu toată seriozitatea şi naivitatea că fourierismul lui va ajunge la o aşa mare
dezvoltare tehnică în viitorul îndepărtat, încât savanţii falansterieni vor putea transforma
toate mările şi oceanele în mări şi oceane de limonadă, asta pentru că el iubea foarte
mult dulciurile, motiv pentru care câţiva cunoscuţi de-ai lui l-au declarat nebun.) Oricum,
el nu era singurul care lansa idei utopiste. În teorie, ideile formulate de aceşti teoreticieni
proto şi procomunişti, frizau, iniţial, un egalitarism şi un liberalism dezirabil şi, în
aparenţe, rezonabil, fezabil. Acesta, când a putut fi materializat prin revoluţii armate, s-a
fundamentat, ulterior, pe un colectivism exacerbat şi exclusivist, fără urme de privatism
şi de libertăţi reale. Nu a trebuit să treacă prea mult timp pentru a se vedea că întregul
eşafodaj al învăţăturii lor fusese îmbrăcat în numeroase sofisme seducătoare, doar la
suprafaţă strălucitoare şi doar în cărţile scrise de ei realiste, căci odată puse în practică,
toate s-au dovedit a fi nu numai perisabile, dar, prin exacerbări politice dictatoriale, chiar
foarte periculoase, distructive şi criminale, datorită impunerii lor cu forţa şi prin crearea
unei aparaturi paramilitare de coerciţie sângeroasă care să le menţină artificial durata şi
supravieţuirea în avantajul unei noi super-clase dominante, ridicată din drojdia
proletariatului. Exact acest lucru nu l-a putut prevedea nici Fourier, nici Marx, nici
Engels, nici Lenin (ba Lenin se zice că notase undeva că se teme oarecum de
“burghezia proletară”), pentru că nici unul din aceştia nu au ţinut seamă de
individualismul firii umane, de instinctul lui natural de arivism, de egoismul şi setea
individului de spaţiu şi de proprietate privată (pe care numai o profundă educaţie
religioasă o poate frâna şi anihila - iar susnumiţii corifei materialişti negau din principiu

37
forţele spirituale divine, cu toţii fiind atei furibunzi), dar se pare că tocmai tânărul nostru
Diamant a ajuns repede la o concluzie realistă şi, după ce a înfiinţat o mică celulă
agraro-industrială proto-comunistă, un fel de c.a.p. în miniatură, după ce voia să o
probeze şi în altă parte, s-a convins, în scurt timp, de zădărnicia teoriilor de acest gen,
fiindcă viaţa practică i-a dezvăluit contrariul... Odată convins de contrastul dintre teorie şi
practică, el s-a retras cu discreţie şi s-a concentrat spre alte treburi. Totuşi, nu putem
face abstracţie de această premieră românească absolută, de experimentul lui juvenil şi
cu totul inedit pentru Europa de răsărit, iniţiat cu mult entuziasm şi curaj, la Scăieni, şi
nici de ideile lui benevolente notate în scris. De aceea, se merită a vorbi mai pe larg de
acest experiment mai mult sau mai puţin naiv. Aşadar, cine a fost visătorul Teodor
(Theodor/Tudorache) Diamant, ce voia acest iluminist simpatizat şi sprijinit de Ion
Heliade-Rădulescu, de Eufrosin Poteca şi ce anume a întreprins el concret prin aceste
locuri?
Aşa cum spun autorii cărţii “Falansterul de la Scăieni”, Ion Cojocaru şi Zigu
Ornea, “se ştiu puţine lucruri despre copilăria şi tinereţea lui Diamant. Sub semnul
îndoielii a stat până acum până şi data şi locul naşterii sale.” (Op. cit., p. 44, Ed. politică,
Buc., 1966). Un document din Arhivele statului atestă că Diamant s-a născut la
Bucureşti în 1810. Tatăl său se numea Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, cu
funcţiunea de vtori vistier, iar mama sa Anastasia. Iamandache reuşise să încropească o
mică avere, printre care o moşioară la Pociovalişte. Scriitorul Ion Ghica, în “Scrisori către
Vasile Alecsandri” spune că bătrânul Diamandi avea doi copii: Barbu şi
Teodor/Tudorache (Theodor). Barbu fusese cam puţin înzestrat de la natură, trăind în
limitele inferioare ale normalităţii intelectuale, care i-au produs destule necazuri fratelui
său Teodor, un tânăr excepţional înzestrat. Acesta “era - notează Ghica - om de frunte,
inteligent, muncitor, stăruitor şi plin de devotament”. (Ion Ghica, Opere, vol. I, Buc.,
ESPLA, 1956, p. 238). După frecventarea unei şcoli greceşti, Teodor a urmat cursurile
şcolii de la Sf. Sava, unde a fost cel dintâi. Strălucea la matematici superioare, la fizică
şi filosofie iar, pe lângă latina şi greaca veche, vorbea fluent franceza, germana, italiana
şi elina. Voia, probabil, să se pregătească pentru o carieră didactică şi, cu o bursă
obţinută de la Aşezămintele mitropolitului Dositei Filiti, din 1828, a plecat la studii la
şcoala de cadeţi din Munchen unde se perfecţionează în calcul diferenţial şi integral. În
1830, nu se ştie cu ce ajutoare financiare, ajunge să studieze patru ani la Universitatea
din Paris, specializându-se în studii agronomice şi în cele de economie politică şi
socială, dar se pare că nu a obţinut vreo diplomă de absolvire a vreunei facultăţi,
deoarece nu s-a găsit aşa ceva prin arhive. În 1834 se reîntoarce în ţară, unde, după
căutări şi peregrinări, se hotărăşte pentru profesiunea istovitoare de inginer hotarnic,
obţinând o diplomă în acest scop.
Perioada şederii la Paris a fost hotărâtoare pentru existenţa lui, pentru gândirea
şi activităţile lui practice viitoare. Pe vremea aceea, tineretul francez era destul de atras
de ideile filosofice ale celor trei mari socialişti utopici ai vremii, englezul Robert Owen
(1771-1858) şi doi francezi, Saint-Simon (1760-1825) şi Charles Fourier (1772-1837).
Dacă ideile britanicului Owen nu-l atrăgeau prea mult, mai ales după insuccesul acestuia
de a înfiinţa în SUA şi Anglia nişte colonii comuniste, în schimb teoriile saint-simoniste şi
fourieriste i-au plăcut. Iniţial, îl captivaseră iluziile lui Claude Henri de Rouvroy, conte de

38
Saint-Simon, care susţinea că socialismul se va putea instaura cu ajutorul claselor avute
(bancherii şi industriaşii), ajutate de muncitori, iar Ion Ghica chiar susţine că tânărul
român ar fi fost membru marcant al acestei grupări, dar nu avem nici o dovadă scrisă
care să confirme o asemenea afiliaţie. Cert este însă faptul că Theodor Diamant a
îmbrăţişat, în final, cu toată convingerea, ideile speculative ale lui Fourier cu care se
împrietenise, frecventându-i toate prelegerile şi răspândindu-i-le, la răspântiile
principalelor străzi din Paris, prin discursuri laudative în faţa publicului francez. Mai mult
decât atât: ideile fourieriste au fost lăudate de Diamant şi românilor, prin paginile ziarului
“Curierul românesc”, prin lucrarea “Scrieri economice”, apoi printr-o broşură, tipărită la
Paris în aprilie 1833, “Aux amis de la liberte, de la justice et de l#ordre” (Către prietenii
libertăţii, dreptăţii şi ordinei). Ca un post-scriptum al acestei broşuri, autorul lansează
următoarea invitaţie: “Persoanele care ar dori să asiste la conferinţele ce au loc la mine
acasă şi al cărui obiect este de a examina procedeele care pot să facă atrăgătoare
producţia, sunt rugate să-mi comunice dorinţa lor. Această broşură se împarte gratuit,
între orele amiezii şi ora 4, la locuinţa autorului din Rue de Mauthurins-St. Jacques, nr.
18”.
Încă din primele pagini ale broşurii, autorul se întreabă retoric: “Ce este, deci, de
făcut pentru a da celor ce nu au FĂRĂ A LUA de la cei ce au?”. După ce critică teoriile
utopice ale lui Robert Owen şi Saint-Simon, explică superioritatea propunerilor lui
Charles Fourier: “El a urmat căi cu totul diferite; metoda sa, departe de a ataca spiritul
de proprietate, tinde să-l răspândească chiar în popor prin regimul acţionar (...) El nu
spune, ca adepţii lui Saint-Simon: aduceţi-vă averea voastră; el spune: nu încredinţaţi
nimănui averea voastră, administraţi voi înşivă prin aleşii voştri, aşezarea de experiment
societar, rămâneţi în credinţa părinţilor voştri!” .
Diamant cere prietenilor libertăţii, dreptăţii şi ordinelor publice să se organizeze
într-un cadru complet, reunindu-se “într-o masă de subscrieri îndestulătoare pentru a
opera în cadru complet, adunând 18 până la 1900 de persoane din trei clase: bogată,
mijlocie şi săracă...” Această celulă social-economică primară a fost numită de Fourier
falanster (la fel se numea şi clădirea sediului central al falansterului). Neologismul
respectiv a fost inventat chiar de Fourier, din combinaţia substantivelor “falax=falangă”
(formaţie militară din Grecia antică alcătuită din soldaţi pedeştri înarmaţi cu lănci) şi
“monastere” (mănăstire). Iar în concepţia francezului, gruparea trebuia să fie organizată
pe teritoriul unei donaţii (care, ad-libitum, rămânea însă donatorului, dacă acesta ar fi
optat pentru aşa ceva). Numărul membrilor celulei trebuia să cuprindă între 1500-2000
de persoane, cu pregătiri culturale şi profesionale diferite. Astfel, falansterul se împărţea
în serii şi grupe (falange), potrivit înclinaţiilor diferitelor persoane, spre anumite genuri de
activitate. Într-o serie urmau să intre 20-24 de grupe, fiecare grupă având 7-9 persoane.
Dreptul la muncă era asigurat fiecărui membru/membră, potrivit aptitudinilor şi
înclinaţiilor lui/ei. Atât Fourier cât şi Diamant considerau că, intrând şi ieşind liber din
grupe şi serii, fiecare asociat putea să-şi dezvolte multilateral aptitudinile şi înclinaţiile.
Munca devenea în felul acesta o plăcere, o necesitate fiziologică pentru toţi membrii
societăţii, iar contradicţia dintre munca fizică şi intelectuală, dintre oraş şi sat dispărea.
Veniturile urmau să se împartă după calitatea muncii (5/12) şi după talent (3/12).
Preconizând atragerea celor avuţi la înfăptuirea acestei noi organizări sociale şi

39
cointeresarea lor, atât Fourier cât şi Diamant prevedeau că falansterul trebuie să
asigure, pentru capitalul investit, un venit fără muncă de 4/12 din venitul ei total. Edificiul
central al acestui complex social era şi el numit tot falanster. În încheierea manifestului
său, lansat la Paris în ziua de 25 aprilie 1833, Diamant încheia cu o frază plină de
încredere şi de bun augur: “În interesul umanităţii, fie ca experimentarea să devină
desăvârşită vara aceasta!” Era însă un optimism bazat pe o prea mare grabă şi pe prea
multe himere.
Au fost peste 40 de încercări practice, pe teren, de organizarea unor falanstere
experimentale (prima, între 1833-1835, într-o comună nu departe de Paris - Conde-sur-
Vesgres, a doua din lume - la Scăieni, fiind şi ultima experienţă de acest fel realizată în
timpul vieţii marelui utopist Fourier. De altfel, francezul le-a dezavuat pe amândouă şi,
din motive mai puţin clare, nu le-a sprijinit). Cum era de aşteptat, toate au eşuat.
Acestea din urmă s-au experimentat atât în Africa, dar cele mai multe în America şi au
fost înfiinţate după 1840, deci după Scăieni. Iată câteva din grupul celor din Statele
Unite: Farm Phalanx din Boston, Wisconsin Phalanx, North American Phalanx din New
Jersey, Texas Phalanx ş.a.
Prioritar, pentru Diamant, era să înceapă cât mai repede un experiment
românesc şi să găsească un moşier bogat dispus să-i pună la dispoziţie terenul necesar
pentru înfiinţarea unui falanster după reţetele lui Fourier. De aceea, el s-a întors în ţară
la începutul anului 1834, cam pe 7/19 aprilie. Pe tronul Ţării Româneşti venise de
curând Al. Ghica (1834-1842), în care Diamant îşi imagina un om cu vederi progresiste,
deschis unor reforme. Tânărul nostru, de abia întors de la Paris, îi adresează,
încrezător, domnitorului Ghica şi generalului rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (1788-1872),
preşedintele plenipotenţiar al divanurilor Ţărilor Româneşti, scrisori prin care le solicita
slujbe potrivite studiilor sale, dar nu a primit nici un răspuns. Prin “Curierul românesc” al
lui Heliade Rădulescu, lansează atunci apeluri către boierii patrioţi explicând ce mari
foloase le-ar aduce introducerea sistemului falansterian. În urma acestor apeluri, câteva
promisiuni vagi începuse să primească, dar nimeni nu se grăbea să-l sprijine concret.
Un răspuns încurajator va găsi însă la un boier, Manolache Bălăceanu, pe care îl
cunoştea mai demult. Între timp, obţine autorizaţia legală de “inginer hotarnic”, fiind
foarte solicitat în procesul de măsurare a multor terenuri agricole.
Emanoil (Manolache) Bălăceanu, de numele căruia este de asemenea legată
întemeierea falansteului, locuia în Scăieni, unde avea o moşie apreciabilă, pe lângă alte
trei proprietăţi mai mici: Tecuciul, din jud. Teleorman, Balaciul şi Tutăneasa. Se născuse
în 1807 (era deci cu doi ani mai în vârstă decât Diamant) şi nu era o personalitate de
valoarea acestuia, deşi se pare că avea ceva cultură. Printre altele, s-a remarcat ca o
fire destul de voluntară, dar capricioasă, colerică şi câtuşi de puţin submisivă,
dispreţuind canoanele şi rigorile convenţionale. Pe vremea apariţiei lui Diamant la
Scăieni, Bălăceanu se despărţise de soţia sa, Elenca, fiica clucerului Dimitrie
Ştefănescu, o “cucoană cumsecade”, de salon, lăsând-o cu un copil (Lucreţia) şi
preferând să legalizeze o nouă căsătorie cu Stăncuţa Constandineasca, o ţigancă
focoasă, fostă roabă pe moşia sa, care-i face opt prunci. Familia şi greutăţile familiale,
cu timpul, se măresc. Boierul avea multe datorii. Avea un şir de procese şi încurcături
financiare, cu acuze de grave escrocherii, aproape nesolvabile, trăind, dacă e să ne

40
luăm după plângerile lui, de vor fi fost sincere, într-o continuă penurie jenantă, în care se
afla datorită ipotecilor ce-i grevau serios bunurile moştenite, punându-i-se nu o dată la
îndoială chiar şi cinstea personală pe care, prin jalbe la ocârmuire, se străduia să o
afişeze. Însăşi moşia Scăienilor era ameninţată cu confiscarea, fiind pusă sub sechestru.
Dar, în pofida acestor încărcături negative, Manolache s-a remarcat iniţial, cel puţin în
aparenţe, ca un tânăr generos, prieten cu amicii inginerului hotarnic, apoi cu însuşi
“Tudorache” Diamant. Se pare că, la rândul său, cunoştea destul de bine ideile
fourieriste, mai ales după ce noul lui prieten, abia venit din Franţa, îi explicase detaliat
avantajele sistemului falansterian. Fără să tergiverseze, Bălăceanu şi-a dat
consimţământul şi i-a pus la dispoziţie moşia sa din Scăieni pentru un aşa promiţător
experiment. Unii cercetători afirmă că a făcut acest gest nu atât dintr-o spontană
generozitate, ci mai mult din instinctive porniri mercantile, interesat fiind, de fapt, să
scape de ameninţările cu ipotecarea moşiei sau gândindu-se la nişte câştiguri materiale
imediate şi la echilibrarea bugetului financiar care devenise atât de anemic, în ciuda
faptului că avea talentul să scoată bani şi din piatră seacă. Putem crede acest lucru
dacă ţinem cont că boierul Manolache nu a comis un act de pură filantropie cedând
gratuit moşia de la Scăieni (cum făcuse, de exemplu, la Conde-sur-Vesgre, în Franţa,
nobilul Baudet-Dulary), ci a arendat-o falansterului, şi încă pe un preţ nu tocmai modest.
Oricum, făurit din umbre şi lumini, părţile lui tenebroase nu anulează întru totul bunele
intenţii ale lui Manolache Bălăceanu care, dacă vrem să facem generoase concesii,
rămâne ca un mic mecena în istoria societăţii româneşti din sec. al XIX-lea.
Să urmărim, în continuare, cum s-a întemeiat şi cum s-a terminat falansterul...
Localitatea Scăieni, cu 68 de familii în 1831, era situată în judeţul Saac sau
Săcuieni, desfiinţat la 1 ianuarie 1845, fiind mai mare decât judeţele vecine Prahova şi
Buzău, luate la un loc. Scăieniul era situat pe vechiul “drum al sării”, poziţia aducându-i
ceva venituri de tranzit. Bălăceanu era considerat ca proprietar al unei moşii care
producea un venit anual mediu, având o valoare de 14.000 de galbeni în 1873. În acel
an, acolo erau 20 de pogoane de porumb, 60 pogoane de fâneaţă, livezi cu 600 de
pruni, 10 pogoane de grâu şi 30 de pogoane de vie, muncite de 46 de clăcaşi, zece
familii de robi ţigani (32 de membri: părinţii şi copiii lor). În Scăieni existau şi 12 moşneni
(ţărani liberi, cu pământul lor). Falansterul nu a început brusc, ca urmare a vreunui
“decret”... El s-a construit lent. Mai întâi s-a înfiinţat un “pansion”, o şcoală gratuită unde
primele lecţii le preda însuşi Diamant. Copiii, începând de la 5 ani, educaţi în forme
mixte, trebuia să alterneze educaţia prin muncă cu cea prin învăţătură, ocupându-se de
muncile mai uşoare. Fondatorul a mai adus acolo 15-16 nou veniţi, în 1835, cărora li se
spunea “soţi”. Şi copiii lor veneau la pension. Au urmat un alt roi de invitaţi, aproape 20
de noi membri, în 1836, dintre care cei mai mulţi “soţi” erau străini de Scăieni. Cel care-i
recrutase, Teodor Diamant, nu a copiat dogmatic standardele falansteriene ale lui
Fourier ci le-a adaptat la condiţiile locale din ţara noastră şi a cerut lui Bălăceanu să
obţină autorizaţie legală pentru funcţionarea lui, înscriindu-l sub numele de “Societatea
agronomică şi manufacturieră”. În orice caz, printre primii falansterieni au fost ţiganii de
pe moşie, declaraţi, în premieră valahică absolută, liberi şi egali în drepturi cu toţi
românii. De aceea, unii critici mai răutăcioşi ai falansterului diamantin au numit acest
prim act de slobozenie “mica ţiganiadă”, inspiraţi, probabil după opera “Ţiganiada” (vol. I:

41
1875, vol. II: 1877), a lui Ion Budai-Deleanu (1760-1820).
Când scriitorul Ion Ghica a plecat la Paris, Diamant l-a rugat să-i înmâneze
arhitectului Mauritze scrisoarea căruia îi cerea favoarea să schiţeze proiectul clădirii
centrale a falansterului, după modelul celui de la Conde. Proiectul trebuia să fie trimis de
la Paris la Scăieni prin N. Kretzulescu. Fourier se pare că s-a bucurat, iniţial, de ceea ce
face elevul său la Scăieni; ulterior a rămas totuşi indiferent, temându-se că Europa de
est, cu caracteristici tipic feudale, nu poate îndeplini toate condiţiile economice necesare
pentru concretizarea teoriilor lui (şi, în parte, avea dreptate). După recrutarea primului roi
de colonişti, s-a încheiat un contract, părţile fiind Manolache Bălăceanu, pe de o parte,
în calitate de co-fondator, praporcic (sublocotenent), pitar (responsabil cu aprovizionarea
cu grâne şi pâine a unui teritoriu) şi director (Stăncuţa, soţia, era locţiitoarea lui) şi grupul
coloniştilor - socotiţi arendaşi, pe de altă parte... Din păcate, nu s-a păstrat acest
contract, dar s-a găsit un dosar care arată că Ion Bălăceanu, fratele lui Manolache,
căpătase o triplă însărcinare: “secretar, comisioner şi advocat al fermei agronomice şi
manufacturiere de la Scăieni” şi... poet, în timpul liber. Contractul prevedea că
Manolache Bălăceanu arendează moşia pe 5 ani, cu un preţ de 1200 galbeni anual, deci
6000 de galbeni în total, depunând, pentru început, un fel de fond de rulment al coloniei.
În pofida marilor eforturi făcute, Diamant nu a putut recruta mai mult de 80 de “soţi
agronomi”.
Divanul judeţului Saac şi “Departamentul trebilor din lăuntru” de la Bucureşti,
după câteva luni, au cerut informaţii detaliate despre evoluţia societăţii agrare industriale
condusă de Bălăceanu. În plus, mai solicitau şi o listă cu membrii falansterului care li se
părea o organizaţie cam ciudată şi oarecum suspectă, mai ales că ţiganii fuseseră
declaraţi liberi, fără încunoştiinţarea autorităţilor, că boierii mâncau laolaltă cu gloata
săracilor, că existau dormitoare comune, mese comune, că noua colonie se ghida după
alte legi decât legile ţării (8 ore de lucru, 8 ore de studiu, 8 ore de odihnă), că sistemul
de repartiţie părea prea egalitar, că la pension nu se studia deloc religia (înlocuită cu
muzică şi lecţii de dans!), că între cele trei liste trimise la orânduire existau unele
contradicţii şi discrepanţe care păreau şi ele suspecte ş.a.m.d.
La 20 sept. 1836 tabelul “soţilor agronomi” număra 53 de membri, din care 32 de
sex masculin şi 21 de sex feminin, minorii fiind predominanţi. Majoritatea erau scăienari
de origine (28 de soţi); din Bucureşti erau 21 de “soţi”; câte unul din Piteşti, Focşani, jud.
Mehedinţi şi jud. Gorj. Nici unul din Ploieşti. Din punct de vedere al stării materiale, “soţii
agronomi” participau la comunitatea falansteriană atât cu capitaluri proprii, cât şi cu bani.
De asemenea, “soţii” participau cu munca şi talentul personal (lucrători, profesori,
muzicanţi). Pe terenul falansterului se aflau: moara de plute de pe Str. Morii de astăzi,
hanul “din sat”, hanul “de la Movilă”, de pe Str. Bucovului de astăzi, şi “Hanul cel mare”,
cu brutărie şi curte de dejugat boii, situat pe Şos. Ploieşti-Văleni de astăzi, în locul unde
este acum întreprinderea “Artema Plast”. Pe lângă mori existau cărciumi. La 20 sept.
1836, meseriile celor 53 de membri ai falansterului erau următoarele: 17 agricultori, 1
fierar, 4 croitori, 1 pantofar, 1 bucătar, 4 secretari de cancelarie (“scriitori”), 1 director de
studii, 4 profesori, 7 elevi, 7 eleve, 1 mentoră la pension şi 3 îngrijitoare la pension.
Exista şi o “fabrică” de plase de prins peşte, având... un singur lucrător. Alte
“întreprinderi” nu existau decât în măreţele planuri ale fondatorului, aşa încât falansterul

42
nu avea nicidecum un caracter autarhic, precum se crezuse, deşi coloniştii trăiau mai
mult din propriile produse pe care le vindeau şi în afara teritoriului, dovadă unele acte de
vânzare-cumpărare găsite prin arhive.
Dacă, la început, Diamant fusese inima şi sufletul falansterului, la puţină vreme
după întemeierea lui, el a trecut printr-o rapidă perioadă de slăbire a interesului pentru
organizaţia pe care a creat-o, ajungând până la o distanţare de ea aproape totală.
Numai în primele luni ale anului 1835, conform documentelor de arhivă, se ştie că
inginerul activase acolo concret. (Atunci, în primele luni, treburile falansterului se pare
că, într-adevăr, au mers bine sau binişor, deşi într-o scrisoare reprodusă de noi mai jos,
“soţii” de vază ai acelei societăţi declară că programul a fost respectat în acest ritm
doar... “vreo lună” şi încă nici atunci în toate promisiunile fundamentate, “ci numai în
unele din ele” - ceea ce membrilor le-a redus mult din entuziasm, şi nu numai lor, atunci,
dar chiar şi nouă, astăzi, care, iată, ne-am lăudat prea mult cu acest falanster ce
începuse, încă din faşă, să devină fantomatic).
Adevărul este că, pe ultimele liste ale membrilor acelei “Societăţi agronomice şi
manufacturiere” numele lui Diamant nici nu mai apare deloc, mai ales în cele din anul
1836. Imediat după plecarea lui, situaţia s-a deteriorat brusc. Comportamentul ciudat al
lui Bălăceanu ar putea fi, desigur, una din cauzele depărtării lui Diamant de opera ce-o
iniţiase. În această privinţă opiniile cercetătorilor diferă. Unii spun că prietenia dintre cei
doi ar fi continuat, totuşi, chiar dacă inginerul nu mai colabora cu pitarul Manolache; alţii
spun că, dimpotrivă, între cei doi ar fi existat divergenţe şi certuri serioase care i-au dus
până la procese în tribunal sau la o ruptură definitivă. Nimic imposibil. Sunt, totuşi,
numai nişte presupuneri, deoarece, până în prezent, în arhive, nu s-au găsit documente
convingătoare care să confirme sau să infirme aceste supoziţii. Cert este că activităţile
societăţii falansteriene intraseră într-o degringoladă evidentă şi că nu mai semănau cu
cele din primele luni de la înfiinţare. Diamant, chiar dacă a rupt-o cu Scăienii, nu a
părăsit însă niciodată convingerile sale fourieriste, ca dovadă că, într-un memoriu din
1841, adresat Consiliului administrativ al Moldovei, cere să fie ajutat să înfiinţeze un nou
falanster cu colonişti rromi, undeva pe lângă Iaşi, cerere care, după cum era de aşteptat,
a rămas şi ea fără nici un răspuns. Acest lucru ne determină să dăm o anumită crezare
opiniilor că între cei doi încetase orice legătură.
Rămas singur la cârma micii sale societăţi falansteriene, Bălăceanu făcea cam
ce voia acolo, încât, după mai puţin de opt luni de la înfiinţare, regulile de aur fourieriste,
recomandate stăruitor de Diamant, nici nu mai erau respectate (dacă vor fi fost
respectate vreodată pe deplin!). Se evita chiar şi denumirea de falanster, ea fiind
înlocuită fie cu numele de fermă agricolă, fie cu aceea de societate agricolă
manufacturieră. Nu se mai respecta nici timpul de odihnă al “soţilor” membri, aceştia
muncind - după cum spuneau ei - “prin silă” şi excesiv, pentru bani puţini sau pentru
nimic, chiar şi duminica. De aceea, nemulţumirile şi plângerile acestora nu au întârziat
să apară; apoi s-au înmulţit. Spre a nu intra în conflict direct cu ei, directorul “soţietăţii”,
Manolache Bălăceanu, evita să dea ochi cu nemulţumiţii şi cu autorităţile, fiind tot mai
rar văzut prin Scăieni, toată responsabilitatea fiind lăsată pe mâna soţiei sale, ţiganca
Stăncuţa Constandineasca, “înlocuitoarea de director” a fermei, o fiinţă, pare-se, destul
de descurcăreaţă şi autoritară, ca şi soţul ei. Aşa stând lucrurile, zece din cei mai de

43
seamă soţi agronomi dau de grabă jalbă direct către Alexandru Ghica, domnul Ţării
Româneşti, învinuind de mare înşelăciune pe Emanoil Bălăceanu şi chiar pe Theodor
Diamant pe care... “nici nu l-au văzutără pe-acolo!”... Asemenea plângeri, cu folosirea
unor cuvinte aspre de dojană şi frustrare, mai fuseseră înaintate şi ocârmuirii de la
Bucov a judeţului Saac, care nu-l putuse găsi pe cel reclamat, acesta fiind totdeauna
dispărut. Citez, în întregime, lunga jalbă, extrem de importantă şi revelatorie, întocmită
într-un stil patetic, a celor zece falansterieni de frunte, din ziua de 9 decembrie 1836,
adresată domnitorului Ghica, respectând limba veche a originalului de atunci, din care
reiese foarte limpede şi fără urme de îndoială, că promisiunile şi realizările falansteriene
ale lui Diamant şi Bălăceanu nu au existat în realitate decât mai mult pe hârtie, deoarece
“în locul veacului de aur”, ei au ajuns la “veacul cel mai întunecat; în locul raiului
pământesc” promis, au ajuns “mai rău decât păcătoşii din iad”, Bălăceanu fiind “cel mai
înşelător, mai viclean şi mai despot”, întrucât a introdus şi o cenzură severă în
corespondenţa “soţilor” care se plângeau că “n-avem voie (nici) d-a scri ceva tainic pe la
părinţi, rude sau protectorii noştri (...) căci ni le citea şi dedeam ştraf, lucru cu totul
despot”. (Citate luate din textul de mai jos.) Această scrisoare a unor oameni profund
înşelaţi în speranţele lor, pusă alături de alte documente asemănătoare, poate fi
considerată un document fundamental care subliniază că tristeţea şi disperarea celor ce
ajunseseră să trăiască într-un fel de lagăr este un adevăr incontestabil, menit să
diminueze mult mitul atât de lăudat al falansterului fourierist de la Scăieni (v. doc.
original din Arhivele Statului, Bucureşti, Agia Bucureşti. nr. arh. 7233/1836, f. 41 şi 52,
copie):

Prea-Înălţate Doamne, Prea-Plecată Jalbă

Noi, cei ceia ce cu numire am fostără soţi agronomi şi manofacturieri la Scăieni,


moşia d-lui prapo(r)cic Manoil Bălăceanu, facem următoarele noastre arătări către Măria
Voastră că, lăsându-ne unii şcoalele, alţii stăpânii şi alţii alt enteresuri şi făcând
contracturi cu d-lui, întărite prin comisie, pentru o soţietate de cinci ani, într-acest chip: a
ni să da de către d. Teodor Diamandi matematica, economia soţială, limba franţozească
şi alte ştiinţe; a lucra orice fabrică, agricultură; a ni să da lăcaş, hrană, îmbrăcăminte; a
ni să da moşia Scăienii nouă ca la nişte tovarţi; de a face orice printr-a noastră
bunăvoie, iar nu prin silă (subl. noastră!), şi chiar din gura d-lui (T. D., n.a) ne spunea
atâtea făgăduieli, încât socotim că cei mai scumpi să înşela de punea bani şi cei mai
înţelepţi săraci de făcea ceea ce am făcutără, că afară de cele ce este în contracturi ne
spune că are peste 500.000 lei împărţiţi pă vite, păduri, moşii şi alte neguţătorii,
împreună şi cu voia stăpânirii. Ne făgăduia că vom găsi veacul de aur, raiul pământesc
şi câştigul cel mai mare, plăcerile lumii, slobozenia care este cea mai plăcută tutulor şi
altele multe. (Subl. noastră.)
Care aceste toate s-au urmat vreo lună, nu după cum scrie; nici toate, ci numai
unele din ele. (Subl. ns.) Iar în cele după urmă ajunserăm ca de silă să ne facem cei mai
sfinţi; pentru că, în loc de lecţiile d. Teodor Diamant, zicem că nici nu l-am văzutără
(subl. ns.) şi nici că să pomenesc pe la noi acele învăţături; că în loc de iconomia soţială
am învăţatără ca un sfert de pâine să-l iconomisim o zi sau două; în loc de matematică,

44
a număra cele opt ceasuri pă zi care era de lucru spre dare de mâncare; în loc de limba
franţozească este numai pentru cei începători; în loc de fabrică, a-i curăţi pădurea de
mărăcini, buturugi şi alte nesufrite lucruri; în loc de agricultură, a-i săpa puţuri, şanţuri,
gropi; în loc de lăcaş, ca nişte vinovaţi la arest; în loc de hrană, ajuserăm cu toţi unindu-
ne supt comanda unia şi astfel scoteam; în loc de îmbrăcăminte şi încălţăminte,
fieştecare scria p-acasă de ni să trimitea; în loc de arenda moşii Scăieni, am văzutără că
este secvestruită; în loc de a face orice printr-a noastră bunăvoire, vedeam că cu sila ne
punea şi, care nu lucra opt ceasuri pă zi, nu i se da de mâncare. Şi ce mâncare: mai rea
decât a unui sărac ţăran, care el este învăţat, iar noi nu. Iar pentru cele ce ne punea şi
ne făgăduia, am văzutără că este cel mai înşelător, mai viclean şi mai despot: (subl. ns.)
că în loc de neguţătoriile, vedeam că în curte n-are mai mult decât vreo câţiva boi, vaci,
oi şi capre. care şi acelea sunt ale ţiganilor. În locul veacului de aur, veacul cel mai
întunecat; în locul raiului pământesc, mai rău decât păcătoşii în iad, care ei sunt morţi,
iar noi vii. În locul plăcerilor lumii. ticăloşiile omenirii; că ne punea dă-i făceam caraula
ziua şi noaptea câte două ceasuri desculţi, dezbrăcaţi, prin ger, ploaie, şi alte reguli ale
d-lui, care nici ţiganii nu putea să le sufere. În loc de slobozenie, vedeam că n-avem voie
d-a scri ceva tainic pe la părinţi, rude sau protectorii noştri (subl. ns.) căci ni le citea şi
dedeam ştraf, lucru cu totul despot”. Care neputând a suferi ne-am cerusără
contracturile şi răvaşurile de drum şi, nedându-ni-le, am făcutără cunoscut cinstitii
ocârmuiri a judeţului Saac spre jalbă a ni să da slobozenie spre venire la Bucureşti spre
căutarea drepturilor noastre cu d-lui, care ni s-au şi dat.
De aceea, plecaţi ne rugăm Înălţimii Voastre ca, slobozindu-ni-să contracturile şi
răvaşurile dă drum, făcându-i-să secfestru banii ce prisosesc, în tribunal, pentru
despăgubire pierderea de vreme, a hainelor şi a încălţămintelor fieştecărui; şi suntem
prea încredinţaţi că ni să va împlini această rugăciune, strălucindu-ne adesea înnaintea
ochilor bunătatea sentementurile cele nobile ce Dumnezeu ţi le-a insuflat cu cea mai
mare putere sfântă.

1836, dechemvrie 9

Şi suntem prea plecaţi şi supuşi slugi ai Înălţimii Voastre:

Toma Constandin Caton, Ioan Constandin, Gheorghe Mihalovici, Costache


Constandin, Petre Popescu, Gheorghe Cârjanovschi, Costache Papadonat, N. Erbaru,
Costache Anastasiu, Manoil Popovici.

Domnitorul dă ordin să se cerceteze cazul, căci mai primise o jalbă similară şi de


la un alt grup care părăsiseră foarte nemulţumiţi colonia, dar şi Bălăceanu găseşte
cuvinte meşteşugite să se apere de învinuiri şi să se plângă de neloialitatea
colaboratorilor, de abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de judecătoria Săcuieni, pentru că îi
pusese “sechestru nepravilnic”, pentru că nu i-a dat niciodată adeverinţe de hârtiile
primite etc., etc. El ajunsese la numeroase certuri cu injurii şi procese nu numai cu
inamicul lui de-o viaţă, Tudor Zaplan, în favoarea căruia se făcuse sechestrul, dar şi cu
propriul său frate, Ion Bălăceanu. Domnitorul Ghica îl cunoştea însă bine de-acuma pe

45
pitarul şi praporcicul Bălăceanu, din numeroasele reclamaţii venite contra lui. Mai auzise
şi de plângerea lui Sava Rădulescu adresată Agiei (poliţei) din jud. Saac din 25 iulie
1829, prin care acesta îl reclama pe Bălăceanu că-l înjurase, că-l tăvălise pe jos
călcându-l cu calul. “Striga - acuză Sava - că este hotărât să mă omoare” şi că a trecut
peste el cu încă două slugi călări, aruncându-l în cele din urmă într-un iaz unde a stat
gol-goluţ pe o ploaie cu furtună o noapte întreagă. Cert este că Alexandru Ghica vodă
nu-l avea deloc la inimă pe pitar, dar cel mai mult era deranjat de existenţa societăţii
agronomice de la Scăieni, fiind decis să o lichideze fără urme, chiar dacă ea nu mai
exista decât doar cu numele.
Scriitorul Ion Ghica ne povesteşte că, din ordin domnesc, Diamant şi Bălăceanu
au fost arestaţi şi trimişi în surghiun şi că, după un timp, au fost eliberaţi. De data
aceasta ceea ce descrie vechiul prieten al lui Diamant sunt nişte zvonuri fără temei,
luate din informaţii de a treia mână, deoarece nu există absolut nici un document care să
arate că inginerul ar fi fost vreodată arestat şi surghiunit. Din motivele arătate mai sus, el
a început să se desprindă treptat, treptat, încă din 1835, de falansterul pe care îl crease
cu atâta entuziasm, iar în 1836 îl găsim peste măsură de implicat şi de solicitat cu
îndeletnicirile hotarnice, care îi ofereau totuşi un câştig sigur, dar care impuneau dese,
obositoare şi continui deplasări pe teren, prin cinci-şase judeţe, multe făcute fie călare,
fie pe jos. Se ştie că tânărul inginer era o fire foarte dinamică şi întreprinzătoare, dar cu
un trup fragil.
Cu certitudine, pentru activitatea sa de la falanster, Diamant nu a fost nici
judecat, nici arestat şi nici surghiunit. El lucrase mai mult pentru binele şi folosul mulţimii
şi de aceea lui nu i se poate nega deloc patriotismul şi sacrificiul dezinteresat.
Todeauna, pe când era sănătos, era înconjurat de admiratori, datorită firii sale
carismatice şi a cunoştinţelor sale enciclopedice. Totuşi, viaţa aceea trepidantă,
suprasolicitările zilnice şi drumurile lungi şi obositoare l-au slăbit foarte mult iar
sănătatea i se şubrezise vizibil. Pentru a-şi putea menţine existenţa, trebuia să
muncească excesiv, neţinând cont de condiţiile vremii. De altfel, de pe urma unei astfel
de deplasări prin ploaie, va contracta o tuberculoză galopantă şi boala îl va răpune
foarte tânăr, la numai 32 de ani, în ziua de 13 sau 15 august 1841, el murind departe de
prieteni, în sărăcie şi aproape uitat. Va fi înmormântat la un cimitir din Câmpina, din
clemenţa unor necunoscuţi, dar la fel ca Mozart, Bălcescu ori poetul maghiar Petofi
Sandor, nu se ştie deloc unde îi este mormântul.
Nici Manolache Bălăceanu nu a avut o soartă mai bună. Hărţuit de atâtea
procese, trăind într-o continuă tensiune, el trebuia mereu să se înfăţişeze cu explicaţii
scrise sau verbale în faţa autorităţilor, nu atât din cauza fostei lui funcţii de director al
coloniei ori a ideilor fourieriste pe care, după plecarea lui Diamant, oricum le
abandonase, ci pentru desele conflicte avute cu foştii “soţi agronomi” ori cu Tudor
Zaplan, cu Obşteasca epitropie, cu fratele său Ion, motive pentru care Agia de la Bucov
l-a arestat. Bălăceanu, într-adevăr, din porunca domnitorului, a fost trimis în surghiun la
o mănăstire, dar nu la Mărgineni, cum spune I, Ghica, ci la Vieroşu, între 1841-1842.
Acolo mai mult s-a odihnit, având dreptul să fie vizitat de familie. Aşa că nu a fost tratat
ca un criminal şi nu i s-au ridicat funcţiile de sublocotenent şi de pitar, dar când s-a
întors în libertate, se simţea deja slăbit, căci sănătatea i se deteriorase rapid, foarte

46
probabil, din pricina aceleiaşi boli ca şi a lui Diamant... De aceea, presimţind ce va urma,
el se grăbeşte să-şi întocmească un testament explicit, care ne surprinde cât de generos
a putut să devină, oferind cu largheţe daruri în bani şi terenuri, pentru prea iubita-i soţie,
pentru soacră-sa şi numeroşilor lui urmaşi, pentru rude, prieteni, printre care şi unii ţigani
săraci, cărora le împarte o mulţime de bunuri din restul averii ce-i mai rămăsese după
sechestru. Prin aceste danii testamentare, praporgicul lasă impresia că a vrut să-şi mai
ispăşească parcă din păcatele lumeşti, metamorfozându-se într-un milostiv şi bun
creştin. Din ele deducem că Bălăceanu mai putea fi socotit totuşi un boier destul de
înstărit.
Încă de la începutul primăverii anului 1842, boala înaintase rapid şi pitarul se
simţea extrem de slăbit. Pe 10 sau 11 aprilie, însoţit de un ajutor, alertat de starea-i
agravată, dă cu şareta o fugă până la un doctor din Ploieşti, iar acolo, la cabinetul
medicului, încetează din viaţă în ziua de 12 aprilie 1842, la nici un an de la dispariţia lui
Teodor Diamant. Subocârmuitorul Podeanu, plasa Podgoria, trimite de grabă următorul
anunţ către ocârmuirea Saac: “Ieri, miercuri la 15 aprilie 1842, aleşii satului Scăieni m-au
întâmpinat cu raportul lor prin care face cunoscut că d. pitar Manolache Bălăceanu,
proprietarul moşii, ce să afla cu lăcuinţa în satul pomenit (...) a încetat din viaţă,
inmormântându-l la schitul Ghighiu” (cum ceruse în testament). Ca şi mentorul său
Diamant, fostul director al coloniei, Manolache Bălăceanu, s-a stins la o vârstă foarte
tânără, numele rămânându-i pentru eternitate legat de experimentul acela social la care,
cu urcuşuri şi coborâşuri, participase.
Soarta falansterului fusese însă dinainte pecetluită. La 4 decembrie 1836, primul
grup de 10 “soţi agronomi”, (pe când Bălăceanu fusese, cu o zi înainte, poprit temporar
la sediul agiei din Bucov), au părăsit falansterul. Nu după mult timp, directorul este
eliberat, probabil pe o cauţiune bine plătită, şi când s-a întors, a constatat că dezertase
şi al doilea grup de foşti falansterieni (cam pe 17 sau 30 decembrie). Dar există
informaţii scrise că încă din a doua jumătate a lunii noiembrie, dorobanţii şi funcţionarii
civili ai subocârmuirii Podgoria s-au aflat continuu la Scăieni, pentru a-i convinge pe
colonişti să renunţe la activităţile lor de acolo. Practic, ei au supravegheat lichidarea
treptată a coloniei şi au depus eforturi, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări şi cu forţa,
pentru a-i convinge pe colonişti să plece. Şi au reuşit, deşi nu plecau toţi odată, ci pe
rând, pe măsură ce îşi lichidau obligaţiile. Astfel falansterul a fost ocupat zilnic, sosind şi
alte întăriri care nu s-au retras până ce ultimii colonişti nu s-au întors la localităţile de
unde au fost aduşi. Totdeauna militarii au raportat că “soţii” erau supuşi şi ascultători.
Nicăieri rapoartele subocârmuirii sau ocârmuirii judeţene nu pomenesc despre
nesupuneri îndârjite, despre manifestări ostile de rezistenţă armată. În toată colonia nu
existau decât şase flinte primitive şi numai câţiva bărbaţi care ştiau să le folosească. Aşa
că informaţiile obţinute de Ştefan Greceanu, după aproape 14 ani de la dizolvarea
falanstrului, care consemnează că în vizita făcută de el la Scăieni în 1849, auzise zvonul
că falansterienii ar fi rezistat eroic cu armele în mâini “să-şi apere colonia de furia
dorobanţilor”, sunt pur şi simplu nişte speculaţii fanteziste, menite să exalte gloria
revoluţionară a bieţilor falansterişti, spre a ne apărea ca bravi români şi mari patrioţi!
Poate ar fi fost frumos dacă ar fi fost astfel, dar rigorile cercetării ştiinţifice ne spun clar
că o aşa minune nu s-a întâmplat nicidecum în realitate...

47
Falansterul de la Scăieni rămâne, totuşi, o pagină inedită, originală şi destul de
interesantă în istoria ţării noastre, iar Teodor Diamant primul socialist român. Este
adevărat că falansterul acesta a fost forţat să-şi înceteze activitatea înainte de a se
împlini acolo toate planurile idilice ale marelui nostru visător fourierist, neîndoios un
suflet altruist, un patriot cinstit şi plin de multă nobleţe, dar precum afirmam mai la
început, toate aceste experimente lipsite de un crez pios, de un ghidaj spiritual divin,
sunt şi vor fi oriunde sortite unui eşec sigur. Toate au părut ca nişte boboci frumoşi de
trandafiri, ucişi de ger înainte de a apuca să înflorească... Evident, falansterul de la
Scăieni era o grupare în care nu se practica religia, fără să o putem acuza totuşi de
ateism. Lipsite însă de orice binecuvântare, bunele intenţii ale speciei umane s-au
dovedit din nou că nu puteau evolua altfel. În asemenea situaţii discordia nu se lasă
prea mult aşteptată. Chiar în cele aproape 20 de luni de existenţă fragilă a micii celule
comunitare de la Scăieni, în sânul ei, apăruseră deja mari sau mici frecuşuri, mari sau
mici nedreptăţi şi neînţelegeri, puzderie de reclamaţii scrise sau verbale făcute la
ocârmuirea locală. Apăruse lupta pentru putere între micii şi marii lideri, (Diamant a
trebuit să plece), ducând la evoluarea treptată a autocraţiei lui Bălăceanu, până ce
colonia, conform mărturiei membrilor ei, căpătase aliura unui mic şi odios lagăr de
concentrare şi demonstrând în mic ceea ce, în mare, au demonstrat toate autocraţiile
despotice ale tuturor statelor comuniste din lume, fără excepţie. Aceasta este lecţia
oferită de faimosul experiment de la Scăieni despre care îndrăznesc să spun că a
însemnat mai mult decât o furtună într-un pahar cu apă..

STATUILE LUI DIAMANT ŞI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER

Asemenea evenimente istorice, pe cât de inedite şi originale, pe atât de


nebuloase, nu puteau să nu ispitească şi să nu inspire pe creatorii de artă din ţara
noastră, mai ales că prin incertitudinea unor fapte şi amănunte exacte, ele lăsau destul
loc liber fabulaţiilor şi speculaţiilor “revoluţionare”. Mai era nevoie doar de recrutarea
unor forţe creatoare. Şi ele s-au găsit, începând cu mine însumi...
Figura tânărului Teodor Diamant m-a atras fără să mă fascineze excesiv, dar m-
a determinat să încerc eu primul a-i reconstitui tridimensional chipul (vezi poza bustului
respectiv pe care mi-a reprodus-o şi revista “Magazin istoric” Nr. 2, febr. 1985, la pag.
25). Nu se cunoaşte absolut nici o fotografie sau portret al acestui mare utopist român.
Dar mi-am imaginat mai multe ipostaze ale fizionomiei lui, schiţându-le pe hârtie şi în
final m-am oprit la una care gândeam că trebuie să semene cât de cât cu eroul care a
fost şi, ca atare, i-am sculptat primul bust (ulterior, copiind şi o dublură după el). De la
“reconstituirea” mea s-au inspirat doi foarte talentaţi sculptori ploieşteni, Ecaterina
Tudorache şi Ştefan Macovei, atunci când au lucrat o machetă în ipsos, mai mare, de
cca 1,50 m înălţime. Această machetă le-a servit ca model celor doi sculptori, dornici să
creeze o statuie impunătoare a lui Diamant, de aprox. 4 m, iar cel mai spaţios loc pentru
modelarea ei din lut (prima fază înainte de a o transfera în ipsos) a fost o hală de la
fabrica de sticlă “Prahova” din Ploieşti. Acolo artiştii m-au chemat şi pe mine ca să
modelăm statuia împreună şi am urcat cu ei pe o schelă specială, ajutându-i pe cei doi

48
maeştri să termine impunătorul proiect. Când lucrarea a fost gata, se zice că tovul
Dumitru Popescu, zis “dumnezeu”, care se canonea cu “aprobărili” aflate atunci pe mâna
lui de mare mahăr al c.c. al p.c.r., şi care răspundea de cultură, fiindcă se prefăcea că
nu prea avea habar de falanster, ar fi refuzat aprobarea fondurilor pentru statuie,
mârâind cam în acest fel: “Păi ce le trebuie la ăia de la Scăieni o statuie de bronz atât de
mare şi de costisitoare pentru Diamantul lor?” Şi, în consecinţă, frumosul efort al
sculptorilor a fost zadarnic... Doamna Tudorache, “tanti Tity”, cum îi ziceam noi, cu
lacrimi în ochi mi-a spus că uriaşa statuie, la care s-a muncit zile întregi, a trebuit
distrusă. Muncă zadarnică! S-a obţinut în schimb aprobarea pentru o variantă mai mică,
din piatră. În acest scop, macheta a fost dusă ca model la pietrarii de la Mânăstirea
Ciolanu, Buzău, unde era o tabără de sculptură. Acolo meşterii pietrari au copiat-o cu
mult talent pe cea din ipsos, lucrând o replică a ei mare, sculptată în piatră albă de
calcar, după care statuia respectivă a fost adusă şi instalată în curtea Casei de cultură
din oraşul Boldeşti-Scăieni.
O evocare mai impresionantă decât statuia lui Teodor Diamant avea să fie însă
un film artistic despre el şi despre experimentul lui de la Scăieni, în care tânărul inginer
putea fi văzut în... “carne şi oase”. Filmul a fost realizat în studiourile de la Buftea, în
anul 1979, după un scenariu scris de redactorul şef-adjunct al ziarului oficial al c.c. al
p.c.r., “Scânteia”, poetul Nicolae Dragoş (n. 1938, pseudonimul lui Nicolae Răcănel),
împreună cu Florian Avramescu şi Nicolae Drăgan - scenografia: Ladislau Lobancz şi M.
Demetriade; muzica Hary Maiorovici; montajul Viorica Petrovici şi sub regia lui Savel
Ştiopul (n. 1926, la Cluj-Napoca), unul din cei mai harnici şi talentaţi regizori şi actori
români din acei ani, dacă socotim cele 19 filme regizate de el (Proprietarii de stele,
Muşchetarii în vacanţă, Ultimele zile ale verii, Agentul straniu, Ultima noapte a copilăriei,
Anotimpuri, Aproape de soare, Bucureşti, oraş înflorit, Flăcăul şi focul, Cu faţa spre
public ş.a.). N. Dragoş şi colegii lui au creat un scenariu plat, care respecta în mod tipic
“realismul socialist”, înfăţişându-ni-l pe Diamant ca pe tânărul Lenin care explica
ţăranilor din Scăieni necesitatea unei agriculturi colective, trebuind să-i lămurească
despre implicarea lor în această colectivitate în care vor domni egalitatea, fericirea etc.,
şi să-i combată pe cei ce nu-i înţelegeau ideile. Savel Ştiopu a îmbogăţit cu elemente noi
scenariul literar atunci când l-a transpus în scenariu regizoral, imprimându-i filmului un
anumit dinamism. Desigur, conflictul dintre Diamant, ajutat de Bălăceanu, pe de o parte,
şi autorităţile militare feudale, pe de altă parte, trebuia scos cu pregnanţă în prim plan,
totul accelerându-se şi convergând spre o aprigă luptă armată finală, dar inegală ca
forţe, dintre dorobanţi şi tovarăşii din ferma independentă, cu jertfe din partea patrioţilor
scăienari care sângerează şi mor pentru libertate, apărându-şi mica lor republică
falansteriană, totul terminându-se cu arestarea lui Diamant şi a lui Bălăceanu, doi mari
eroi revoluţionari - şi aşa mai departe... Fireşte că filmul divaghează aiurea pe această
temă patriotardă fantezistă, care are prea puţin de a face cu realitatea istorică, dar
spectatorul are norocul să vadă măestria regizorului şi jocul impecabil al unor actori de
mare elită: Liviu Ciulei, Adrian Pintea (în rolul lui Diamant), George Mihăiţă, Mihai
Mălaimare, Corneliu Revent, Elena Albu, Romulus Mărgineanu, Eniko Szilagy, Julieta
Szonyi, Andrei Finti şi Fabian Gavriliu, filmaţi de operatorul Ion Anton.
Premiera producţiei a avut loc în sala mare a Clubului din Boldeşti, care era

49
arhiplină, şi proiecţia a durat 161 de minute într-o atmosferă deosebit de festivă, în vara
anului 1980. La sfârşitul proiecţiei, publicul i-a aplaudat în picioare pe realizatorii acestei
pelicule. Regizorul, scenariştii, operatorul şi toţi actorii au fost invitaţi pe scenă unde au
primit laude şi multe buchete de flori. Primarul le-a ţinut un scurt discurs laudativ şi am
fost invitat şi eu să iau cuvântul, dar în loc de vreo cuvântare, le-am citit poemul “Teodor
Diamant”, scris în grabă, cu o zi înainte, care a fost aplaudat de toţi actorii. Îl voi
reproduce şi eu aici, ceva mai jos. După premieră, regizorul Savel Ştiopul şi operatorul
Ion Anton, un tânăr foarte simpatic, au fost poftiţi la mine acasă, la masă, iar după masă
domnul Ştiopul m-a rugat să merg cu dumnealor şi să le arat locurile unde au fost
clădirile falansterului. La întoarcere, regizorul m-a întrebat dacă doresc să-mi spun
părerea sinceră despre filmul lui. Cred că nu am fost prea sincer când am declarat cu
emfază că filmul mi-a plăcut... muult de tot şi că a fost foaarte bun... “Dar, totuşi, totuşi,
cu ce nu aţi fost de acord din toată munca mea? Ce consideraţi că ar mai fi trebuit să
fac?” - a insistat regizorul, bănuind că, oricum, aş avea oarecari rezerve. Desigur,
aveam mai multe, dar îmi amintesc că i-am răspuns cam aşa: “În primul rând nu am fost
de acord cu faptul că filmările nu au fost făcute la Scăieni şi cu faptul că dl. Anton a
abuzat de filmări foarte scurte, care durau numai câteva secunde pe ecran, spectatorul
neavând suficient timp să-şi fixeze bine imaginile, secvenţele accelerate putând astfel
să-l obosească... În rest, filmul mi-a plăcut; a fost OK!” Au râs amândoi şi nu mi-au dat
dreptate, în schimb şi-au exprimat părerea de rău că studiourile de la Buftea nu le-au
oferit suficiente mijloace de transport să se poată deplasa la Scăieni. Mai aproape (şi
mai ieftin) le-a venit localitatea Ciocăneşti-Ilfov. Acolo s-au făcut toate filmările exterioare
pentru filmul “Falansterul”... “Dacă aţi şti, domnule Bălan, câte am pătimit eu pentru
filmul ăsta, zău că mi-aţi plânge de milă! În primul rând, mai toate scenele mi-au fost
cenzurate... Din 2 ore şi 40 de minute, cât trebuia să aibă toată pelicula, mi-au fost tăiate
cele mai interesante secvenţe, aşa că ceea ce aţi văzut pe ecran este doar ce a mai
rămas după cenzură, fiindcă, la proiecţie, se afla lângă mine tovarăşul... (şi mi-a spus un
nume pe care l-am uitat) de la Ministerul de Interne, care mereu se plângea că... “vedeţi,
filmul are - aşa şi pe dincolo - prea multe aluzii politice, cu dublu înţeles, că întotdeauna
trebuie să fim mai circumspecţi în cinematografia de astăzi...”
După acea explicaţie justificativă, am înţeles mai bine pentru ce criticii de film i-
au acordat “Falansterului” numai două stele şi jumătate şi nu cinci, după cum ar fi dorit
domnul Ştiopul... Poate că astăzi ar trebui căutate rolele cu secvenţele eliminate şi, dacă
nu au fost distruse, să se facă un nou montaj, fiindcă acest al treilea film al domniei sale,
în ordinea lucrării, a fost meritoriu şi, dacă nu întâmpina acele ciopârţiri şi piedici stupide,
am putea revedea “Falansterul”, declarându-l, poate, foarte bun, precum majoritatea
filmelor maestrului Savel Ştiopul.
În sfârşit, ca să termin cu povestea falansterului de la Scăieni, iată aici poemul
“Teodor Diamant”, pe care l-am citit la premiera filmului, din vara anului 1980, cu versuri
de ocazie, naive, festiviste, destul de convenţionale - căci, date fiind împrejurările
politice, nici nu cred că s-ar fi putut altfel. Aceste versuri, fireşte, erau scrise în spiritul
epocii de-atunci:

50
TEODOR DIAMANT

Tu, ce-n vremuri de restrişte şi-asupriri revoltătoare


Ai simţit durerea gloatei plănuind a ei salvare,
Visător al libertăţii, al egalităţii sfinte,
Luptător pentru dreptate, pentru ţelul ei fierbinte,
Între file de istorii, glorios acum păşeşti,
Prima rază socialistă peste plaiuri româneşti,
Căci necazurilor vremii le-ai opus o jertfă vie,
Chiar dacă se stinse visul ca oricare utopie...
“N-ar putea fi libertate, disciplină sau dreptate
Fără grijă pentru oameni şi puţină demnitate!”
Astfel tu scriai în cartea “Către-amicii libertăţii”,
Unde ai chemat norodul sus, pe culmile cetăţii,
Ca să-ţi sprijine Comuna Libertăţii din Scăieni,
Întinzând modelu-acesta peste-a ţării largi poieni
Şi-ndemnând pe Bălăceanu să renunţe-a fi boier,
L-ai convins cu mic, cu mare să clădiţi un Falanster...
Cuib de vise glorioase, roade mândre de-nfrăţire,
Unde munca ta primeşte cea mai dreaptă răsplătire!
Unde robul de-altă dată este liber şi ferice,
Unde studiul şi cultura pot pe toţi ca să-i ridice...
- Hai, veniţi - le-ai zis mulţimii - să schimbăm a noastră viaţă!
Şi-ai pornit marea schimbare şi-am ajuns cei mai din faţă:
Fiecare trăiam liberi, mândri, beţi de fericire,
Fiecare-aveam de toate, visul deveni-mplinire...
Asta nu plăcu acelor de la strâmba cârmuială
Care pentru orice bine îţi cereau dur socoteală;
Şi-au pornit să te întrebe cu ce drept faci tu dreptate?
Cu ce drept aduni mulţimea de prin târguri, de prin sate,
Să le dai o lege nouă peste capul stăpânirii?
Tu le-ai spus că-n locul urii, îi înveţi legea iubirii.
Îi înveţi pe toţi românii arta de cooperare...
Dar răspunsul lor fu aprig: te-au trimis în deportare!
Tu ai învăţat o ţară cum să iasă din cenuşe,
Ei, ca unică răsplată, ţi-au legat la mâini cătuşe.
Trupul tău firav de muncă n-a putut să mai reziste
Şi te-ai stins plin de durere înecat în lacrimi triste...
Iată însă că, prin veacuri, trupul ţi-a crescut gigant,
Iară numele ţi-e Fulger, Sabie şi DIAMANT!

51
CAPITOLUL V.
Localităţile Boldeşti şi Scăieni în timpul
celor două războaie mondiale

La fel ca mai toate localităţile din România, şi aceste aşezări au cunoscut


consecinţele dezastruoase ale celor două războaie mondiale. Localităţile au fost jefuite
de trupele străine care au trecut pe-acolo, ocupanţii cerând sau luând cu forţa în primul
rând vin, ţuică şi produse alimentare de bază, fără a maltrata însă grav pe locuitori. Aşa
au făcut, pe rând, în primul război, nemţii şi austro-ungarii iar, mai târziu, în al doilea
conflict mondial, ruşii. Aceştia din urmă au fost, se ştie, ceva mai brutali, dar nu avem
date că s-ar fi semnalat victime dintre cetăţenii acestor aşezări şi nici jafuri ori furturi
masive de animale, ca în alte locuri. Localnicii de pe aceste meleaguri au fost ceva mai
norocoşi, căci nu s-au semnalat femei violate sau vreo persoană care să fie ucisă de
ocupanţi. Dimpotrivă, se zice că un ostaş german (alţii spun că era vorba de un rus),
care ar fi încercat să deschidă focul asupra unor localnici, ar fi fost împuşcat, în curtea
bisericii vechi, de un cetăţean din Scăieni, aflat pe atunci în serviciul militar, un soldat
fruntaş, Alexandrescu-Toie... Despre alte acte de bravadă nici că am mai auzit.
Bătrânii spun că nemţii, care erau adăpostiţi în barăcile de la unitatea militară de
la pădurea Scăieni, până în clipa retragerii, au avut un comportament foarte civilizat faţă
de localnici, cele mai avantajate fiind unele fete (astăzi babe, în cazul că mai trăiesc),
dar care, pe atunci, au primit cadouri frumoase de la ofiţerii şi soldaţii germani cu care se
împrieteniseră. Un asemenea cadou a fost şi o fetiţă, coproducţie româno-germană,
care mai trăieşte şi astăzi în acest oraş, arătând ca o doamnă bine, deşi au trecut nişte
ani buni peste viaţa ei...
În graba retragerii lor, soldaţii germani, pe măsură ce sovieticii înaintau vijelios
pe frontul Iaşi-Chişinău, când au părăsit “orăşelul” din pădure, au lăsat acolo tot ce nu
puteau să care, aşa că unii cetăţeni (nu toţi, desigur!) au beneficiat din plin de pleaşca
de “cadouri” găsite gratis, jefuind tot ce au putut zări în jurul lor: piese de mobilier militar,
pături, cearşafuri, piese de veselă, tacâmuri, unele lăzi cu conserve, biciclete, ţevi
metalice, mica uzină producătoare de curent electric, colaci de sârmă, materiale de
construcţie, unelte agricole şi de atelier etc., totul la repezeală încât, după câteva zile, nu
a mai rămas acolo absolut nici o scândură din faimoasele barăci, absolut nici o urmă...
Românii noştri s-au dovedit, într-adevăr, foarte strângători şi, cum s-ar spune, s-au
autorecompensat din plin pentru anii de ocupaţie nedorită. Puţini localnici au beneficiat
însă de pe urma acestei retrageri nocturne, în primul rând cei din apropiere, iar când
restul consătenilor au aflat vestea plecării nemţilor, au venit şi ei grămadă să ia câte
ceva de pe-acolo, dar... prea târziu şi fireşte că nu au mai găsit nimic... Cam aşa se
întâmplă uneori în războaie.
Dacă în Primul război mondial (1916-198) zonele industriale de aici erau de abia
la începutul formării lor şi ceva mai ferite de ochii agresorilor, neexistând puncte
strategice demne de luat în seamă şi care să atragă în mod special atenţia forţelor
militare inamice, (numărul locuinţelor era şi el insignificativ), dacă materialiceşte
aşezările de aici au pierdut mai puţin, în schimb, în această conflagraţie localităţile

52
Boldeşti, Scăieni, Seciu şi Balaca au suferit unele din pierderile umane cele mai mari -
mai exact, aici s-au înregistrat mulţi militari căzuţi pe câmpul de luptă. Au existat, deci,
mulţi eroi (vezi, la capitolul despre monumente, numele lor), numărul acestora fiind
destul de mare (şi cam tot atât de mulţi răniţi), dacă stăm să-l raportăm la numărul mic al
populaţiei locale din acei ani (cam 1990 locuitori, cât era totalul populaţiei acestor mici
sate de atunci, luate împreună). În primul război mondial nu s-au semnalat, deci,
distrugeri de clădiri în nici una din localităţile menţionate.
În schimb, în cel de al doilea Război mondial, bombele aviaţiei anglo-americane
au atins de câteva ori şi această zonă, toate căzând în Scăieni, nici una în Boldeşti.
Bombardierele americane B-29 nu urmăreau întreprinderile industriale civile (fabrica de
geamuri şi de mucava), ci numai obiectivele militare şi petroliere. Spre ele s-au lansat
câteva bombe, care au atins staţia de dezbenzinare şi rezervoarele de petrol din
apropiere. Doar una singură - o bomba incendiară - a căzut pe casa familiei Petrescu
(zisă şi Fasolică), de pe strada Distilăriei, fără să o distrugă complet şi fără să facă
victime. O altă bombă a căzut în gol, pe Strada monumentului, la o distanţă de vreo 40
m în faţa monumentului eroilor, chiar în mijlocul străzii, unde a făcut o groapă mare.
Această bombă a şocat mult construcţia marii biserici din apropiere, deja zguduită bine
şi de cutremurul din 1940. Restul bombelor au căzut pe câmpul din spatele fabricii de
mucava, câteva atingând cazematele betonate ale artileriei germane antiaeriene, fără să
le distrugă însă. De asemenea, o bombă a afectat puţin şi rambleul căii ferate Ploieşti-
Văleni (CFPV) pe care, când sunau alarmele, erau plimbate câteva vagoane-platformă
blindate, aparţinând nemţilor şi având montate pe ele afeturi mobile de tunuri
antiaeriene. Poate că distrugerile ar fi fost chiar mai mari, dacă Scăieniul nu ar fi fost
bine acoperit cu o întinsă şi densă pătură de ceaţă artificială lansată din containere
speciale, cu rol de a proteja toate punctele strategice. De aceea, aviaţia americană nu a
putut distinge de sus această zonă de interes secundar, totuşi, (zona prioritară fiind, de
fapt, rafinăriile din Ploieşti, care alimentau maşina de război nazistă, obiective la fel de
bine învăluite în ceaţă ori împânzită de baloane captive, motiv pentru care aviaţia aliată
s-a văzut nevoită să aplice tactica bombardării “în covor”, - exagerat spus “la metru
pătrat” - toate bombele fiind lansate orbeşte, deci “pe ghicite”, ceea ce a produs imense
pagube civile, cu distrugeri în centrul oraşului şi cu multe victime umane, afectate grav,
printre altele, fiind clădirea “Liceului Sfinţii Petru şi Pavel - L.P.P.)”, Halele centrale,
casele din jur etc). Cazul, care făcea parte din operaţia americană Tidal Wave, decisă
de Pentagon, se va repeta aidoma şi la bombardarea rafinăriilor şi a oraşului Câmpina.
Cred că nu ar fi rău să închei acest capitol cu o mică istorioară...
Era în ziua de marţi 21 iulie 1998, când ex-preşedintele României Emil
Constantinescu a vizitat America, fiind invitat şi în metropola Chicago, unde primăria
oraşului i-a oferit o frumoasă masă de gală la care au participat numeroşi oameni de
afacere şi veterani de război americani. După prezentarea făcută de primarul oraşului, a
vorbit preşedintele român, urmat de mai mulţi invitaţi oficiali. Mă aflam şi eu printre
ceilalţi invitaţi. Uriaşa sală a recepţiei era plină de mese rotunde, cu diferite gustări alese
şi băuturi, fiecare masă având câte opt invitaţi. La masa noastră, doar eu şi soţia mea
Dorina eram români, celelalte şase persoane fiind americani. În dreapta mea stătea un
domn în vârstă de vreo 85 de ani, cu care am intrat în vorbă. “Eşti american de origine

53
română?” m-a întrebat el. “Da, sunt român-american”, i-am răspuns. “Şi de unde eşti?”
“Din Ploieşti, dar nu cred că ai auzit vreodată de acest oraş”, am continuat eu discuţia.
Bătrânul a început să râdă. “He, he, he! Cum să nu aud, când eu v-am bombardat
oraşul... Eram pilot pe vremea aceea, şi am aruncat zeci de tone de bombe la Ploieşti.
Chiar eu am fotografiat cum bombele noastre au atins rafinăria Vega... Totul se vedea a
fi numai fum şi flăcări, acolo, jos... Pe unde erai tu atunci? Te născuseşti?” “Da, mă
născusem; eram mic, dar ţin bine minte bombardamentul vostru din 1 august 1943, i-am
răspuns, căci eram şi eu pe-acolo, pe undeva, pe jos, nu prea departe de locurile în
flăcări...” “E-hei, făcu moşul de lângă mine. Ce interesant! Dar să ştii că ai fost foarte
norocos, băiete, că dacă te-atingeam, n-ai mai fi stat acum la masă cu mine...” “Şi tu ai
fost norocos, i-am replicat eu la fel de bine dispus, că dacă noi te-atingeam cu sutele de
tunuri de jos, n-ai mai fi stat nici tu acum la masă cu mine”. (În engleză, oamenii vorbesc
între ei cu “tu”, indiferent de vârstă.)
Bătrânul a râs din nou, m-a strâns prieteneşte de mână privindu-mă cu simpatie
şi mi-a spus: “Ai dreptate, my friend, războaiele sunt ceva cumplit, iar atunci, în raidul
de-asupra Ploieştiului, să ştii că am pierdut o mulţime de colegi şi de prieteni apropiaţi
de-ai mei, fiindcă artileria germano-română ne-a distrus multe avioane, chiar din primul
raid. A fost o pierdere reciprocă, o pierdere grozavă. Haide-acum să ciocnim un pahar
împreună, să uităm ce-a fost atunci şi să închinăm pentru frăţia şi pacea dintre
oameni...” Şi după ce a ciocnit paharul cu mine, şi-a şters emoţionat o lacrimă cu
şerveţelul de pe masă, dovadă cu moşul nu avea nici o batistă la el, căci americanii nu
poartă niciodată batiste prin buzunarele lor.

54
CAPITOLUL VI.
Populaţia oraşului Boldeşti-Scăieni. Poliţia locală
Ca orice oraş apărut mai tânăr pe harta ţării noastre, oraşul Boldeşti-Scăieni se
prezintă cu o populaţie relativ mică, având în vedere că în România există câteva
comune largi, cu un număr de locuitori chiar mai mare decât acest oraş prahovean.
“Dicţionarul enciclopedic ilustrat” din 1999 (Ed. Cartier, 1999) nici nu menţionează
Boldeştiul, ci abia pomeneşte fugitiv despre falansterul din Scăieni, nume scris însă
corect. “Micul dicţionar enciclopedic-MDE” (Ed. Enciclopedică şi Ed. Univers
Enciclopedic, Buc., 2005) repară greşeala primului dicţionar şi îi consacră noului oraş un
număr de şase rânduri. De aici am aflat şi numărul total al locuitorilor acestei localităţi:
11.272, în anul 2004.
Mergând înapoi pe scara anilor şi adunând cifrele demografice din ambele oraşe
- situaţia, per total - se prezintă cam în felul următor: în 1838 - după hrisoavele de-
atunci: un efectiv de aproape 200 de familii; în 1890 - 1900 locuitori; 1910 - 2022
locuitori; 1960 - 8558 locuitori; 1965 - 8980 locuitori; în 1970 - 8988 locuitori; 1975 -
9816 locuitori; 1980 - 10.207 locuitori; la recensământul populaţiei din 2002 (voi da mai
jos rezultatul detaliat) - 11.491 locuitori; iar în 2004, nu ştiu de ce, apar mai puţini
cetăţeni: 11.272 (conform aceluiaşi MDE, citat mai sus), cu un spor de nativitate destul
de mic: 3,5%. Ori este vorba de o greşeală, ori populaţia este în scădere... Având în
vedere că am folosit cifrele oficiale, mi-am pus o întrebare firească: unde au dispărut
219 oameni în numai doi ani? Cam mulţi pentru un oraş mic! După cum se vede,
creşterile în timp sunt relativ lente, dar de fiecare dată numărul persoanelor de sex
feminin depăşea cu puţin pe cel de sex masculin. La fel, vârsta medie feminină, 72,65
ani, comparativ cu cea masculină - 65,19 ani (cam mică pentru “sexul tare”, deşi eu nu
sunt de acord că de vină, cum spun unii, ar fi colesterolul, iar alţii alcoolul, căci, în
realitate, 70% din longevitatea ţi-o conferă zestrea genetică şi numai 30% stilul de viaţă).
Mi-aş permite să divaghez puţin pe această temă a longevităţii în ţara noastră...
În general, durata medie de viaţă în România a scăzut uşor până în 1997, apoi,
între 1988-1990, a început să crească. Din 1997, această durată a crescut cu 2,5 la
bărbaţi şi cu 1,6 la femei. Dar, din păcate, şi mortalitatea a crescut la vârstele mature
active: între 34-60 ani, la bărbaţi, şi 45-54 ani, la femei. Alarmantă a devenit însă
mortalitatea infantilă din ultimii ani - prima cauză fiind bolile respiratorii - ea ajungând la
17 la mie, ceea ce plasează România în categoria ţărilor din lumea a treia. Creşterea
duratei de viaţă, combinată cu scăderea natalităţii, duce implicit la îmbătrânirea
demografică. Consecinţa? Deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei, creşterea
numărului de bătrâni care vor trebui susţinuţi de persoanele active, totul pe fondul unei
insuficiente asigurări sociale, cu pensii destul de limitate în ţara noastră, neputându-ne
compara cu nici unul din statele Uniunii Europene.
În 2006 nu dispunem deloc de date statistice, dar având în vedere că numărul
elevilor din primele clase elementare ale şcolilor de pe raza oraşului este în stagnare
sau chiar în scădere, se pare că cifra demografică reală se învârte cam în jurul aceluiaşi
număr final comunicat în 2002. Din informaţii neverificate, acum ar exista un număr de
cca 100 de locuitori din Boldeşti-Scăieni care au părăsit ţara fie definitiv, fie temporar, în

55
căutarea unor locuri de muncă “mai propice”, în ţările occidentale. La nivel de ţară,
migraţia pur şi simplu a explodat! Astfel, avem persoane cu vârste sub 40 de ani (câteva
au şi peste această vârstă), plecate din acest oraş, şi care lucrează în prezent în Italia,
Spania, Portugalia, Franţa, Germania, Austria, Israel, Anglia, Siria şi chiar prin regiunile
petrolifere ale Kazahstanului. Numărul lor este în creştere anuală, deoarece, din păcate,
visul tineretului de azi a devenit emigrarea în alte ţări, unde speră să trăiască o viaţă mai
decentă, cu un câştig mai bun, ceea ce, în realitate, nu se întâmplă totdeauna conform
frumoaselor speranţe iniţiale. Este ştiut că situaţia nu este specifică doar acestei
localităţi, ea înscriindu-se în contextul general al dinamicii demografice din România
contemporană, fiind determinată de cauze economice, sociale, politice interne şi chiar
internaţionale. Păşirea în Uniunea Europeană va facilita, desigur, acest proces şi
probabil că îl va accelera şi îl va încuraja, consecinţa fiind micşorarea treptată a indicelui
demografic naţional.
Nu stau să analizez aici nici una din cauze, fiindcă despre ele se discută zilnic
prin mass-media din ţară care ne alertează în mod serios că numărul căsătoriilor şi al
noilor născuţi s-a redus îngrijorător în ultimii ani, ceea ce înseamnă că, din punct de
vedere demografic, în viitor, suntem pândiţi de fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi al
creşterii numărului de pensionari. Dacă lucrurile vor continua aşa, atunci, poate deveni
adevărat că peste 50 de ani, România va ajunge să aibă cca 15-16 milioane de locuitori,
fenomen ce ar putea avea consecinţe economice destul de neplăcute. Acest lucru s-ar
reflecta şi asupra indicelui demografic local, în sensul că şi oraşul acesta îşi va reduce
populaţia la jumătate sau chiar mai mult, în aceeaşi perioadă de timp. Există, în plus,
pericolul ca golul lăsat de plecare tineretului prin alte părţi ale lumii să fie umplut, treptat-
treptat, de alogenii veniţi din Orientul Mijlociu, din Asia şi Africa, mulţi fiind de religie
islamică, căci numărul acestora vedem că deja este în creştere ameninţătoare în
întreaga Europa, iar România nu face, desigur, excepţie. De asemenea, este în creştere
şi numărul locuitorilor de etnie rromă din Boldeşti-Scăieni (unde există acum cca 550 de
rromi care totuşi se exceptează de la “regula” scăderii numărului de nou-născuţi români.
N.a.: După alte informaţii, numărul ţiganilor din localitatea în discuţie pare ceva mai
mare, dar unii dintre ei au insistat să fie înregistraţi ca români de către comisiile de
recensământ, iar recenzorii le-au respectat opţiunea).
Problema cea mai serioasă a locuitorilor din acest oraş este însă micşorarea
numărului de locuri de muncă, în contextul privatizării şi al reducerii serviciilor de la
fostele mari întreprinderi locale. Nu deţin date statistice despre numărul şomerilor şi al
celor trecuţi “în disponibilitate” (pe termene limitate) de Întreprinderea de geamuri
Scăieni ori de la Întreprinderea de mucava, de fapt o nouă formă, voalată, de concediere
definitivă...
Dacă în secolele trecute, până la finele secolului al XIX-lea, principala ocupaţie a
locuitorilor localităţilor Boldeşti, Scăieni, Seciu şi Balaca era în exclusivitate
agricultura/viticultura şi creşterea vitelor, după 1880 începe concesiunea masivă a
terenurilor petrolifere din zonă, de către societăţile “Astra Română”, “Steaua Română” şi
“Româno-Americana”. Când a început extracţia petroliferă, mulţi bărbaţi din aceste
comune şi sate au devenit muncitori petrolişti, sondori, mecanici, sudori, strungari,
instalatori, electricieni, şoferi pentru maşinile de transport greu, fierari-betonişti,

56
montatori de sonde (primele sonde având turle de lemn), iar după construirea celorlalte
întreprinderi, mai mult de jumătate din locuitorii de aici lucrau în aceste întreprinderi.
Totdeauna s-a simţit în acest oraş nevoia de mai mulţi mecanici auto, de
instalatori tehnico-sanitari, de specialişti în deservirea populaţiei prin servicii publice, dar
şi de apicultori, zidari, tâmplari, croitori, cizmari, dogari şi frizeri. De aceea, locuitorii
apelau şi apelează încă la cei din zonele învecinate pe care îi găsesc fie prin
recomandări venite de la terţe persoane, fie din cartea de telefoane, din secţia de la
“Pagini aurii”. Dar nici astăzi serviciile utilitare locale nu satisfac cerinţele populaţiei şi
nici nu sunt suficiente numeric. Deşi se zice că intrarea în U.E. va spulbera cam 70% din
firmele mici şi mijlocii, mulţi ar dori, totuşi, să existe un atelier de reparaţii auto sau de
aparate electronice, nu indivizi neautorizaţi, pescuiţi de ocazie, care să fie solicitaţi la
astfel de intervenţii. Unii vizitatori întreabă de o curăţătorie chimică, alţii de un serviciu
local de taximetrie (se pare că, totuşi, vom avea în curând acest serviciu deservit de 5
taxiuri), alte persoane întreabă de o librărie papetărie ori de un modern salon de coafură
şi cosmetică. După aproape patru decenii de urbanizare, nici vorbă de aşa ceva… Tot
mai mulţi vizitatori caută adesea un hotel, care să-i găzduiască peste noapte, dar în
acest oraş el nu există, chiar dacă la Casa Seciu se găsesc nişte camere de dormit cu
preţ inaccesibil pentru muritorii de rând. S-a comis de asemenea o mare greşeală că
spitalul local, care făcea destul de bine faţă problemelor de sănătate ale localnicilor, a
fost în mod nejustificat desfiinţat şi înlocuit cu o casă de bătrâni care nu era o prioritate
absolut necesară pentru cel mai mic oraş din judeţ.
După 1940, numărul celor cuprinşi în munca industrială s-a mărit, deoarece
boldeştenii şi scăienarii au început să facă naveta şi spre întreprinderile petrolifere din
Ploieşti, spre uzina de la Plopeni şi sondele de la Hârsa, Pleaşa şi Băicoi. În anii
dictaturii comuniste, exploatarea petrolului s-a intensificat iar numărul celor cuprinşi în
această industrie a crescut. Paralel, a crescut şi numărul femeilor angajate ca
funcţionare pe la birourile schelei Boldeşti, la birourile fermelor agricole, în toate
întreprinderile locale şi în CFR. În orice caz, raportat la totalul populaţiei, numărul
intelectualilor era încă destul de mic, socotindu-i pe cei câţiva învăţători, profesori,
contabili, medici, ingineri petrolişti, asistenţi medicali, zootehnişti, ofiţeri de diferite grade,
elevi în cursurile superioare, studenţi şi, dacă vreţi, restul funcţionarilor. Iniţial, ei erau
puţini. Acest număr a evoluat însă în mod considerabil spre sfârşitul secolului al XX-lea
şi la începutul secolului nostru, când au apărut profesii şi servicii cu profiluri noi, ocupate
acum de specialişti în construcţii, arhitecţi, telefonişti, computerişti, electronişti,
programatori, specialişti designeri, specialişti în mecanică fină, în televiziunea cu cablu
etc., majoritatea fiind persoane foarte tinere.
Dacă, la recensământul din 2002, totalul populaţiei din Boldeşti-Scăieni a fost de
11.491 locuitori, nu este rău să comparăm această cifră (recensământul din acelaşi an),
cu numărul de locuitori din toate celelalte oraşe ale judeţului Prahova, judeţul cu cele
mai multe aşezări urbane din ţară. Le prezint în ordinea descrescândă: Câmpina=38.202
loc; Băicoi=19.869; Breaza=17.949; Mizil=15.532; Văleni de Munte=13.276;
Comarnic=13.254; Sinaia=11.918; Urlaţi=11.798; Boldeşti-Scăieni=11.491 de locuitori.
Iată, în sfârşit, aici, mai jos, toate datele demografice obţinute în urma
recensământului din 2002, după structura etnică, după limba maternă şi după religie:

57
ETNIA Nr. PROCENTAJ (%)
români 10922 95,05
maghiari 10 0,09
rromi 550 2,07
ruşi 1 0,01
armeni 2 0,02
turci 2 0,02
greci 1 0,01
italieni 1 0,01
alte etnii 2 0,02
Total 11491
LIMBA MATERNĂ Nr. PROCENTAJ (%)
română 11476 99,87
maghiară 7 0,06
rusă 1 0,01
armeni 2 0,02
turcă 2 0,02
STRUCTURA DUPĂ RELIGIE: Nr. PROCENTAJ (%)
ortodoxă 11112 96,7
romano-catolică 22 0,1
reformată 3 0,0
penticostală 71 0,6
greco-catolică 7 0,0
baptistă 7 0,0
adventistă de ziua a şaptea 29 0,2
musulmană 2 0,0
creştină după Evanghelie 200 1,7
evanghelică 22 0,1
evanghelică de confesiune augustană 6 0,0
altele 2 0,0
fără religie 6 0,0
atei 2 0,0

Menţionăm că în fişele de recensământ nu au fost înregistrate persoanele aflate


atunci în tranzit, cetăţenii care aparţin de alte localităţi şi care fac naveta având servicii
în Boldeşti-Scăieni ori militarii în termen de la importanta unitate de pompieri a oraşului.
Aşadar, în această localitate, spre deosebire de alte oraşe din ţară, nu există
ucrainieni, germani, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croaţi, evrei, cehi, polonezi, chinezi sau
ceangăi. De asemenea, în Boldeşti-Scăieni, spre deosebire de municipiul Ploieşti,
constatăm că nu au pătruns deloc noile culte de provenienţă americană, “Martorii lui
Iehova” (iehoviştii) şi nici cei din Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele de pe urmă

58
(mormonii), în ciuda propagandei lor asidue în care aceste culte marginale au investit
mulţi bani pentru a face noi prozeliţi. Boldeştenii şi scăienarii nu au putut fi prinşi în plasa
lor care, în ultimii ani, a fost aruncată prin cam toate colţurile ţării noastre. Rezistenţa
localnicilor se datorează şi meritului bisericilor istorice, ale celor ortodoxe şi catolice,
coroborat cu cel al bisericilor protestante şi neoprotestante care activează în deplină
libertate şi egalitate pe aria acestei aşezări străvechi, îndemnând oamenii să vină la
Dumnezeu.
Revăzând datele ultimului recensământ, constatăm că din cei înregistraţi în
categoria persoanelor religioase, un număr de 11487 cetăţeni declară că ei cred cu toţii
în Dumnezeu, că sunt buni creştini, aparţinând religiilor ortodoxe, catolice, protestante şi
neoprotestante. În baza spiritului ecumenic, să ne bucurăm sincer dacă este aşa şi dacă
dovedesc că, într-adevăr, ei sunt buni creştini! Diminuarea actelor infracţionale din oraş
poate proba cu destulă certitudine o asemenea realitate. De atari probleme se ocupă, în
primul rând, POLIŢIA, subordonată Ministerului Administraţiei şi Internelor.
După Revoluţia din 1989 s-au înfiinţat două feluri de poliţii pe teritoriul ţării: poliţia
orăşenească şi cea comunitară. Prima este subordonată Inspectoratului Judeţean de
Poliţie, iar cea de a doua - Poliţia comunitară - este un compartiment în cadrul aparatului
de specialitate al primăriilor orăşeneşti. Ea a fost înfiinţată la 1 mai 2005 şi este
subordonată direct primarului, prof. Ion Dumitru, şi are aceeaşi adresă cu primăria. Şeful
acestui serviciu în oraşul Boldeşti-Scăieni este col. Petre Răduţă, comisar şef, având
subordonaţi 10 angajaţi de poliţie comunitară. Atribuţiile acestei poliţii îi conferă dreptul
de control pe linie de ordine publică, cum ar fi protecţia mediului, curăţenia oraşului,
ajutorarea persoanelor ameninţate etc. Ea poate, de pildă, aplica sancţiuni
contravenţionale în cazuri de nerespectarea protecţiei mediului. Poliţia orăşenească, în
schimb, are atribuţii mai largi: evidenţa populaţiei, siguranţa publică, stări conflictuale,
controlul circulaţiei, asistenţă imediată în caz de accidente de transport, dreptul de a
aplica amenzi şi de ridicarea carnetelor de şofer, pentru nerespectarea vitezei legale a
conducătorilor auto (serviciu facilitat şi de dotarea recentă cu un automobil nou de
poliţie, dotat cu aparatura necesară, care patrulează frecvent pe toată suprafaţa
oraşului). Comisarul şef al Poliţiei orăşeneşti - locată pe str. Gloriei nr. 5 - este Emil
Dumitrescu, ajutat de ofiţeri agenţi, de subinspectori, de comisia de proximitate, de
serviciul de evidenţă persoane (de care răspunde cel mai vechi funcţionar al poliţiei din
acest oraş, Tache Gheorghe) ş.a., toate aceste structuri noi fiind copiate după actualele
structuri ale Uniunii Europene la care ne-am aliniat şi în acest domeniu al protecţiei
cetăţenilor. În 2006 erau 15 asemenea funcţionari publici, dar acest număr nu rămâne
întoteauna fix. Poliţia orăşenească deţine, de asemenea, dreptul de control şi de reţinere
a persoanelor suspecte şi trimiterea lor rapidă în instanţă, în situaţii de încălcări grave
ale normelor civice etc. Din fericire, până acum, pe teritoriul oraşului Boldeşti-Scăieni nu
a fost înregistrat decât un număr redus de incidente grave (o crimă - când cetăţeanul
Ţănău Pavel a fost ucis într-un conflict cu ciobanii din Seciu -, câteva accidente, unele
scandaluri familiale sau pe la cârciumi, ultragii, furturi, evaziuni fiscale), în orice caz, mai
puţine numeric decât în celelalte oraşe ale judeţului Prahova, o situaţie, credem,
lăudabilă care se explică şi datorită intercolaborării dintre poliţia orăşenească şi cea
comunitară (cum ar fi patrulele mixte formate din agenţii ambelor poliţii).

59
O problemă alertantă pentru acest oraş este viteza excesivă a maşinilor, mai cu
seama pe strada Bucovului (chiar prin faţa sediului poliţiei) unde autovehiculele trec cu
peste 70 km/h. În zona barierei de lângă gară ar trebui puse fie semnale de STOP, fie
semne de reducere a vitezei, precum şi o zebră de reducere a pietonilor.

60
CAPITOLUL VII.
Cultura în oraşul Boldeşti-Scăieni

MUZEUL ORAŞULUI

Este un muzeu în devenire, aflat lângă Şcoala nr. 1 cl. I-VIII din Boldeşti. Va
avea exponate din istoria oraşului şi din istoria petrolului.

ŞCOLILE ORAŞULUI

Am văzut, din capitolele precedente, că a existat o veche şi frumoasă tradiţie de


culturalizare în istoria localităţilor ingeminate care, încă din secolele trecute, nu au dus
lipsă de mici unităţi şcolare. Profesorul Gheorghe Pârnuţă, unul din cei mai harnici autori
români de monografii, care a avut amabilitatea să-mi ofere în 1976, cu autograf, un
studiu de peste 360 pag., intitulat “Rucăr - monografie sociologică”, în care mă îndemna
să-i iau exemplul său personal şi să scriu o monografie a oraşului Boldeşti-Scăieni,
domnia sa, în “Istoria învăţământului din Ţara Românească”, notează că, în primăvara
anului 1582, la Boldeşti, funcţiona o şcoală condusă de dascălul Arion care, la rândul lui,
învăţase carte pe lângă şcoala mănăstirii Menedic (Vintilă Vodă) - Buzău. (Op. cit. pag.
36, Ed. did. şi pedagogică, Buc., 1971), Se bănuieşte că şi la Valea Căpuşeştilor, viitorul
cătun Balaca, între 1797-1840, pe lângă biserica satului, fondată de familia Cantacuzino,
ar fi existat un dascăl care preda scrisul şi cititul slovelor pentru copiii lui Grigore
Filipescu şi ai unor moşneni din sat. Acelaşi lucru îl făcea şi dascălul bisericii “Sf.
Treime” din Seciu, ridicată înainte de 1737, dar documentele cele mai sigure şi mai
complexe sunt cele ale şcolii din Scăieni înfiinţată de Teodor Diamant în cadrul
falansterului său. Capitolele programei lui şcolare surprind prin amplitudinea şi
modernitatea lor cvasirevoluţionară pentru acele timpuri, motiv pentru care voi insista
mai pe larg pentru prezentarea acestei şcoli, având în vedere că, cel puţin ca plan
teoretic de învăţământ, ea era superioară tuturor şcolilor de pe teritoriile româneşti
existente atunci.
Am arătat, de asemenea, că, în organizarea falansterului conceput de harnicul
inginer, educaţia şi instrucţia ocupau un loc prioritar, după cum reiese şi din articolele
publicate de el în “Curierul românesc”. Aceste principii, privind organizarea
învăţământului pe căi noi, au stat la baza procesului de instruire în comunitatea
asociaţionistă de la Scăieni care avea un cadru bine fundamentat de desfăşurare,
neîntâlnit în nici o altă şcoală din Ţara Românească, unde activitatea instructivă era
armonios combinată cu cea practică. Aşadar, faimosul “pansion” al lui Diamant, înfiinţat
în 1835, funcţiona ca un nou tip de şcoală rurală, care, pe lângă unele elemente
inovative inedite, am înţeles că avea un profil predominant industrial-agricol, căruia
directorul Bălăceanu voia să-i dea o mare extindere pentru anii viitori. În acest scop,
sunt aduse acolo elemente cu o anumită pregătire intelectuală, oficiind cu numele de

61
profesori care, la propunerea lui Diamant, introduseseră sistemul “învăţăturii
împrumutate” şi anume metoda lancasteriană (a instruirii reciproce între şcolari), elevii
urmând să capete cunoştinţe generale de economie politică şi “soţială”; teoria şi practica
agricolă; teoria şi practica “militărească”; matematica şi ingineria (“inginerlâcul”!); limba
franceză; muzica (vocală şi instrumentală); desenul; jocurile. Este un program
semiacademic ambiţios, asemănător şcolilor gimnaziale pariziene, educaţia şcolară
începând de la vârsta fragedă de 4 ani, (de ex., sunt menţionaţi doi copilaşi, băieţelul
Aurelian Manoil, care are 4 anişori, şi o fetiţă Herselia Manoleasca, de 5 ani). Elevii sunt
înscrişi contra unei minime contribuţii băneşti. Programa didactică, evident fourieristă,
asigura cerinţele planului de învăţământ la următoarele obiecte: limba română,
aritmetică, limba franceză, desen, caligrafie, muzică etc. La început, în cele trei clase ale
şcolii erau 14 elevi, numărul redus de copii permiţându-le cadrelor didactice să se ocupe
separat de fiecare elev în parte.
În cadrul pensionului se afla şi o clasă de fete, unde învăţa şi Lucreţia, fiica lui
Bălăceanu din prima căsătorie. Borănescu, delegatul ocârmuirii judeţului Saac, în
raportul său către Vornicia din lăuntru a Ţării Româneşti, după vizita din 14 septembrie
1836 la şcoala falansterului, conchide că seriozitatea învăţăturii în pension este
incontestabilă. Teodor Diamant a participat ca profesor numai în primele luni, după care
trece la alte coordonări şi, în final, dispare misterios din activitatea falansterului. În lipsa
inginerului, care se angajase să predea economia socială, matematica şi franceza, la
Scăieni au predat alţi patru profesori, după cum urmează: 1) Ioan Vretos: limba română
(clasa I), limba franceză (clasa I) şi muzica vocală. 2) Nicolae Marcu Diilă: aritmetica,
limba franceză (clasa a II-a) şi mentor la pension. 3) Costache Şerbănescu: geografia,
catehismul şi secretar al societăţii. 4) Toma Constandin: desenul, caligrafia română şi
caligrafia franceză (care diferă de cea română prin frecventele semne duble pentru un
acelaşi sunet). Dacă elevii preferau un obiect mai mult decât altul, atunci profesorii
decideau să-i încurajeze în acea preferinţă, nu să-l forţeze pe elev să înveţe ceea ce lui
nu-i place... Orele de învăţătură alternau cu activităţile practice: grădinărit, o anumită
meserie (croitoria, brodatul, împletitul, legatul cărţilor, de ex.) iar elevii cei mai
îndemânatici instruiau şi pe ceilalţi.
Exemplul şcolii falansteriene de la Scăieni era, în felul lui, nu numai nou, dar şi
unic pe ţară, întrucât în acele clase copiii românilor stăteau în bănci cu copiii de ţigani,
fiind învăţaţi să se respecte şi să se iubească unii pe alţii, ceea ce era un act
esenţialmente democratic şi umanitar pentru acea perioadă. De altfel, despre şcoala de
la Scăieni se auzise în toată ţara, mai ales în cercurile intelectuale şi a fost citată, pentru
rezultatele ei pozitive, în publicaţiile vremii, precum revistele “Curierul românesc” şi
“Muzeul Naţional”. Pentru că la acea şcoală se studia şi muzica, în fiecare zi copiii erau
văzuţi şi auziţi cântând şi jucând (probabil dansuri naţionale), ceea ce crea totdeauna o
atmosferă veselă, festivă şi de destindere liniştitoare.
Datorită lui Teodor Diamant putem spune că oraşul Boldeşti-Scăieni a primit o
tradiţie încurajatoare, demnă de urmat, un impuls nobil şi un model educaţional
armonios, deschizând o pagină de aur în istoria învăţământului românesc, cu care
localnicii zilelor noastre vor trebui totdeauna să se mândrească. În această privinţă,
orice s-ar spune, nu se poate contesta faptul că dascălii de astăzi din acest oraş nu s-ar

62
fi conformat întru totul acestui deziderat. De aceea, în rândurile ce urmează, vom vedea
că urmaşii lui Diamant, de ieri şi de astăzi, l-au continuat în mod onorabil şi creativ, fiind
vorba de un domeniu fundamental şi vital educaţiei naţionale.
Paşii următori, pe măsură ce numărul locuitorilor din aceste localităţi creştea, a
fost grija autorităţilor locale de a construi şcoli în fiecare sector şi de a recruta populaţie
şcolară după nişte recensăminte repetate. La început, şcolile aveau numai primele patru
clase. Acele clase erau obligatorii pentru toţi. Reformele ulterioare ale învăţământului de
la începutul secolului al XX-lea au introdus treptat învăţământul obligatoriu de şapte
clase, apoi de opt clase, atât la Boldeşti, cât şi la Scăieni, apoi şi la Seciu.
Ca mulţi foşti colegi de la şcolile acestui oraş, şi eu am trecut pe la toate din ele,
începând cu şcoala din Seciu, apoi cu cea din Boldeşti şi sfârşind cu cea din Scăieni.
Poate nu aş fi ajuns niciodată să predau în învăţământul universitar american - la
“Truman College” şi la “Berlitz University”, ambele din Chicago - dacă nu aveam
experienţa şcolilor româneşti din Seciu, Boldeşti şi Scăieni! Pentru că le-am cunoscut
bine pe toate trei, să urmărim, pe rând, evoluţia din aceste şcoli şi să începem cu şcolile
de la Boldeşti...

ŞCOALA DIN BOLDEŞTI

Din documentele găsite până acum, aflăm că la Boldeşti o şcoală publică îşi
începe activitatea prin 1838, unde funcţiona ca învăţător Anghel Popescu. Acolo veneau
ca elevi copiii din Seciu sau din Scăieni (eu presupun că foştii elevi ai lui Teodor
Diamant, după ce falansterul a fost desfiinţat cu doi ani mai înainte, în 1836. Copiii din
Balaca erau repartizaţi la şcoala din Pleaşa). În 1944-48, se construieşte la Boldeşti o
şcoală nouă, după planurile arhitectului ploieştean Mihai (Mişu) Rădulescu, cel care
proiectase şi clădirea şcolii din Scăieni. Clădirile celor două şcoli semănau foarte mult,
dar nu erau identice, cea de la Scăieni fiind imaginea din oglindă (adică inversată) a
şcolii din Boldeşti. Cutremurul din 1977 le-a avariat pe amândouă, numai că în timp ce
clădirea şcolii din Scăieni a fost complet demolată, spre a elibera terenul pentru noul
local, clădirea vechii şcoli de la Boldeşti a rămas în picioare, părăsită şi pustie, în
aşteptarea vreunui cumpărător. Acolo funcţionase, cu patru decenii în urmă, nu numai
şcoala generală, dar şi liceul. Boldeştiul mai avea o altă şcoală mai mică, cea “dinspre
ţigănie”, pentru clasele I-IV (aceasta s-a desfiinţat), şi o clădire mai mare, pe str.
Podgoriei nr. 8-12, lângă care, cu câţiva ani în urmă, s-a adăugat o clădire etajată
impunătoare, o şcoală frumoasă şi modernă, construită după planurile talentatului
arhitect şi pictor Nicolae Moianu, originar din Scăieni. Astăzi astăzi dl. Moianu are
domiciliu dublu, în Ploieşti şi în Seciu. Dacă prin anii ‘50 elevii de ciclul doi din Boldeşti
veneau să înveţe la Scăieni, acum lucrurile s-au cam inversat...
La ora actuală, “Şcoala nr. 1 cu cl. I-VIII din Boldeşti-Scăieni” este cea mai mare
şcoală din oraş. În anul şcolar 2006/2007 ea era frecventată de un număr de 715 elevi,
având 14 clase de învăţământ primar (jumătate din efectiv), 13 de gimnaziu şi 42 de
cadre didactice (din 28 de profesori, 22 sunt titulari), unele c.d. având gradele I şi II.
Directoarea acestei şcoli este profesoara de chimie Petcu Ioana.

63
Reproduc mai jos toate cadrele didactice din anul şc. 2006/07, când s-a redactat
cartea de faţă, şi încep cu personalul de la clasele I-IV, institutori şi învăţători, în ordinea
claselor:
I A: inst. Stroe-Bibescu Camelia
I B: înv. Săncescu Gheorghe
I C: înv. Posea Tatiana
II A: inst. Bilciurescu Florina
II B: inst. Jercan Angelica
II C: inst. Licu Vera
II D: inst. Sava Oana
III A: înv. Vasile Silvia
III B: inst. Dinu Daniela Elena
III C: înv. Adet Gabriela
IV A: înv. Georgeta Suditu
IV B: înv. Tudor Lucica
IV C: înv. Constantin Olga Georgeta
IV D: inst. Neagu Ana

Profesori:

Limba română: Enache Larisa, Mânzală Iuliana, Necula Ofelia, Niţă Angela
Matematică: Bilciurescu Ion, Diaconescu Steliana, Iancu Valentina (director
adjunct), Stan Fabiola
Geografie: Manolache Cristian, Tatu Dumitru
Chimie: Petcu Ioana (director)
Fizică: Stănescu Daniela, Simionescu Leon
Informatică: Ianculescu Mădălina
Franceză: Stan Anca, Brînzea Mădălina
Engleză: Toma Mirela, Popa Irina, Popa Cristina
Latină: Enache Larisa
Istorie: Alionte Constanţa, Bucur Diana, Panaete Cristina
Cultură civică şi consiliere: Nica Raluca
Ed. fizică şi sport: Radu Petre, Tudor Gheorghe
Ed. muzicală: Cârcioiu Martya
Biologie: Radu Victoria, Coman Carmen
Ed. plastică: Olaru Mioara
Religie: Soare Alina, Dobre Florentina
Ed. tehnologică: Teodorescu Junona.

Maestrul mecanic al şcolii este Ciulei Florin.

64
GRĂDINIŢELE DIN BOLDEŞTI

Prima, Grădiniţa cu Program Normal nr. 1, se află pe Calea Unirii, în lăcaşul


fostei şcoli, “dinspre ţigănie”, iar a doua, Grădiniţa nr. 4, pe str. Podgoriei nr. 4. Ambele
grădiniţe continuă activitatea grădiniţelor vechi unde educatoare erau Cătălin şi Adriana
Năstase. Prima grădiniţă s-a schimbat de la o adresă la alta, pe aceeaşi stradă, Calea
Unirii, de la numărul 116, unde adresa era comună cu cea a şcolii primare de acolo, fiind
găzduită într-o sală de clasă, apoi de acolo s-a mutat la nr. 60 şi iarăşi a revenit la nr.
116.
Grădiniţa are două grupe: grupa mică-mijlocie, 20 de copii (educatoare: Petrescu
Rozalia), şi grupa mare-pregătitoare, cu 25 de copii (educatoare Grosu Elena şi
Popescu Ioana Andreea).
Grădiniţa nr. 4 are ca directoare pe ed. Ciocârdaru Gabriela, în subordonarea
căreia se află patru alte educatoare: Brujban Valeria, Dumitrescu Elena, Ivaşcu Daniela
şi Săvulescu Luminiţa.
Toate cele şase grădiniţe din oraş au fost modernizate recent şi arondate la
grădiniţa nr. 4, având ferestre termopane, apă caldă, centrale termice proprii, mobilier
nou şi grupuri sanitare în interior.
Nu putem încheia descrierea şcolilor din Boldeşti fără a detalia, cu sinceră
acribie, o necesară retrospectivă asupra unei foarte valoroase generaţii de cadre
didactice boldeştene, învăţători şi profesori, ieşiţi la pensie, care au făcut mare cinste
acestei localităţi, educând sute şi sute de copii, deveniţi la maturitate cetăţeni valoroşi,
totdeauna mândri că au avut asemenea dascăli. Cei care au parcurs această şcoală sau
care au studiat la liceul seral din Boldeşti, ajunşi acum la a doua tinereţe sau respectabili
pensionari, îşi vor aminti cu multă stimă de bravii lor învăţători şi profesori (cei trecuţi în
nefiinţă au înaintea numelui o cruciuliţă), după cum urmează: înv. +Nichita Constantin
(director de şcoală elementară din 1945 până în 1959), înv. +Cătălin Anton, înv. +Dănilă
Ion, înv. şi prof. de l. rusă +Dănilă Larisa, înv. +Seiciu Ecaterina, înv. +Iordache Maria,
+înv. Farcaş Minerva, +înv. Tănăsescu Floarea, înv. Diaconescu Constanţa, înv.
Ionescu Mândruţa, înv. Dinu Maria, prof. de biologie-chimie +Ionescu Constanţa
(directoare adjunctă între 1961-65), prof. geogr. Diaconescu Silvestru (director între anii
1959-60 şi 1961-65), prof. mat. Arcanu Dumitru (director 1966-1976), prof. mat. Arcanu
Vasilica, prof. mat. Ionescu Mioara, prof. mat. Peţu Cristina, prof. l. română Leontieş
Viorica, prof. l. română Draga şi soţul ei Dorohoi, prof. l. română Pârvulescu Constanţa,
prof. l. română Popa Azisa, prof. biologie Munteanu-Draghini Margareta, prof. biologie
Hanganu Maria, prof. ist. Rădulescu Georgeta, prof. istorie Filote Eugenia, prof. ist.
+Emilia Dincă, prof. geogr. Vasile Mircea, prof. sport. Arieşeanu Ion, prof. sport
Vălimăreanu Nicolae, prof. l. română-istorie Bălan Cristian Petru.
Ne bucurăm să auzim că şi noua echipă boldeşteană de cadre didactice se arată
la fel de devotată nobilei cauze educaţionale a tinerii generaţii studioase din Boldeşti. Să
urmărim, în continuare, cum se prezintă şcolile din sectorul vecin...

65
ŞCOLILE DIN SCĂIENI

În fosta comună Scăieni, în anul 1861 apare în documente că era o şcoliţă


improvizată care funcţiona într-o casă particulară, neavând nimic comun cu pretenţioasa
şcoală-pension din cadrul falansterului, dispărută în 1836. La această şcoliţă era
învăţător Iancu Gheorghe. Peste trei ani, în 1864, se va construi un local de şcoală.
Presupun că se afla cam tot pe locul actualei şcoli din Scăieni. Aici, de data aceasta,
veneau şi copiii din Balaca.
Mai spre zilele noastre, în 1956, existau două şcoli: una în satul Balaca, înfiinţată
în 1932, unde funcţiona cu patru clase, aflată sub direcţia învăţătorului Ion Frecăuţeanu,
care a urmat înv. Nicolae Nedelcu, apoi a înv. Vasilescu Constantin (care, din 1956, pe
cât a putut, a modernizat localul) şi şcoala din Scăieni, tot cu patru clase, cea zidită în
1864. Neavând clădire proprie, şcoala de la Balaca funcţiona într-un local particular. Cât
priveşte şcoala de la Scăieni, cea din 1864, ea s-a mai lărgit, adăugându-se şi o locuinţă
pentru director. Din nenorocire, această construcţie a fost complet dărâmată de
cutremurul din 1940, pe vremea când era director (între 1928-1945) învăţătorul Tănase
Nicolae, un dascăl gospodar, foarte lăudat mai ales pentru iniţiativa de a înfiinţa o
grădină a şcolii super-model. Înaintea lui, învăţător la şcoala din Scăieni a fost Dumitru
Mihăilescu, bunicul învăţătorului Emil Popescu. Bătrânul Mihăilescu a fos mutat abuziv
de boierul Petre Bălăceanu la o şcoală dintr-un sat din Bărăgan spre a-şi aduce în locul
lui o rubedenie. În locul şcolii avariate, pe baza planurilor arhitectului Mişu Rădulescu,
după cutremur, s-a început un nou local care a fost definitivat între anii 1944-1948. În
curtea şcolii a fost construită locuinţa directorului, având două odăiţe, o prispă, grajd şi
şopron în spate. În 1945 această şcoală se găsea sub direcţia profesorului de română
Tănase I. Bălan, până ce dânsul a ieşit la pensie, în 1963, când a fost numit ca director
prof. de limba rusă Platon Goţonoga.
Prin reforma din 1948, şcoala de la Scăieni devine de 7 ani, primind în clasa a V-
a elevi din comunele Scăieni, Boldeşti, Seciu şi Pleaşa, unde nu existau decât şcoli cu
ciclu elementar. În anul 1949 se înfiinţează clasele a 6-a şi a 7-a, atingând un număr
total de 280 de elevi, la care predau 16 cadre didactice. Acea şcoală era înzestrată cu
material didactic suficient şi încadrată cu cadre didactice corespunzătoare. În anul 1960
s-au mai construit două săli de clasă, prin contribuţia voluntară a localnicilor. Tot prin
asemenea contribuţii, în anii următori, s-au mai adăugat încă trei săli de clasă.
În cele două şcoli existente, învăţau înainte numai 200 de elevi. În 1962 însă
numărul copiilor de la această unitate şcolară s-a dublat, ajungând la 425, iar în anul
1967 numărul elevilor care frecventau şcoala de la Scăieni a atins apogeul, ajungând la
480 de elevi, reflectând, într-un fel, creşterea nivelului cultural-material al sătenilor din
fosta comună Scăieni. Fireşte, la aproape o jumătate de mie de elevi, însăşi numărul
cadrelor didactice a trebuit, de asemenea, mărit. Dacă în trecut erau numai 7 cadre
didactice, în 1962 s-a ajuns la 18, iar în 1967 la 22 de învăţători şi profesori, sub direcţia
prof. Tănase Bălan, când această şcoală a devenit una dintre instituţiile de învăţământ
rural cu numărul cel mai mare de elevi, din judeţul Prahova. Astfel putem spune că s-a
împlinit visul lui Teodor Diamant, care dorea ca la Scăieni să existe o asemenea şcoală

66
mare. Din păcate, după acea perioadă de vârf, numărul elevilor a început să scadă,
treptat, treptat, ajungându-se astăzi la 315 şcolari (în 2007)...
Seismul din 4 martie 1977 a zguduit puternic structurile clădirii. Neexistând
fonduri pentru construcţia unui nou local, s-a procedat la repararea superficială a clădirii,
întărind-o cu bare de oţel şi cu console de fier exterioare, dar ele nu au servit la nimic,
deoarece construcţia, la care arhitectul Grecu mai adăugase cinci săli de clasă, a suferit
alte mari slăbiri de structură la un alt puternic cutremur, cel din 1986, apoi şi la cel din
1990, când clădirea “consolidată” la suprafaţă devenise total nefolosibilă. Cu toate
acestea, într-o parte a ei, tot se mai învăţa, întrucât clasele anexe, construite de p.f.l. în
curtea şcolii, lângă un WC primitiv, nu puteau cuprinde pe toţi elevii. Autorităţile, în lipsă
acută de bani, se deciseseră să facă o altă nouă reparaţie, dar pentru că, după
Revoluţie, ţara mea, din care eu fusesem silit să emigrez ilegal în Austria, apoi în
America, devenise liberă, am luat de grabă primul avion şi am sosit de la Chicago la
Scăieni unde am fotografiat şi filmat clădirea în întregime şubrezită. În noua mea
calitate, de ziarist american şi de corespondent al posturilor de radio “Vocea Americii” şi
“Europa Liberă”, de crainic la un post de televiziune din Chicago, am făcut reportaje
speciale despre acest subiect, am publicat un articol de-al meu, însoţit de fotografii cu
clădirea afectată, prezentând clasele cu pereţii crăpaţi şi tavanurile sparte, într-un ziar
american de mare tiraj, în care insistam asupra faptului că a continua să fie folosită
această clădire şubredă, ce se poate prăbuşi oricând peste copii şi peste cadrele
didactice, chiar la un seism de gradul 3,5 R, echivalează cu o crimă strigătoare la cer, de
care se vor face grav vinovaţi atât responsabilii locali cât şi cei de la minister, inclusiv
ministrul educaţiei însuşi; şi am ameninţat că voi difuza filmul pe unul din canalele mari
TV americane. (Anexez faximilul cu acest articol.) O scrisoare detaliată am trimis-o
preşedintelui ţării de atunci, Ion Iliescu, alta guvernului şi alta Ministerului Educaţiei, d-lui
ministru Marga. Eram sigur că dacă mesajul-protest al meu nu îi va speria de tot pe
liderii din ţară, tot îi va impresiona în vreun fel şi că ei vor da ascultare acestui puternic
semnal de alarmă venit din America. În plus, el a mai avut darul să întărească plângerile
părinţilor şi ale cadrelor didactice adresate anterior Ministerului Învăţământului în acelaşi
scop. În scrisoarea mea şi în articol, am cerut ca şcoala veche să fie imediat demolată şi
înlocuită cu o clădire având schelet metalic, o construcţie modernă anti-seismică. Am
sunat din America la telefon pe cei de la minister care cunoşteau de acuma articolul
meu.
Din fericire, mi s-a răspuns încurajator, că s-a ţinut cont de materialul critic ce l-
am publicat în presa americană şi că prima clădire de şcoală antiseismică din România
va fi începută în curând la Scăieni, ea fiind tot prima inclusă în Proiectul de reabilitare al
şcolilor - program finanţat de Banca Mondială, inclusiv cu sprijinul Consiliului Local
Boldeşti-Scăieni. Poate că par lipsit de modestie că amintesc acest amănunt aici, dar nu
puteam să tac, fiindcă era şcoala unde învăţasem eu ca elev şi unde slujisem ca
profesor şi eram foarte indignat că până atunci nimeni din cei sus-puşi nu se sinchisise
nici măcar să dea un răspuns. Pe de altă parte, profitam de mass-media americană din
spatele meu, care îmi dădea un anumit curaj şi autoritate, ea fiind oricând dispusă a
difuza filmul ce-l făcusem. De aceea nu puteam să rămân pasiv şi să nu accelerez
această urgenţă care, fără asemenea presiuni din afară, ştiam că ar fi fost construită cu

67
un an, doi sau cu mai mulţi ani mai târziu. Construcţia şcolii s-a demarat însă imediat şi
în februarie 2003, elevii şcolii de la Scăieni s-au mutat într-un local nou, cu pereţi
exteriori metalici, o clădire frumoasă (eu o visam chiar şi mai frumoasă!) şi modernă, cu
încălzire centrală, dotată de minister cu toate facilităţile necesare, inclusiv cu multe
calculatoare. Ea a fost proiectată de arhitectul ploieştean Niţă Savu care a fost destul de
inspirat. Clădirea va rezista la cutremure de gr. 7,5 R, dar nu la eventualele tornade
care, de la o vreme, se cam rătăcesc şi prin România. Şi, totuşi, o mare nemulţumire
încă a rămas, iar pentru ea nu mai pot apela din nou la Ministerul Educaţiei, căci este o
doleanţă cu totul fezabilă local: gardul din spatele şcolii... Din cei aprox. 200 m de gard
vechi au mai rămas cca 20 m, pentru că restul scândurilor s-au furat, iar curtea a rămas
practic fără gard, arătând cumplit de dezolată. Acolo va fi nevoie în curând de un gard
nou, frumos şi rezistent, dacă se poate, confecţionat tot din metal, precum împrejmuirea
solidă de la faţada noii instituţii. Fiindcă nu numai faţada trebuie să fie frumoasă, ci şi
spatele şcolii. Altminteri ea arată ca o pereche de pantaloni noi şi eleganţi, călcaţi
frumos, la dungă, în faţă, dar rupţi şi decupaţi complet în spate, lăsând să se vadă o
goliciune ruşinoasă...
Noul local de şcoală, cu un etaj, conţine opt săli de clasă, un hol mare luminos,
aparatură modernă de încălzire centrală (în spaţiul special de la demisol), grup sanitar
cu veceuri moderne, un laborator de fizică-chimie, un cabinet de limbi străine, spaţii
suficiente pentru bibliotecă, arhivă, cancelaria spaţioasă a cadrelor didactice, biroul
secretariatului şi cabinetul pentru director. Actuala conducere a şcolii mi-a mulţumit
pentru acest sprijin şi totdeauna când vin în ţara de unde am plecat cu peste 20 de ani
în urmă, sunt bine primit acolo. Iar eu vizitez cu emoţie şi plăcere această frumoasă şi
îngrijită construcţie, de existenţa căreia mă bucur sincer, chiar dacă cineva, vreodată, va
face abstracţie sau va nega intervenţiile mele din afară pentru existenţa ei, ceea ce,
desigur, nu mă deranjează, fiindcă sunt sigur că oricare ar fi fost în locul meu ar fi
procedat la fel.
În prezent (în 2007), şcoala de la Scăieni (care poartă numele de “Şcoala nr. 2
cu clasele I-VIII, Boldeşti-Scăieni”), str. Colinei nr. 40, are un total de 315 elevi,
repartizaţi în 16 clase: opt pentru clasele I-IV - toate paralele - şi opt pentru clasele V-
VIII, deservite de peste 20 de cadre didactice. Mai exact, sunt 8 învăţători şi 13 profesori
titulari, 4 profesori suplinitori.
Directorul şcolii este, din 2001 până în prezent, un tânăr harnic, bun organizator
şi respectat de colegii lui, prof. de matematică Leonard Coţac. De asemenea secretara
şcolii, Daniela Bică. Înaintea directorului Coţac, funcţia de director au mai avut-o
profesorii: Bălan Tănase (01.09.1945-01.09.1963; Goţonoga Platon (01.09.1963-
01.07.1980); Pantelimonescu Silviu Paul (01.07.1980-01.02.1990); Apostu Steliana
(01.02.1990-01.09.1991); Dinu Maria (01.09.1991-01.09.1999); Diaconescu Steliana
(01.09.1999-01.09.2001); Grigorescu Elena (01.09.2001-01.12.2001); Coţac Leonard
(01.12.2001-până în prezent: 2007).
Iată numele învăţătorilor de la cl. I-IV, care predau în anul şcolar 2006-2007:
Dinică Lelia (înv. supl. la cl. I), Pase Ramona (înv. supl. la cl. I), Dan Manuela
(înv. supl. la cl. a II-a), Manea Florica (înv. tit. la cl. a II-a), Enescu Veronica (înv. tit. la cl.

68
a III-a), Vasilescu Maria (înv. tit. la cl. a III-a), Chivu Luciana (înv. supl. la cl. a IV-a) şi
Şerban Diana (înv. supl. la cl. a IV-a).
În anul şcolar 2006/2007, anul editării acestei cărţi, predau următorii profesori:
Dinu Ion (l. română), Toboş Magdalena (l. română), Coţac Leonard
(matematică), Pantelimonescu Silviu Paul (matematică), Diaconescu Steliana
(matematică), Grigorescu Elena (l. franceză), Manolescu Ana (l. engleză), Panaete
Cristina (istorie), Doroftei Floare (chimie), Soare Alina (religie), Ciucă Laura (biologie),
Manolache Cristina (geografie), Tudor Gheorghe (ed. fizică), Olaru Mioara (pens. supl.
desen), Cârcioiu Marta (pens. supl. muzică), Teodorescu Junona (educaţie tehnologică).
O muncă deosebit de responsabilă, deloc uşoară, dar desfăşurată cu devoţiune
şi cu înalt profesionism, o depune d-ra secretară a şcolii Bică Daniela, apreciată de toţi
ceilalţi foşti directori şi de cel prezent, cinci la număr.
Dacă este să vorbim de corpul tehnic, şcoala are un specialist fochist: David
Florica; patru îngrijitoare: Puiu Victoria, Ilie Lenuţa, Sava Aurica şi Drăghici Marioara (la
şc. Balaca); doi paznici de noapte: Tomescu Mihai şi Dima Grigore.
În Scăieni se află şi trei GRĂDINIŢE: “Grădiniţa nr. 2” (cu 54 de copii preşcolari,
având ca educatoare pe Popa Adriana şi Toma Ana); “Grădiniţa nr. 3” (la Balaca, cu 45
de copii, încadrată cu educatoarele Bucuroiu Claudia şi Dumitru Camelia) şi “Grădiniţa
nr. 5” (în clădirea creşei, cu 30 de copii, educatoare fiind Pătraşcu Elena şi Voica
Cristina).
O tradiţie frumoasă, încetăţenită de ani de zile la şcoala din Scăieni, este
minunatul obicei de a sărbători pe fiecare cadru didactic atunci când iese la pensie, toţi
colegii organizându-i o zi festivă, cu discursuri emoţionante, care se lasă deseori cu
lacrimi, cu multe flori şi cu o bogată masă românească tradiţională, urmată de muzică şi
dans, ceea ce, cu siguranţă, va rămâne întipărit nu numai în amintirea sărbătoriţilor, dar
şi a tuturor cadrelor didactice participante, ca un original şi impresionant eveniment, o
adevărată sărbătoare de suflet. Este un nobil gest de recunoaştere colectivă, pe deplin
meritat, a unei munci la catedră plină de multă dăruire şi sacrificiu, desfăşurată de-a
lungul unui lung şir de ani, de cadrele didactice respective. Cu această ocazie s-a putut
vedea cât de mult au fost apreciaţi şi iubiţi colegii care, după ce şi-au făcut pe deplin
datoria de dascăli, pleacă în... concedii de odihnă nelimitate. Aşa au fost sărbătoriţi, pe
rând, învăţătorii Vasilescu Titel, Stan Ioana, Vasilescu Georgeta, Popescu Emil Petre,
Popescu Eugenia, precum şi profesorii Apostu Steliana, Ioniţă Elena, Piţa Claudia,
Tănăsescu Florica şi Dinu Maria, toţi aceştia fiind deosebit de apreciaţi, ca nişte cadre
didactice de excepţie, atât de foştii elevi, de părinţii lor, de foştii colegi, cât şi de toţi
locuitorii oraşului Boldeşti-Scăieni care, tot prin tradiţie, poartă o deosebită stimă tuturor
cadrelor didactice, indiferent dacă sunt în activitate sau ieşite la pensie.
Trebuie să mărturisesc cititorilor acestei cărţi că şi subsemnatul, la rândul meu,
am fost onorat de colegii mei de la Şcoala Scăieni, cu o asemenea sărbătorire
emoţionantă, pentru care am fost invitat, în 1999, să vin special din America şi pentru
care le mulţumesc încă o dată pe această cale. În plus, eu am avut avantajul şi fericirea
de a mai fi fost încă o dată sărbătorit şi de colegii mei americani, în Statele Unite, în
2003, atunci când, şi acolo, am ieşit la altă pensie, organizându-mi-se o festivitate
asemănătoare cu cea din România...

69
Cu tristeţe, mă văd obligat să precizez că unele foste cadre didactice din listele
ce urmează, au trecut în lumea de dincolo, lăsând o frumoasă amintire atât în inimile
foştilor elevi cât şi ale colegilor din aceeaşi instituţie. Spre a-i cunoaşte care sunt, în
dreptul numelui lor, am trecut o micuţă cruciuliţă... De aceea, un capitol cu totul special
în istoricul şcolii de la Scăieni, ar merita, în continuare, să fie adăugat aici, spre a aminti
generaţiilor care vin, că şi această şcoală a avut norocul să se bucure de o serie
superior calificată de învăţători şi profesori de elită, cărora foştilor copii de atunci, astăzi
oameni maturi, le-a fost de un imens folos în viaţă, deoarece o notabilă parte a acestor
foşti elevi au ajuns oameni de mare valoare în ţara noastră: medici, ingineri, profesori,
profesori universitari, ofiţeri superiori, lideri politici, oameni de artă şi cultură, scriitori etc.
Ei sunt rezultatul strădaniei unor învăţători ca: +Damian Ion, +Tănase Nicolae, preot înv.
+Ioan Vlaiculescu, +Nica, +Tănase Bălan, +Margareta Bălan, +Nedelcu Nicolae,
+Adriana Filcescu, +Brandabur Ecaterina, Popescu Maria, Constanţa Diaconescu, +Iulia
Dinescu, +Brezeanu Elvira, Minea Florica, Miroiu Florica, Suditu Georgeta, Ştefan Ioana,
Cerchizan Marieta, Voicu Elena, +Stoica Veronica şi a unor profesori ca +Nicolae Rotaru
(deşi cu studii juridice, un excelent profesor de matematică), +Letiţia Axente (l. română),
+Dubeanu Marta (geografie), Victoria Simionescu (istorie, geografie), Florica Florescu-
Şaghy (fizică, chimie, biologie), +Lidia Bagrov (l. rusă, emigrată din Rusia sovietică în
România de frica bolşevicilor), Adam-Nica Vasilica (supl., ed. fizica), toţi aceştia fiindu-
mi şi mie profesori, apoi alţi profesori: +Leon Lavric (l. rusă), Păunescu Aurora (l. rusă),
Pârvulescu Constanţa (l. română), +Goţonoga Platon (l. rusă, fost director al şcolii),
Carpin Dumitru (matematică), Popişteanu Nicolae (matematică), Diaconescu Silvestru
(geografie şi director între anii 1979-1980), Vasiliu Aura (l. română), Tănase Natalia (şt.
naturii), Catrinoiu Silvia (geografie), +Georgescu Galina (matematică), +Bobe Nicolae
(istorie), Matei Paul (istorie), Stroescu Petre (istorie), Melchior Dumitru (chimie), +Juncu
Maria (franceză), Gaşpar Remus (matematică), Popescu Maria (istorie), Dumitru
Constanţa (matematică), Dumitrescu Ana (l. română), Stan Fabiola (matematică),
Marinescu Veronica (biologie), Ionescu Doina (chimie), Ioniţă Elena (ed. fizică), Codescu
Tudorina (istorie), Piţa Claudia (biologie), +Tănăsescu Constantin (rusă, română),
+Dincă Emilia (chimie), +Casieru Valeria (franceză).
La urmă, deocamdată fără cruciuliţă, pot să mă adaug şi pe mine, Cristian Petru
Bălan (română, franceză şi latină), după ce, la cererea mea de transfer, am revenit la
Scăieni de la Ploieşti, unde fusesem numit director la Şcoala generală nr. 3 (1966-1971)
apoi profesor titular la Şcoala nr. 17 cu cl. I-X din acelaşi municipiu.
O prestigioasă muncă au depus-o, în urmă cu patru decenii, secretarii şcolii de
atunci: Cucu Florin, Pavel Elisabeta şi Darie Elena.
Să trecem acum în revistă...

ŞCOALA DE LA SECIU

Am văzut că localitatea Seciu, care de câteva ori a încercat fără succes să


devină comună independentă (nu îndeplinea nr. de locuitori ceruţi), avea, pe lângă
biserica “Sf. Treime”, ridicată înainte de 1737, un dascăl care învăţa pe câţiva copilaşi să

70
scrie şi să citească, ceea ce nu echivala nicicum cu o şcoală. Documentele din arhivă
arată însă că şcoala propriu zisă a început să existe acolo în anul 1906, dar clădirea s-a
construit în 1910. De atunci până în 1960 nu au existat decât două săli de clasă. De o
şcoală nouă nu se poate vorbi până în 1964, când se construieşte un local cu patru săli
de clasă (pentru clasele I-IV).
În 1960, eu, împreună cu prof. Munteanu Margareta, am fost numiţi primii
profesori la Seciu (eu predam matematica, româna şi sportul, iar d-ra Munteanu biologia
şi alte obiecte), cu noi a început să se fundamenteze, pentru prima dată, ciclul
gimnazial, cu clasa a V-a, pe acele meleaguri. Amândoi veneam pe jos, din direcţii
diferite, urcând, câţiva ani la rând, un deal noroios, abrupt, care era, de fapt, un suiş
extenuant şi deloc plăcut, lung de patru km - pe ploi, arşiţă, viscol sau ger. Dar aveam
două mari avantaje: acest soi de alpinism ne crease o excelentă condiţie fizică şi... eram
foarte tineri.
Fiindcă nu mai exista deloc spaţiu pentru clasa a V-a în clădirea şcolii primare,
am fost găzduiţi, un an de zile, în micuţa casă parohială de lângă biserica satului, într-o
odaie modestă, unde lucram cu vreo 16 copii. Părinţii ne-au ajutat să cărăm din pădure,
cu boii lui moş Duţă, un copac lung, pe care, prin cioplire şi fasonare, l-am transformat
într-un stâlp ce susţinea sârmele de curent electric şi astfel “şcoliţa” a fost electrificată. În
1986 s-a dat în folosinţă şcoala nouă, având cinci săli de clasă, cancelarie, bibliotecă,
magazie ş.a., la care, în 1991 s-au făcut reparaţii capitale. În 2006 s-au primit investiţii
noi pentru un grup sanitar în incinta clădirii, introducându-se, în incinta clădirii, apă
curentă, inclusiv apă caldă. De asemenea s-a procurat mobilier didactic nou în toate
clasele (bănci, dulapuri, măsuţe, scaune). Au fost înlocuite ferestrele vechi cu ferestre
noi, tip termopan, pentru etanşarea claselor şi reducerea consumului de combustibil în
timpul iernii. În prezent se definitivează lucrările la încălzirea centrală. La început,
numărul copiilor a crescut, mai ales în prolifica perioadă a “ceauşeilor”, dar după aceea,
cifrele s-au tot micşorat, încât existenţa acestei şcoli a început să fie deja pusă sub
semnul întrebării, dat fiind că de la 240 elevi, câţi erau prin anii 1978-82, când se
ajunsese la două generaţii cu clase paralele, la ora actuală şcoala Seciu mai are doar 95
de elevi (40 la clasele I-IV şi 55 la clasele V-VIII).
La clasele primare fusese director învăţătorul +Dănilă Ion care preda împreună
cu învăţătoarea + Avramescu şi înv. Teodorescu Lucica. În 1960 a fost numit ca director
prof. de biologie Pop Simion, venit de la Reghin. El a fost director până la pensionare, în
1972. După pensionarea dumnealui, de la Boldeşti a primit funcţia de director, din 1972
până în 1980, prof. de biologie Dumitru Ion, actualul primar al oraşului, care a pus
şcoala la punct, intervenind cât s-a putut pentru îmbogăţirea inventarului ei şi în vederea
înfrumuseţării şcolii. În 1980 (până în 1985), vine ca director prof. de geografie
Diaconescu Silvestru, care continuă dotarea şcolii, iar de la data de 1 mai 1986 până în
prezent (2007), este numit director prof. de matematică Valeriu Teodorescu care, de
asemenea, s-a dovedit acolo un foarte bun gospodar, în ciuda multor dificultăţi cărora a
trebuit să le facă cu greu faţă. Între timp şi numărul cadrelor didactice crescuse. Într-un
fel, şcoala Seciu devenise, chiar de la debut, poarta de intrare (şi de stagiatură) pentru
cadrele didactice care voiau să ocupe mai târziu catedre la şcolile din Boldeşti sau
Scăieni... Pe acolo au trecut înv. Dănilă Ion, înv. Popescu Emil, prof. de matematică

71
Arcanu Valeria, prof. Munteanu-Draghini Margareta, prof. Dumitru Ion, subsemnatul,
prof. de matematică Mândrilă Elisabeta, apoi prof. de l. română Vaida Gavril cu soţia
dumnealui Vaida Maria, care era învăţătoare, şi alţii (c. did. temporare, netitulare).
În prezent, la Şcoala cu clasele I-VIII de la Seciu mai sunt doar 13 cadre
didactice, după cum urmează... (Dar mai întâi trebuie să amintesc că, dat fiind scăderea
numărului de copii, la ciclul întâi, din anii 1986-1992, rămăseseră doar trei posturi de
învăţători, ceea ce a impus să se lucreze cu clase simultane). Cum numărul copiilor a
continuat să scadă, din anul 1992 până astăzi, s-a ajuns la numai două posturi de
învăţători, titulari fiind Isbăşoiu Adriana (cu clasele simultane I şi a III-a) şi Dumitru Victor
(cu cl. simultane a II-a şi a IV-a). Deci, în prezent, această şcoală a rămas cu numai doi
învăţători.
Profesorii de la şcoala Seciu, în anul şcolar 2006/2007, sunt: Isbăşoiu Georgeta
(l. română), Brânzea Mădălina (l. franceză), Lupu Daniela (l. engleză), Ciucă Laura
(biologie), Manolache Cristian (geografie), Tudor Otilia (istorie), Teodorescu Valeriu
(matematică), Teodorescu Margareta (ed. fizică şi ed. muzicală), Teodorescu Junona
(ed. tehnologică), Ştefănescu Laurenţiu (religie).

GRĂDINIŢA DE LA SECIU

În afară de această şcoală, copiii preşcolari din Seciu frecventează cu toţii


grădiniţa de acolo, destul de bine dotată. Această grădiniţă, care funcţionează în
clădirea fostului cămin cultural local, unde este găzduit şi dispensarul teritorial, avea
înainte două grupe, dar în prezent a rămas numai cu o singură grupă, de 24 de copii.
Directoare şi educatoare este o proaspătă absolventă a Liceului pedagogic din Ploieşti,
Ion Damaris, care face zilnic naveta cu autobuzul, venind din Ploieştiori. (Educatoare-
directoare dintre anii 1968-2000, Duţu Viorica, fosta mea elevă, s-a pensionat din anul
2000). Dar şi numărul preşcolarilor a scăzut într-o proporţie alarmantă!
Dacă populaţia şcolară va scădea în acelaşi ritm, şcoala de la Seciu va ajunge
de unde a plecat: cu unul sau două grupuri mici de copii învăţând într-o odaie de patru
pereţi. Dar cine ştie, poate că tinerii căsătoriţi se vor răzgândi şi vor face, între timp,
nişte eforturi fizice mai mari, să mai schimbe ceva... Altminteri, fără copii, porţile
deschise ale frumoasei şcoli din Seciu aşteaptă de geaba, iar cadrele didactice vor intra
în şomaj sau vor merge să culeagă căpşuni în Spania...

GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEŞTI-SCĂIENI

Este cunoscut şi sub numele vechi de “Liceul Boldeşti-Scăieni” (str. Bucovului nr.
6) care, la rândul lui, are un bogat şi fructuos istoric. Prin Ordinul 367 al Ministerului
Educaţiei şi Cercetării din 28 iunie 1962 s-a înfiinţat această şcoală ai cărei absolvenţi
urmau să devină şamotori şi operatori în fabricarea geamului. Instituţia demarase numai
cu două săli de clasă şi o bibliotecă iar elevii din afara localităţii aveau asigurată cazarea
gratuită. În toamna anului 1962 se deschide oficial Grupul Şcolar Materiale de

72
Construcţie care avea un număr de 60 de elevi, în majoritate copiii muncitorilor Fabricii
de Geamuri Scăieni. Corpul profesoral era format în vremea aceea din: directorul şcolii -
prof. de matematică Enescu Ion, prof. de română Bălan Tănase, maiştri instructori
Stanciu Ion şi Ioniţă C-tin, la care se adaugă şi trei ingineri din fabrică: Brebeanu Elena,
Burt Vladimir şi Gheorghe Gheorghe.
În primăvara anului 1963 s-a deschis şantierul pentru o nouă clădire a şcolii.
Sunt create două clase - şi anume una cu profilul “lăcătuş mecanic de întreţinere” şi cea
de a doua cu profilul “reparaţii în industria geamurilor şi electricieni pentru instalaţii
electrice”. Paralel, se înfiinţează şi o clasă de maiştri-operatori în industria materialelor
de construcţie (curs seral), deoarece era nevoie urgentă de asemenea cadre la fabrică.
În anul 1964 se numeşte în funcţia de director adjunct doamna inginer Brebeanu
Elena. În 1965 existau 7 săli de clasă, un cămin şcolar cu 260 de locuri de cazare,
bibliotecă, birouri, laboratoare, cancelarie. În acelaşi an, şcoala a dat şi prima promoţie
de absolvenţi, în meseria de operatori în fabricarea şi prelucrarea geamului. Anul
următor, 1966, graţie eforturilor regretatului profesor de educaţie fizică Pop Emil, s-a
amenajat şi un frumos teren de sport. La finele anului 1971, ca nou director al Grupului
Şcolar a fost numit ing. Vasiliu Traian. În anul 1972, Grupul Şcolar a primit titulatura de
Liceu Industrial cu profil chimie, avându-i la conducere pe Vasiliu Traian, ca director şi
pe Brebeanu Elena ca director adjunct.
În anul 1976 Liceul Industrial şi-a schimbat din nou titulatura în Grup Şcolar
pentru industria materialelor de construcţii, titulatură care a fost menţinută până în 1990,
când a devenit Grupul Şcolar Industria Sticlei Boldeşti-Scăieni. Sperăm să fie ultima
schimbare de titluri.
Vă prezentăm mai jos conducerea liceului/gr. şc. între anii 1972-2007:
- 1972-1982: Vasiliu Traian - director; Brebeanu Elena - director adjunct.
- 1982-1983: Bodan Aurelia - director; Alexandru Gheorghe - dir. adjunct.
- 1983-1986: Micu Silvia - director; Bidulescu Constantin - director adjunct.
- 1986-1997: Necula Gheorghe - director; Bidulescu Constantin - dir. adjunct.
- 1997-1999: Necula Gheorghe - director; Tănase Constanţa - director adjunct.
- 1999-2004: Tănase Constanţa - director; Necula Gheorghe - director adjunct,
- 2004-2007: Tănase Constanţa - director; Simionescu Lucian - director adjunct.
În anul şcolar 2006-2007, Grupul Şcolar Industria Sticlei Boldeşti-Scăieni,
şcolarizează un număr de 650 de elevi care învaţă în 20 de clase, cu următoarele
profile: electrotehnică, ecologie şi protecţia mediului, mecanică şi materiale de
construcţie.
Şcoala are în dotare 8 săli de clasă, 4 laboratoare (fizică, chimie, informatică şi
electrotehnică); un atelier mecanico-electric, un internat şcolar cu 100 de locuri, o
cantină şcolară cu 200 de locuri, o sală de sport şi o bogată bibliotecă, cu 30.000 de
volume. Din cauza cutremurelor din anii 1989-1990, corpul de clădire cu ateliere şcoală
şi laboratoare s-a deteriorat vizibil şi, având spaţiu insuficient, în toamna anului 2006, s-
a demarat construcţia unui nou corp de clădire cu 6 săli de clasă, termenul de predare la
cheie fiind octombrie 2007.
În prezent, numărul de profesori este de 22; ingineri-7, maiştri-5. Norme
profesori în anul şcolar 2006-2007: 38,5. Conform tradiţiei, şcoala a beneficiat de munca

73
asiduă a multor cadre didactice care au depus un efort susţinut pentru educarea tinerilor.
Din vechea generaţie, amintim (cei decedaţi au o cruciuliţă înainte): +Enescu Ion (prof.
mat.), +Vasiliu Traian (ing. sticlar), +Pop Emil (prof. sport), +Micu Silvia (prof. mat.),
Brebeanu Elena (ing. sticlar), Bodan Aurelia (ing. sticlar), Gheorghe Gheorghe (ing.
sticlar şi textilist), Horia Luciana (prof. l. rom.), Samoilă Doina (ing. tehn.), Pârvulescu
Constanţa (prof. l. rom.), Bălan Cristian Petru (prof. l. engleză), Dumitru Elisabeta (prof.
biol.).
Actuala generaţie:
Necula Gheorghe (prof. fiz.), Bidulescu Constantin (prof. mat.), Tănase
Constanţa (ing. sticlar), Sandu Cristina (consilier educativ), Anton Mariana (prof.
franceză-română).

ŞCOALA MILITARĂ DE SUBOFIŢERI POMPIERI “PAUL ZĂGĂNESCU”


BOLDEŞTI-SCĂIENI

Puţini locuitori ai oraşului Boldeşti-Scăieni ştiu că pe aria localităţii lor, undeva,


departe, pe malul stâng al Teleajenului, pe strada Poligonului nr. 2, există o mare şcoală
care funcţionează ca instituţie de învăţământ postliceal, cu durata de 2 ani, cursuri de zi,
având regim de colegiu tehnic militar. Este o mică, dar serioasă, “academie militară”
care formează maiştri militari auto, servanţi pompieri, specialişti în servicii logistice, cu
grad de subofiţeri pompieri.
Această instituţie este subordonată direct Inspectoratului General al Corpului
Pompierilor Militari şi pregăteşte maiştri şi subofiţeri militari în specialitatea auto pentru
toate structurile Ministerului Afacerilor de Interne. Numele i s-a dat de la bravul erou
român Paul Zăgănescu, vestitul luptător din Dealul Spirii care a comandat armata de
pompieri împotriva unei unităţi militare turceşti venită să înăbuşe revoluţia bucureştenilor
de la 1848.
Şcoala este excelent dotată cu tot materialul didactic necesar, cu laboratoare,
maşini, pompe, arme şi motoare moderne, având un poligon adecvat pentru excerciţii,
unde cei mai buni specialişti în branşa pompieristică din ţară, ofiţeri superiori, predau
studenţilor cursuri de un înalt nivel tehnic. Lecţiile se desfăşoară în clase şi pe teren şi
au un complex caracter tehnico-practic. Comanda şcolii este exercitată în prezent de dl.
colonel Ion Ungureanu. Şcoala este foarte solicitată de mulţi candidaţi care au absolvit
liceul, dar admiterea se face pe bază de concursuri anuale susţinute pe un număr limitat
de locuri. Sunt concursuri destul de pretenţioase. La concursul din anul acesta şcolar au
fost repartizate 100 de locuri pentru subofiţerii pompieri şi 25 de locuri pentru maiştri
militari auto (la 5 aug. 2006). Având în vedere că, după absolvire, remunerarea este
deosebit de convenabilă, indiferent de locul repartiţiei, nu se primesc decât candidaţii
care pot îndeplini cumulativ o serie de condiţii cum ar fi: să aibă vârsta până la 25 de
ani, şi înălţimea de minimum 1,70 m; să nu fi avut niciodată în liceu nota la purtare sub
8; să fie foarte sănătoşi, apţi medical, din punct de vedere fizic şi psihologic, să nu
prezinte semne particulare evidente; să nu aparţină nici unui partid politic; soţia să nu
aibă cetăţenie străină sau să fie apatridă etc.

74
Examenul de admitere se desfăşoară în două etape:
Etapa I - eliminatorie - cuprinde testarea psihologică; examinarea medicală;
verificarea aptitudinilor fizice (alergare 50 m plat, flotări, sărituri în lungime de pe loc,
alergări de rezistenţă pe 1000 m plat ş.a.).
Etapa a II-a: susţinerea lucrărilor scrise (pentru subofiţeri pompieri - la
matematică un test grilă, la algebră şi geometrie; la fizică, tot test grilă, din mecanică,
fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism. Pentru maiştri militari auto
- la matematică un test grilă, din algebră, geometrie, trigonometrie; la fizică, text pe grilă,
din mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism.)
Bineînţeles că participă numai candidaţii care au promovat etapa întâi. Pe
parcursul celor doi ani de studii, cazarea, şcolarizarea, asistenţa medicală, transportul -
toate acestea sunt gratuite, iar studenţii beneficiază de o soldă lunară şi alte beneficii.
Încă din anul întâi, toţi studenţii capătă carnete de conducere auto, categoria B şi C.
La absolvire, gradaţii primesc o diplomă cu care, dacă doresc, pot continua
studiile militare pentru a deveni ofiţeri, iar repartiţia este asigurată pe baza mediilor
socotite în ordine descrescândă. Pentru informaţii suplimentare, şcoala poate fi sunată
la tel: 0244/12.21.50.

CLUBURI, CĂMINE CULTURALE, CASE DE CULTURĂ

Atât Boldeştii cât şi Scăienii, de-a lungul deceniilor, au avut o îndelungată tradiţie
culturală, desfăşurată în frumoase şi solide clădiri speciale. Deşi erau localităţi separate,
echipele artistice de la Boldeşti susţineau frumoase programe artistice la Scăieni, iar
artiştii amatori din Scăieni susţineau la fel de frumoase programe artistice la Boldeşti.
Din acest punct de vedere, era o adevărată întrecere între aceste două localităţi şi
deseori nu ştiai pe care din ele să le admiri mai mult. Nici Seciu nu se lăsa mai prejos,
căci şi acolo exista un cămin cultural unde exista o frumoasă activitate, din care nu
lipseau numeroase serate de dans. Vă rog să reţineţi amănuntul că vorbesc de o
perioadă trecută, aşadar, din secolul trecut, dar pe care, eu o cunosc destul de bine, în
primul rând ca martorul ocular care le urmăream îndeaproape pe amândouă, deşi eram
copil pe vremea aceea. Desigur, acum 55-60 de ani, schela Boldeşti, care se afla în
apogeul producţiei, avea posibilităţi materiale destul de mari, iar Clubul de acolo
devenise un centru cultural nu numai local, dar începuse să fie cunoscut în toată ţara.
Nici Căminul cultural de la Scăieni, deşi nu dispunea de fonduri de la vreo societate
petroliferă, nu se lăsa mai prejos.
Să încercăm să evocăm, deci, pe rând, din fapte concrete sau din amintiri,
activitatea acestor două dinamice (pe atunci, nu astăzi!) foruri culturale locale şi să
începem cu...

CLUBUL BOLDEŞTI

Clubul Schelei Boldeşti a fost un produs al societăţii S.C. Astra Română S.A.
care, la rândul ei, este fiica societăţii petrolifere anglo-olandeze Royal Dutch Shell,
înfiinţată la Londra în anul 1907 iar astăzi cu sedii la Londra şi Haga, numindu-se simplu

75
Shell.
În anul 1880, întreprinzătorul industriaş român Ioan Niculescu Bazar, a înfiinţat,
la Ploieşti, rafinăria Astra Română S. A., altfel spus, o branşă românească a lui Royal
Dutch, cu capital străin. În 1936 existau 16 rafinării în Ploieşti şi astfel oraşul acesta a
devenit primul oraş petrolifer al Europei, rafinăria Astra fiind, ca şi astăzi, cea mai mare
din toate distilăriile petrochimice de acolo. Ea se consolidase mult, pentru că a înglobat
societăţile petrolifere mai mici Sospero, Xenia şi Venus. Ceva mai înainte, societatea
Astra Română cumpărase terenuri petrolifere pe actuala rază a oraşului Boldeşti-Scăieni
unde, după planurile unor arhitecţi români şi străini, s-a construit un nucleu al unui
proiectat centru petrolifer - importantul sediu al Schelei Boldeşti. Acolo, pe actuala Alee
a Clubului din Boldeşti, s-au ridicat frumoase şi rezistente case, tip microvile, în stil
occidental, clădiri foarte moderne pentru vremea aceea, plus două mici colonii, de
asemenea cu case tip, ambele la Scăieni, pe strada Zorilor (astăzi inclusă în sectorul
Boldeşti) şi pe strada Distilăriei, cele de pe Zorilor fiind mult mai elegante. Toate erau
destinate ca locuinţe pentru inginerii şi funcţionarii schelei. Pentru a le face viaţa şi mai
plăcută salariaţilor, în anul 1938, societatea Astra le-a construit un frumos club, în curtea
căruia au plantat esenţe rare de arbori, au adăugat un ştrand mic pentru copii şi altul
mare, pentru adulţi şi înotători, două terenuri de tenis, unul de voley şi, alăturat, un mare
teren de fotbal. Clădirea clubului adăpostea o frumoasă sală pentru proiecţii
cinematografice, având o scenă pentru spectacole, săli de repetiţie, la etaj o bibliotecă,
servicii sanitare, garderobă, o sală de popice, o sală de ping-pong, subsoluri cu instalaţii
de încălzire centrală. Considerându-se că sala mică a clubului nu mai putea face faţă
tuturor solicitărilor, după anul 1950, s-a mai construit o clădire a unui nou club, mult mai
mare, cu o scenă modernă care era bine venită. Acest club este înconjurat de un mic
parc, cândva plin de flori diverse şi bine îngrijit, având în mijloc un havuz cu apă ţâşnind
din nişte avionaşe “cu reacţie” în mişcare rotitoare, proiectate de inginerul Barboni
(avioanele au zburat astăzi la ceruri...)
Aceste două construcţii - în special Clubul mic - au constituit baza materială sau
mai bine zis motorul, fundalul şi inima tuturor activităţilor culturale ale Boldeştiului, de-a
lungul a câtorva zeci de ani, de spaţiul lor slujindu-se atât programele culturale ale
schelei Boldeşti, cât şi propaganda comunistă dirijată de culturnici. Existând o
asemenea bază materială, la cluburi aveau loc dese spectacolo artistice, prezentate fie
de artiştii locali fie de artiştii invitaţi din ţară; se ţineau serbări şcolare, şedinţe,
conferinţe, baluri, nunţi, filme etc. În unele seri de vară, pe iarba din curtea clubului, pe
terasa şi spaţiul liber de lângă ştrand, în nopţile cu lună plină şi cu lumina stinsă, lângă
grătarele cu mititei şi lângă mesele cu bere, cânta o romantică orchestră, în timp ce zeci
de tineri dansau cuminţi tangouri, până peste miezul nopţii. Aşa se organizau pe atunci
acele originale baluri, susţinute afară, sub cerul liber. Pe vremea când nu apăruseră încă
televizoarele, în Boldeşti şi Scăieni nu existau alte distracţii, dar la clubul mic din
Boldeşti se puteau vedea filmele cele mai noi care deseori rulau înaintea premierelor din
cinematografele ploieştene. Pe când eram copil, acolo am văzut cele mai bune filme
americane, franceze, italiene şi, fireşte, cele mai multe, sovietice, fiindcă aşa era atunci.
Pe scena clubului mare au dat spectacol numeroase ansambluri vestite din ţară, precum
orchestra Radio, cu participarea unor solişti vestiţi, ca Maria Tănase sau Maria Lătăreţu,

76
iar altă dată Ansamblul Armatei, un cor militar de 80 de persoane, dirijat de col. Dinu
Stelian. Îmi amintesc şi de o mare orchestră şi cor studenţesc american din seria
“Ambasadorii prieteniei”, unde subsemnatul am tradus în engleză discursul primarului
Aurică Marinescu. Tot de neuitat este şi activitatea tehnică a inginerului Barbone şi mai
ales aceea a inginerului Corneliu Axente, de la schela Boldeşti, care era şi scriitor,
autorul unui roman de aventuri turistice şi al unei piese de teatru despre petroliştii
boldeşteni, “Lumină din adâncuri”, prezentată la Club şi la Teatrul de Stat din Ploieşti. El
scrisese şi “Imnul Boldeştiului”, care pomenea şi de Scăieni, nişte versuri simple, uşor
de memorat, cântate pe celebra melodie germană “Lili Marlene” (sau “Lanterna”),
compusă de Norbert Schultze în 1938, preferata soldaţilor germani şi americani pe
timpul celui de-al doilea război mondial, căci fusese lansată de actriţa americană de
origine germană Marlene Dietrich (dar, din celebrele versuri germane ale poetului Hans
Leip: “Vor der Kaserne/Vor den grossen Tor/ Stad eine Lanterne/ Und steht sie noch
davor...” autorul a localizat-o în româneşte, pentru boldeşteni şi scăienari, cu totul altfel),
din care eu mai reţin doar prima strofă: “Undeva departe,/ Aproape de Ploieşti,/ E-o
localitate/ Numită Boldeşti!/ Şi-n viaţa nu-i mai bine/ Să trăieşti/ Ca la Scăieni/ Şi la
Boldeşti! - etc...” Însă pe atunci toţi boldeştenii o ştiau.
Cea mai strălucită perioadă a clubului s-a datorat activităţii unui artist deosebit
de talentat şi devotat culturii boldeştene, profesorul şi compozitorul Ion Cucu Bănăţeanu,
fiul unui mecanic, autorul piesei simfonice “Fiat lux!”. Între anii 1952-1966, acest talentat
muzician, odată venit la Boldeşti din Turnu Măgurele, unde se născuse, şi fost profesor
de muzică la Alexandria, numai în câteva luni, a înfiinţat o mare fanfară şi o mică
orchestră simfonică alcătuită din 14 instrumentişti. Nu ştiu prin ce metode miraculoase,
acest minunat profesor, care umbla tot timpul în mână cu o cutie specială construită
pentru cele două nedespărţite viori ale lui, a putut să înveţe pe tinerii recrutaţi de
dumnealui în orchestre, mai toţi habar neavând înainte de muzică, nu ştiu cum - zic - că,
în mai puţin de un an de zile, toţi elevii domnului Cucu Bănăţeanu ştiau să cânte foarte
bine la instrumentele acelea noi şi strălucitoare comandate de el la Bucureşti şi plătite cu
bani grei de schelă. Aproape zilnic se putea auzi fanfara (mai toţi din fanfară erau simpli
muncitori!) răsunând puternic, în ritmuri de marş, urmărită de cârduri de copii şi de
lumea curioasă ieşită pe la porţi! Vibrau toate geamurile caselor pe lângă care trecea
voioasa bandă cu alămuri strălucind în soare! Ea cânta pe stradă, pe deal, la sediul
Societăţii Steaua Română din Scăieni, la serbări şi chiar şi la unele înmormântări.
Atmosfera Boldeştiului era mereu plină de muzică... Neuitaţi rămân pianistul polonez
emigrant Paşuk, trompetistul Puiu Păun (Virgil Păunescu); la fel, interpretul la tuba şi la
bombardonul lui uriaş de alamă, Nae Tomescu sau toboşarul orchestrei, Jean Pandele,
care bătea să spargă toba, el fiind şi un talentat acordeonist... Când profesorul
Bănăţeanu a fost solicitat de Casa Centrală a Armatei din Capitală ca instructor al
cercului de muzică militară, marea activitate muzicală a clubului Boldeşti a încetat.
Clubul Boldeşti a avut mare noroc cu achiziţionarea acestui profesor inimos. Şi când te
gândeşti că, pe când slujea ca militar în primul război mondial (în noaptea de 12 nov.
1918), Cucu Bănăţeanu era gata să fie împuşcat cu pistolul, pe malul Dunării, de un
ofiţer francez care-l crezuse spion! După ce studentul în muzică i-a vorbit ofiţerului în

77
franceză - şi el muzician -, amândoi s-au împrietenit şi au rămas prieteni până la sfârşitul
vieţii.
Directorii clubului care au urmat la Boldeşti au căutat, pe cât le-a stat în putinţă,
să menţină în ritm dinamic activitatea clubului, au invitat artişti de seamă din ţară, au
organizat cercuri de studii, s-au străduit să menţină vie flacăra culturii locale şi ştim că,
în bună parte, au reuşit, deşi nu totdeauna condiţiile erau propice, existând anumite
planificări rigide şi obligatorii şi un control sever al oricărei activităţi culturale căreia i se
trasa un anumit plan de îndeplinit; i se imprima de sus un caracter propagandistic
standardizat şi axat pe principiile găunoase ale “educaţiei culturale socialiste”. În ciuda
acestui control riguros, uneori au fost strecurate la club şi câteva filme americane
interzise în ţară, înregistrate pe primele videocasete şi prezentate la un videorecorder de
prof. de muzică ploieştean Leonida Brezeanu în faţa unui public avid de noutăţi artistice
şi tehnice. Este şi meritul conducerii clubului de atunci, al directorilor, care prin
subterfugii inteligente, s-au dovedit a fi destul de nonconformişti.
Menţionăm numele acestor directori care, în ciuda presiunilor ce veneau de la
forurile superioare, s-au achitat cu brio de responsabilitatea lor cetăţenească,
interpretând în spirit mai pragmatic ordinele şi conferindu-le adesea un specific local
destul de liberal: Şandru Ion, Gheorghiu Nicolae, Ionel (Popa) Costache, Titi Iosif şi
Corneliu Filostache, ultimul conducând clubul douăzeci de ani (1973-93) - perioadă în
care instituţia s-a impus şi s-a mândrit cu armonioasele ei coruri, cu tarafe de muzică
populară, cu solişti talentaţi, cu brigăzi artistice, cu o bibliotecă de peste 62.000 de
volume, cu o echipă de teatru şi de dansuri populare ş.a., realizări cu care nu o dată s-
au distins la concursurile locale şi judeţene. Chiar şi astăzi, mulţi îşi amintesc cu
zâmbetul pe buze, de scenetele şi textele comice lansate cu mult umor de artişii locali
deveniţi populari, Ciucă şi Mihăilă... Îmi amintesc şi acuma o haioasă butadă lansată de
unul dintre ei: “Viaţa este scurtă, oameni buni, şi pentru că noi n-o putem lungi, haideţi s-
o facem lată!”
Am fi dorit ca şi în zilele noastre să mai existe, măcar pe sfert, câte ceva din
faimoasa activitate a Clubului de la Boldeşti, dar, cu excepţia unor seri de discotecă -
ceea ce nu echivalează 100% cu noţiunea de cultură - Boldeştiul trăieşte mai mult cu
aceste nostalgice, frumoase şi apuse amintiri.
Dacă Clubul mic, mai recent, a avut totuşi norocul să revină puţin la viaţă, deşi
interioarele modificate nu mai slujesc scopului prioritar cu care demarase iniţial, curtea
ştrandului, unde a apărut şi un mic bar, precum şi terenurile de sport, lasă impresia că
sunt din nou acceptabil de îngrijite şi încăpute pe mâini bune. Ca şi înainte, s-ar putea
organiza acolo concursuri de înot cu premii, o echipă reprezentativă de tenis şi de voley,
fiindcă amatori se găsesc imediat. (Plusurile acestea nu ne împiedică să înţelegem
pentru ce oare micuţul ştrand destinat copiilor a fost desfiinţat.)
Cu totul tragică a devenit însă soarta clubului nou. Când l-am văzut ultima dată,
în vara anului 2006, el avea geamurile sparte, avea obloane grele de fier cu multe lacăte
la uşi; pereţii exteriori au devenit veceuri publice iar înăuntru cântă, într-adevăr,
cucuvelele... Păcat de ultimele dotări, cu scaune noi, pluşate, făcute de schelă, peste
care, când plouă afară, le plouă... înăuntru! Dar, de la schelă, clubul trecuse în grija
primăriei apoi, pentru că primăria nu avea bani să-l refacă, iar a trecut la schelă, apoi iar

78
la primărie şi, în ultima vreme, datorită litigiului dintre cele două foste stăpâne, clubul
nou a rămas o clădire părăsită şi pustie în care predomină mirosul de mucegai şi
putreziciune. Spaţiul abandonat a devenit un jalnic adăpost pentru lilieci şi cucuvele,
degradându-se pe zi ce trece şi făcându-l să pară mai vechi decât vechiul club. Oare a
cui o fi vina că a ajuns în acest hal? De aici, din America, nu pot să dau nici un răspuns
la această întrebare, decât să trăiesc cu speranţa că, cine ştie, poate, poate va veni şi
pentru clubul nou o zi bună de renaştere, fiindcă altminteri se demolează singur. Şi ar fi
păcat.

CASA DE CULTURĂ SCĂIENI

Cândva rivala dar şi prietena Clubului Boldeşti, cu care uneori colabora şi făcea
fructuoase schimburi de experienţă, şi Casa de cultură Scăieni (str. Bucovului nr. 5) are
o istorioară a ei specială. Să încercăm a o reconstitui...
Proiectată în 1939 de acelaşi harnic arhitect Mişu Rădulescu, care transpusese
de pe planşetă pe teren schiţa şcolilor vechi din Scăieni şi Boldeşti, Casa de cultură din
Scăieni s-a născut cu un alt nume. La început i se spunea Căminul cultural Scăieni. El a
fost botezat de două ori: întâi a căpătat numele de Căminul cultural “Constantin
Brâncoveanu”, dar cum comuniştii auziseră că acesta fusese “boier vechi şi domn
creştin” şi cum analfabeţia lor habar nu aveau de istorie, au cerut să i se schimbe
numele în Căminul cultural “Horia, Cloşca şi Crişan”. Părea o firmă cu nume mai
revoluţionar... Dar numele acesta, fiind şi el prea lung, nimeni nu-i zicea aşa şi, în câţiva
ani, denumirea a fost definitiv uitată. Cu peste două decenii în urmă, eu propusesem să i
se spună “Casa de cultură “Mihai Eminescu”, motiv pentru care am şi pictat chipul
poetului naţional pe frontispiciul clădirii, însă văd că astăzi nimeni nu-i mai zice nici casă
de cultură, nici cămin cultural, nici club şi, la drept vorbind, nici nu prea se mai
sinchiseşte nimeni să mai intre în acea clădire - că ce să facă acolo, în sala aceea
goală, de altfel, foarte frumos modernizată în anii trecuţi, unde nu se întâmplă totuşi mai
nimic, fiindcă stă mai mult închisă? Păcat de noul acoperiş de tablă zincată ce l-a
înlocuit pe cel de ţiglă spartă, păcat de scaunele acelea noi, tapisate, de un bleu
imaculat, pe care rareori a stat cineva! Nu mai vezi acolo filme, baluri, nu mai vezi
localnicii intrând zilnic, ca altă dată, pe uşile clădirii, decât doar copiii şi unele persoanele
mature care, de fapt, merg doar la bibliotecă, singura instituţie care o duce acolo bine-
mersi, datorită harnicei bibliotecare şefe care ştie cum să-şi atragă cititorii. Înainte, la
Scăieni, la cămin, aveau loc săptămânal, hore, filme, spectacole de teatru, conferinţe,
nunţi, mult frecventatele baluri - ah! vestitele baluri de la Scăieni - terminate adesea cu
bătăi de pomină, stârnite de bălăcenii cuţitari, bătăi ca-n filme, sângeroase şi
spectaculoase, între doi flăcăi, pentru vreo codană care îi privea cu indiferenţă pe-
amândoi pentru că ea iubea pe un al treilea ş.a.m.d... E-hei, ce vremuri pline de viaţă
mai erau! În zilele noastre e pace. E linişte... Pustiu... Acum doar o dată la câţiva ani, în
perioadele electorale, sala mare a instituţiei mai prinde oleacă viaţă, când este folosită
ca sediu de votare. Oamenii votează, pleacă - şi cam atât. Nu ştiu pe cine să dau vina
că se întâmplă aşa ceva şi, tot gândindu-mă şi gândindu-mă, bănuiesc că am găsit

79
vinovatul principal: televizorul! Da, televizorul sau televiziunea - cea pe cablu, pe antene,
cea naţională, multinaţională, internaţională, cea de pe sateliţi, de pe etc... Ea a distrus
casele de cultură, cluburile, cinematografele, fiindcă, având numeroase tentacule
tentante, cu canale multiple, este foarte puternic informativă şi foarte diversă, infiltrându-
se clipă de clipă pe sub pielea şi pe sub pleoapele noastre - oriunde! Ce mai: ea se face
că te informează la minut, că te culturalizează, intrând în casă la tine, în casă la mine, la
prieteni, şi o găseşti peste tot - la oraş, la ţară, la munte, la deal şi la vale - unde îţi
serveşte, tehnicolor, totul la nas: filme de aventuri, filme lacrimogene, cu telenovele, ştiri
senzaţionale de ultimă oră, sport, politicieni corupţi, lideri de partide în conflicte
interminabile, scandaluri faimoase, “cine cu cine”, fete frumoase, maneluţe „naţionale”
rromâneşti, dansatoare la bară, cu fundurile semi-goale, vibrând pe sticla monitoarelor
TV etc., etc., până-ţi face capul plin, de te ameţeşte, dar când ieşi afară în lume - şi dai
de greutăţile diurne, uiţi deodată totul şi simţi că ai sufletul gol... Era să strig: jos
televiziunea! dar... să fim serioşi, fiindcă cine mai poate trăi astăzi fără ea, când eu
însumi am organizat, aici în America, pentru câţiva ani de zile, programe de TV? Poate
că glumesc şi exagerez un pic când acuz televiziunea română şi din toată lumea cu
puţină maliţie, însă tot nu am găsit adevăraţii vinovaţii fiindcă, în general, căminele
culturale şi casele de cultură de astăzi, din toată ţara, nu mai sunt luate cu asalt ca ieri...
Cine ştie? Or fi şi ele pe cale de dispariţie, conform unor legi istorice necunoscute,
precum au dispărut vătăşiile, pârcălăbiile, medelniceriile şi hătmăniile... Doamne fereşte,
ca în locul lor să nu apară vreun “The Romanian Manele’s Club” sau chiar Ministerul
Naţional al Manelelor! Din această cauză nici nu îndrăznesc să învinuiesc pe cineva şi
încerc să vă propun a ne întoarce încă puţin, cu nişte ani în urmă, pentru a vă povesti şi
altceva ceva despre acest Cămin cultural de la Scăieni...
În camerele de la etaj ale căminului cultural, cu intrare pe la balcon, locuia
familia femeii de serviciu de la această instituţie, Fati Floarea, cu soţul ei, nea Lisandru
Fati, un ardelean în vârstă, care era pasionat de politică anticomunistă ca şi mine, un
elev în clasa a VII-a la şcoala din comună. În fiecare seară, nea Lisandru mă chema să
mergem amândoi în cabina de proiecţie unde se afla aparatul de radio al căminului,
sculă rară pe vremurile acelea, căci nu oricine îşi permitea să aibă radio în casă şi nici
dumnealui nu avea cu cine să discute politică... În plus, nea Lisandru nu prea ştia să
prindă posturile de radio “Vocea Americii” şi “BBC Londra”, apelând la mine. Pe la orele
19, seară de seară, ne întâlneam tainic amândoi în cabină, lângă aparatul de proiecţie,
unde când lipsea operatorul Mielu Soroiu, eu proiectam filmele şi schimbam rolele. După
ce intram, răsuceam de două ori cheia în uşă, de frică să nu ne surprindă cineva că
ascultăm clandestin pe imperialişti, iar Nea Lisandru îşi aprindea tacticos o ţigară, ne
aşezam amândoi în jurul mesei pe care se afla aparatul, butonam niţeluş, şi deodată, din
difuzoare răsuna vocea frumoasă a Emanuelei Cerbu: “America vorbeşte României!” Şi
imediat începea extraordinar de frumosul marş american “O, Columbia The Gem of The
Ocean”, folosit ca semnal de începere a emisiunilor în limba română, fost cândva, pentru
scurt timp, şi State Anthem, Imnul de Stat al SUA. Mi se înfiora de emoţie pielea pe mine
şi-mi dădeau lacrimile când auzeam acest cântec armonios şi impunător, după care
vocea continua: “Transmitem ştirile...” Amândoi aşteptam cu sufletul la gură vestea cea
mare “cu debarcatul paraşutiştilor americani în România”... “Îi zâce bine, frate, îi zâce

80
bine... Chiar aşe-i!” - aproba bătrânelul de lângă mine seria de critici la adresa regimului
comunist al lui Gheorghiu Dej. Vorbea şoptind misterios, cu urechile lipite de difuzorul
lăsat în surdină. “Când om scăpa de eştia?” - mă întreba câteodată deznădăjduit, fără să
ştim a fixa vreo dată apropiată, spre a ne da vreun răspuns. Subsemnatul, nici nu
bănuiam pe-atunci că voi ajunge să transmit şi eu ştiri de la microfonul acestui iubit post
de radio din Washington. “Ce zici, Puiule, vin americanii au ba în ăst an?” - mă întreba
nea Lisandru, plin de mari speranţe. “Vin, nene Lisandre, cum să nu vină, că o să-i facă
praf pe ruşi cu bomba aia atomică a lor dacă mai fură din România” - îi răspundeam eu
cu naivitate şi cu mare încredere în zeii de peste ocean care nici nu ştiau dacă România
este o ţară sau o marcă de maşini. Dar au venit pe naiba, c-a trebuit să vin eu la ei... În
schimb, peste câteva zile, a venit, neinvitat, un tovarăş de la Secu şi l-a căutat pe nea
Lisandru acasă (el era plecat la serviciu), unde a găsit-o singură pe Flory, fetiţa lui cea
mare, de vreo 12-13 ani, pe care a întrebat-o dacă taică-su ascultă la aparatul de radio.
Flory i-a răspuns cu toată naivitatea de copil apolitic: “Sigur că ascultă... De ce să n-
asculte?” “Şi ce ascultă, păpuşico? Radio Moscova, Radio Bucureşti, muzică, da?” “A,
nu, nu... Tata ascultă numai Vocea Americii şi Londra, iacă aici la radio de la căminul
nostru... Că de vreo două ori am ascultat şi eu, fiindcă americanii ăia vorbesc bine
româneşte...” Apoi i-a completat că mai este totdeauna şi un copil cu el (adică eu). Tipul
i-a mulţumit zâmbind şi a plecat satisfăcut. Nu ştiu cine a fost anchetatorul acela, dar se
pare că nu era un om chiar rău, fiindcă l-a chemat pe tatăl fetei, s-a legitimat şi a
reprodus ce a mărturisit fetiţa lui din naivitate sau din prostie, l-a rugat să nu mai asculte,
că nu-i voie aşa ceva şi i-a cerut aparatul. A doua zi, când l-a adus înapoi,
condensatorul mobil a fost blocat numai pe radio Bucureşti şi nu se mai puteau asculta
alte posturi de radio. Însă operatorul Mielu Soroiu a deblocat cu dibăcie condensatorul şi
noi ne-am reluat meseria de pasionaţi ascultători-amatori, plini de aceleaşi vagi speranţe
nobile, şi de mari comentatori politicieni, cu discuţii asemănătoare cu ale eroilor lui Marin
Preda din Poiana lui Ioacan, la care participa şi Ilie Moromete.
Tot aşa, prin anii 60, după ce, cu câteva săptămâni înainte, apăruseră pe-acolo
câţiva cântăreţi de muzică populară de la Radiodifuziune, primiţi cu aclamaţii, iată că,
într-o duminică, numai ce vine, cu alai mare, din Capitală, în două autobuze, la acel
cămin şi o aleasă trupă de cântăreţi de seamă de la Opera de stat din Bucureşti -
soprane, başi, baritoni, toţi numai un zâmbet - însoţiţi de o miniorchestră simfonică şi
încep, pe rând, să se producă pe scenă, în faţa unei săli arhipline de ţărani colectivişti şi
de lucrători de la IAS, aduşi cu sila direct de la sapă, pentru culturalizare, ca să li se
prezinte în premieră pentru urechile lor, neînvăţate cu muzică “grea”, arii din opere
celebre: Verdi, Glinka, Ceaikovski, Ravel, Massenet ş.a. A fost o unică experienţă pentru
bieţii noştri solişti de operă... Nici n-au început bine să solfegieze ariile lor, că fiecare era
imitat de unii din sală cu behăituri de oi, cu mugete de boi şi deseori era întrerupt. Când
o soprană cu un bust voluminos şi-a înălţat glasul în cascade cristaline, coborându-le
lungi şi în trepte cu tremolo, toţi râdeau; câţiva imitau nechezatul iepelor iar unul a strigat
tare: “niiiee, boaa-lăă! Huo, la paaie!” Altul striga: “zi-ne, fă, şi-o doină!” iar către cei din
orchestră: “cântaţi-ne, băi fraţilor, şi-o sârbă, d-aia de-a noastră, ţărănească!” Sala, în
loc să-i potolească pe bădăranii prost-crescuţi, murea de râs şi îi încuraja aplaudându-i
(desigur, nu pe artişti)... Spectacolul, care abia începuse de vreo douăzeci de minute, s-

81
a întrerupt brusc, în mare rumoare şi cu un total fiasco pentru bieţii oaspeţi, care
probabil că speraseră mult în vreo şuşanea copioasă în provincie... Toţi cântăreţii au
coborât indignaţi de pe scenă (careva din ei chiar a protestat cu voce tare) şi au plecat
umiliţi, unii cu lacrimi în ochi. Iar foştii spectatori i-au huiduit până s-au urcat în autobuze
şi au plecat acasă la Bucureşti cu coada între picioare. A urmat o ancheta de două zile,
pentru această mare ruşine, dar nimeni nu i-a găsit vreodată pe acei vinovaţi anonimi,
spunându-se că indivizii cu pricina nu erau scăienari. Cam aşa arăta educaţia socialistă
a unor indivizi din acele vremuri...
Drept urmare, în urma reclamaţiilor primite, conducerea căminului a fost imediat
schimbată şi ca director al instituţiei a fost numit prof. de română Tănase Bălan care a
condus căminul cultural timp de peste două decenii, lucrând zilnic la cămin, după orele
de şcoală, până seara târziu. Atunci a luat fiinţă un mare cor mixt, pe patru voci, un alt
cor de fete, ambele instruite şi dirijate de acelaşi profesor; două echipe de teatru, o
echipă de dansuri naţionale, o aşa numită “brigadă de agitaţie” şi de recitatori. S-au
prezentat cu succes piese de teatru, cu protagonişti din comună, în care excelau actorii
amatori: Cornel Tănase (tatăl marii artiste de film Carmen Tănase), surorile Tanţa şi
Nuţa Mihăilescu, fraţii Titus şi Coca Beuca, viitorul inginer Gheorghe Gheorghe care era
şi acordeonistul echipelor de dans, Puiu Popa, Mielu Soroiu, Vasile Crăciun, Lenuţa
Matei, Elena Stoicescu, George Moroianu, viitorul primar al oraşului şi alţii. Echipele de
coruri şi dansuri au participat la concursuri pe judeţ şi au ocupat de fiecare dată locul
întâi. Pentru că acest cămin a fost dat ca exemplu în presa centrală, ambasadorul
Uniunii Sovietice la Bucureşti Rodion Dumbadze, însoţit de toţi membrii ambasadei lui,
au venit la spectacolul special oferit de “zilele prieteniei cu Uniunea Sovietică”, la care
au participat redactorii şefi de la ziarele Scânteia şi România liberă, însoţiţi de o echipă
de cineaşti de la jurnalul de actualităţi a studiourilor cinematografice “Alexandru Sahia”
din Bucureşti. Pionierii le-au oferit flori. Într-o sală decorată festiv, cu steaguri roşii şi
tricolore, plină de multă lume (şi de securişti în civil), - de data aceasta era o audienţă
foarte disciplinată şi receptivă -, a urmat un măreţ spectacol de gală, deschis cu imnurile
de stat ale celor două “ţări surori”. S-a cântat “Katiuşa”, s-a dansat “Căluşarii”, apoi
“Kazaciok”, în costume ruseşti, chiar şi un dans ţigănesc, “Ca la uşa cortului”, cu
simularea unei bătăi între două tabere de “ţigani” danstori care foloseau copiii mici ca
“proiectile” unii contra altora; în fine, un dans comic de imens succes, la care lumea
aplauda entuziasmată. A fost ceva original. Totul era filmat, iar jurnalul cu activitatea
acestui cămin a rulat zile întregi la toate cinematografele din ţară. Atunci Căminul
cultural “Horia, Cloşca şi Crişan” din Scăieni a fost lăudat şi răs-lăudat; a primit zeci de
elogii şi diplome, fiind dat ca model. Drept răsplată, mulţi ani, după aceea, echipele
artistice ale căminului cultural de la Scăieni au beneficiat de transport absolut gratuit cu
camioane (rareori cu autobuze) în tot judeţul, unde îşi prezenta frumosul şi bogatul lor
repertoriu.
În timpul războiului, am amintit că în sediul acestui cămin cultural se adăpostise
conducerea prefecturii judeţene iar în perioada când şcoala de la Scăieni era în
construcţie, două din încăperile instituţiei au servit, câţiva ani la rând, ca săli de clasă, iar
altă săliţă ca oficiu poştal. Până să se aducă aparate de proiecţie la cabina
cinematografică, un inginer vecin cu această instituţie, regretatul Paul Svistovici-

82
Simionescu, a binevoit să ne proiecteze, cu aparatul lui personal, câteva filme ruseşti
care ne-au delectat mult pe noi copiii: comedia “Toată lumea râde, cântă şi dansează”
(Vesiolîie rebiata), “Prinţesa mofturoasă”, “Primăvara”, “Balaurul” (Krasivaia Vassilisa),
“Copiii căpitanului Grant” ş.a. Pentru majoritatea dintre noi acelea erau primele filme pe
care le vedeam vreodată în viaţa noastră. Dar şi pentru cei mari era o delectare, mai
ales când doi îndrăgostiţi se sărutau pe ecran. Atunci mai toţi tinerii din sală îşi ţuguiau
buzele, imitând şi amplificând cu mari intensificări sonore sunetul intim al sărutărilor
eroilor de pe ecran, scene foarte pudice, care nu durau mai mult de 2-3 secunde. Dar în
sală imitaţiile acustice se prelungeau până la aproape un minut...
După ieşirea prof. Tănase Bălan la pensie, director al Casei de cultură a fost
numit Gheorghe Tudor, care a continuat cu mult succes activitatea instituţiei,
menţinându-i faima de care se bucura.
Şi ca să închei istorioara de faţă, amintesc amănuntul că pe scena acestui cămin
cultural şi-a făcut debutul marea interpretă Irina Loghin care, pe atunci, era o frumoasă
fetişcană angajată la Fabrica de geamuri Scăieni.

BIBLIOTECA DE PE LÂNGĂ CASA DE CULTURĂ SCĂIENI

Ca şi Clubul de la Boldeşti, căminul cultural Scăieni, ulterior rebotezat “Casa de


cultură Scăieni”, a găzduit de-a lungul anilor, o frumoasă şi bogată bibliotecă. De fapt,
ea a continuat activitatea Bibliotecii Comunale Scăieni, începând cu anul 1968, când a
luat fiinţă oraşul. Atunci era bibliotecară Valeria Paraschivescu, în prezent pensionară,
după care a fost numită Eugenia Ilie (n. 20.06.1954 la Teişani, Prahova), sora poetului
Corneliu Şerban, acum bibliotecară-şefă, ajutată temporar de Andreea Cristina Călin
(care este şi inginer energetician) şi de Iulia Stârceanu. Doamna Eugenia Ilie este mama
a două fete studioase şi realizate profesional: Ilie (Rada) Andreea, (n. 24.02.1979),
absolventă a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, în prezent studentă în
Canda la Departamentul de matematică al Universităţii Carolina; Ilie (Bednarovschin)
Angela-Georgiana (n. 13.09.1981), licenţiată a Facultăţii de Litere Bucureşti, secţia
româno-franceza, cu masterat în Comunicări şi relaţii publice, Universitatea Bucureşti,
redactor şef la Editura RAO, International Publishing Company. În anul 2007 biblioteca
are un fond de carte de 20.800 de volume şi trei periodice la care este abonată. Numărul
curent de utilizatori activi este de 1550, cifra mărindu-se în fiecare lună.
În afară de serviciile oferite publicului - împrumuturi, acţiuni specifice, pe teren,
de popularizarea a cărţii şi a bibliotecii - biblioteca, la iniţiativa doamnei Ilie, între 1978-
1981, s-a înfiinţat un prim cenaclu literar, la care participau elevele Daniela Zeca
(viitoarea directoare TVR Cultural), Daniela Matei, Cornelia Stan şi prof. Cristian Petru
Bălan. După vreo 15 ani, la data de 21 oct. 1995, a înfiinţat un al doilea Cenaclu Literar,
mult mai productiv, cu nume englezesc: “Satelit String” (string=pe româneşte “instrument
cu coarde/coarda/struna/sfoara” satelitului). Ciudatul nume se datorează faptului că unii
dintre membrii fondatori erau deja membri ai cenaclului bucureştean “String”... Existenţa
acestui cerc literar destul de activ este atestată şi de un site pe Internet al cenaclurilor
din România, la adresa: http://memebers.tripod.com/-quasaris/cntact/dreapta.htm.

83
În perioada 1995-2004, cele mai reuşite creaţii literare ale membrilor cenaclului
au fost publicate în Fazinul “Satelit String”, editat de Bibliotecă. Numerele conţin proză
scurtă şi poezie, şi au apărut cu sprijinul Fundaţiei Pentru Tineret Bucureşti. Numeroase
teste apărute în acest fanzin au fost republicate în reviste literare centrale, precum
“Magazin”, “Anticipaţia”, “Cronica Română”, “ArtPanorama” ş.a., în volume de poezie
sau proză, cu titlurile: “Turnurile Gemene” - proză, de Robert David; “O zona-zoster
pentru îngeri” - poezie, de Silviu Nicolae şi “Prezenţa aripei” - antologie de texte, de
Angela Ilie (5 poezii). Este o activitate a bibliotecii care merită toate laudele, mai ales că
fanzinul respectiv, “Satelit String”, este menţionat în dicţionarul de proză ştiinţifico-
fantastică numit “Dicţionar SF”, apărut la Editura Nemira, în decembrie 1999, care are ca
autor pe Dan Mihai Pavelescu. Vezi:
http://www.nemira.ro/dictionare/sf.asp?cautare=&categ=7.

CASA DE COPII ORFANI DIN SCĂIENI

Pentru cei care vor căuta adresa acestui orfelinat, vă spun de la bun început că
el nu mai există, dar, la timpul acela, a fost o foarte frumoasă şi altruistă iniţiativă, venită
din sufletul unui descendent al lui Mihail Kogălnceanu, un anume Sergiu Kogălniceanu
care, prin testament, ca un nou Mecena, şi-a donat toată averea şi casa pentru a fi
dăruite unei case de copii orfani ce trebuia să poarte numele “Elena Doamna”, soţia
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nu ştiu dacă această Casă de copii de la Scăieni a
purtat sau nu vreodată acest nume. Ea a fost fondată în vara anului 1945, adunând copii
orfani între 7-15 ani din toată ţara, îndeosebi din Moldova lovită de marea secetă. Când
familia mea s-a mutat de la Ceptura de Jos (Prahova) la Scăieni, în toamna anului 1945,
un copil orfan din Ceptura, Dăncescu, s-a rugat să-l luăm cu noi şi să-l ducem la
orfelinatul respectiv. Părinţii mei i-au îndeplinit dorinţa şi lui Dăncescu i-a plăcut foarte
mult noul lui domiciliu şi anturaj.
Efectivul maxim de copii înscrişi a fost de 52, în anul 1947, cu toţii frecventând
Şcoala generală de la Scăieni. Primul administrator al acestei Case a fost Ion Munteanu,
care a decedat de curând la Scăieni în vârstă de 101 ani. Director al orfelinatului a fost
viitorul profesor Silviu Diaconescu, despre care am mai vorbit la capitolul despre şcoli.
Domnia sa a făcut tot posibilul ca toţi copiii veniţi acolo să se simtă bine, ca într-o nouă
familie, intervenind pe lângă autorităţi să li se ofere îmbrăcăminte şi hrană bună, lenjerie,
asistenţă medicală şi o echipă de personal adecvat: bucătari, spălătorese, îngrijitori şi
educatori. Dintre acei copii unii erau foarte dotaţi din punct de vedere intelectual şi au
ajuns departe, precum fraţii Lozneanu şi fraţii Tameş, cu toţii ofiţeri cu grade înalte în
fosta securitate.
Îmi amintesc bine de acest orfelinat pentru că mergeam acolo deseori să mă joc
cu unii dintre copii. Ei dispuneau de dormitoare luminoase şi curate, de o sală de studiu,
cu mese şi bănci, de o cantină, toate aflate în interiorul unui fost mare conac boieresc
(clădirea există şi astăzi, pe str. Viilor la nr. 44), lăcaş situat pe un deal, înconjurat de
câteva pogoane de vii cu viţă nobilă şi cu livezi de pomi fructiferi. Acolo copiii prestau şi
mici activităţi agricole.

84
Pe vremea aceea venise ordin să fie distruse toate cuiburile de ciori, despre care
se spunea cu sunt “mari dăunători ai culturilor agricole”, că “de-aia n-au oamenii ce să
mănânce”, şi, drept urmare, aceşti copii au fost folosiţi ca primii “vânători” care se
căţărau prin copaci, de unde trânteau la pământ toate cuiburile ciorilor, cu pui şi cu ouă
cu tot. Unul dintre copii, mai milos, şi-a pitit în sân un pui de cioară care mai avea puţin
până să zboare şi l-a crescut în taină mai bine de un an de zile. Mi l-a dat şi mie în mână
spunând că i-a pus numele mamei lui decedate, Coca. Pe Coca o iubea foarte mult şi
pasărea, devenită foarte blândă, îi răspundea cu aceeaşi dragoste. O arunca în sus,
zbura şi se amesteca cu alte ciori, dar când o striga “Cocaa!”, cioara se desprindea de
cârd şi cobora imediat pe braţele sale. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Cocuţa lui, dar de
atunci iubesc şi eu ciorile, căci am văzut cât de mult se pot ataşa faţă de noi oamenii...
De asemenea, îmi amintesc cum, în drum spre şcoală, acei copii înşiraţi în
coloane, mergeau totdeauna pe drum, disciplinaţi, cântând destul de frumos, fel de fel
de cântece, în majoritate, traduse din limba rusă, melodii pe care eu le ştiu de la ei şi
acum, precum era vesela compoziţie a lui Mihail Leontievici Starokadomsky “Drumeţii
veseli”: “...Hai la drum! Hai la drum!/ Haideţi să pornim acum!/ Luăm şi cocoşelul,/ Merge
şi căţelul,/ Papagalul, maimuţica,/ Dar să nu uităm pisica!/ Dar... să nu uităm pisica...”
De fiecare dată când coloana, formată din aceşti copilaşi orfani, trecea spre şcoală
cântând sau când ei se întorceau de la şcoală, mereu numai cântând şi cântând, femeile
ieşeau pe la porţi şi privindu-i îşi ştergeau lacrimile de la ochi de mila lor sau le dădeau
câte ceva, dar copiii refuzau, căci era interzis să cerşească sau să primească ceva de la
oamenii din sat.
În noiembrie 1955, orfelinatul a fost desfiinţat iar copiii au fost mutaţi la un alt
orfelinat mai mare, la Buzău. În anii următori, clădirea fostei Case de copii a devenit
sediul Întreprinderii de Stat, IAS Boldeşti iar în prezent locuinţă particulară.

BISERICILE DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI

În România, marea majoritate a populaţiei este de religie ortodoxă (86,7%, din


totalul populaţiei de 18.806.428, conf. recensământului din 2002), iar în Boldeşti-Scăieni:
96,7%, la o populaţie de 11112 locuitori, conform aceluiaşi recensământ. În acest oraş
sunt trei biserici ortodoxe şi trei neoprotestante. Să le prezentăm pe rând:

BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BOLDEŞTI

Până în anul 1949, a mai fost o biserică veche în Boldeşti, declarată monument
istoric, pictată de vestitul zugrav de icoane Pârvu Mutu şi cercetată de Nicolae Iorga. Din
păcate, ea a fost foarte grav avariată de cutremurul din 1940, iar seismul din 1977 a
anihilat-o complet. Îmi amintesc că, aflată chiar lângă şcoala veche din Boldeşti, unde
funcţionam ca profesor, deseori, în recreaţii, veneam şi priveam cu atenţie zidurile cu
acele picturi destul de şterse şi scrijelate, dar nu ştiam că fuseseră pictate de Pârvu
Mutu.
În anul 1938 se începuse construirea unei noi biserici, după planurile arhitectului
Ioan Socolescu. Ea avea o turlă centrală şi două turle mai mici în faţă. Din cauza

85
războiului, lucrările au fost întrerupte şi reluate în anul 1946, din iniţiativa preotului Ioan
Popescu şi a preotului foarte popular, Constantin Bercaru, pe baza unui plan al
arhitecţilor Mihai (Mişu) Rădulescu şi Vasile Grecu. Peste unsprezece ani, în 1949,
biserica aceasta a fost sfinţită de Prea Fericitul Patriarh Justinian Marina, dar se pare că
terenul foarte labil de la poalele dealului care se termină sus, la Seciu, - însăşi
masivitatea acelui deal este săltată prin trepidaţii de undele seismice - devenind un
factor care amplifică vibraţiile teluriene locale până la 8 grade pe scara Rihter, motiv
pentru care, la marele cutremur din 4 martie 1977, şi această biserică a fost totalmente
distrusă. Aşadar, era stringentă nevoie de un alt proiect şi trebuia de urgenţă început un
alt nou lăcaş.
Sub îndrumarea harnicului preot Octavian Pârvu, apreciat şi sprijinit de enoriaşi,
s-a întocmit un deviz pentru o nouă biserică. În anul 1984, după mari insistenţe, s-a
primit aprobarea de construcţie a unei noi biserici care a fost terminată în 1992, inclusiv
pictura care a fost executată de pictorul Marian Roncelli, în stil neobizantin. În 1994, în
luna mai, ziua 22, lăcaşul a fost târnosit de Prea Fericitul Părinte Teoctist Arăpaşu,
împreună cu Î.P.S. John, Arhiepiscop al minoritarei Biserici Ortodoxe a Finlandei şi cu
Î.P.S. Mihăiţă al Târgoviştei, asistat de protoiereul Ilie T. Vasile şi de un număr mare de
preoţi. Fondurile pentru lucrare au fost suportate de enoriaşii parohiei, precum şi de
ajutoare importante venite din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor.
Deasupra intrării în pronaos şi a unor uşi duble, frumos sculptate, pe o placă de
marmoră, se află pisania bisericii care consemnează acest eveniment în următoarele
cuvinte:
“Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh,
a fost construită biserica cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavril, între
anii 1985-1990, în locul altei biserici care a fost complet distrusă de
cutremurul din 1977. Această biserică
a fost clădită cu ajutorul enoriaşilor,
cu donaţiile Sfintei Arhiepiscopii, prin stăruinţa consiliului parohial
şi a preotului PÎRVU OCTAVIAN.
Pictura a fost executată de MARIAN RONDELLI.
Târnosirea bisericii a fost săvârşită de
P.F. PĂRINTE TEOCTIST,
în fruntea unui sobor de preoţi condus de
P.C. PREOT ILIE T. VASILE,
în ziua de 22 mai 1994.
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce trec pragul Casei Tale!
Donată de
AUREL IONESCU ŞI NELI DĂSCĂLESCU
din Ploieşti”.

La 22 mai 1994, am fost cu soţia mea Dorina Bălan la serviciul religios de sfinţire
a bisericii, fiind invitat, ca ziarist american, de părintele secretar al Patriarhiei să particip
la marele prânz al invitaţilor de onoare care a avut loc la Casa Seciu şi să stau de vobă
cu P.F. Patriarh Teoctist, care mi-a oferit o lucrare teologică publicată de P.F. Sa în acel

86
an. La rândul meu, i-am oferit cartea pe care-o scrisesem cu un an înainte, “Viaţa lui
Iisus în secvenţe cronologice”, apărută în America, la Editura “Holy Cross” din San
Francisco, în 1993. P.F. Patriarh mi l-a prezentat pe P.S. John, Arhiepiscop al Kareliei şi
Finlandei, din oraşul Kuopio, Finlanda, care mi-a declarat că iubeşte America şi
cunoaşte bine metropola lângă care locuiesc, Chicago.
În convorbirea mea cu P.F. Teoctist i-am relatat convorbirea pe care o avusesem
în 1981 cu predecesorul lui, P.F. Patriarh Justin, în parcul Patriarhiei din Capitală,
despre necesitatea republicării trilogiei “Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu” (Viaţa lui Iisus),
scrisă de un prieten al meu, scriitorul aromân Sterie Diamandi (1897-1981). P.F Justin,
care-mi citise înainte în ziarul “Tribuna” din Sibiu necrologul scris de mine pentru prof.
Sterie Diamandi, îmi spusese că autorul cărţii îi fusese diriginte la liceul din Roman şi că
mă ajută să reeditez eu excepţionala-i trilogie cristologică, în acest scop trimiţăndu-mă
să iau imediat legătura cu P.S. Arhiepiscop Valeriu Anania, pe atunci director al BOR.
Părintele Anania, care este scriitor şi erudit teolog, traducător al Bibliei, m-a sfătuit să
am răbdare, că s-ar putea să o reedităm în curând... Aceste amănunte i le-am etalat
atunci P.F. Sale Teoctist care m-a asigurat că este întru totul de acord cu propunerea
mea. Totuşi, încercările mele de a reeditat trilogia lui Diamandi au mai întâmpinat câteva
piedici birocratice şi nici acum nu am putut-o reedita, cum mă rugase cu limbă de moarte
distinsul şi regretatul autor aromân. De aici, din America, nu este deloc simplu să rezolvi
unele probleme care pot fi finalizate numai printr-o prezenţă continuă acolo, la faţa
locului.

BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCĂIENI

Prima biserică solidă în Scăieni, devenită parohie, a luat fiinţă în 1864, purtând
hramul “Adormirea Maicii Domnului”, apoi “Sfântul Nicolae şi Sfântul Spiridon”. Am mai
vorbit despre ea la capitolul despre şcoala Scăieni. Documentele păstrate ne arată însă
că în Scăieni au mai existat înainte şi alte trei biserici: una din bârne, zidită din iniţiativa
domnitorul Constantin Brâncoveanu, arsă în 1715; alta din cărămidă, ridicată de familia
lui Bălăceanu, aflată pe moşia Scăieni şi dăruită falansterului. Iar a treia a fost distrusă
de cutremurul din 1882 şi rezidită de Bălăceanu, dar din nou distrusă de cutremurul din
10 noiembrie 1940. Bătrânii îmi povesteau că de sub biserica lui Bălăceanu până la
conacul lui, ar fi existat un tunel secret care apoi se continua pe sub deal, până sus, la
cavoul unde îi fusese depus sarcofagul, mutat ulterior la un cimitir din Bucureşti. Pe
când eram copil, îmi păşteam oiţele pe lângă acel cavou, astăzi dispărut, şi tot căutam
cu alţi copii vestitul tunel, dar nu am dat niciodată de urmele lui.
Noua biserică, “Adormirea Maicii Domnului”, a fost începută în 1936, cu bani
oferiţi de Schela Boldeşti şi de primăria condusă de Ilie Răspop, primarul comunei.
Construcţia, proiectată de arhitectul Toma Socolescu, constructorul halelor şi a
catedralei din Ploieşti, a durat trei ani, între 1936-38, şi s-a ridicat pe un loc de
împroprietărire căpătat în 1923. Este o construcţie masivă, largă, spaţioasă, cu o
fundaţie puternică şi pe un soclu înalt, dar cu ziduri nu prea bine consolidate. (Vezi
fotografia inedită, din 1938, a acestei bisericii, cu echipa constructorilor ei.) Sfântul lăcaş

87
era acoperit cu ţiglă şi la ridicarea lui au contribuit şi cetăţenii din fosta comună Scăieni.
Oricum, cutremurul din 1940 a apucat-o întreagă. Cam din acea perioadă durează şi
casa parohială de pe strada Colinei.
Înainte biserica aceasta avea numai două turle: una înaltă, în spate, şi, pare-se,
mai grea decât puteau zidurile să suporte masivitatea ei, apoi turlă cubică din faţă, de pe
pronaos, care servea şi de clopotniţă, de asemenea largă şi masivă, aşa cum o
proiectase arhitectul Socolescu, cel care a făcut şi schiţa pentru capela cimitirului. Ca
exterior, noua biserică apărea frumoasă şi impunătoare, cum pe la sate nu găseşti alta
asemănătoare. La cutremur însă, întreaga construcţie, dar mai cu seamă turlele (cel mai
mult turla din spate) s-au şubrezit mult, iar primarul de atunci, Mânzală, a opinat că
există pericolul ca turla cea înaltă să cadă peste oameni şi, fără să se priceapă la
construcţii, în anul 1941, din propria-i iniţiativă, a adus un tractor de la schelă, a legat
nişte lanţuri de turlă şi a tras-o jos. În cădere, turla a stricat naosul, mai mult decât
stricase cutremurul însuşi. Pe atunci, preot paroh era Ioan Vlaiculescu care îl sfătuise pe
primar să găsească altă soluţie de demolare, dar Mânzală nu l-a ascultat. Preotul Ioan
Vlaiculescu (n. 17.05.1889, în comuna Opăriţi, Prahova, m. 9.09.1957 la Bucureşti,
înmormântat la cimitirul „Sf. Vineri” din Capitală) a slujit atât la Scăieni cât şi la Balaca
între 1913-1952, fiind şi învăţător, până a ieşit la pensie. Sf. sa, cu ajutorul enoriaşilor, a
construit şi casa parorhială în 1934.
După ce părintele Vlaiculescu s-a pensionat, în 1952 a fost numit ca preot paroh
părintele Babi Gh. Vlad (Vladimir), basarabean de origine, venit de la Chiţorani,
Prahova. Cu banii de la enoriaşi şi de la stat, părintele Babi reface acoperişul, după un
nou plan, adăugând două turle mai mici şi mai uşoare, în faţă (de 36 m înălţime, nu de
46 m, cât fusese cea veche, iniţial). Ambele turlişoare aveau acum un schelet de lemn.
La fel turla din spate, scurtată şi ea şi lucrată tot din materiale uşoare. Acum biserica a
căpătat trei turle. Construcţia, evident, a suferit estetic, dispărându-i acel echilibru
arhitectonic pe care-l avusese la început. S-a mers, desigur, pe partea economică, totul
depinzând de fondurile insuficiente, şi pe necesităţile utilitare, pe urgenţa pragmatică de
a fi dată cât mai repede în folosinţă. Să nu uităm că fosta conducere comunistă era
ostilă bisericii şi nu voia să sprijine lăcaşele de cult. La finele anului 1951, parţial,
renovarea era gata. A urmat un şir de ani de reparări treptate, între 1952-1959, când s-a
înlocuit acoperişul greu de ţiglă cu unul mai uşor, de tablă zincată. Între anii 1960-65, a
fost tencuită exterior. Gazele şi lumina s-au introdus abia în 1974. În interior nu s-a
apucat a fi pictată, ca provizorat, folosindu-se icoanele adăugate pe pereţi şi vechea
catapeteasmă. Icoanele actuale sunt valoroase şi provin de la trei biserici vechi (2
icoane pe lemn şi 6 icoane mari, de la biserica cu picturi în frescă de la 1796). Cele mai
preţioase sunt două icoane pe lemn, pictate în 1855 de zugravul Afanasir care a lucrat
înainte cu marele Nicolae Grigorescu, reprezentându-i pe Iisus şi pe Fecioara Maria. Au
existat opinii că acolo este mai mult mâna lui Grigorescu decât a ucenicului său, căci
stilul este grigorescian. Ele sunt înregistrate la patrimoniu.
Biserica a avut şi preţioase cărţi de cult care, din păcate, au fost cerute şi trimise
la Mănăstirea Sinaia, căci a fost impusă această solicitare. Poate că ar fi trebuit să se
insiste pentru păstrarea lor la Scăieni.

88
Ceea ce s-a reparat cu multă migală şi cu mari sacrificii financiare a avut de
suferit din nou la cutremurul din 4 martie 1977. De asemenea, la cutremurul din 30 aug.
1986 şi la cel din mai 1990, de fiecare dată trebuind luate de la capăt noi şi noi reparaţii,
în anii 1986, 1987, 1988, 1990, pentru că oraşul se află într-o zonă seismică destul de
activă. La ultimele cutremure, biserica s-a ales cu alte noi fisuri, unele de o periculoasă
profunzime.
În anul 1993, preotul paroh Vlad Babi s-a pensionat (la fel dăscăliţa, sora Maria
Leucă). Părintele Babi avusese talentaţi cantori la strană, precum regretaţii Drăgoi Ioan,
Parianu Vasile şi Darie Chiril, fostul diriginte al poştei din Scăieni.
Din 1993, noul preot paroh este Constantin Banu care, în 1995, a intervenit
pentru un nou deviz de reparaţii şi consolidare, în valoare, estimativă, de 600 de
milioane lei vechi. Un sprijin deosebit primeşte preotul acestei biserici de la dascălul
Ştefan Ionescu şi de la consiliul parohial (epitrop fiind Costache Anghel, ajutat de
consilieri ca Zârnea Ion, vecinul bisericii, Predescu Costache ş.a.).
Încă din 1996 până azi, în 2007, contractul, semnat în 2004, trebuia terminat in
vara anului 2007. În prezent, lucrările, profitând de iarna primăvăratecă, continuă,
refăcându-se destul de bine frontonul bisericii. Costul întregii lucrări s-a ridicat la 3
miliarde şi jumătate de lei vechi, estimativ, sumă care, mai mult ca sigur că nu este
totuşi suficientă. Deşi s-au obţinut o parte din fondurile necesare, ar mai trebui cel puţin
încă un miliard şi jumătate de lei vechi, pentru consolidare, dar trebuie spus că mai sunt
necesari bani pentru noul mobilier, pentru încălzirea centrală, pentru gard şi, în special,
pentru splendida catapeteasmă de stejar sculptat, aflată acum în lucru la un mare
meşter din Nehoiu, Buzău, catapeteasmă care costă 600 de milioane de lei, din care
totuşi s-au achitat mai mult de jumătate.
Până ce Sf. biserică va fi reparată complet, serviciile religioase au loc în capela
cimitirului de la Scăieni.

BISERICA “SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA” DIN BALACA

La Valea Căpuşeştilor sau Valea Căpuşanilor, cum se numea înainte Balaca,


exista o biserică a satului, fondată de familia Cantacuzino, în 1797, şi refăcută, în 1840,
de Grigore Filipescu (vezi. Dimitrie Frunzescu, “Dicţ. topografic şi statistic al României”,
Tip. Statului, Buc., 1972; “Dicţ. geogr. al jud. Prahova”, Tipogr. Viitorul, Târgovişte, 1897,
p. 37).
O ştire mai completă ne-o oferă Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităţilor şi
monumentelor feudale din România”, vol. I., Ed. Mitrop. Oltenia, 1971, p. 49; (toate inf.
apud “Dicţ. ist. al jud. PH.”, de Mihai Apostol, op. cit.). Profesorul Stoicescu specifică
faptul că acea biserică era chiar mai veche, adică din anul 1793, că avea hramul “Sf.
Grigore Teologul” şi că era din lemn, atât ea cât şi clopotniţa. Se pare că această
biserică a durat un timp, după renovarea ei din 1850, până în 1914, când, fiind în stare
de ruină, a trebuit înhisă.
În 1927 s-a ridicat o biserică de cărămidă şi vârghii de stejar, învelită cu tablă -
actuala “Sfinţii Împăraţi”. La 22 noiembrie 1936, preotul Ioan Vlaiculescu a târnosit-o,

89
incluzând-o în parohia bisericii de la Scăieni unde “Sf. Împăraţi” devine filială, cu cele 8
ha de teren care, până astăzi, nu s-au mai restituit la Balaca. Clopotniţa ei veche a
trebuit demolată şi construită alta, din cărămidă, în dreptul intrării la biserică.
Din biserica veche se păstrează până în prezent: Sf. masă din altar (aflată în
incinta micului Monument al eroilor din parohia Balaca); o icoană de la 1850, cu
“Naşterea Domnului”; Crucea Răstignirii, din aceeaşi perioadă; Cazania din 1892, vol. I;
Mineiul pe luna octombrie 1892 şi Apostolul pe anul 1899 (ambele la Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Buc.); cărţi de Te-Deumuri pe anul 1879; toartele Cristelniţei de aramă din
1863 şi un anafornic, datând din 1850. Sunt obiecte de valoare care trebuie în
continuare bine conservate. Mai putem menţiona faptul că în 1975 biserica “Sf. Împăraţi”
devine, pentru un an de zile, până în 1976, filială la biserica din Blejoi unde preot slujitor
este Nicolae Marinescu. Însă din 1976, această biserică din Balaca devine parohie de
sine stătătoare.
Ultimii preoţi din satul Balaca au fost: Ioan Vlaiculescu, Vasile Cazacu, Vladimir
Babi, Alexandru Ionescu, iar de la 1 ianuarie 1975, până astăzi, în 2007, părintele paroh
Simion Grigore. De obicei, bisericile care depind de alte biserici nu au mare putere de
iniţiativă locală, dar după ce “Sf. Împăraţi” a devenit parohie, părintele Simion, foarte
iubit şi sprijinit de parohieni, s-a pus serios pe treabă şi fosta biserică anexă, sărăcuţă
cum era, a reuşit să devină un puternic centru religios local. Lăcaşul însuşi şi-a schimbat
repede înfăţişarea. Mai întâi preotul a făcut o solidă şi elegantă împrejmuire a curţii
parohiale, cu un gard lung de 350 m. În 1977 a construit o modernă casă parohială,
având toate facilităţile. În 1979 Sf. sa face reparaţii capitale la clădirea damagiată de
cutremurul din 1977, iar în ziua de 21 mai 1985, biserica este resfinţită de către Vasile
Târgovişteanu, trimis de patriarhul Justin Moisescu. Cutremurele din 1986 şi 1990
avariază iarăşi grav clădirea, făcând necesară o altă reparaţie totală, între anii 1999-
2003, cu picturi noi, în frescă, realizate de pictorul Marian Rondelli, din Bucureşti, acelaşi
maestru care pictase şi biserica din Boldeşti. Atunci s-a adus şi mobilier nou. Costul a
fost, desigur, mare, iar sponsori au fost Primăria oraşului, care a oferit 62 de milioane şi
Prefectura Prahova 100 milioane. De asemenea, Schela Boldeşti, Fabrica de Mucava,
Astra Română şi enoriaşii. Cum se obişnuieşte după asemenea renovări, trebuia să se
facă o nouă resfinţire a bisericii. Aceasta a avut loc în ziua de 4 iunie 2006, de către P.S.
Sebastian Ilfoveanu, episcop-vicar al Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor şi un sobor de
preoţi. Am fost de faţă la acest eveniment. Întrucât, cu acea ocazie, am putut sta de
vorbă cu mai mulţi enoriaşi de la Balaca, aceştia m-au rugat să consemnez câteva date
despre preotul lor, menţionând că ar merita chiar mai multe laude. O pot face, pe scurt,
aici:
Preotul Grigore Simion s-a născut la 4 martie 1946, la Câmpenii de Videle, jud.
Teleorman, fost Vlaşca. Între 1961-66 a urmat Seminarul Teologic la Bucureşti, iar între
1966-1970, Facultatea de Teologie din Capitală, imediat după absolvire fiind numit preot
paroh în com. Cărbuneşti din jud. Prahova, protoieria Vălenii de Munte, protopop fiind
acolo P.C. Ilie T. Vasile. “Minunaţii enoriaşii bălăceni”, cum îi defineşte preotul paroh, mi-
au confirmat că părintele Simion a avut în permanenţă sprijinul familiei, mai ales în
momentele când sănătatea îi era ameninţată. Sf. sa crede că fără preoteasa Mariana-
Georgeta, fără fiii lor Lăcrămioara şi Justinian şi fără poporeni, nu ar fi realizat ceea ce

90
fiecare vizitator poate admira. Cu toate acestea, la parohia “Sf. Împăraţi” din Balaca, mi
se spune că au mai rămas încă multe lucruri frumoase de făcut. Să rămânem optimişti.

BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU

În toponomastica Ţării Româneşti numele Seciu apare de pe la 1567, menţionat


de DERS (“Dicţionarul Elementelor Româneşti din doc. slavo-române”, publ. de Edit.
Academiei Române în 1981). Cine urcă la Crama de la Seciu - vestita Casa Seciu - n-ar
face rău dacă ar mai merge câteva sute de metri, să vadă bisericuţa de acolo, zidită pe
culmea cea mai înaltă a Dealului Frums, într-o poziţie pitorească. Profesorul N.
Stoicescu, în “Bibliografia” sa (I, vol. 2), amintită de noi mai înainte, ne informează că
biserica “Sf. Treime”, a fost ridicată prin sec. al XVIII-lea, dar înainte de 1737, şi că a fost
dărâmată de marele seism din 26 oct. 1802 şi refăcută în 1808, sub formă de navă, cu
turlă de lemn deasupra pridvorului deschis. Datorită vechimii ei, biserica a fost declarată
“monument de arhitectură” (cuprinsă în “Lista monumentelor” din 1956 la nr. 2436 -
arhitectură), împreună cu Casa Ruşescu de la nr. 67 din Seciu, înălţată prin 1829.
Despre vechimea bisericii ne vorbeşte şi pisania aşezată în pridvorul bisericii, în
care se arată că lăcaşul în forma actuală a fost terminat la 2 iunie 1808, de către
egumenul mânăstirii Mărgineni, vornicul Kir Ioachim Mărgineanul. Textul pisaniei este
următorul:
“Acest titlu a fost la uşa bisericii de când s-au ridicat de la marele cutremur,
acum găsindu-se de cuviinţă să se stremute în faţa de afară în 1862, iunie 16. Această
sfântă şi Dumnezeiască biserică ce se prăznuieşte sub hramul Sfintei Treime, leat 1802
octombrie 14, dărâmându-se până jos de marele cutremur, s-au ridicat din te(melie) în
zilele prea înălţatului Domn Io Constantin Alexandru Ipsilante Vvd şi ale Prea Sfinţiei
Sale Părintelui Mitropolit al Ungro-Vlahiei (fără nume), de osârdie cu silinţa şi cu
cheltuiala Părintelui Arhimandrit şi egumen, Kir Ioachim Mărgineanu - 1808, Iunie 8.”
Având în vedere proporţiile reduse ale acestui monument, lipsa bolţilor şi a turlei,
care a fost adăugată mai târziu din scândură, credem că zidirea din temelie de către
egumenul Ioachim se reduce la o restaurare generală a bisericii pe fostele ziduri şi exact
pe aceeaşi temelie. Am avea serioase bănuieli că această biserică a fost un schit al
puternicii mânăstiri Vornicul Mărgineanul, care poseda numeroase vii pe dealul acela şi
din soborul căreia probabil că făcea parte şi ctitorul.
În anul 1862 biserica a fost restaurată şi zugrăvită, sub păstorirea preotului
Iordache Vlădescu, sprijinit de contribuţia enoriaşilor şi a unui proprietar de vii, Ion Ghiţă,
care a donat mobilierul şi icoanele praznicare ce se păstrează şi acum. Deoarece
numărul locuitorilor crescuse, cu ocazia acelor reparaţii, bisericuţa a trebuit lărgită prin
zidirea arcadelor pronaosului şi suprimarea zidului despărţitor dintre pronaos şi naos,
câştigându-se în lungime cca 4 m. O nouă reparaţie s-a efectuat în 1926.
În 1928, fiind ruinată cu totul şi sortită distrugerii, s-a înfăptuit o reparaţie
generală, demolându-se acoperişul şi zidăria până deasupra ferestrelor; s-au consolidat
zidurile, s-a făcut un nou acoperiş, învelit cu tablă galvanizată şi, la recomandarea
Comisiei Monumentelor Istorice, s-au degajat arcadele pridvorului de zidăria făcută în

91
anul 1862, s-a refăcut zidul despărţitor între pridvor şi naos, căci avea mare rol în
consolidare, redându-i forma iniţială din 1808.
Marele seism din noiembrie 1940 a adus din nou mari stricăciuni, îndeosebi la
arcadele pridvorului şi la zidul naosului dinspre sud. Ele au fost însă reparate între 1942-
43, împreună cu zidurile şi tencuielele căzute atunci. Lăcaşul dispune de instalaţie
electrică şi de gaze.
Clădirea bisericii de astăzi pare modestă, dar, fiind din cărămidă presată, pe
soclu tot de cărămidă presată, este mai solidă decât înainte şi mai bine proporţionată, cu
forma iniţială de navă, fără abside laterale, având o lungime de 18 metri şi o lăţime de 6
metri. Înălţimea până la acoperiş este de 6 m. În interior nu are bolţi; plafonul vechi de
scândură a fost înlocuit cu altul din şipcă tencuită, care a fost pictată în tempera, în
1955, de pictorul C-tin Călinescu, cel care a restaurat şi picturile lui Nicolae Grigorescu
de la mănăstirea Zamfira. Pe jos, lăcaşul este pardosit cu dale de piatră cioplită. Cu
excepţia a două Icoane Împărăteşti, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos Arhiereu
şi Sfânta Fecioară cu pruncul, donate în 1808 de ctitorul bisericii Ioachim Mărgineanul şi
pictate de Fotache Zugravul, alte picturi mai deosebite nu există. În schimb, se
păstrează nişte cărţi de cult valoroase, precum o Evanghelie în limba română, tipărită la
Snagov de către mitropolitul Antim Ivireanul şi un număr de cărţi de ritual din sec. al
XVIII-lea şi al XIX-lea.
În prezent, biserica este păstorită cu multă osârdie şi dragoste de Dumnezeu şi
de oameni de către părintele paroh Gheorghe Petre, nepotul celebrei Maria Petre,
fecioara cea sfântă de la Parepa, căreia, în ziua de 29 august 1935, i s-a arătat
Dumnezeu într-o mare minune, la care a asistat toată comunitatea de atunci, minune
care s-a repetat şi la înmormântarea ei, când, afară, deasupra cortegiului mortuar,
format din sute de oameni şi al soborului de preoţi, pe cerul senin, în miezul zilei, a
apărut, pentru minute întregi, o uriaşă cruce de lumină a cărei imagine a fost transmisă
în direct de televiziunea română, minune ce i-a făcut până şi pe atei să îngenunche
înfioraţi (v. mari vizitatori în acest oraş, la sfârşitul cărţii).
Înaintea preotului Gheorghe Petre, a slujit cu mare vrednicie şi cinste, ca preot
paroh, părintele Stelian Dinescu, de asemenea, respectat şi iubit de toţi locuitorii din
Seciu, până în ultimele clipe ale vieţii sale când, plecând la cele veşnice, Sf. sa a fost
plâns de întreaga comunitate.

BISERICILE CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE

În oraşul Boldeşti-Scăieni, conform recensământului din anul 2002, în afară de


cei 11112 ortodocşi (96,7%), mai există şi un număr de cca 200 creştini evanghelişti
(1,7%), care s-au organizat în biserici specifice (case de rugăciuni). În ţară, Cultul
Creştin după Evanghelie avea un total de 49.963 de credincioşi în 1992 (0,2%), fiind un
cult minoritar. Aceste biserici au însă un statut legal de funcţionare, încă din anul 1948,
mai precis, din 11 ianuarie 1948. Întrucât există destul de multă confuzie în cultura
religioasă a multor persoane despre românii creştini care nu frecventează bisericile
ortodoxe sau catolice, denumiţi simplu “pocăiţi”, desigur un termen folosit mai mult în

92
sens pejorativ, voi căuta, în rândurile ce urmează, să aduc câteva simple precizări pe
care le consider strict necesare pentru cunoştinţele generale ale fiecăruia. Să urmărim
pe îndelete firul faptelor istorice spre afla cum s-a ajuns la asemenea biserici...
La început, nu exista decât o singură biserică creştină - biserica primară - dar o
dată cu apariţia Imperiului Bizantin al împăratului Constantin cel Mare, apăruseră doi
episcopi, unul la Roma şi altul la Constantinopole - unul vorbea latina, altul greaca.
Biblia începuse să fie interpretată diferit în cele două jumătăţi ale fostului Imperiu
Roman. Scânteia discordiei a fost pornită de la întrebarea: de la cine emană Duhul
Sfânt? Teologii din Roma răspundeau că atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (în latină -
filioque, cuvânt care se traduce: de la Fiul). De la cuvântul “filioque” , de la această mică
scânteie, a pornit un adevărat război de învinuiri reciproce, fiindcă bizantinii din
Constantinopole susţineau că Sfântul Duh provine numai “de la Tatăl prin Fiul”, şi nu de
la amândoi odată, ci în primul rând de la Dumnezeu, fiindcă aşa spune şi Biblia. Atunci
Papa Leon al IX-lea, pe numele real Bruno Hugonis (1049-1054), trimite, pe la începutul
lui ianuarie 1054, la Constantinopole o delegaţie papală în frunte cu Humbert, un
cardinal german nervos şi înfumurat, care-i ura pe “câinii de greci”, după cum îi numea
el, să discute cu Mihail Cerularie, Patriarhul Bizanţului, problema lui “filioque”. În ciuda
faptului că Humbert a fost primit cu toate onorurile cuvenite, dacă a văzut că teologii
greci şi Cerularie nu vor să cedeze, cardinalul Humbert compune din capul lui un act de
excomunicare (blestem cu anatemizare şi nerecunoaştere definitivă) a Patriarhului
bizantin şi a Bisericii de răsărit şi în ziua de 16 iulie 1054, îl trânteşte pe Sfânta Masă din
Biserica Sfânta Sofia. În plus, în excomunicarea lui, Humbert îl învinuia pe Cerularie că
nu vrea să-l recunoască pe papă, drept “primus inter pares”= primul între egali...
Patriarhul cere cu calmitate să se discute această problemă în comun, fără nervi, la
mica înţelegere, în cadrul unui fel de congres bisericesc, numit Sinod. Catolicii nu vor să
participe, refuzând categoric să vină la Sinod.
Atunci, la 24 iulie 1054, Patriarhul Constantinopolui convoacă unilateral Sf. Sinod
unde, la rândul lor, dintr-un condei, excomunică şi el pe toţi: pe cardinalul Humbert, pe
delegaţia romană, pe papa Leon al IX-lea şi întreaga Biserică romană... Acest act de
excomunicare reciprocă poartă numele de Marea Schismă. În urma acestei rupturi, au
apărut două mari biserici: biserica occidentală, care şi-a zis catolică, adică universală,
biserică a lumii întregi, şi biserica ortodoxă, adică neschimbată în idei, biserică de
dreaptă credinţă. Deseori catolicii susţineau că ei sunt adevăraţii ortodocşi, iar ortodocşii
că ei pot fi consideraţi adevăraţii catolici... Dar, fireşte, sunt mai multe puncte de vedere
teologice care îi despart, pe care nu le voi analiza aici. E drept că s-au făcut câteva
încercări lăudabile de a se reuni cele două biserici, după regretabilul “divorţ”, la cea mai
importantă şi mai recentă întâlnire dintre ele reuşindu-se ca excomunicarările reciproce
să fie definitiv anulate, dar rupturile totuşi nu s-au sudat. Mai sunt multe de reparat...
(Împăcarea şi colaborarea dintre toate bisericile creştine se numeşte ecumenism, iar
mişcarea ecumenică este activă, în ciuda faptului că fiecare biserică susţine că numai
credinţa ei este cea adevărată, idee care este o piedică mare în faţa ecumenismului.
Biserica ortodoxă română sprijină ecumenismul. Recent, am aflat că există o Asociaţie
Ecumenică a Bisericilor din România, numită AIDROM, cu sediul la Bucureşti. În fapt,

93
propăvăduirea Evangheliei este o obligaţie pentru toate cultele, indiferent de
denominaţiune!)
În cadrul bisericii catolice au apărut proteste contra multor practici catolice
(indulgenţe, inchiziţie, bule papale, taxe mari, gărzi militare preoţeşti etc.), cel mai
vehement fiind al preotului catolic german Martin Luther (1483-1546), care era şi
profesor de teologie la Universitatea Wittenberg (1513), era, de asemenea, traducătorul
Bibliei din latină în germană (1534) şi părintele limbii germane moderne. În anul 1517, el
a afişat pe uşa Bisericii Catolice aparţinând Castelului din Wittenberg (catedrala catolică
din oraş) cele 95 de teze antipapale care au dat naştere la o nouă religie creştină,
numită religie protestantă, fiindcă protesta împotriva multor precepte catolice,
comparându-l defavorabil pe papa de la Vatican cu Iisus Hristos: papa purta coroană de
aur, Iisus coroană de spini, papa se lăfăia în palate bogate, Iisus ducea o viaţă de om
simplu şi sărac ş.a.m.d. Imediat, Vaticanul îl excomunică şi îl cheamă pe Luther la Roma
să fie judecat şi ars pe rug. Germanii fac zid de fier în jurul profesorului şi majoritatea
germanilor renunţă la catolicism îmbrăţişând noua religie protestantă. Aşa s-a născut
biserica luterană. Luter declanşează o puternică mişcare anticatolică de masă, iar cele
95 de teze marchează începutul Reformei, devenită mişcare social-politică şi teologică
întinsă pe tot veacul al XVI-lea. Dar şi Luther a fost criticat, la rândul lui, de o nouă
mişcare reformistă, de dată mai recentă, majoritatea reprezentanţilor ei provenind din
neoliberalii protestanţi sau chiar catolici din Statele Unite sau Anglia. Aceştia au afirmat
că Luther însuşi nu a mers până la capăt cu eliminarea greşelilor catolicismului, că a fost
prea blând cu catolicii. Ei s-au angajat să facă acest lucru şi să desăvârşească ceea ce
Luther nu a terminat de făcut. Aşa a apărut neoprotestantismul care cere ca religiile
istorice creştine (ortodoxia şi catolicismul, chiar şi luteranismul) să se debaraseze total
de balastul dogmelor şi al tradiţiilor nefolositoare, unele fiind de esenţă păgână, şi să se
revină la creştinismul primar de pe timpul apostolilor şi al lui Iisus; să nu se mai ia în
considerare Sfânta Fecioară, căci ea nu este decât “Maria” şi nu este sfântă, precum nici
sfinţii nu sunt sfinţi, ci nişte oameni mai credincioşi; să nu ne mai rugăm la ei, căci ei nu
pot intermedia între oamenii planetei şi Dumnezeu, decât numai Iisus este singurul
mijlocitor; să nu se mai ia în consideraţie altă carte decât numai Biblia care trebuie
explicată amănunţit tuturor oamenilor, capitol cu capitol, în orice biserică, accentul
punându-se pe studiul Noului Testament, pe cele patru evanghelii. De aceea
neoprotestanţii îşi zic că sunt adevărate culte evanghelice - evanghelişti.
Cele mai răspândite culte evanghelice din România sunt: baptiştii, penticostalii,
creştinii după evanghelie şi adventiştii. Există mulţi factori comuni, dar şi unele diferenţe
între ele. Există şi multe asemănări cu bisericile istorice, ortodoxă şi catolică, dar şi
diferenţe. Omul de rând, care nu ştie prea bine să deosebească o religie creştină de
alta, le spune tuturor acestora: “pocăiţi”, (deşi, în realitate, poţi fi cu adevărat pocăit, nu
numai dacă eşti protestant sau neoprotestant, ci chiar şi ortodox ori catolic, cu condiţia
să respecţi întru totul poruncile lui Dumnezeu).
În Boldeşti-Scăieni sunt cca 200 de creştini după evanghelie. La mine în America
ei nu se numesc aşa, ci Plymouth Brethren (Fraţii din Plymouth), fiindcă această religie
neoprotestantă s-a născut în oraşul Plymouth, Anglia, în anul 1830, lansată de John
Nelson Darby (1800-1882), un predicator notabil care şi-a răspândit noua lui religie în

94
Franţa, Anglia, Germania, Elveţia şi în Statele Unite. În România cultul evanghelic a fost
adus din Elveţia de Grigorie Constantinescu, ţară unde el a stat patru ani. În timpul
primului război mondial, la Iaşi, Constantinescu întemeiază prima casă de rugăciuni
evanghelistă, după care se mută la Bucureşti unde dă numele cultului “Creştini după
evanghelie”. Cartea lui “Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după
Evanghelie” s-a răspândit în toată ţara şi numărul membrilor acestei biserici a crescut.
Doctrina lor evanghelică susţine că există un singur botez (la maturitate), patru judecăţi
dumnezeieşti (în cer, pentru cei curaţi sufleteşte; a celor în viaţă, la a doua venire în
viaţă a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre; o
judecată a păcătoşilor, la finele mileniului; a îngerilor trădători). La a doua venire, va fi o
adevărată înviere din morţi, când toţi iudeii se vor converti la creştinism ş.a.m.d. Ei nu au
ierarhii religioase şi oricine crede că poate exprima cuvântul lui Dumnezeu poate fi
predicator. În oraşul nostru sunt trei biserici de acest fel:
1) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 1, cu sediul în Balaca, str.
Panselei nr. 5, într-un local care a suferit trei modificări ale construcţiei, ultima fiind cea
din 1977, după cutremur. Primii membri ai acestei biserici au fost: Toma Cobzaru şi
Antonescu Gheorghe. În anul 1957 erau 74 de membri şi prieteni simpatizanţi, iar din
anul 1997 numărul membrilor s-a dublat. În prezent, adunarea are 90 de membri, 20 de
tineri şi 40 de copii. La orele de religie de la Şcoala Scăieni, profesoară de religie pentru
elevii evanghelişti este d-ra Vasile Cezarina.
2) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 2, cu sediul în Boldeşti, în
spatele haltei CFR, pe str. Nucilor. Casa de rugăciuni a fost construită în 1989 şi are
statut de funcţionare din anul 1991. Numărul total al membrilor este de 50 de credincioşi,
dintre care 10 sunt copii.
3) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 3, cu sediul în Boldeşti, în
zona “Nisipurilor”, str. Lalelelor, - numită “a fraţilor rromi”, tot cu vreo 40 de membri.
Pastor: Viorel Oprişan. Nu deţin prea multe amănunte despre ea.

CIMITIRELE

Există patru mari cimitire în acest oraş - la Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu -,
cu un număr de aprox. 1800 de morminte, considerând numărul de cruci, dar numărul
decedaţilor înmormântaţi în ele este cu mult mai mare şi destul de greu de stabilit,
pentru motivul ca acelaşi mormânt a fost uneori folosit de mai mulţi membri ai familiei,
de-a lungul anilor. În general, cimitirele sunt bine îngrijite, desigur cu unele excepţii,
dacă ne referim la fiecare mormânt în parte. În ultimii ani, multe familii fac eforturi
deosebite şi îşi construiesc mici cavouri betonate, cu cruci de marmoră, ceea ce dă un
aspect civilizat acestor spaţii cu locuri de veci. În Boldeşti-Scăieni există un cult al
morţilor şi un respect pentru aminitirea celor dragi plecaţi dintre noi. Atunci când este
sâmbăta morţilor, noaptea, aproape toate mrmintele sunt luminate cu candele şi
lumânări. În cadrul cimitirelor există şi spaţii rezervate persoanelor decedate aparţinând
cultelor neoprotestante.

95
CASA SECIU

Cine călătoreşte pe şoseaua Ploieşti-Văleni, dar şi pe alte şosele din preajma


Ploieştiului, va avea ocazia să citească, prin anumite locuri de pe marginea drumului, o
inscripţie mare, cu săgeţi indicatoare, pe care scrie DRUMUL VINULUI. Dacă te iei după
aceste indicatoare, ajungi cu siguranţă la aşa numita Casa Seciu, cunoscută înainte şi
sub denumirea de Crama Seciu. Proiectată în 1965 aproape de cota 400 de arhitectul
Ion Bocianu, această splendidă şi masivă construcţie care este o fericită îmbinare a celui
mai tradiţional stil românesc de culă boierească, de modernă pivnicerie şi de vilă
occidentală terasată, cu saloane, impresionează nu numai prin poziţia ei pitorească “la
cumpăna de dealuri”, înconjurată de vii nobile, de unde se poate vedea toată valea
Teleajenului, tot oraşul Boldeşti-Scăieni, larga panoramă a câmpiilor muntene
submontane şi Masivul munţilor Caraiman (numai dacă este timp frumos) cu crucea din
vârful lor, dar şi întregul municipiu Ploieşti. Deosebit de inspiratul arhitect Boceanu a
lăsat în urmă o adevărată capodoperă arhitectonică care merită a fi cunoscută de toţi
românii.
Casa Seciu a fost construită între 1970-75, pe locul unei crame mai vechi
aparţinând boierului Raţiu, apoi Întreprinderii Agricole de Stat IAS Valea Călugărească,
şi a devenit unul din principalele puncte turistice ale României, ţinut aproape ca un loc
secret de marii potentaţi comunişti de la cârma ţării, care pe-aici îşi aveau raiul ascuns
unde chefuiau şi se destrăbălau zile şi nopţi fără să-i ştie nimeni, dar abia după
Revoluţie Crama Seciu, cu nume schimbat, a început să fie cunoscută ca un important
punct turistic căruia i se fac frumoase reclame. Actuala Casa Seciu este astăzi
recomandată întregii lumi spre a-i cunoaşte splendorile, iar străinii coboară de acolo
entuziasmaţi, uluiţi şi ameţiţi...
Înainte vreme, numai cu intervenţii serioase puteai să ai acces la interioarele ei.
“Boborul” de rând era proscris. Fiind localnic şi având foşti elevi care lucrau pe-acolo,
când şi când, puteam să o vizitez “pe şest”, de unul singur. Într-o zi însă, am cerut să mi
se aprobe vizitarea ei cu elevii de la o clasă unde eram diriginte. Mi s-a aprobat, însă cu
condiţia să vedem numai curtea exterioară care adăpostea şi o mică grădină zoologică
(printre altele, cu fazani şi căprioare pentru sacrificiu) şi, pentru câteva minute, doar sala
mare, apoi am ieşit în parcul din faţă. După vizită, le-am spus copiilor să mă aştepte
puţin afară, lângă fântâna arteziană, fiindcă eu aveam nevoie de o urgenţă. M-am întors
şi am urcat în vârful picioarelor nişte scări în căutarea toaletelor. Ajuns sus, am auzit
muzică şi veselie în dreptul unei camere unde, curios fiind, am deschis binişor uşa fără
să mai ciocăn... Ce credeţi că am văzut înăuntru? O sfântă orgie cu fete frumoase
goale-puşcă săltând în braţele unor “tovarăşi” în vârstă, şi aceştia pe jumătate
dezbrăcaţi, care mai târziu am aflat că erau membri ai CC, prim-secretari de partid,
miniştri etc. Am vrut să închid încetişor uşa la loc, însă unul din ei m-a văzut şi a strigat
cu voce împleticită: “Ce vrea ăsta? De ce n-aţi zăvorât uşa, bre?” “Este tovarăşul
profesor care-a pictat pe cămin tabloul admirat de dumneavoastră” - i-a răspuns o
cadână blondă şi a sărit din braţele lui lângă mine, la uşă. Ea m-a tras de mână înăuntru
şi mi-a şoptit: “Ăştia sunt beţi morţi şi ascultă de noi făcând tot ce le spunem... Haide,
staţi puţin cu noi!” “Hai, to’aşu... ia loc şi tu.. aici lân’ă mine, că avem mâncare căcălău şi

96
să-mi spui dac-ai mai băut v’o’dată vinuri d-astea...” Desigur, am refuzat, dar nu m-au
lăsat să ies până n-am gustat dintr-un pahar de-al lor, după care tipul m-a pupat şi m-a
pus pe liber.” Nu era nicidecum un vin fenomenal, însă mă grăbeam, ştiind că mă
aşteaptă copiii afară. Cănd am ieşit, surpriză! Jumătate de clasă urcase tiptil după mine
şi au văzut şi ei, prin scurtele deschizături ale uşii, crâmpeie din scena fierbinte
dinăuntru... Elevele mele râdeau pe înfundate cu mâna la gură, iar pe un coleg de-al lor
l-am auzit şoptindu-i celui de lângă el: “Mamăă, ce ţâţe avea gacica de după uşă!...”
Fireşte, că i-am întrebat de ce-au venit după mine. “Păi aveam şi noi nevoie de un veceu
şi ne-am luat după dumneavoastră” - mi-a răspuns o elevă. “Dar cine erau ăia dinăuntru,
dom’ diriginte?” - m-a întrebat o colegă de-a ei, făcând pe naiva. I-a răspuns în locul
meu unul din colegii ei de clasă: “Păi cine să fie, fă deşteapto? Tovarăşii care ne conduc
ţara!” “Eu cred că ai dreptate” - i-am confirmat şi eu opinia, fără să insist prea mult pe
acest subiect cam delicat. “Aşa-i, dom’ profesor, a intervenit un alt băiat, fiindcă tata a
făcut pe-aici nişte reparaţii şi ne-a spus că ăştia urcă la cramă în fiecare săptămână de
la Bucureşti şi se îmbată ca porcii”.
Din acest răspuns se vede că regimul super-comunist ascuţise destul de bine
spiritul critic până şi la nivelul minţii copiilor. “Văd că voi ştiţi mai multe decât mine - le-
am răspuns eu - dar uitaţi că veceurile nu sunt la etaj, ci aici la parter...”
Vreau să vă asigur că scena descrisă şi reconstituită aici cu destulă acurateţe nu
este nicicum o poveste plăsmuită, ci văzută aievea, căci asemenea amănunte nu se uită
uşor, iar locurile proscrise la care atunci aveau acces gratuit numai grangurii de la partid,
au devenit acum publice, desigur contra-cost, fiindcă acest complex turistic, Casă Seciu,
contează în zilele noastre ca un mare restaurant de lux, al cărui proprietar este dl. Gruia,
cu o impresionantă ofertă gastronomică, de 400 de locuri (dar cu posibilităţi de extindere
la 600 de locuri), fiind compartimentat în patru saloane, şi dispunând de 30 de locuri de
cazare. Aici au loc mereu diverse festivităţi: întâlniri oficiale cu şefi de state, cu
ambasadori, oameni de ştiinţă şi artă de peste hotare. Aici se ţin nunţi, botezeuri,
onomastice, aniversări, întâlniri de promoţie, revelioane etc. Numeroase tarafuri
faimoase cântă la Casa Seciu. Aproape săptămânal cerul de deasupra cramei este
luminat noaptea de focuri feerice de artificii, iar cu bubuiturile lor s-a obişnuit acum toată
comunitatea din vale fără să se mai sperie de ele nici măcar câinii din jur, altă dată
terifiaţi de exploziile policrome. Multe tranzacţii comerciale internaţionale şi aranjamente
între firmele româneşti şi străine, care cu o zi-două înainte păreau imposibile, fiindcă
străinii se codeau, manifestând multiple ezitări, condiţionări sau chiar serioase reţineri,
neputând fi nicicum semnate şi rezolvate la Bucureşti, după faimoasele degustări
stropite cu licorile derutante de pe-aici, şi-au găsit repede dezlegarea tuturor limbilor şi
aprobarea cea mai simplă şi mai rapidă, fără a mai fi nevoie de noi tergiversări
diplomatice... Pe la Seciu a trecut o listă întreagă de mari personalităţi, pe care vi le voi
aminti la finalul acestei cărţi.
Există, în acest complex, saloane cu specific vânătoresc-pescăresc, cu expuneri
de trofee şi de blănuri de animale sălbatice întinse pe pereţi şi cu vânat naturalizat;
există un salon clasic, terase acoperite ori terase libere, de vară, sub forma unei
elegante galerii lungi, deschise spre partea de vest şi sud-est, cu salon de degustare şi
cramă de vinificaţie cu o vastă colecţie de vinuri: Riesling, Fetească Albă, Fetească

97
Neagră, Cabernet, Saugvinon Blanc, Pinot Gris etc., vinuri produse de SC ROVIT SA,
Valea Călugărească, dar şi cu vinuri şi lichioruri de import, crama fiind dependentă de
această societate. Societatea ROVIT S.A. Valea Călugărească exportă vinuri româneşti
până aici la mine în America, umplând magazinele de băuturi cu vinuri româneşti.
ROVIT exploatează o suprafaţă de 800 ha luată în arendă de la proprietari individuali,
parte din ei din Boldeşti, Scăieni şi Seciu, suprafaţă cultivată numai cu viţă de vie nobilă,
117 ha livadă intensivă de măr şi prun, toate acestea organizate pe 12 ferme şi un
combinat de vinificaţie. La viile aparţinând Casei Seciu, experienţa dobândită de-a lungul
anilor, împletită cu cercetarea, a permis stabilirea unei structuri de soiuri
corespunzătoare cerinţelor din anul 2007. Astfel, soirile pentru vinuri roşii (Cabernet
Saugvinon, Merlot, Fetească Neagră şi Pinot Noir) ocupă 38% din suprafaţa plantată cu
viţă de vie, cele pentru vinuri albe 51% (Riesling, Fetească Albă, Saugvinon şi Pinot
Gris) iar soiurile pentru masă 11%. (Notă: precizez că ambele denumiri de “Saugvinon”
şi “Sauvignon” sunt corecte, conf. dicţ. de oenologie.) La subsolul cramei se efectuează
întreaga gamă tehnologică - vinificarea primară, fermentarea, separarea şi asamblarea
vinurilor în partiz, învechirea şi îmbutelierea lor. Anual se pot prelucra până în 5000 t de
struguri. La Valea se realizează 35.000 hl vin (socotind şi pe cel de la crama Seciu) din
care 10.000 hl sunt destinate exportului.
Ceea ce conferă un plus de frumuseţe în ochii tuturor vizitatorilor acestei
faimoase Case Seciu este, fără îndoială, prezenţa minunatelor sculpturi în lemn
existente acolo. Încă de la intrare, ele te întâmpină, pornind de la verandă şi de la stâlpii
de lemn de afară, de pe marginea scărilor, realizaţi în stil rustic, până la decoraţiunile
interioare, din hol şi din sala mare, toate lucrate pe teme cinegetice. Autorii lor sunt
Vasile Chiva, mare meşter lemnar din comuna Aluniş şi fiul său Petre Chiva, stabilit în
Scăieni. Cunosc bine familia Chiva, deoarece la fratele regretatului Vasile Chiva am stat
eu în gazdă pe vremea când funcţionam ca profesor în com. Bertea, Prahova. Voi reveni
cu alte amănunte despre aceste splendide sculpturi la capitolul de mai jos, “Opere de
artă din Boldeşti-Scăieni”.
Într-un articol publicat de mine cu patruzeci de ani în urmă într-o revistă din
Bucureşti şi intitulat “Ploieştiul în anul 2000”, scriam că drumul lung şi obositor pe care îl
fac oamenii din Boldeşti şi Scăieni, care urcă aproape o oră de mers pe jos până sus la
crama Seciu, va fi străbătut în numai câteva minute graţie unor viitoare telecabine... Iată
că nu s-a realizat această doleanţă. Oare va trebui să-l scriu din nou şi, decalând timpul,
să înlocuiesc anul 2000 cu 2050? Zău că l-aş face, dar dacă nici atunci...
Pe cât este de frumos complexul Casa Seciu, pe atât de vulnerabilă s-a dovedit
a fi întreaga lui clădire, şi asta nu neapărat din cauza cutremurelor, fiindcă ea a făcut
relativ cu succes faţă marilor seisme din 1977, 1989 şi 1990. Construcţia are însă un
inamic tot atât de temut ca şi seismele, dacă nu cumva chiar mai insidios. Mă refer la
alunecarea de teren. Dealul Seciului, cu toate casele de pe el, a devenit, în genere,
proverbial din acest punct de vedere. Desigur, nici clădirea cramei nu a scăpat de
această ameninţare. Cu peste treizeci de ani în urmă, după nişte ploi interminabile,
construcţia începuse să dea semne că ar vrea să o ieie binişor din loc, la vale... Imediat
s-au adus experţi şi s-au început prospecţiuni serioase de salvare, dispunându-se
injectarea, sub presiune, de cimenturi speciale, sub fundamentul vestic şi protejarea

98
întregii fundaţiei labile cu o centură adâncă, dar vizibilă şi la suprafaţă, de beton armat,
care a oprit această alunecare periculoasă. Ea este şi va fi în continuare monitorizată şi
măsurată an de an, pentru a se putea preveni şi interveni la timp, în caz că va fi iarăşi
nevoie, cu noi consolidări la adâncime, spre a se evita orice surpriză nedorită care,
desigur, ar putea avea consecinţe negative incalculabile dacă s-ar materializa. Să
sperăm însă că nu se va petrece niciodată un asemenea eveniment prejudicios care
depinde mai mult de mâna lui Dumnezeu decât de mâna omului. Nimeni nu doreşte să i
se întâmple vreun dezastru acestei frumoase clădiri de pe raza localităţii, deoarece
complexul turistic Casa Seciu a fost şi este mândria oraşului Boldeşti-Scăieni.

LUCRĂRI DE ARTĂ DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI

Spre deosebire de celelalte oraşe din judeţul Prahova, Boldeşti-Scăieni nu se


prea poate lăuda cu nişte opere măreţe de artă pe care să le găseşti în vreun dicţionar
de artă românesc sau internaţional. Am amintit mai sus de sculpturile în lemn ale
meşterilor Vasile Chiva şi fiul său Petre Chiva, făcute la Casa Seciu, unde Petre chiar şi
acum este angajat într-o serie de noi lucrări. Sculpturile lor au fost executate între anii
1969-70-75 în lemn de stejar şi, cum spuneam, sunt făcute pe tematică cinegetice (de
vânătoare) înfăţişând destul de bine forme de vulturi, veveriţe, căprioare şi berbeci. Tot
dumnealor, în crama de jos, au sculptat frumos butoaiele de 10 şi 50 de decalitri, cu
ornamente de frunze de viţă şi ciorchini de strugure. Reliefurile sculptate au fost
acoperite cu un strat conservant lucios şi se păstrează destul de bine până astăzi.
În Scăieni există doi fraţi gemeni, pictori de biserici, iconari greu de egalat, cu
lucrări deosebit de frumoase, fraţii Emil şi Ionuţ Stoica, ale căror picturi în frescă vor
rămâne să fie admirate pentru zeci de generaţii în numeroase biserici pe care aceşti
pictori cu mâini de aur le-au pictat prin alte localităţi, însă nu în bisericile locale.
În bisericile din Boldeşti şi Balaca sunt picturile în stil neobizantin, executate în
frescă de pictorul Marian Rondelli, cu siluete hieratice similare, iar la biserica din Seciu
cele două Icoane Împărăteşti (Iisus şi Fecioara cu Pruncul), pictate de Fotache Zugravul
a căror importanţă este mai mult istorică decât artistică. La fel, pictura din 1955
restaurată de pictorul C. Călinescu, cel care a restaurat şi pictura lui Nicolae Grigorescu
de la Mânăstirea Zamfira. Despre ele am mai vorbit în paginile precedente. La Scăieni
am arătat că destul de preţioase sunt cele două icoane, Iisus şi Fecioara cu Pruncul,
pictate în 1855 de Afanasir, ucenicul lui Nicolae Grigorescu.
Tot la capitolul lucrări de artă aş mai putea aminti casa inginerului Toma
Călinescu (str. Monumentului nr. 1), casa învăţătorului Emil Popescu, clădire cândva
etajată înainte de cutremurul din 1940 (str. Armoniei nr. 1), ambele executate de
arhitectul Toma Socolescu, autorul Bisericii din Scăieni, a Halelor Centrale din Ploieşti şi
a Catedralei Sf. Ioan din acelaşi municipiu. Arhitectul Moianu a considerat că foarte
valoros a fost şi originalul complex de clădiri din Boldeşti de lângă halta CFR, de pe str.
Petroliştilor, o lucrare de elită a arhitectului Mişu Rădulescu, care, în loc să fie renovată,
a fost demolată fără pic de discernământ, din inţiativa unor capete stupide şi nepricepute
la valorile culturale autentice ale ţării noastre. Ca şi dumnealui, consider acest gest o

99
adevărată crimă. Dar nu despre arhitectură vreau să vă vorbesc acum ci despre
monumente sculpturale din oraş şi despre câteva picturi aflate pe teritoriul acestei
aşezări.

MONUMENTUL EROILOR DIN SCĂIENI (1916-1919)

Se află la jumătatea străzii Monumentului şi a fost ridicat acolo în anul 1939 de


primăria fostei comune Scăieni care, ca toate primăriile din ţară, primise de la guvern
recomandarea ca toţi eroii căzuţi pentru apărarea patriei să fie cinstiţi prin ridicarea unor
monumente ad-hoc. Fondurile au fost oferite de prefectura judeţeană şi de la fosta
perceptură locală. Pentru înfăptuirea acestei lucrări, s-a apelat la unul din cei mai
cunoscuţi autori specializaţi în astfel de monumente militare, sculptorul Ion Iordănescu
din Bucureşti. Cu prima variantă a monumentului (vezi fotografia), primăria locală nu a
fost de acord, preferându-se varianta a doua, mai ieftină, care prezintă un soldat turnat
în bronz, stând în picioare, cu arma ţinută strâns în ambele mâini, aflat în poziţie de
repaos şi având o privirea mândră, direcţionată puţin spre un orizont ridicat. Deasupra
statuii, pe coloană, sub picioarele vulturului, sunt scrişi anii Primului Război Mondial:
1916-1910. Sub statuie scrie: EROILOR DIN SCĂIENI, PATRIA RECUNOSCĂTOARE.
Menţionez că baioneta de bronz de la puşcă i-a fost furată şi nu a mai fost înlocuită.
Probabil că hoţul avea nevoie de ea să-şi facă harakiri...
Întregul monument este înconjurat de o grădiniţă rotundă, destinată pentru flori,
cu un diametru de 4,5 m, circumrondată de un soclu de ciment pe care se află montat un
solid grilaj metalic, cu o poartă de acces, tot metalică, în spaţiul grădinii, unde distingem
soclul de la baza monumentului cu cele patru trepte în retragere descrescendă
piramidală. Ostaşul apare răsucit puţin spre stânga, postat pe un soclu crem de
marmoră, înalt, continuat în spate de o coloană ce se îngustează, lucrată din acelaşi
material, având 4 m lungime, în vârful căreia se află un vultur, cu aripile desfăcute,
simbolul vitejiei. La picioarele ostaşului a fost depusă o cască militară, aşezată pe
tricolor şi pe o ramură de stejar, compoziţie turnată din ciment. Culorile tricolorului le-am
adăugat eu cu peste trei decenii în urmă şi se păstrează intacte. De asemenea, am
întărit cu vopsea neagră toate literele săpate în marmoră, deoarece vopseaua originală
dispăruse complet şi se citeau foarte greu numele eroilor. Sub picioarele statuii stă scris
cu litere mari: EROILOR DIN SCÂIENI, COMUNA RECUNOSCÂTOARE, iar sub casca
militară, am adăugat eu numele sculptorului: I. IORDĂNESCU, pentru a se şti autorul
lucrării. Pe laturile din dreapta şi stânga soldatului sunt scrişi vitejii eroi din Scăieni căzuţi
în primul război mondial. Să citim numele acestor eroi...

Cei înscrişi pe latura din dreapta statuii:


EROII DIN SCĂIENI MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919:

Nicolae Stelian caporal Năstase Constantin soldat


Părăginaru Vasile soldat Grigore Ştefan “
Ioan Ioan “ Costache Ioan “

100
Dumitru Gheorghe “ Anghel Ioan “
Tomescu Nicolae “ Dinescu Toma “
Stan Tudor “ Georgescu Toma “
Ilie Constantin “ Iliescu Ioan “
Pleaşcă Iancu “ Tomescu Gheorghe “
Ilie Tănase “ Mihăilescu Ioan “

Cei înscrişi pe latura din stânga statuii:


EROII DIN SCĂIENI MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919:

Ioniţă Dumitrache caporal Gheorghe Andronic soldat


Stan Gheorghe soldat Niţă Gheorghe “
Dumitrache Dumitru “ Dobre Nicolae “
Darie Constantin “ Sbrancea Dumitru “
Andrei Nicolae “ Nicolae Dumitru “
Oprea Constantin “ Andrei Ioan “
Duţu Ion “ Dumitrescu I. Petre “
Ion Radu “ Mihăilescu Constantin “
Năstase Alex. “ Gheorghe Anghel “
Anghel Niculae “

Până să se inaugureze Monumentul Eroilor din Boldeşti, de Ziua Eroilor, în


dreptul acestui monument, aveau loc solemne parăzi militare, slujbe religioase pentru
pomenirea acestor bravi fii ai comunei şi ai Ţării noastre. Erau frumoase şi
impresionante programe artistice adecvate comemorărilor respective. (Vezi foto.) Ca mai
toate celelalte facilităţi şi merite uitate, dar avute cândva de sectorul Scăieni, şi această
frumoasă sărbătorire s-a mutat la Boldeşti, pentru că, la fel ca în restul priorităţilor, vorba
bănăţenilor: “Boldeştiul este fruncea!” - în timp ce Scăienii a devenit anexa vitregită a
localităţii componente. O dovadă în plus se poate constata şi de Ziua Eroilor, când
oricine vede că abia dacă mai pridideşte cineva să adauge la acest vechi monument o
coroniţă anemică de flori, celelalte zeci de coroane mergând “dincolo”...
Despre autorul acestui frumos monument, sculptorul Ioan Iordănescu, nu vă pot
spune prea multe, decât că l-am cunoscut pe fratele lui şi pe nepoata sa, Mioara
Parianu, născută Iordănescu, care a locuit în Scăieni, fiind căsătorită cu ing. Alexandru
Parianu care locuia pe str. Păcii nr. 10. De la dumnealor am obţinut fotografiile cu
autorul sculpturii pe care le public aici ca documente absolut inedite. Astfel ştim că Ioan
(Mielu) Iordănescu s-a născut la Bucureşti, la 18 iulie 1881, fiind cel mai mare din cei
şapte fraţi - trei băieţi şi patru fete - fiul unui feroviar care a avut ambiţia ca toţi copiii lui
să studieze. Liceul l-a urmat la Bucureşti, iar studiile de artă le-a făcut la Paris şi
Neapole, în Italia. A luptat pe front în primul război mondial, experienţă care l-a decis să
abordeze cu pasiune subiecte glorioase, cu tematică militară, specializându-se în
monumente de acest gen. Când s-a întors din război, a participat la câteva galerii
expoziţionale de sculptură, unde, datorită aprecierilor, a primit multe comenzi. Pentru
câţiva ani, a fost preşedintele Sindicatului Artelor Frumoase, pare-se, înfiinţat chiar de el,

101
şi, conform unor alte informaţii, neconfirmate, pentru scurt timp, a devenit chiar
preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România şi directorul unei reviste de artă la
care colabora şi prietenul lui, marele Constantin Brâncuşi! Prietenia cu Brâncuşi este
ceva sigur. Fiind o fire modestă, nu îi plăcea să noteze sau să comunice prea multe date
asupra persoanei proprii şi poate de aceea nu se cunosc suficiente informaţii biografice
despre acest minunat artist. Sculptorul a decedat în Capitală, a doua zi de Crăciun, la 26
decembrie 1950 (informaţia cu anul 1949 se pare a fi greşită). Până astăzi, el rămâne,
cred, cel mai mare sculptor de monumente militare din ţară, autor al monumentelor
eroilor din Râmnicul Vâlcea şi Azuga, al monumentului închinat lui Costache Negri, din
Piaţa Regală, Galaţi ş.a., lucrări pe care le-am văzut cât de frumoase şi impunătoare
sunt, dar şi al altor monumente, printre care şi acesta din Scăieni. Credem că biografia
sculptorului i s-ar putea, cu siguranţă, reconstitui cu suficiente alte amănunte inedite şi
mai credem că artistul ar merita un album cu toate impresionantele sale sculpturi.
Probabil că în arhivele U. A. P. de la Bucureşti să existe şi alte detalii biografice care să
ne ajute în astfel de reconstituiri.
Curios este faptul că despre acest original artist, de la moartea lui, nu s-a
publicat nimic altceva decât, în anul 2000, o scurtă informaţie a lui Virgiliu Teodorescu,
în revista Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, ceea ce ne surprinde, având în
vedere că Iordănescu era un sculptor de mare talent şi chiar fost preşedinte al Uniunii
Artiştilor Plastici din acea perioadă. Cu prilejul publicării cărţii de faţă, iată că ofer
criticilor de artă interesaţi o asemenea nobilă invitaţie, pentru a aborda un subiect inedit
de cercetare care ar contribui, fireşte, la îmbogăţirea cu noi pagini a Istoriei artelor
plastice din România.

MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEŞTI

Despre această lucrare, ridicată de curând în plin centru oraşului, în faţa


primăriei, ştim mai multe, mai ales că este executată după proiectul fostului profesor de
desen de la şcolile din Scăieni şi Boldeşti, George Dumitru, un tânăr şi talentat sculptor
ploieştean. Indiferent dacă monumentul din Boldeşti place sau nu unora sau altora dintre
privitorii lui, am fost totuşi indignat să constat că pe plăcile lui de marmoră albă, în afară
de bravii eroi ai fostei comune Boldeşti, alături de aceşti mari viteji, nu s-a omis să fie
neapărat trecute şi numele unor consilieri, nelipsind nici unul, dar tocmai cel mai
important nume - adică al autorului monumentului - a fost omis! Rareori se întâmplă o
aşa colosală greşeală. Numele sculptorului George Dumitru lipseşte cu desăvârşire!
Pe vremea când mă aflam în ţară, în acel loc plănuiam să lucrez eu un
monument dedicat petroliştilor care să fie reprezentat de doi sondori lucrând la “masa
Rotary” de la gura sondei, dar se pare că ideea de a plasa acolo un monument al eroilor
este chiar mai bine venită. Am văzut macheta monumentului încă din atelierul
sculptorului şi aceea nu diferea prea mult de lucrarea de pe teren. Unii locuitori ai
oraşului opinează că monumentul este prea mare şi că estompează perspectiva pieţii,
dar cei mai mulţi s-au obişnuit deja cu amplasamentul lui acolo şi îl găsesc bine venit.

102
Acest Monument al eroilor boldeşteni a fost propus să fie ridicat din iniţiativa
fostului primar Vasile Enache şi a lui Cristu Vlăsceanu, fost director al Direcţiei de
Patrimoniu din oraş. El a fost lucrat în întregime din marmoră albă de Ruşchiţa şi din
plăci aplicate (unele deja s-au dezlipit!). Ca prezentare, este o solidă piesă geometrică
nonfigurativă, având trei elemente distincte: 1. Platforma cea mare, pe care se poate
urca pe cele şase trepte; 2. Fundamentul rotund, ce susţine un mare suport cuboidal al
celor patru plăci largi de marmoră: trei cu inscripţii de nume de eroi pe ele şi cea de a
patra - placa frontală - cu versuri închinate eroilor, scrise de poetul ploieştean Nichita
Stănescu; 3. Coloana verticală prismatică, cu muchii fasonate, de pe fundament, înaltă
de peste 6 m. În vârful coloanei, uşor tăiat descendent spre vest, există un modelaj în
formă de treflă, perceput astfel numai dacă este privit de sus, din poziţie perpendiculară,
cum ar fi dintr-un elicopter... Cruci propriu-zise sunt cele patru, de culoare neagră,
aplicate pe laturile de la baza coloanei. Partea din spate a fundamentului este mărginită
de un parapet de marmoră, terminat abrupt, fără accesări de coborâre. În faţa celor şase
trepte este o alee pavată cu dale albe. Pe placa frontală din dreptul scărilor este scris cu
litere metalice aurii: CINSTIRE EROILOR DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI (lipseşte semnul
exclamării care, oricum, trebuia pus). La mijlocul plăcii sunt versurile marelui Nichita
Stănescu:
“Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi când ar fi viu printre noi
...şi atunci el va surâde în lume.”
Nichita Stănescu

Pe latura fundamentului, dinspre stânga privitorului, se află inscripţia cu


consilierii. Ea ar putea fi aplicată în altă parte şi nu direct pe monument. În fiecare an, de
Ziua Eroilor, în jurul monumentului, au loc festivităţi solemne, cu invitaţi de onoare, cu
discursuri comemorative, cu scurte programe artistice, cu parade militare în ritm de
fanfară, organizate de primăria oraşului, cu ocazia cărora se depun numeroase coroane
de flori pe platforma lui. Întregul monument este înconjurat de o mică grădină verde, cu
floricele multicolore, mărginită de o largă bordură ovală, vopsită totdeauna bicolor (alb-
roşu), pentru atenţionarea vehiculelor care trebuie să facă sens giratoriu în jurul acestui
mare amplasament central.
Pe laturile medii ale monumentului sunt amintiţi un număr de 109 de eroi, grupaţi
pe cele trei plăci, pe războaie şi pe localităţi, după cum urmează (toate titlurile mari sunt
scrise cu litere de metal aurii):

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919 BOLDEŞTI-SECIU

Serg. Bălănescu Gh. Ion Sold. Marin Năstase Sold. Savu Gheorghe
Cap. Dinu Gheorghe Sold. Matei Petr Sold. Simion Dumitru
Cap. Stroe Ion Sold. Mâinea Năsse Sold. Stan Dumitru
Sold. Bălănescu Pricopie Sold. Mâinea Stelia Sold. Tabără Stelian
Sold. Bilciurescu Ion Sold. Moise Constantin Sold. Tatu Chivu

103
Sold. Bilciurescu Stan Sold. Moraru Alecu Sold. Toma Năstase
Sold. Dumitru Tudor Sold. Nae Gheorghe Sold. Toma Vasile
Sold. Iancu Gheorghe Sold. Niţă Ion Sold. Tănăsescu Ion
Sold. Ilie Constantin Sold. Oprea Alexandru Sold. Tudoran Vasile
Sold. Ion Constantin Sold. Păpuşe Ion Sold. Vasile Vasile
Sold. Ion Gheorghe (1) Sold. Păpuşe S. Petre Sold. Vasilescu Constantin
Sold. Ion Gheorghe (2) Sold. Pârvu Alexandru Sold. Vasilescu Zaharia
Sold. Ioniţă Savu Sold. Prică Nicolae Sold. Vişan Gheorghe
Sold. Manea Tănase Sold. Rotaru Eftimie Sold. Vlad Ştefan
Sold. Manolache Gheorghe Sold. Săndulescu Stelian Sold. Zăbet Constntin
Sold. Marin Grigore Sold. Savu Iancu Sold. Dodan Anton-Lazăr

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1941-1945 BOLDEŞTI-SECIU

Cap. Popescu I. Ion


Srg. Furtună Stelian Sold. Ioftor Constantin Sold. Samoilă Gheorghe
Frt. Cârcioiu Stan Sold. Ioniţă Gheorghe Sold. Stroe Petre
Sold. Barbu Gheorghe Sold. Ioniţă Ioan Sold. Stroe Tănase
Sold. Bârla Ioan Sold. Manea Barbu Sold. Toma Petre
Sold. Bălănescu Petre Sold. Manea Ion Sold. Tănăsescu Stelian
Sold. Bociu Gheorghe Sold. Manolache Ion Sold. Ţănău Ioan
Sold. Bratu Florea Sold. Măceaşă Tudor Sold. Ţănău Gheorghe
Sold. Constantin Vasile Sold. Marin Gheorghe Sold. Ţuică Constantin
Sold. Dinescu Gh. Ion Sold. Nicolae Ion Sold. Vasile Gheorghe
Sold. Dinu Neculai Sold. Petricioiu Constantin Sold. Vasilescu Vasile
Sold. Dragomir Iacob Sold. Piţa Alexandru Sold. Vianu D. Constantin
Sold. Gavrilă Zevedei Sold. Piţa Dumitru Sold. Vlad Tudor

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL 1941-1945 SCĂIENI BALACA

Slt. Constantin I. D. Darie Lt. Stănescu Atanase


Frt. Moraru Vasile Sold. Bocioacă C. Ion
Cap. Moraru I. Gheorghe Sold. Darie I. D. Constantin
Cap. Neagu E. Nicolae Sold. Diaconu Ion
Sold. Ceapă Marin Sold. Dogaru Nicolae
Sold. Georgescu Nicolae Sold. Ghinea Dumitru
Sold. Guţă Nicolae Sold. Iancu Gheorghe Lazăr
Sold. Iancu Gheorghe Sold. Sburlea Vasile
Sold. Ştefan Vasile Sold. Soare N. Gheorghe
Sold. Tănase Ştefan Sold. Stârceanu N. I. Ioan
Sold. Tomescu Gheorghe Sold. Stârceanu T. M. Radu
Frt. Ioniţă Gheorghe Sold. Ştefan D. I. Tănase
Sold. Tomescu N. Gheorghe Sold. Vişan Constantin

104
În total, în oraşul Boldeşti-Scăieni, în ambele războaie mondiale, socotindu-i şi
pe eroii notaţi pe Monumentul de la Scăieni, rezultă că au fost 172 de eroi căzuţi pentru
patrie. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui!

STATUIA LUI TEODOR DIAMANT

Am oferit destule amănunte despre această statuie atunci când am vorbit despre
Falansterul de la Scăieni. Autorii lucrării sunt Ecaterina Tudorache şi Ştefan Macovei, iar
finisările au fost realizate de pietrarii de la tabăra de sculptură din localitatea Măgura,
Buzău. Macheta lucrării, inspirată după bustul realizat de Cristian Petru Bălan, cu chipul
reconstituit al lui Teodor Diamant, se află acum la Biblioteca de la Casa de Cultură
Scăieni. Monumentul este amplasat în curtea Casei de cultură, pe strada Bucovului nr.
3, în spatele gării Scăieni.
Pe o platformă lungă de 4,5 m se află un soclu de marmoră înalt de 2,20 m care
susţine statuia de 2,40 m a tânărului Diamant având o mică pelerină pe spate şi papion
la gât. Lucrarea este realizată în calcar dens, folosit la tabăra de sculptură de la Măgura.
Tânărul inginer stă în picioare şi are capul întors spre partea stângă. În pumnul drept
ţine strâns un sul cu manuscrisul său “Către amicii libertăţii” (cu planul falansterului) iar
mâna stângă are palma întinsă aşezată pe o carte deschisă pusă pe o măsuţă-suport,
cu franjuri, carte ce nu poate fi alta decât opera lui Charles Fourier din care s-a inspirat.
Identică, în privinţa detaliilor de compoziţe, era şi statuia mare de cca 4,5-5 m, care
urma a fi turnată în bronz, dar cu fonduri respinse brutal de slugoiul lui Ceauşescu,
Dumitru Popescu, cel ce, cu multă aroganţă, îşi zicea “dumnezeu”, atitudine de care nu
s-a lepădat nici atunci când, la Revoluţie, a ajuns după gratii... Pe soclul statuii este o
placă metalică pe care scrie:
TEODOR DIAMANT,
ÎNTEMEIETORUL
FALANSTERULUI
DE LA SCĂIENI
(1835-1836)
În 1966, când s-au împlinit 130 de ani de la întemeierea falansterului, s-a fixat o
altă placă de maromoră, comemorativă, pe faţada Casei de cultură, în dreapta
portretului actual al lui Eminescu. După Revoluţie, într-un exces de zel, nefondat din
punct de vedere al adevărului istoric, placa aceea a fost scoasă fără rost, deşi nu avea
absolut nimic comunist în mesajul ei... Dacă ar fi avut un asemenea conţinut, eu aş fi
fost primul care aş fi cerut scoaterea ei. Însă persoanele care nu cunosc istorie, nu
trebuie să se grăbească a lua măsuri decizionale pripite care frizează mai mult decât
stupiditate. Aşadar, consider că acea inscripţie ar trebui repusă imediat în locul unde a
fost. Iată care era conţinutul ei:
ÎN ACEASTĂ COMUNĂ A FIINŢAT, ÎNTRE ANII 1835-1836,
SOCIETATEA AGRONOMICĂ ŞI MANUFACTURIERĂ
FALANSTEUL DE LA SCĂIENI, CREAŢIA INGINERULUI
TEODOR DIAMANT (1810-1841), ÎNCERCARE DE EXPERI-
MENTARE A CONCEPŢIEI SOCIALIST-UTOPICE.

105
Dar să revenim la statuia lui Teodor Diamant... În spatele ei, se află un fundal
masiv şi înalt, uşor curbat, de calcar cioplit, cam de aceeaşi lungime cu soclul, pe care
sunt înfăţişate scene dinamice într-un basorelief amintind basoreliefurile antice greco-
romane şi reprezentând activitatea membrilor falansterieni: scene de muncă agraro-
industrială, de artă, de învăţătură etc.
Luată în ansamblu, aceasta este o lucrare destul de frumoasă, care se
încadrează perfect în micuţul parc verde unde a fost aşezată, conferindu-i multă
eleganţă şi personalitate. Cu tristeţe vă spun că niciodată nu i s-au pus jerbe de flori la
picioarele statuii lui Diamant, deşi opinez că junele visător ar fi meritat această atenţie
din partea autorităţilor sau a localnicilor, fie măcar şi pentru motivul că le-au scos pentru
totdeauna numele Scăieniului din anonimat.

STATUIA “RUPĂTORUL DE GEAM”

Autorul ei este profesorul Cristian Petru Bălan, iar statuia este o lucrare realizată
în stil modern, confecţionată din oţel inox şi amplasată în curtea Întreprinderii de
Geamuri Scăieni (I.G.S.), în dreptul Porţii nr. 1, poarta principală. Aşa se numea, simplu
- I.G.S. - această întreprindere din industria sticlei româneşti, cândva cea mai mare
întreprindere cu acest profil din ţară. Lucrarea “Rupătorul de geam” a costat atunci o
sumă destul de mare de bani, costul ei fiind plătit din bugetul fabricii. În calitate de autor
al lucrării, îmi permit să evoc puţin istoricul genezei ei...
În primăvara anului 1981 am fost invitat de directorul din acea perioadă al
Fabricii de Geamuri din Scăieni, dl. ing. Constantin Olteanu, în biroul dumnealui, unde
mi s-a făcut tentanta propunere de a lucra o statuie care să reprezinte simbolic
activitatea principală a lucrătorilor din acea întreprindere. “Domnule profesor, mi s-a
confesat atunci directorul fabricii. Nu demult m-am întors dintr-o vizită făcută în Franţa la
o întreprindere din industria sticlei, precum fabrica noastră de la Scăieni, şi acolo, la
intrare, am văzut statuia unui muncitor care se afla în procesul de fabricare a unui
borcan sau a unei sticle, suflând într-o ţeavă metalică - aşa cum ştiţi că se suflă şi se
modelează sticla topită, foarte maleabilă şi foarte fierbinte... Ei bine, ceva în genul ăsta
aş vrea să avem şi noi...” “Sunt perfect de acord cu propunerea dumneavoastră şi o
accept cu plăcere, i-am răspuns eu directorului, numai că la această fabrică ştiu că nu
se mai lucrează sticle, damigene şi borcane cam de mult timp. Poate va trebui să ne
gândim la o scenă de muncă mai reprezentativă pentru tehnologia de astăzi.” “Dacă
este aşa, mi-a răspuns directorul Olteanu, atunci haideţi să mergem împreună amândoi
prin secţiile fabricii şi să alegem ceva care să vă placă...” Şi am pornit imediat să
cutreierăm secţie după secţie. Am pornit de la secţia amestec de materie primă, la
atelierele mecanice, la cuptoare etc. Privirea mi s-a oprit, la secţia “geam tras”, asupra
unui muncitor cu mănuşi de azbest în mâini care, imediat ce ieşea foaia uriaşă de geam,
încă roşie, din maşina de tras geam pe verticală, după ce dispozitivul automat de tăiere
cu diamant la vârf, alerga ca o suveică de la o latură la alta, la baza plăcii fierbinţi,
lucrătorul (“rupătorul de geam”), care aştepta în picioare să ajungă placa uriaşă în
dreptul lui, o apuca zdravăn de sus, cu braţele deschise şi o zgâlţâia o dată scurt, apoi îi

106
dădea drumul să cadă liber pe banda rulantă cea lungă, iar acest convaier o purta încet,
la distanţă, până la secţia de asamblare. Priveam cu uimire cum foaia aceea uriaşă de
sticlă, odată ruptă şi uşor împinsă, cădea lin, ca o paraşută, pe convaierul moale şi nu
se spărgea, deşi din 40-50 de asemenea căderi, unele se mai spărgeau totuşi. Acestea,
desigur, mergeau imediat la retopit. “Gata, dom’ director: am ales! - m-am decis eu. Voi
încerca să transpun acest moment de lucru într-o sculptură modernă...”
Odată ajuns acasă, m-am apucat să fac nişte schiţe. Apoi, din bucăţi de carton,
folosind o foarfecă şi pelicanol, am procedat exact ca maiştrii croitori, până am asamblat
o mică statuietă, de mărimea unei cărţi, pe care, după ce am vopsit-o în bronz argintiu, i-
am dus-o directorului. A privit-o curios, a aprobat-o cu un zâmbet şi mi-a spus să-mi
continui lucrarea, fiindcă mă va plăti. I-am răspuns că vreau să o fac gratis, că dacă este
vorba de bani, atunci eu n-o mai lucrez. A fost de acord. În zilele următoare, m-am dus
la fabrica de mucava din oraşul nostru, de unde am cumpărat nişte postere mari de
carton din care, în câteva zile, am croit exact modelul mare al statuii actuale din inox. La
atelierul de tinchigerie al fabricii au fost aleşi cinci dintre meşterii cei mai buni de acolo,
cu care m-am înţeles perfect cum să transpunem tiparele mele de carton (braţe lungi,
cap, trup, picioare lungi) în plăci groase de oţel inox, tăiate după modelul meu, care apoi
au fost sudate şi şlefuite în faţa mea, meşterii urmând pas cu pas toate sfaturile primite,
după cum şi eu urmam sfaturile lor.
Aşa s-a născut acest “Rupător de geam” - o statuie modernă, o siluetă zveltă de
metal, cu o cască de oţel pe cap, cu centură la mijloc, strălucind ca oglinda în razele
soarelui, o lucrare înaltă de peste trei metri, care, grea fiind, a trebuit transportată cu
macaraua şi montată pe marele postament de beton de la Poarta 1. Pe acelaşi
postament, încrustat cu pietre late de râu, am cerut să se monteze şi o maşină de tras
geam, exact cum era aceea din fabrică, iar din maşina respectivă să iasă o folie uriaşă
de geam care, după ce a fost adusă cu grijă din depozit, a fost prinsă între mâinile
“Rupătorului”. Pentru că lucrarea a plăcut tuturor salariaţilor întreprinderii, dl. director
Olteanu a comandat nişte plăci metalice spre a fi ataşate cu inscripţii pe postament. Pe
una din ele (pe cea din latura dreaptă a privitorului), era scris numele meu şi al
membrilor echipei care m-au ajutat să o ridicăm, după cum urmează:

RUPĂTORUL DE GEAM
AUTOR: PROF. CRISTIAN PETRU BĂLAN

ACEASTĂ STATUIE A FOST EXECUTATĂ


ÎN ATELIERELE I.G.S. ÎN ANUL 1981
DE ECHIPA FORMATĂ DIN:

PETRE ILIE MAISTRU


C-TIN STANCU ŞEF ECHIPĂ
ION ZAMFIR TINICHIGIU
ION MOLDOVAN TINICHIGIU
ION OBIELOIU SUDOR

107
Pe placa din faţă este notat un frumos text compus de inginerul Constantin
Olteanu, directorul de atunci al I.G.S.:

NOBLEŢEA, REZULTATĂ DIN ABNEGAŢIE, EFORT ŞI RISC,


SE IDENTIFICĂ CU PROFESIA DE RUPĂTOR, MOTIV PENTRU
CARE O RESPECTĂM ŞI O OMAGIEM.

După inaugurarea statuii, am făcut o fotografie (anexată aici) în care directorul şi


cu mine ne aflăm la mijloc, înconjuraţi de trei din echipa de lucru. Aşa s-a împlinit dorinţa
directorului C. Olteanu şi, după douăzeci şi şase de ani, încă mai există acel “Rupător
de geam”, din oţel inoxidabil, astăzi acoperit de tufişuri şi de crăcile unor arbori, încât de
abia se mai vede.
După “fuga” mea din ţară în America, tovarăşii de atunci, pentru că pe mine nu
puteau să se răzbune direct, s-au răzbunat cumplit pe operele mele, începând cu cele
două busturi “Teodor Diamant”, pe care le-au făcut bucăţi, apoi şi pe bietul meu
“Rupător”. Dar pe acesta, fiind din oţel greu, nu au putut să-l distrugă. În schimb, geamul
dintre braţele lui a fost şi el făcut ţăndări, iar numele meu a fost răzuit cu ură de pe placa
unde era scris. Şi aşa răzuit a rămas până astăzi, fără ca nimeni să intervină pentru...
repunerea lui în drepturi. Iată de ce, în această carte, încerc să cer cu insistenţă nu
numai ca plăcuţa cu numele meu şters să fie refăcută cum a fost concepută
(adăugându-i-se şi numele directorului C-tin Olteanu pe ea, căci dumnealui a fost cel
care a iniţiat-o), dar, pentru că fabrica a trecut într-un regim nou de proprietate, această
statuie, doresc să fie demontată şi scoasă din locul unde se află acum dosită după
copaci şi mutată, la un loc vizibil, în parcul din faţa fabricii, pe un soclu mai înalt, în
apropiere şi cu faţa la calea ferată, remontându-i-se şi geamul spart care se afla între
braţele modelului de oţel, deoarece peste 90% din locuitorii oraşului nici nu ştiu de
existenţa statuii. Este dorinţa mea expresă pe care o las cu limbă de moarte comunităţii,
pentru că această lucrare este făcută cadou nu numai fabricii dar şi tuturor cetăţenilor
din oraşul Boldeşti-Scăien, ţării întregi.

LUPOAICA ROMANĂ DE LA SCĂIENI


(“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ŞI REMUS)

Puţin ştiu că celebrul simbol al Romei, vestita lupoaică alăptând pe copiii


legendari Romulus şi Remus, existentă la Muzeul Pallazo dei Conservatori de pe
Capitoliul din capitala Italiei, a avut o copie identică şi la Scăieni, expusă într-un loc
public. De fapt, lupoaica originală era o sculptură de bronz etruscă datând din anii 500-
480 î.d.Hr., iar gemenii au fost adăugaţi (lucraţi) mai mult ca sigur de sculptorul şi
pictorul italian Antonio del Pollaiuolo (1432-1498), să fie în rezonanţă cu legenda
întemeierii Romei... Această statuie mai are replici asemănătoare la Bucureşti, în Piaţa
Romană, la Timişoara în piaţa Operei şi la Cluj, în centru, precum şi în alte ţări. Dar eu
ţineam neapărat să existe una şi în localitatea noastră; şi pentru că o asemenea copie,
adusă din Italia, cum sunt cele din oraşele amintite, costă câteva zeci de mii de dolari

108
una, am decis să o sculptez eu gratis şi nu numai că am realizat-o la aceeaşi scară cu
originalul, dar am şi expus-o în public în locul de unde putea fi văzută cel mai bine de mii
şi mii de oameni (vezi fotografia). Acest loc era peronul gării din Scăieni pe unde treceau
zilnic numeroase trenuri pline de călători şi navetişti. Ei au văzut-o acolo timp de
aproape doi ani.
Cel mai vizibil şi mai ferit spaţiu pentru postarea statuii “Lupa capitolina” era o
coloană înaltă de 10 m din faţa pergolei de cărămidă de pe peronul gării. Când a fost
gata, m-am rugat de mulţi să mă ajute să o urc acolo sus, dar nimeni nu mă ajuta, iar
statuia era grea de peste 200 kg şi de abia patru oameni o puteau transporta. Adevărul
este că am comis un abuz instalând o lucrare de artă fără să cer vreo aprobare. Ştiam
însă că nu voi obţine niciodată aşa ceva, în acelaşi timp fiind sigur că odată instalată,
nimeni nu o va mai putea da jos din poziţia unde o căţărasem. În plus, eu sunt omul
surprizelor şi voiam să fac locuitorilor o frumoasă surpriză... Aşa s-a şi întâmplat, iar
ajutorul a venit de la cine nici nu mă aşteptam. Această persoană a fost un miliţian de la
postul de miliţie din Scăieni, regretatul serg. maj. Gheorghe Bârjoveanu, un moldovean
sufletist, care răspundea şi de circulaţia auto pe teritoriu. El mi-a adus de nu ştiu unde o
macara cu braţ lung şi trei oameni să mă ajute. Platforma de metal a sculpturii, lucrată la
IFLGS ca şi scheletul lupoaicei, a fost legată de braţul macaralei iar eu, căţărat pe o
scară înaltă, o aşteptam sus. Când grupul statuar a ajuns în dreptul meu, am răsucit cu
ambele mâini platforma agăţată cu cabluri de oţel, rotind-o până s-a potrivit pe capătul
plat al coloanei, încât după retragerea cablurilor şi a macaralei, lupoaica parcă fusese
pusă acolo de când lumea... Arăta superb şi era prea frumoasă spre a supravieţui şi a
se lua la întrecere cu surorile ei din Roma, Bucureşti, Timişoara sau Cluj! Multe lucruri
frumoase sunt perisabile... Dar pentru că erau două coloane, lucrasem şi pentru cealaltă
coloană ceva specific CFR-ului, şi anume un vultur mare, majestuos, cu aripile
desfăcute - Vulturul Feroviarilor - stând pe o roată de tren (acesta a fost şi motivul pentru
care şeful gării mi-a aprobat postarea celor două sculpturi acolo.) Am fost anunţat că
cineva de la televiziune le filmase. Şi eu le-am filmat cu un aparat de amatori de 8 mm,
dar nu am făcut decât două poze cu lupoaica şi nici una cu frumosul vultur. Deoarece
ştiu că şi alte persoane au fotografiat aceste două sculpturi, m-aş bucura să-mi trimită
cineva şi mie o copie.
Tot drăgălaşul de Gheorghiţă Bârjoveanu m-a ajutat, cu aceeaşi macara, să
instalez o altă sculptură - un înger de aproape o jumătate de tonă - sus pe acoperişul
capelei de la cimitirul din Scăieni. Voi vorbi imediat şi despre această sculptură la care
ţineam foarte mult. Dar... n-a fost să fie, fiindcă nu este după cum vrea omul, ci după
cum vrea Domnul. Cutremurul din 4 martie 1977 le-a nimicit într-o clipă pe toate trei!
Ambele coloane s-au rupt de la bază şi ambele sculpturi s-au fragmentat în bucăţi. Chiar
atunci, la ora 21,27, peronul gării era plin de navetişti şi s-ar fi putut întâmpla o
nenorocire. Cei care se aflau prin apropierea coloanelor căzute, au luat piesele găsite.
Unul capul lupoaicei, altul pe Romulus, altul pe Remus... Mie îmi rămăsese doar capul
îngerului, dar şi acela a dispărut, iar la câteva minute după cutremur, lumea venea pe
rând la poarta mea să-mi dea în serie veştile triste, care sunau ca nişte condoleanţe,
unele spuse chiar pe un ton mucalit, căci românii noştri ştiu să facă haz de necaz în
orice situaţie: “Domnule profesor, ne pare rău, dar trebuie să vă spunem că lupoaica

109
dumneavoastră s-a sinucis la cutremur”... Sau: “Vulturul ce l-aţi sculptat la gară a fost
ajutat de cutremur să-şi ia zborul la ceruri...” “Îngerul de la cimitir a căzut la doi metri de
o babă, care şi acuma se închină şi îşi scuipă în sân că a scăpat...” Ce puteam face? Le
răspundeam prin aceeaşi întrebare: “A căzut vreo statuie de-a mea pe cineva?” Toţi
răspundeau că nu: “Ei, atunci este bine, fiindcă altminteri aş fi avut vieţile unor oameni
pe conştiinţă... Căci statui - slavă Domnului! Să fim noi sănătoşi, c-o să facem altele...”
Dar vorba vine, întrucât adevărul este că nu am mai putut face altele de aceeaşi
anvergură, deoarece nici fondurile, nici condiţiile nu-mi mai permiteau aşa ceva, spre a
nu mai aminti de faptul intempestiv că o conductă urâtă şi uriaşă barează, la înălţime,
prin faţa capelei, exact locul unde aş putea repune un alt înger în locul celui pierdut.
În fond, unde şi cum le lucram eu pe toate?
La capătul autobuzului local, care făcea cursa Blejoi-Boldeşti, în punctul
“grajdurile comunale”, la locul de întoarcere de la grajduri, în ţigănie, era o fabrică de
teracotă şi la acea fabrică mă împrietenisem cu fraţii Badea Nicolae (da, pe amândoi
fraţii îi chema Nicolae!), responsabilii fabricii, care făceau zilnic naveta tocmai de la
Periş. Ei mi-au permis să folosesc spaţiul lor - şi le mulţumesc şi acum dacă mai
trăiesc... Acolo aveam materia primă - pământ de teracotă cât pofteam, caolin de cea
mai bună calitate şi un ditamai cuptorul (subteran) în care încăpea o şarjă de până la
peste 1000 de plăci pentru sobele de teracotă... Eu lucram zilnic, cot la cot cu
“pământarii” care, văzându-mă sculptând, începuseră să mă îndrăgească şi-mi admirau
munca. După orele de curs de la şcoală, dădeam fuga la fabrică, de obicei cu autobuzul,
dar uneori şi cu bicicleta şi astfel îmbinam munca intelectuală de la catedră cu cea fizică
din atelier.
Lupoaica am construit-o pe un schelet gros de oţel, îmbrăcat în caolin. De
câteva ori a trebuit, ca meşterul Manole, să reiau lucrarea de la început, fie pentru că
materialul crăpa, fie pentru că era prea moale şi umplutura modelată cădea. Eu aveam
un bibelou mic cu “lupa capitolina” (statueta lupoaicei) drept model, şi m-am jurat să nu
mă las până ce lupoaica mare nu va ieşit perfect asemănătoare cu cea mică, deci la fel
cu cea de la Roma! De asemenea, mă ghidam şi după nişte fotografii mărite ale
originalului, luate din diferite unghiuri. Când lucrarea a fost gata, am lăsat-o cam o lună
să se usuce, apoi am dat-o cu smalţ umed de teracotă iar după uscarea completă, am
coborât-o cu frânghii la cuptor. A ars mai mult de 24 de ore, iar când am scos-o era o
frumoasă lupoaică lucioasă de teracotă, de culoare maronie închisă. Când s-a răcit, am
dat-o cu două straturi de bronz ce nu se mai curăţă niciodată, imitând culoarea închisă a
bronzului învechit, după o reţetă secretă ce o aveam de la un sculptor iugoslav. Pentru
cine se întreabă dacă o sculptură de caolin ars poate avea aceeaşi durabilitate cu cea
de bronz adevărat, dacă este expusă în aer liber, îi răspund: în Egipt, China şi Japonia
asemenea sculpturi au rezistat mii de ani, indiferent de intemperii, motiv pentru care în
Germania se pot vedea asemenea statui expuse în aer liber. Singura grijă este ca ele să
nu fie trântite cu putere ori lovite cu duritate.

110
ÎNGERUL JUDECĂŢII

La acelaşi atelier am lucrat din caolin şi “Îngerul Judecăţii”, o sculptură frumoasă


reprezentând un înger înalt de 1,65 m, cu aripile lipite de corp şi cu o trompetă lungă
până la pământ. (Vezi fotografiile). Drept bază de susţinere era un drug gros de lemn
care, după coacere, s-a transformat în cenuşă, sculptura rămânând cu un gol prin mijloc.
Ca model, mi-au slujit nişte schiţe de-ale mele, unele poze cu îngeri, dar şi o fată care
lucra la acea fabrică. Unii “colegi” de atelier îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios:
“Dom’ profesor, n-o mai luaţi pe asta drept model pentru înger, că o să se facă ţăndări
imediat după ce îl scoateţi afară din cuptor...” Într-un fel, au avut dreptate, dar statuia a
rezistat peste un an de zile şi a ajuns acolo unde voiam - adică sus, pe capela cimitirului
- deşi, în final, tot s-a făcut ţăndări, însă nu din cauza modelului viu, ci din cauza
cutremurului... Îmi părea rău şi o iubeam, fiindcă era cea mai mare statuie de porţelan
din ţară, glazurată cu smalţ alb! Din ea n-a mai rămas decât soclul de ciment şi un ciot
găunos în care anual îşi fac păsările cerului cuib. (Deci tot a fost bun la ceva!)
Ca să iasă un înger de porţelan alb, aveam nevoie, desigur, de smalţ alb, pe
care numai la o fabrică de porţelan din Bucureşti, unde lucra maistrul Diaconu Ovidiu
(Videl), din Scăieni, cu ajutorul lui, l-am putut procura. După ce îngerul s-a uscat, l-am
glazurat cu alb şi vreo şapte inşi l-am lăsat încet cu frânghiile în cuptor. Acolo a ars 48
de ore la peste 600 de grade Celsius. În fiecare seară visam că opera mea s-a făcut
bucăţi. Aveam mari emoţii. După ce s-a oprit coacerea, s-au desfăcut uşile uriaşului
cuptor şi primul care a coborât să-l vadă a fost meşterul Badea Nicu, apoi fratele lui,
Badea Niculae, şi amândoi au strigat de acolo, de jos: “Dom profesor, nenorocire! Jale
maree!... Îngerul la care v-aţi chinuit atâta s-a crăpat la jumătate, în două!” Auzind asta,
îmi venea să plâng şi am sărit repede în groapa de lângă cuptor, lângă ei. Amândoi au
început să râdă: “O, staţi liniştit... Staţi liniştit, că uite: este o splendoare de înger! Este
de un alb care vă ia ochii! Dar nu-l atingeţi că vă arde rău!” Exact aşa era şi i-am
îmbrăţişat pe amândoi. Când am ieşit sus, am sărbătorit evenimentul cu un mic chef.
Toţi se bucurau. A doua zi, şeful atelierului m-a invitat să intru în cuptor. “Se poate intra
într-un cuptor de 500 grade Celsius?” - l-am întrebat. “Dacă vă zice cineva că nu se
poate, eu vă spun că se poate, căci nu este prima dată când intru să văd cum s-a copt
marfa. Totul este să păşiţi pe placa rece pusă de mine acum, să nu vă apropiaţi de
pereţi şi să vă ţineţi respiraţia pentru 7-8 secunde şi să nu aveţi nimic de nailon pe
dumneavoastră. Atâta se poate sta.” Şi a intrat. Apoi am intrat şi eu pentru 4-5 secunde.
Pereţii dogorau şi am simţit că mor, dar am ieşit repede fără să mi se întâmple nimic.
Nici măcar părul nu mi s-a pârlit. Pe urmă mi-a explicat maestrul cum stă treaba:
“Temperatura este, într-adevăr, foarte mare - excesiv de fierbinte, însă ea nu este
flacără să te ardă şi dogoarea nu are timp să-ţi prăjească pielea ca flacăra sau ca apa
opărită... Cam asta era explicaţia că se poate rezista câteva secunde la peste 500 de
grade Celsius într-un cuptor încins la roşu... Incredibil, dar adevărat!”
Când îngerul s-a răcit, l-am tras zece inşi afară cu frânghiile, după care am făcut
cu toţii o poză în jurul lui. (Vezi poza.) În aceeaşi zi, el a fost transportat pe
baloturi de paie la capela cimitirului, aflată lângă strada principală şi l-am instalat pe
acoperişul ei. Pe soclul de beton, unde îi îngropasem baza sculpturii, singurul care a

111
rămas intact, era scris: “Dedicat fetiţei mele, Codrina Maria Tatiana, şi naşei sale, Maria
Petre, Fecioara de la Parepa. Anul 1975”. Era anul când se născuse Codrina, prima
noastră fetiţă. (Despre Fecioara de la Parepa am dat amănunte care pot fi găsite la
pagina unde descriu biserica de la Seciu. Când şi când, staţiile de televiziune transmit
filmul cu ea şi cu crucea uriaşă apărută pe cerul senin la înmormântarea ei.)
În primele zile, multă lume a venit să-mi privească “Îngerul Judecăţii”. Unii chiar
se închinau în dreptul lui, ceea ce mi-a displăcut, căci nu voiam să fie idolatrizat. Dar
după câteva săptămâni, nimeni nu-l mai băga în seamă; localnicii se obişnuiseră foarte
repede cu el. Vorba lui Goethe: “Un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe
cer, nu mai este privit de nimeni...” După momentele pasagere de laudă şi felicitări, au
sosit însă şi momente mai dure, poate prea dure. Imediat ce “binevoitorii” m-au pârât la
organe pentru isprăvile făcute, tovarăşii de la partid şi de la Inspectoratul de învăţământ
s-au sesizat şi m-au chemat la ordine să le dau explicaţii cum un profesor care pictează
icoane şi sculptează îngeri mai poate să facă şi educaţia comunistă a elevilor?
Inspectorii şcolari mă urmăreau şi ei.
Deşi cutremurul îmi distrusese această sculptură, dispariţia ei tot nu i-a potolit pe
cei care se porniseră contra mea, căci anchetele la sediul securităţii din Ploieşti şi
ameninţările abia începuseră şi se înmulţeau în progresie geometrică. Am fost anchetat
în serie şi ore întregi de colonelul de securitate Dumitru, care răspundea de sectorul
Boldeşti-Scăieni, de căpitanul Cursaru, de colonelul Pescaru şi de colonelul Ion Dumitru,
şeful Securităţii Prahova. De toţi aceştia mi-am bătut şi eu joc în romanul “Oaspeţii din
Elizeu”, păstrându-le numele, apărut în Editura Eminescu (Bucureşti, 2004), epuizat din
librării într-o singură săptămână.
Pe lângă acuzaţiile cu operele religioase mi s-au adus şi altele, mai grave, de
natură politică, de legături secrete cu străinătatea, cu posturile de radio străine ş.a.,
ceea ce nu era departe de adevăr. Cercul ameninţărilor se strângea în jurul meu şi într-o
împrejurare mi s-a turnat otravă într-o ceaşcă de cafea (pe care nu o băusem toată, dar
în urma căreia inima mi-a fost grav afectată pentru ani de zile). Atunci am luat decizia să
scap din gura lupului. După emigrarea mea ilegală din ţară, toţi prietenii, rudele şi
cunoscuţii mei apropiaţi au fost minuţios anchetaţi. Când, după Revoluţie, am revenit şi
am vrut să stau de vorbă cu ambii colonei Dumitru, am aflat de la fostul col. Cornel
Păltânea, şeful SRI Prahova, că şi unul şi celălalt s-au dus după... Lupoaică şi după
Vulturul meu de la gară, trebuind, deci, să-i caut la cimitir. M-am lăsat păgubaş să-i mai
anchetez acolo, ştiind că judecata mea ar fi fost mai mică şi mai nedreaptă decât aceea
la care au fost ei supuşi imediat după trecerea Styxului.

BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT

În 1971 am sculptat un bust al lui Teodor Diamant, după modelul căruia am făcut
un tipar spre a mai turna încă unul. Ambele busturi, reconstituite din imaginaţia mea, au
fost realizate din ghips dentar (vezi pozele). Unul era la primărie - vorba lui Caragiale -
altul la şcoală... (dar şi la Catedrala din Ploieşti, în faţa altarului, am avut expusă, timp
de peste două decenii, o sculptură reprezentând macheta Sfântului Mormânt. Cine vrea

112
o poate vedea după ce îl anunţă pe preot, căci i s-a schimbat locul). De la primărie au
mai fost plimbate, pe la Clubul Boldeşti, pe la Casa de cultură din Scăieni. Iar când,
după Revoluţie, m-am întors în vizită în ţară, n-am mai găsit nici urmă de ele. Un bust se
spune că a fost distrus din cauză că autorul fugise din România şi despre celălalt că
fusese distrus de unul din cutremure. Aşa o fi. Cert este că nu a mai rămas nici unul,
decât amintirea lor frumoasă în aceste fotografii pe care le public în monografia de faţă.
Alte reproduceri cu sculptura mea apăruseră în “Magazinul istoric” Nr. 2 (95), 1975, la
pag. 25, şi într-o revistă americană care vorbea despre socialismul utopic (nu deţin
această revistă). Aşa cum au dispărut busturile, la fel de misterios a dispărut şi macheta
casei lui Mihai Eminescu, (vezi poza) realizată de mine după casa de la Ipoteşti a
poetului.

PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURĂ

Mai corect era să fi scris: “Portretele lui Mihai Eminescu de pe Casa de Cultură”,
fiindcă nu a fost numai unul, ci trei asemenea portrete pe această instituţie din oraşul
Boldeşti-Scăieni. (V. pozele; prima poză color a fost făcută de un italian care a trecut
prin Scăieni, căci pe vremea aceea fotografiile color erau o raritate la noi).
Primul portret a fost pictat în vara anului 1974, după ce, cu o daltă, am spart
tencuiala până la cărămidă, creând un spaţiu oval unde urma să lucrez portretul. Spaţiul
a fost retencuit de mine cu ciment fin peste care am pictat în ulei portretul, stând căţărat
pe o schelă înaltă, improvizată de pe care am şi căzut odată. Portretul, îl înfăţişa pe
Luceafăr, la vârsta de 19 ani, după fotografia de la Praga şi reproducerea acestui portret
a apărut pe coperta cărţii mele “Geniu sublim - Mihai Eminescu”, unde este reprodus
scenariul meu de film cu acelaşi nume, scris în 1965/66 şi achiziţionat, prin contract
oficial, de Studiourile Cinematografice Buftea, în 1967 (scenariu publicat la Western
Publishing, Chicago, în 1996). Sub acest tablou de pe faţada Casei de cultură am copiat
iscălitura mărită a poetului, iar sub iscălitură prima strofă din poezia “Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie”:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,


Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele-ţi nervoase arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Imaginea picturii respective a fost transmisă de mai multe ori la TVR şi


reprodusă prin diferite publicaţii, inclusiv în acelaşi “Magazin istoric” citat mai sus (la
pag. 32), specificându-se că este cel mai mare portret al lui Eminescu din ţară, singurul
de acest fel expus pe un zid exterior. Deşi a rezistat perfect timp de 26 de ani, tabloul
mai întâi a fost văruit, apoi a fost spart cu dalta şi distrus din iniţiative criminale, pentru
aceleaşi motive pentru care mi s-au distrus şi busturile lui Diamant. Acest gest m-a
ambiţionat şi mai mult. În 1991, am lucrat în America un alt portret Eminescu, pe o
pânză cauciucată, pe care am aplicat-o în locul portretului distrus. Pe pieptul

113
Luceafărului se află harta României Mari, în culorile tricolore, înconjurată de luceferi.
Sub noul tablou exista aceeaşi frumoasă semnătura mărită a lui Eminescu şi, sub ea,
citate din “Ce-ţi doresc eu ţie”, alături de un fragment din poezia “Doină” :
Din Hotin şi pân’ la mare,
Vin muscalii de-a călare,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile...
În anul 2000 am scos acest tablou şi l-am făcut cadou Editurii Eminescu din
Bucureşti, înlocuindu-l cu cel de-al treilea portret, lucrat în America, tot pe o pânză
cauciucată. Acest al treilea portret este ceva mai mare decât primele două, având
diametrul ovalului de 2,35 m, însă i-am păstrat iscălitura şi cele două citate de la al
doilea portret, şi ele scrise pe acelaşi tip de pânze, pictate cu uleiurile cele mai scumpe
şi mai rezistente la intemperii. Ultima pictură seamănă cel mai mult cu primul portret
care a fost distrus intenţionat. Mă bucur să constat că nuanţele culorilor s-au păstrat
destul de bine până la apariţia acestei cărţi. Şi acest tablou a fost filmat şi transmis de
un post local de televiziune.

PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RĂSPOP (1888-1952)

Ilie Răspop era un intelectual de vază, strănepotul lui Octavian Goga şi a venit la
Scăieni ca primar pentru scurt timp, între 1938-1940. Dar în aceşti doi ani şi-a dovedit o
hărnicie fără seamăn, căci, din iniţiativa lui, s-au construit Căminul cultural, Biserica
nouă, Monumentul Eroilor, Baia comunală, Dispensarul veterinar; a extins electrificarea
comunei şi gazeificarea ei, a extins liniile de apă în comună şi a construit un trotuar
modern de la gară până la şcoală. Pentru aceste merite, pentru că locuitorii l-au
respectat şi iubit, am considerat că ar trebui menţionat şi cinstit în vreun fel şi, de aceea,
în 1978, i-am pictat acest portret pe care l-am aşezat deasupra uşii principale de intrare
în Casa de cultură de la Scăieni. Portretul a fost dezvelit cu o frumoasă festivitate, la
care a participat fiica dumnealui, Maria Albulescu, cu întreaga familie, locuitori ai
oraşului şi un grup de pionieri. După plecarea mea din ţară, şi acest tablou a fost dat cu
var, dar l-am recondiţionat, şi în prezent el arată destul de bine, păstrându-şi neschimbat
culorile, mai ales că în locul ferit unde se află, nu bate deloc soarele şi nu i se alterează
coloratura.
Sub tabloul rotund cu portretul, am scris următoarele:

ILIE B. RĂSPOP (1888-1952)

CTITOR AL ACESTUI LĂCAŞ DE CULTURĂ, AL BĂII COMUNALE,


DISPENSARULUI VETERINAR, AL MONUMENTULUI EROILOR ŞI
AL ALTOR REALIZĂRI EDILITARE ÎNFĂPTUITE CA PRIMAR AL
SCĂIENIULUI, DIN 1938 PÂNĂ ÎN 1940, CÂND A FOST ÎNLĂTURAT
DE LEGIONARI. CINSTE LUI !
(PORTRET EXECUTAT ÎN ANUL 1978 DE PROF. CRISTIAN BĂLAN.)

114
PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCĂIENI

Această capelă cu clopotniţă datează din acelaşi an cu biserica nouă, fiind


lucrată după planul arhitectului Toma Socolescu. Proiectantul a lăsat nişte spaţii libere
speciale, sub formă de nişe ovale, pentru a fi pictate. Contrar unor opinii lipsite total de
informare, fostul preot Vlad Babi a fost acela care m-a rugat să pictez acele spaţii. Deci
n-am făcut acest gest din propria-mi iniţiativă precum celelalte lucrări de artă. De aceea,
în anul 1980, la Scăieni, am executat pe un panou de p.f.l. o primă pictură, reprezentând
“Judecata supremă”, în care, în planul ceresc, cel de sus, înfăţişam pe Tatăl Ceresc, pe
Fiul, Sf.Duh, pe Sf. Fecioară Maria, pe cei 12 apostoli şi un sobor de îngeri, sub ei scena
raiului, cu tunelul de lumină ce duce spre Eden, iar în partea stângă scene terifiante din
iad. Preotul Babi mi-a mulţumit şi l-a sfinţit. Acest tablou, expus ploilor şi razelor solare,
s-a degradat însă repede şi a trebuit să-l dau jos. Părintele m-a rugat să-l înlocuiesc cu
o Sf. Icoană a Mântuitorului. Aceasta am lucrat-o în America, în aprilie 2000, pe o pânză
foarte scumpă, cauciucată, dar preotul nu a mai apucat să o vadă, fiindcă s-a îmbolnăvit
grav şi nu după mult timp a decedat. Trebuia, aşadar, să-i împlinesc dorinţa acestui
preot respectat de comunitate şi de aceea, în vara aceluiaşi an, am pictat şi aplicat Sf.
Icoană cu Mântuitorul pe frontonul capelei, având titlul grecesc IISUS PANTOCRATOR
(Iisus Atoatecreator), înfăţişându-L pe Mântuitorul nostru cu braţele rănite întinse ca să
ne binecuvânteze. Vestmintele Mântuitorului sunt tricolore: roşu, galben, albastru.
Fondul este un cer plin de stele luminoase. În mâna-I dreaptă Iisus ţine Soarele, în
stânga Luna. Sub mâna dreaptă se află Sfânta Fecioară Maria cu mâinile îmbinate
pentru rugăciune, privindu-Şi Fiul cu ochii în lacrimi. (V. poza) Sub mâna stângă a
Mântuitorului am pictat un om păcătos, căci Iisus pentru păcătoşi S-a jertfit, iar dacă
vreunul a spus că acest chip seamănă cu mine - foarte bine (măcar de-ar fi aşa!).
Predominant însă este tabloul central. Am ţinut foarte mult să pictez un Iisus frumos, cu
ochii albaştri cum spun toţi vizionarii care L-au văzut.
În octombrie-decembrie 2000, am pictat în America un alt tablou religios, dacă
vreţi o icoană simbolică, aplicată şi ea pe capelă, în care personajul central este Sf.
Fecioară Maria cu Pruncul în braţe, încadrată de doi îngeri mai mari, doi mai mici şi alţi
patru îngeraşi pe norii din colţul stâng, sus, care ţin o eşarfă scrisă în latină: Sfântă
Maria, roagă-te pentru România! Şi este, cu adevărat, nevoie să se roage pentru ţara
noastră, a cărei hartă (cu România Mare, cum era odată) are deasupra coroana de
spini, simbolul suferinţelor noastre istorice încă nesfârşite. Peste Munţii Carpaţi, pe hartă
este crucea cu Iisus răstignit. În tablou, sângele Lui se scurge pe harta ţării noastre şi
cine are ochi de văzut înţelege ce simbol adânc este acesta.
Sfânta Precista ţine în mâna stângă Biblia, iar un înger ţine tot în mâna stângă
Noul Testament, scris cu litere ebraice. Tabloul, după cum se vede, este o compoziţie
mai modernă, îmbinând elementele clasice ale picturilor religioase occidentale cu cele
răsăritene, mai puţin pregnante. Acest tablou a fost sfinţit în Biserica ortodoxă Română
“Naşterea Domnului”, din Chicago, de preotul Simion Pavel, în anul 2000.
În nişele din dreapta şi stânga tabloului i-am pictat, în anul 2001, pe Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, în stil neobizantin. Sf. Petru ţine în mâini cheile raiului şi Cartea
Vieţii, iar Sf. Pavel un citat din scrierile lui notate în limba greacă: “Harul Domnului nostru

115
Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi!” Când am lucrat la compoziţia religioasă alegorică, am
mers şi după exemplul marelui Nicolae Grigorescu care, atunci când zugrăvea sfinţii de
la Mânăstirea Zamfira, şi-a ales ca model, tinerii din sat sau chiar membrii familiei lui. Nu
cred că am comis o blasfemie când am urmat acelaşi procedeu clasic, folosit şi cu sute
de ani în urmă de toţi pictorii iconari din Europa.
Între marele tablou de sus şi compoziţia alegorică de jos, în spaţiul liber din jurul
micuţei nişe ovale, am scris, din Luca, 24;36, salutul lui Iisus adresat ucenicilor când le-a
apărut după înviere: PACE VOUĂ ! - folosind un sistem de litere, inventat de mine, cu
fluturaşi metalici mobili care tremură la cea mai mică adiere a vântului, deci litere mobile.
Am considerat necesar ca în spaţiul curb de deasupra icoanei cu Iisus, în spaţiul
de sub icoană şi în cel de deasupra compoziţiei alegorice, să transcriu trei citate
fundamentale din Biblie, nişte versete de aur, cu scopul ca oamenii, ori de câte ori le
privesc, să se familiarizeze cu ele, să li se imprime în minte şi să le memoreze. Nu ştiu
dacă bunele mele intenţii au contribuit cât de cât la educaţia religioasă a localnicilor,
îndeosebi a copiilor, dar de un lucru am fost sigur - şi el mi-a fost confirmat, de câteva
ori şi de mulţi martori: înainte faţada acestei capele de la cimitir părea goală, pustie,
mohorâtă şi nimeni nu se închina când trecea pe lângă ea. După decorarea acesteia cu
picturi religioase şi cu citate din Biblie, multă lume, bătrâni şi tineri, se închină cu evlavie,
când trec prin dreptul ei. Chiar dacă există critici care, pentru un motiv sau altul, nu pot fi
de acord cu munca mea, măcar la acest lucru să se gândească - la faptul evident că
ceva, ceva, în mentalitatea şi-n sufletul unor oameni, s-a schimbat în urma efortului ce l-
am depus în această direcţie... Criticii mei nici nu-şi pot imagina câtă energie trebuie
investită ca să lucrezi asemenea tablouri şi ei nici măcar nu ştiu cu ce eforturi fizice şi
financiare sau cu ce riscuri deosebit de mari poţi trece, din vest în est, de vamele foarte
severe în ultimul timp, din cauza terorismului, şi cât de greu obţii aprobările patrimoniului
american, foarte chiţibuşar atunci când vrei să ieşi cu orice lucrări de artă peste graniţă,
înainte de a te urca cu ele în avioane. Este tare uşor să bârfeşti, să critici şi să jigneşti,
dar mult mai greu să înlocuieşti lucrări ca ale mele - bune, rele, cum or fi - cu lucrările
altuia, mai elevate, care nici nu ar vrea să audă să lucreze ceva gratis în România, mai
ales dacă este şi artist profesionist. Eu nu am pretenţia că sunt artist profesionist şi nu
am cerut niciodată vreun leu sau vreo altă recompensă pentru vreuna din picturile şi
sculpturile mele expuse public, dimpotrivă: le-am lucrat cu tot sufletul, cu dorul faţă de
locurile natale, cu dragostea caldă faţă de oamenii de acolo, faţă de conorăşenii mei şi
poate că am investit sume serioase în realizarea lor, fără să apelez vreodată la sponsori.
Pentru a încheia descrierea acestor icoane, trebuie să specific aici că în colţul
din stânga lor, pe ramele aplicate ale tabloului meu votiv, după cum se vede şi în
reproducerea anexată, sunt scrise nişte explicaţii pe care le transcriu mai jos aşa cum
au fost afişate:

DETALII DESPRE FAŢADA CIMITIRULUI


“ETERNITATEA” DIN SCĂIENI:

“Capela cimitirului “Eternitatea” din oraşul Boldeşti-Scăieni s-a realizat după planurile
marelui arhitect român Toma Socolescu, cel care a proiectat şi clădirea bisericii “Sfinţii Împăraţi

116
Constantin şi Elena” din localitate, catedrala “Sf. Ioan” din Ploieşti, “Halele Centrale” din acelaşi
municipiu şi multe alte construcţii arhitectonice din ţară, renumite prin frumuseţea lor.
Faţada capelei a fost împodobită cu şase lucrări artistice de inspiraţie religioasă (două
din ele dispărute), executate gratuit, de-a lungul anilor, de profesorul Cristian Petru Bălan
(cunoscut de localnici sub numele de Puiu Bălan), din Scăieni, în prezent cetăţean american
domiciliat în Chicago-Glen Ellyn, Statele Unite ale Americii. Între tablouri, pictorul a citat, pe zid
ori pe pânză, câteva versete de aur din Biblie.
Vă prezentăm, pe rând, toate aceste lucrări, în mici detalii:
1. Pe soclul de sus - doar soclul a mai rămas - fusese aşezată sculptura “ÎNGERUL
JUDECAŢII”, înaltă de 1,65 m şi grea de 450 kg, lucrată tot de Cristian Petru Bălan, din caolin
glazurat cu smalţ ceramic alb. Lucrarea, concepută în 1975 la Boldeşti, a fost distrusă de
cutremurul din 4 martie 1977, împreună cu alte sculpturi ale aceluiaşi autor(“Lupoaica romană”,
“Vulturul feroviarilor”, aşezate pe două coloane de10 m înălţime, pe peronul gării Scăieni şi bustul
lui Teodor Diamant). Sculptorul intenţionează să reediteze “Îngerul Judecăţii” dacă autorităţile
locale decid înlăturarea conductei rămasă în prezent fără nici o folosinţă şi care opturează faţada
cimitirului în dauna esteticii acestei localităţi.
2. În nişa ovală de sub curbura acoperişului se află o lucrare pe pânză, pictată în ulei şi
culori acrilice, intitulată “IISUS PANTOCRATOR” (Iisus Atoatecreator, Împăratul lumii), executată
în America în aprilie 2000 şi lipită pe zid. Ea a înlocuit vechea pictură “JUDECATA DE APOI”,
făcută în ţară cu 25 de ani în urmă de acelaşi autor pe o placă de pefele, şi care s-a degradat din
cauza intemperiilor. Sub braţele întinse ale Mântuitorului se află Fecioara Maria şi o figură umană
cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Iisus susţine în mâinile Sale Soarele şi Luna,
simbolizând că, împreună cu Tatăl, este Creatorul Universului.
3. În locul unde era intrarea principală a fost postată “PREABINECUVÂNTATA ŞI
SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, REGINA ROMÂNIEI, CU PRUNCUL IISUS ÎN BRAŢE”, o
compoziţie picturală complexă şi alegorică, executată în America şi lucrată în acrilic şi ulei (oct.-
dec. 2000). Ea are ca figură centrală pe Sfânta Fecioară, Preafericita Mamă a lui Iisus,
înconjurată de îngeri şi îmbrăcată în tricolorul românesc.
AUTORUL A DECIS CĂ ACESTE PICTURI SUNT DEDICATE ANIVERSĂRII A 2000 DE
ANI DE LA NAŞTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, DEDICAŢIE FĂCUTĂ ÎN
NUMELE LOCUITORILOR ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ŞI, DE ASEMENEA, ÎN NUMELE
POPULAŢIEI DIN ÎNTREAGA ROMÂNIE.
Pentru acest motiv, în tabloul de jos, Sf. Fecioară Maria a fost postată pe un soclu,
deasupra hărţii României Întregite, peste care se află o coroană de spini, ca simbol al suferinţelor
neamului nostru în aceşti 2000 de ani. Un îngeraş oferă Madonei trei flori de culoarea tricolorului
naţional. În mijlocul hărţii se află Crucifixul, iar sângele lui Iisus se revarsă peste Munţii Carpaţi,
spre a ne aminti că Mântuitorul S-a jertfit şi pentru noi românii. Mai înainte de a fi aduse în ţară,
aceste picturi au fost expuse în câteva biserici româneşti şi americane din SUA (ortodoxe,
catolice, protestante ori neoprotestante) şi prezentate în câteva programe ale posturilor de
televiziune americane, fiind văzute de milioane de americani şi întrunind aprecierile lor unanime.
De asemenea, ele au fost reproduse în culori de mai multe publicaţii americane şi româneşti,
lăudate şi descrise pe larg pentru simbolistica lor originală. Celelalte icoane sunt:
4. SF. APOSOL PETRU - în nişa din stânga faţadei. (Aceasta s-a furat, dar... a fost
returnată şi relipită, probabil pentru că persoana care luase icoana citise avertizarea de mai jos).
5. SF. APOSTOL PAVEL - în nişa din dreapta faţadei cimitirului. Ca şi icoanele alăturate
lor, picturile cu Sf. Apostoli au fost lucrate în acrilic şi ulei, în America, în aprilie 2001, aduse în
România în vara aceluiaşi an şi lipite, ca şi precedentele, pe zid. Dacă ar fi fost expuse în
interiorul vreunei biserici ori al vreunui muzeu, aceste lucrări pe pânză ar fi durat cca 5-600 de
ani, dată fiind rezistenţa culorilor bazate pe uleiuri extrafine şi polimeri. Expunerea lor în exterior

117
însă, sub bătaia razelor soarelui, a vânturilor, ploilor, zăpezilor, cutremurelor ori din cauza poluării
atmosferice, face ca perenitatea culorilor să fie redusă substanţial, la maximum 15-20 de ani,
existând totuşi posibilitatea reconstituirii lor ulterioare. Fără recondiţionări, picturile de faţă nu pot
fi garantate mai mult.
Avertizăm pe cei ce vor tenta să le profaneze că, fiind tablouri votive, sfinţite de preoţi, cu
jurăminte sacre în faţa lui Dumnezeu, vor fi, fără excepţie, aspru pedepsiţi nu numai de legile
omeneşti, dar în primul rând de cele divine, garantându-le virtualilor răufăcători că, mai rău decât
i-ar urmări cel mai rău blestem, asemenea indivizi nelegiuiţi vor avea cumplit de suferit toată viaţa
lor, atât ei cât şi familiile lor. Fără excepţie, nici un profanator de icoane nu a rămas nepedepsit.
Este un foarte cunoscut şi temut legământ al Bisericilor ortodoxe şi catolice din întreaga lume.
Bine ar fi ca ori de câte ori trecem pe-aici şi vedem versetele de aur biblice, consemnate
între cele două tablouri, să le citim cu evlavie, să încercăm a le memora şi să înălţăm atunci în
gândul nostru o scurtă rugăciune către Dumnezeu, pentru noi, pentru familiile noastre, pentru
prietenii noştri, pentru sufletele celor pe care-i îndrăgim, pentru sfârşirea suferinţelor Ţării noastre
iubite, căci procedând astfel, vom simţi şi mai deplin harul şi măreţia ajutorului ceresc, protecţia
divinităţii.
Iată cele trei versete de aur de pe faţada acestei capele:
1. EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA. CINE CREDE ÎN MINE CHIAR DACĂ AR FI MURIT
VA TRĂI ! ŞI ORICINE TRĂIEŞTE ŞI CREDE ÎN MINE NU VA MURI ÎN VECI! (Ioan, 11,25).
2. VENIŢI LA MINE TOŢI CEI TRUDIŢI ŞI ÎMPOVĂRAŢI, ŞI EU VĂ VOI DA ODIHNĂ!
(Matei, 11,28)
3. ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA, CĂ L-A DAT PE UNICUL SĂU FIU,
CA ORICINE CREDE ÎN EL SĂ NU PIARĂ, CI SĂ AIBĂ VIAŢĂ VEŞNICĂ! (Ioan, 3,16)
Fie ca aceste sfinte icoane să ne aducă îndurarea Preabunului Părinte Ceresc pe care,
dedicându-I-le, Îl rugăm să ne apere de rău localitatea noastră, Boldeşti-Scăieni, şi întreaga
Românie! Fie ca mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu să ne protejeze cu milă şi dărnicie pe toţi -
acum şi pururea şi în vecii vecilor - amin!”

Atâta despre singurele opere de artă afişate public în oraşul Boldeşti-Scăieni.

118
CAPITOLUL VIII.
Tradiţii locale, obiceiuri păstrate din bătrâni
Oraşul Boldeşti-Scăieni se află într-o zonă a ţării noastre cu un bogat patrimoniu
cultural, cu bogate tradiţii etnice şi cu frumoase obiceiuri păstrate din bătrâni. În general,
judeţul Prahova se poate lăuda că a fost binecuvântat cu o paletă bogată şi diversă de
asemenea moşteniri preţioase, mai pregnantă în zonele de deal şi de munte. Desigur,
schimbarea rapidă a nivelului de cultură, accelerat de mass-media modernă,
urbanizarea şi industrializarea rapidă a acestei localităţi, precum şi afluxul continuu de
nou veniţi din alte zone, nu neapărat cu gândul să se stabilească definitiv aici, au
diminuat vizibil tradiţiile locale, dintre care cele mai multe au dispărut pentru totdeauna.
Chiar dacă s-a întâmplat aşa ceva, nu avem dreptul să omitem acele tradiţiile populare
şi să nu le descriem măcar în linii generale cum au fost, mai ales că ecoul unora dintre
ele încă se mai păstrează prin diferite familii.
La un moment dat, numărul băştinaşilor a început a fi depăşit de cel al
“veneticilor”, apăruţi atât din localităţile sudice ale ţării, cât şi din cele nordice, încât
populaţia aceasta nouă nu era deloc unitară, ci se compunea din grupuri de origini
sociale şi etnografice foarte variate din punctul de vedere al obiceiurilor, al deprinderilor
şi al concepţiilor de viaţă, formând un adevărat mozaic în care noii veniţi au fost nevoiţi
să renunţe la obiceiurile din locurile natale şi să adopte altele noi, acceptate de toată
lumea, adică obiceiurile locale. Cu cât oraşele sunt mai noi, cu atât se adoptă obiceiuri
cu un grad mai mare de universalitate. Vom înţelege mai bine toate aceste tradiţii dacă
ne vom referi la principalele momente ale vieţii sociale de pe teritoriul oraşului pe care îl
analizăm. Aş vrea să încep cu descrierea celui mai de neuitat eveniment din viaţa
oamenilor, care este căsătoria...
În trecut, ca şi astăzi, prilejul de întâlnire al tinerilor erau horele, balurile, nunţile,
slujbele religioase. Atât la Boldeşti cât şi la Scăieni, cu satele aferente ambelor foste
comune, horele şi balurile aveau loc aproape săptămânal. Pe vremea când erau
cârciumi, horele se ţineau ziua în bătătura lor ori în salonul cârciumii, începând de pe la
prânz până la lăsarea amurgului, de obicei sâmbăta sau duminicile după amiaza.
Lăutarii cântau: brâul, breaza, sârba, ardeleanca, jianul, polca şi, începând de la finele
sec. al XIX-lea - valsuri şi tangouri. La mijlocul şi sfârşitul secolului al XX-lea apar
dansurile occidentale, în deficitul celor populare. Dar la hore şi sârbe, flăcăii - uneori şi
fetele - chiuiau, strigau comenzi şi ţâpurituri, unele cu conţinut ironic. În restul
săptămânii, petrecerile continuau la claca de porumb, după culesul viilor etc. Acolo tinerii
se cunoşteau şi dacă se plăceau, relaţiile lor se extindeau şi la relaţiile dintre cele două
familii, la părinţii tinerilor. Dacă se decideau pentru unirea vieţilor, tinerii cereau
consimţământul părinţilor şi numai după aprobarea lor hotărârea se definitiva. Fetele se
supuneau cel mai mult deciziei parentale. Când părinţii erau de acord, începea perioada
de logodnă. Ceremonia logodnei avea loc cu o masă de petrecere la una din casele
tinerilor şi la ceremonie participau mai multe rubedenii şi prieteni. Cu această ocazie, se
alegeau naşii, se schimbau inelele, se întocmea foaia de zestre şi se stabilea nunta
(cam la 2-4 săptămâni viitoare). În trecut, foaia de zestre era semnată de ambele familii
şi uneori legiferată şi la tribunal.

119
Căsătoria civilă era următorul pas şi se oficia la primărie, cu participarea tinerilor,
a părinţilor acestora, a rudelor şi prietenilor. Cu o zi-două înaintea nunţii, tatăl sau fratele
ginerelui mergea pe la casele oamenilor cu plosca sau sticla de vin făcând invitaţii
verbale pentru nuntă, iar viitoarea mireasă împărţea bomboane în acelaşi scop pe la
prietenele ei. Mai târziu, acest tip arhaic de invitaţii au fost înlocuit de invitaţiile tipărite.
Petrecerea nunţii, de obicei, ţinea de sâmbătă până marţea, dar partea cea mai solemnă
era cununia religioasă de la biserică unde preotul le citea din Biblie, le punea verighetele
şi pirostriile de încununare, după care urma “Isaia dănţuieşte”, dansul ortodox ritual, cu
opriri, păstrat de la evrei, în care se prindeau de mână mirii, preotul, naşii, împreună cu
părinţii copiilor. În porţile tinerilor se prindeau brazi, lăsaţi acolo mai multe zile. Tot cu
bradul în frunte, având o batistă şi poleială în vârf, începea convoiul nuntaşilor care
mergeau pe stradă chiuind cu lăutarii după ei. La salon, după miri, urmau domnişoarele
şi cavalerii de onoare. Unul din flăcăii de onoare purta bradul cu care începea dansul
“nuneasca”. La nuntă toată lumea se prindea în horă, în mijlocul căreia se învârteau
multe perechi de nuntaşi. Dansul “Periniţa”, cu sărutări pe obraji (rareori pe gură), era
atrăgător, tipic românesc şi de nelipsit... Spre dimineaţă, până la dezbrăcatul miresei,
aceasta arunca peste cap buchetul de flori - obiceiul acesta văd că există şi în America -
şi fata care îl prindea prima se zice că va fi următoarea mireasă (aici trebuie să vă spun
că, aflat ca invitat la o nuntă cu asemenea obiceiuri, buchetul aruncat de mireasă zbura
drept spre mine şi era gata să-mi pice mie în cap, obligându-mă să-l prind din zbor şi să-
l arunc înapoi miresei...) Înainte vreme ospăţul de nuntă era mai sărac decât astăzi -
varză, gulie, carne de oaie, ţuică vin - rareori sarmale, iar darul de nuntă - cratiţe, oale,
bani - se striga în gura mare de unul din lăutari. În asemenea situaţii, aceia care dăruiau
puţin se simţeau umiliţi de cei care se umflau în pene că au oferit cel mai mult. Astăzi
mesele de nuntă sunt foarte săţioase, diverse, cu nelipsitele sarmale, fripturi, cu tortul
miresei şi, spre ziuă, cu faimoasa ciorba de potroace. Momentul ofertei darului, cu
strigături, ca la reclame, începuse să devină jenant. De aceea, în zilele noastre, la
Boldeşti-Scăieni, rareori se mai strigă darul de nuntă, fiindcă, în general, plicul cu bani,
la fel ca în America, este înmânat discret mirelui, miresei sau persoanei apropiate lor
care adună darurile. Este, desigur, un gest mai civilizat.
Naşterea pruncilor era şi ea un eveniment deosebit de important al ambelor
familii, fără să se facă discriminări între întâiul născut şi ultimul. Fiecare localitate -
Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu - avea moaşa sau moaşele ei. În aceste localităţi,
moaşele îngrijeau femeile gravide şi gospodăria lor înainte de naştere şi câteva zile din
perioada de lăuzie a tinerelor mămici, principala atenţie acordându-i-se noului născut.
Astăzi nimeni nu le mai caută, fiindcă gravidele merg la maternitate unde naşterile sunt
supravegheate de medicii obstetricieni şi de asistentele lor (cărora, prin tradiţie, li se
spune, uneori, moaşe, deşi moaşele erau foarte empirice şi fără studii comparabile cu
cele ale asistentelor de la maternitate). În aria aceasta de judeţ nu a existat niciodată
credinţa că la noul născut apar ursitoarele care, pasămite, vin să menească viitorul
copilului...
Botezul era un alt prilej de mare sărbătorire în familie, căci la botez sunt chemaţi
numeroşi invitaţi pentru o petrecerea de bucurie organizată în acest scop. De obicei,
naşii de nuntă deveneau şi naşii de botez, însă astăzi nu se mai respectă neapărat

120
această obligaţie. Înainte vreme, naşii aveau datoria să le facă educaţia religioasă a
finilor lor până la maturitate, când minorii, deveniţi majori, înţelegeau semnificaţia
botezului. Copiii aparţinând cultelor neoprotestante nu au naşi, pentru că aceste
confesiuni religioase consideră că botezul trebuie făcut numai la vârsta maturităţii, cum
S-a botezat şi Iisus, când tinerii vin ei singuri să ceară botezul, deoarece nou născuţii
nici nu ştiu că sunt botezaţi iar naşii copiilor mici nu fac nicicum o educaţie religioasă
finului lor, fiindcă ei înşişi, în majoritatea cazurilor, nu au o educaţie teologică. Naşul,
într-adevăr, în secolele trecute, avea acest rol de iniţiator al vieţii creştine şi, în plus,
avea un mare rol şi în alegerea numelui noului născut, păstrând, printre altele, dreptul
să-i pună pruncului numele ce-l poartă el sau soţia lui, propunere discutată înainte cu
părinţii noului născut, iar pentru a-i împăca pe toţi, copilul primea câte două-trei nume: al
naşului, al părinţilor, al vreunui prieten cu nume frumos. În acest oraş, în trecut,
predominante, la băieţi, erau numele Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Petre, Dumitru
şi Vasile, iar la fete Maria, Ioana, Constanţa, Georgeta, Elisabeta, Nicoleta şi derivatele
(apocoristicele) lor. Astăzi predomină numele Alexandru (Alex), Andrei, Cristian, Eduard
etc. - respectiv Alexandra, Andreea, Alina, Daniela, Cristina, Monica, Melania ş.a., cu
seria derivatelor diminutive, ca să nu mai vorbim de moda importării numelor după eroii
din filmele americane sau după denumirile unor actori şi cântăreţi celebri: Mannix, Elvis,
Madonna ş.a. (iar la ţigani: Mercedes, Dolărel, Diamanta etc.). Există încă înrădăcinată
credinţa că numele dat copilului ascunde o forţă magică şi determinantă a norocului în
restul vieţii lui. Mai nou, s-a extins moda ca prunculeţul să aibă mai mulţi naşi (doi-trei!),
bine aleşi şi, dacă se poate, oameni cât mai bogaţi şi mai influenţi în societate. La doi,
trei ani copilului i se taie moţul, oferind iarăşi ocazia de o nouă petrecere în familie,
obicei care a început să dispară în familiile de intelectuali cu pretenţie.
Înmormântarea. Este evenimentul cel mai trist din viaţa oricărei familii de români.
Dacă în occident plânsul la mort este făcut în surdină, fără tragice exteriorizări, iar uneori
fără îmbrăcăminte cernită, în România, deci şi în oraşul nostru, moartea unei fiinţe dragi
este percepută ca o tragedie supremă, cei rămaşi în urmă neputându-se abţine să nu-şi
strige durerea până la ceruri, în gura mare, cu lungi vaiete şi sfâşietoare cuvinte rostite
cu voce tare printre lacrimi fierbinţi. Cu cât fiinţa era mai tânăra, mai frumoasă, sau cu
cât moartea a survenit mai surprinzătoare, în urma vreunei tragedii fulgerătoare, cu atât
jalea expandată sonor este mai mare, mai cutremurătoare şi mai nesfârşită. Prin aceste
părţi nu au existat bocitoare plătite care se prefac că plâng. Doliul însă se poartă mult
timp.
Biserica are obligaţia să anunţe comunităţii dispariţia unei persoane prin dangăte
rare, sacadate, de clopot, fără ca familia decedatului să plătească această obligaţie.
Totuşi, s-au semnalat unele cazuri când vreun preot local nu a permis să se tragă
clopotul pentru vreo persoană decedată, pentru motivul că mortul sau familia lui nu şi-a
achitat taxele la biserică; după achitarea taxei, clopotul se auzea imediat sunând. (Aici,
în America, bisericile ortodoxe sau catolice nu mai au voie să tragă deloc clopotele, nici
pentru sărbători, nici pentru morţi, fiindcă aşa au cerut comunităţile evreilor, ale
musulmanilor, ale budiştilor sau ale altor confesiuni care, vezi Doamne, se simţeau...
ofensate de dangătul clopotelor creştine! Sperăm să nu se importe şi în România legi
din acestea, sub pretextul că... aşa este “corect din punct de vedere politic”, cum deja

121
cer acum unii români care, de dragul “corectitudinii politice”, insistă să se scoată şi
icoanele din şcoli.)
Imediat după ce se constata decesul, cineva străin de familie trebuie să scalde
mortul, cât este moale, cu apă caldă şi săpun (apa aceea era aruncată după casă), apoi
îl îmbracă cu veşmintele cele mai bune şi îl aşează, cu mâinile încrucişate pe piept, pe o
masă ori direct în cosciugul pregătit cu pânze albe, cu capul spre răsărit, aşezat pe o
pernă. Se aprind în jur câteva lumânări. Există obiceiul să se lege mortul sub bărbie cu o
faşă spre a nu rămâne cu gura deschisă, după care îi închide ochii, punându-i câteva
monede pe pleoape şi le lasă aşa mai mult de o oră. În Boldeşti-Scăieni există femei
specializate în asemenea operaţii pe care acestea le fac în urma unei plăţi oarecare. Tot
ele bărbieresc mortul, dacă este bărbat, sau piaptănă persoana, aranjându-i părul, dacă
este femeie, iar dacă este fată tânără, o îmbracă în mireasă, dacă este flăcău, în ginere.
Foarfeca, pieptenul şi briciul folosite erau puse în cosciug şi rămâneau acolo definitiv.
Între anii 1920-1930, bărbaţii morţi în localitatea aceasta - cu excepţia tinerilor şi copiilor
- erau îngropaţi cu aşa numita “căciulă de mort”, obicei dispărut (uneori căciula este
înlocuită cu o pălărie, şapcă sau bască, iar femeilor li se pune o basma). În cosciug li se
mai pune, deseori flori frumoase, o icoană, 5-6 covrigi şi bani, pentru... plata celor “9
vămi” prin care trece sufletul spre rai. Mortul este ţinut trei zile, nopţile făcându-se
priveghi în jurul lui, asistat de rude, vecini sau prieteni. Ora înmormântării era 14-15,
astăzi devansată spre orele 12-13, când, la casa decedatului, sosesc preotul cu
dascălul, cu omul care duce steagul bisericii şi cu cel care duce crucea. Atunci încep
funeraliile propriu-zise. Preotul face slujba citind “stâlpii”, iar când slujba s-a terminat,
mortul este scos din casă cu picioarele înainte, moment în care se sparge oala cu care
s-a turnat apa folosită la scăldat. Dacă era vas metalic, atunci se sparge un pahar sau o
cană de faianţă. Până la biserică, ordinea cortegiului funerar la Boldeşti-Scăieni este
următoarea: în frunte - steagul bisericii, apoi crucea cu numele decedatului/decedatei
scris pe ea, sfeşnicul cu lumânări arzând, purtătorii de coroane, femeile cu coşul în care
se află coliva şi colacii, preotul şi dascălul, cosciugul transportat “pe pat”, în căruţa cu
boi sau cai, (uneori cu dricul iar astăzi cu vreo maşină de la vreo întreprindere), iar în
urma lor coloana lungă formată din rude, prieteni şi oameni din localitate. La răspântii
preotul se opreşte, cădelniţează şi recită versete pentru pomenirea mortului, în timp ce o
rudă aruncă pe margine bani sau bomboane învelite în poleială. Copiii şi săracii le caută.
Groapa se sapă în ziua înmormântării. Dacă cu ani înainte a fost înmormântat altcineva,
i se scot osemintele acelui decedat spre a fi puse într-un sac alb ce va fi stropit cu vin
sfinţit şi pus apoi la capul cosciugului. Mortul este totdeauna îngropat cu faţa spre
răsărit, iar crucea este pusă spre apus, deci la capul mortului. După ce cosciugul a fost
lăsat pe fundul gropii, preotul aruncă cu sapa sau cu lopata primii bulgări de pământ şi
rosteşte: “Se pecetluieşte acest mormânt până la a doua venire a Mântuitorului Iisus
Hristos!” (când, potrivit religiei ortodoxe, catolice, protestante şi unele religii
neoprotestante, toţi morţii vor învia). După aceea, participanţii la funeralii merg la casa
mortului unde are loc un mare parastas şi unde se fac danii pentru cei săraci care
mulţumesc totdeauna numai în limba slavonă: “Bog da prosti!
(Bogdaproste)”=Dumnezeu să-ţi dea milă!”... Salutul în casa mortului şi la parastas nu
mai este “bună ziua” sau “bună seara”, ci “Dumnezeu să-l/s-o ierte!” (Neoprotestanţii nu

122
folosesc acest salut, deoarece ei spun că Dumnezeu nu-l mai iartă pe mort, după ce a
murit, ci îl iartă numai în funcţie de credinţa şi faptele lui săvârşite atunci când era viu.)
Doliul durează şase săptămâni, timp în care nu se fac nunţi în familie, bărbaţii nu
se bărbieresc nouă zile, uneori cu extindere până la 40 de zile. După înmormântare
urmează un serial de pomeni comemorative: de 9 zile, de trei săptămâni, de şase
săptămâni, de trei, şase, nouă ani, cronologie care este respectată cu stricteţe la
Boldeşti-Scăieni, cu excepţia protestanţilor şi neoprotestanţilor care nu fac parastase şi
pomeni, afirmând că rugăciunile celor vii pentru cei decedaţi nu sunt ascultate de
Dumnezeu, Creatorul luând în considerare numai zestrea morală a vieţii oamenilor, doar
pe perioada cât aceştia au trăit o adevărată viaţă creştină. Altfel spus - cu ce credinţă şi
valori morale au adunat în sufletul lor, cu acelea pleacă să se înfăţişeze la înalta
Judecată a lui Hristos. Rugăciunile celor vii nu-i mai pot ajuta cu nimic pe cei plecaţi
dintre noi şi de aceea, ele fiind zadarnice, neoprotestanţii nici nu le mai fac. În schimb,
ortodocşii şi catolicii aduc argumente că Dumnezeu poate ierta oamenii şi după ce au
murit, fiindcă înaintea Lui nu există diferenţă între vii şi morţi, sufletul fiind viu şi etern.
Deci, rugăciunile pentru morţi trebuie făcute.
Pe vremea când, la schela Boldeşti, exista fanfara condusă de prof. Ion Cucu
Bănăţeanu, la unele funeralii, ea însoţea cortegiul mortuar cântând “Marşul funebru” de
Fryderyk (Frederic) Chopin (1810-1849).

SĂRBĂTORILE DE PESTE AN

Dacă am putea să dăm timpul înapoi cu nişte decenii şi să urmărim ca într-un


film cum respectau bătrânii noştri, din actualul oraş, sărbătorile de peste an, am rămâne,
cred, uimiţi şi încântaţi de frumuseţea lor. Astăzi numărul acestora nu a dispărut de tot,
dar s-a împuţinat considerabil. În acelaşi timp, conţinutul lor s-a superficializat, s-a diluat
şi simplificat, iar în ultimii ani, în afară de mersul cu pluguşorul, celelalte se practică din
ce în ce mai rar şi se observă că nici nu sunt încurajate de cineva priceput spre a fi
revitalizate. Dimpotrivă, cunosc un cadru didactic din oraş care se opunea cu vehemenţă
şi-i certa pe elevii care mergeau cu steaua, cu colindele sau cu moş ajunul... Aşa stând
lucrurile, la fel cum s-a întâmplat în multe ţări din occident, probabil că ele vor dispărea
de tot, dacă nu vor exista condiţii să fie continuate. Vechile sărbători agrare, practicate
primăvara, vara sau toamna, deja au dispărut. Până acum 55-60 de ani se mai practica
aşa numita Joia furnicilor, în săptămâna brânzei, dinainte de postul Paştelui, când cei
din casă mâncau brânza pe gunoi ca să nu vină furnicile în casă. Este greu să înţelegem
altă semnificaţie subsidiară a ei şi, la drept vorbind, nici nu avem de ce să regretăm că
pier fără urme asemenea obiceiuri păgâne ca Joia furnicilor... Un alt obicei profan, care
era însă estival, se numea “Paparudele”, practicat de ţigănci tinere, semidezbrăcate,
acoperite doar cu frunze de bozii, care, în vreme de secetă, dansau în bătăturile
oamenilor, se învârteau şi băteau din palme invocând ploile, cântând şi strigând:
“Paparudă-rudă/ Vino de ne udă/ Cu găleata plină/ Ploile să vină,/ Daţi cu apă rece/
Ploile să-nece!”. Atunci gospodarii râdeau şi aruncau pe ele cofiţe cu apă făcându-le
ciuciulete, după care le ofereau bani. Şi obiceiul “Paparudelor” a dispărut, împreună cu

123
un alt obicei profan, de iarnă, numit “Brezaia”, unde existau două personaje comice
Moşul şi Brezaia. Fără să am vreo confirmare sigură, am auzit că, prin zona noastră ar fi
existat şi o sărbătoare, de origine slavă, a îndrăgostiţilor (în ziua de 3 martie/24
februarie), cu nume slavon “glavovreatenie”, dar românii o pronunţau greşit românizând-
o în “dragobete”, nume nu prea frumos, pe care unii, forţând lucrurile, ar vrea acum să o
extindă şi să o facă românească. Ei bine, nu este românească, ci evident slavonă. Cu
adevărat românească este doar “mărţişorul” - 1 martie. De fapt, mai mare priză la tineri,
în comparaţie cu dragobetele, văd că are sărbătoarea anglo-americană a îndrăgostiţilor,
“Ziua Sfântului Valentin” (Valentine’ Day), care a prins deja rădăcini extensibile în
România. Poate va rămâne, poate nu. Viitorul va decide.
Putere mai mare de rezistenţă au avut, desigur, tradiţiile legate de sărbătorile
religioase şi cele din preajma Anului Nou. Ele sunt străvechi, sunt frumoase, adânc
consolidate în conştiinţa naţională şi continuă să aibă o mare valoare moral-creştină şi,
totodată, o deosebită valoare artistică, dacă ne gândim numai la exemplul corului
“Madrigal”, apreciat în toată lumea, pentru prezentarea unor colinde populare româneşti
prelucrate şi devenite comori naţionale şi perle ale muzicii universale, cu care ne
mândrim pretutindeni. Colindele religioase româneşti au constituit o inepuizabilă sursă
de inspiraţie nu numai pentru poeţi ca Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri sau George
Coşbuc, dar şi pentru compozitori de muzică corală ca Ioan D. Chirescu, D. G. Kiriac,
Gh. Cucu, Paul Constantinescu, C-tin Brăiloiu, Timotei Popovici, Ion Vidu ş.a.
Până prin 1916, prin Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu, se strângeau băieţi cu
armata făcută şi o luau de la un capăt la altul al satului cu “Bună dimineaţa”, atât flăcăii,
băieţii mai mari, cât şi copiii mai mici. Mergeau de la ora 6 până la 9 dimineţa, apoi
seara, de pe la orele 16 la 17, când li se alăturau şi fete de 16-17 ani. Se formau cete
mari de colindători şi erau primiţi cu mare bucurie, mai ales dacă era toată lumea acasă.
Ei ziceau doar atâta: Bună dimineaţa la Moş Ajun! - şi primeau în schimb de la oameni
mere, covrigi, biscuiţi, colaci, turte, nuci sau bani. Toţi aveau traiste făcute din şervete
agăţate după gât, în care îşi puneau darurile primite. În ultima vreme, cu acest colind
merg doar copiii mai mici, seara, fete şi băieţi, organizaţi pe mici cete, repartizate pe
străzi şi cartiere care cântă: “Bună dimineaţa la Moş Ajun!/ Am venit şi noi o dată./ La un
an, cu sănătate,/ Şi la anu-o să venim,/ Sănătoşi să vă găsim...” Este o tradiţie infinit mai
frumoasă decât colindele americane cu “Halloween”-ul (13 oct.), când copiii vecinilor mei
se îmbracă în strigoi, în schelete de morţi, în diavoli, Dracula, lilieci negri etc. şi încep să
colinde din casă în casă rostind doar trei cuvinte: “Treat or trick!” = Ne trataţi sau vă
speriem! - după care primesc dulciuri.
Cu “Steaua” se colinda prin localitate timp de trei săptămâni: de la Sfântul
Nicolae până la Crăciun. Mergeau numai băieţii mai mari. Steaua, susţinută de o coadă,
avea cinci-şase colţuri, făcute din carton acoperit cu poleială. Razele stelei erau fixate
pe o sită plasată în centru iar pe sită se lipea o iconiţă cu scena Nativităţii. Colţurile erau
unite între ele cu un rând sau două de sârme cu fluturaşi de poleială sau hârtie
creponată de diferite culori. Nu odată se întâmplau conflicte între colindătorii “stelişti”,
când copiii veniţi din altă parte a satului, purtând bâte să se apere de câini, intrau să
colinde pe străzile colindătorilor din cartierul lor. Aceştia îi somau pe intruşi: “Închină
steaua!” ceea ce însemna: cedaţi-ne terenul şi plecaţi pe străzile voastre (aceasta

124
deoarece gazdele refuzau să primească trei-patru şiruri de colindători, la rând). Dacă
ceata adversă nu voia, se luau la bătaie şi le rupeau steaua, iar dacă intruşii erau mai
mulţi, mai mari şi mai puternici, atunci aceştia refuzau să se predea şi răspundeau
imediat cu violenţă distrugându-le steaua. De aici se ajungeau la procese între părinţii
copiilor implicaţi în dispută, dracul băgându-şi coada şi dând altă turnură unei frumoase
tradiţii creştine. Prin anii 1944-45, la Scăieni, un asemenea conflict luase o aşa mare
amploare încât s-a transformat într-un război în miniatură între “suseni” şi “joseni”,
conflict prelungit până spre vară, când scăienarii de pe deal, bine organizaţi de un băiat
Ruli Sorescu, în urma unei bătălii cu pietre, reuşise să ia câţiva prizonieri dintre cei din
vale (joseni) şi să-i închidă într-o mică peşteră artificială din vălceaua aflată în spatele
casei lui Sorescu şi nu i-a eliberat până ceilalţi nu au eliberat pe un prizonier de-al lor.
Acestea nu erau “ganguri” de tip occidental, dar ar fi devenit un fel de ganguri dacă nu
interveneau autorităţile să-i potolească.
Un an, doi mai târziu, eu, împreună cu alţi copii (Popescu Emil, Beregoi Ion, Dinu
Constantin şi Costache Vasile ş.a.) am făcut o mică echipă de teatru, ne-am îmbrăcat în
costume speciale şi, cu steaua în frunte, am pornit să colindăm cu “Irozii” prin Scăieni,
fiecare având cunoscutele roluri de teatru popular: Irod împărat, Gaşpar, Baltazar,
Melhior (cei trei crai de la Răsărit) ori Moşul, Pruncul. Cu “Irozii” noştri noi am avut atunci
mari succese pe la casele oamenilor, unde interpretam această mică scenetă pseudo-
biblică în versuri, după care cântam “Steaua sus răsare” urmată de fragmente din alte
colinde şi eram chiar aplaudaţi, bine răsplătiţi şi întrebaţi ai cui suntem...
Până în anii ‘40, cu “Sorcova” mergeau copiii cei mai mici, de la Crăciun până la
Sfântul Vasile, îndeosebi în seara de revelion şi a doua zi dimineaţa, de 1 ianuarie.
Deseori prichindeii erau însoţiţi de părinţi. Tot în ajunul Crăciunului se mergea cu
“Cântecele”, (copiii întrebau: “Primiţi cu cânticili?”) şi când erau acceptaţi, ei prezentau
derivate de colinde: “Nouă azi ne-a răsărit”, “Florile mărului”, “Astă seară-i seară mare”
ş.a. “Cântecele” se terminau invariabil cu: “Dragă domnişoară,/ Ieşi puţin afară;/ Dă-ne
un covrig,/ Că murim de frig!/ Ori eşti ocupată/ Ori eşti supărată/ De nu vrei să ieşi,/ Să
ne mulţumeşti!/ La anul şi la mulţi ani!...”
În dimineaţa Anului Nou se mergea cu “Grâuşorul” (când colindătorii, purtând în
mâini farfurioare cu grâu încolţit, aruncau cu boabe pe prispa gospodarilor, menind a
recolte bune: “Grâu de toamnă, grâu de vară/ Deie Domnul să răsară!”) sau când ţiganii
mergeau cu “Vasilică” (a nu se confunda cu “Vasilca”!), ţinând în braţe primii miei
născuţi, pe care, după ce puneai bani, îi mângâiai să-ţi aducă noroc...
Pe când era prof. Tănase Bălan director, la şcoala din Scăieni, el a organizat,
câţiva ani la rând, până s-au împiciorogănat comuniştii la putere, colinde şcolare cu
elevii şcolii Scăieni, care mergeau cu toţii să colinde gratuit, prin toată comuna,
străbătută de grupuri mari de copii, veniţi din partea şcolii.
Prin anii ‘40 s-au abandonat colindele cu “Vasilca” (în care se specializaseră
doar ţiganii ce purtau pe-o tavă un cap de porc) şi “Iordănitorii” (practicat de Sf. Ion, de
grupuri de 20-30 de flăcăi la un loc, dintre care unul purta frigarea şi altul căldăruşa de la
biserică, primind carne, cârnaţi pentru frigare şi bani).
Cel mai spectaculos din toate tradiţiile sfârşitului de an şi ale debutului în noul an
era, desigur, “Pluguşorul”, a cărei vechime este cam egală cu cea a poporului român,

125
începuturile trebuind căutate în sărbătorile agrare ale romanilor, poate şi ale dacilor. În
oraşul nostru acest obicei avea două variante: “Pluguşorul mic”, la care participau doar
2-3 băieţi (un urător cu clopoţelul în mână şi 1-2 băieţi care pocneau cu biciul); a doua
variantă fiind “Plugul mare”, la care participau un grup mare de flăcăi, cu buhaiul, cu
bicele şi cu zurgălăi, având un brad montat pe un plug tras de cai sau boi. Rareori se
mai vedea prin Boldeşti, Scăieni, Balaca sau Seciu urători cu “Plugul mare”, pentru
motivul că nu prea mai existau animale de tracţiune, dar veneau urători cu plugul tras de
cai din comunele vecine şi erau bine primiţi.
Văzând cât de impresionant este “Plugul mare”, pe vremea cât eram profesor la
Scăieni, m-am gândit să organizez şi eu cel mai mare pluguşor din câte au fost vreodată
pe-acolo. Şi l-am realizat! Am pregătit o clasă întreagă pentru acest spectacol,
îmbrăcându-ne absolut toţi în frumoase costume naţionale, am făcut rost de o pereche
de boi mari şi frumoşi, de la C.A.P. Scăieni, şi de un plug nou cu brad împodobit cu
ghirlande. Apoi am pornit pe străzi, cu alai mare, cu toţii împreuna, fete şi băieţi, înarmaţi
cu zeci de zurgălăi, cu multe talăngi şi cu mulţi mânuitori de bice pocnitoare cu pleasnă
de borangic în vârf. Mai aveam şi două buhaiuri urlătoare, improvizate din putini mari.
Aceasta era în ajunul Anului Nou 1973, într-o zi geroasă şi fără zăpadă, când am umplut
străzile de pocnete ca de pistoale şi de hăulituri, peste care, la fel de puternic, suna
prelung tulnicul meu pe care-l adusesem din Ţara Moţilor, din comuna lui Avram Iancu.
Lumea se mira, toţi făceau ochii mari, fiindcă nu mai văzuse nimeni pe aceste plaiuri un
aşa pitoresc tămbălău. (Vezi pozele anexate). Urările nu se spuneau de unul singur, ci
de un cor întreg, ca în dramele antice greceşti... Pe toţi oamenii am reuşit atunci să-i
scoatem afară din case, pe prispe, pe la porţi, iar cei care ne primeau, vrând-nevrând,
se simţeau obligaţi să ne dea bani mai mulţi ca de obicei, fiindcă - de! - şi noi eram
foarte mulţi... Şi, în plus, eram un pluguşor “oficial”. Eram pluguşorul şcolii! Nimeni nu
ne-a ignorat... Acela a fost, de fapt, şi ultimul mare pluguşor din istoria oraşului nostru şi
din seria “Plugului mare”, tras de boi, căci de atunci până astăzi nici că s-a mai văzut
aşa ceva, dar nici alţi boi cu patru picioare nu mai existau în toată localitatea. Şi,
Doamne, ce boi frumoşi şi blânzi mai erau aceia, trăgând plugul în pas solemn, amândoi
fiind parcă rupţi din picturile lui N. Grigorescu, mai ales că noi le împodobisem jugul cu
flori roşii de hârtie şi cu cetine de brad, le făcuserăm copitele cu cremă şi le vopsiserăm
coarnele cu lac, poleindu-le la vârf cu poleială aurie!... Când pluguşorul nostru s-a
terminat, mulţi copii, înainte de a merge acasă, şi-au luat pe rând rămas bun de la
bouleţi, mângâindu-i cu drag, sărutându-i pe ochi, lăcrimând şi îmbrăţişându-le gâtul ros
de jug - un gest suprem de mulţumire şi de adio, deoarece cu toţii ştiam că aceste
animale bătrâne şi nevinovate, care munciseră ani mulţi trăgând poveri grele, erau
programate să fie tăiate în ziua de 3 ianuarie, la abatorul din Ploieşti, unde aceşti boi
cuminţi fuseseră deja vânduţi. Cred că măcelarii şi parlagiii de la abator nu mai văzuseră
în viaţa lor boi aduşi la tăiere cu cornele poleite în culori de aur şi cu copitele date cu
cremă...
Tot din seria obiceiurilor locale fac parte şi respectarea sărbătorilor religioase
mari, care au fost puternic reînvigorate astăzi, după o jumătate de secol de ateism
furibund, ce impusese după sine oprelişti religioase severe. Acum putem vorbi liber
despre obiceiurile de la aceste sărbători creştine mari: Paştile, Crăciunul, Sfânta Marie,

126
Sfântul Gheorge, Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile, Anul Nou, Sfântul Ioan. După
Revoluţie, toată lumea le respectă parcă şi mai mult, îndeosebi cei ce-şi sărbătoresc
patronimul şi nu mai puţin femeile evlavioase şi bătrânii. De Paşti, fiecare vrea să aibă
pe masă un miel făcut la cuptor, un cozonac umplut cu nucă şi un pahar de vin. În toate
familiile se înroşesc ouă. Unii ştiu şi acum să le încondeize cu frumoase linii geometrice.
La Scăieni, de Sfintele Paşti, era nea Istrate care venea cu dulapul cu policioare
pe care în unii ani îl instala şi prin Boldeşti. Copiii plăteau cu un ou patru ture, dacă nu
aveau bani. Seara, sătenii mai cu dare de mână mergeau la cârciuma lui Niculescu din
Scăieni, să asculte tarafe de muzică populară. Cârciumi similare erau atât la Boldeşti cât
şi la Balaca. Vinerea după Paşti, de Izvorul Tămăduirii, oamenii din localitate, luau cu ei
ouă roşii, brânză şi cozonaci şi plecau la Mânăstirea Ghighiu unde se rugau şi luau apă
sfinţită.
Obiceiul era (şi se mai respectă) ca înainte de Paşti şi de Crăciun să se lase sec.
Prin 1900-1910 străchinile de pământ în care se mânca “de dulce”, căci avusese în ele
carne şi grăsime, se spălau bine cu apă caldă şi leşie şi erau urcate pe toată perioada
postului în pod. La acelaşi regim de purificare şi odihnă erau supuse şi lingurile de lemn.
Din pod se coborau altele nefolosite - tacâmurile cele cuvioase şi curate, tacâmuri de
post - care erau folosit numai pe întreaga perioadă a postului. Dacă rămânea mâncare
de dulce în surplus, ce nu putea fi consumată, ea era dată la câini şi la porci. Existau
mai multe posturi peste an şi majoritatea locuitorilor le respectau cu sfinţenie, obicei care
a renăscut în ultimii ani: postul Sfintei Marii, care dura două săptămâni; Postul Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel - o săptămână; postul Crăciunului - şase săptămâni; postul
Paştelui - şapte săptămâni. “Câşlegile”, lungi de şase-şapte săptămâni, nu dădeau
numai prilejul consumării porcului afumat din podul casei, unde căpăta culoarea de
rugină şi gust deosebit, dar şi libertatea pentru celebrarea nunţilor şi a botezurilor. În
calendarul posturilor, erau şi câteva zile permisive (de harţi), cu dezlegare la peşte, de
exemplu. Aşa numita “Săptămână a brânzei” constituia un antrenament pentru postul cel
mare, respectat în cel puţin prima şi ultima săptămână din cele şapte, pe care unii
bătrâni le respectă, cu nealterată cuvioşenie, până în zilele noastre. Cum se ştie,
Biserica Ortodoxă Română, care este o biserică de rit greco-ortodox, cere ca
săptămânal să existe două zile de post - miercurea şi vinerea. De Blagoveştenie, cuvânt
slavon care înseamnă Buna Vestire, a fost şi a rămas obiceiul să se consume peşte.
În oraşul nostru toţi localnicii îi respectă pe cei plecaţi în veşnicie - bunici, părinţi,
fraţi, surori, copii, rude, prieteni. Există un respectat cult al morţilor, a căror amintire este
evocată de ziua morţilor, sâmbăta moşilor, în preajma Rusaliilor, când poporenii fac
pomeni, se duc la biserică, la cimitire să cureţe mormintele, să pună flori, să aprindă
lumânări şi candele la mormintele celor dragi, rugându-se pentru sufletele lor să li se
ierte păcatele.
În trecut, mai existau două sărbători respectate - Drăgaicele şi Marinele. Ultima a
fost uitată şi nici acum nu am aflat de unde îi vine numele şi care îi era specificul. De
Drăgaică (24 iunie, naşterea Sf. Ioan Botezătorul) se ţineau bâlciuri şi târguri pe la Mizil
şi prin alte părţi. Tot atunci gospodinele care se pregăteau, peste cinci zile, de
sărbătorirea Sf. Petru, scoteau la aer scoarţele, velinţele, saricele, scurteicile şi tot avutul
pe care l-ar putea ataca moliile - şi tot ele, respectând cu sfinţenie tradiţia, dăruiau

127
săracilor, pui, cireşe, castraveţi, şi alte produse de trufandale, căci vechile datini opreau
pe cei habotnici să mănânce din aceste produse înainte de a împărţi. Şi “moşii” erau
onoraţi cu frumoase acte altruiste de binefacere faţă de cei nevoiaşi, ceea ce denotă
caracterul de nobleţe al vechilor români. De “moşi”, fiecare gospodărie îşi cumpăra un
număr de vase - în special oale de pământ, de 1 litru fiecare - numărul oalelor fiind egal
cu numărul strămoşilor din arborele genealogic care se mai putea reconstitui. În
respectivele vase se turna apă curată, iar de coada acestor vase femeile în vârstă legau
fire de “iarba mare”, o plantă cu dungi albe la mijloc, pe care o intercalau printre
bucheţele de rosmarin şi calomfir. Femeile tinere legau alte plante: muşcate, trandafiri şi
scânteioare. Pe capacele vaselor se aşezau frunze late de tei, de nuc sau de viţă de vie
peste care se aşezau colaci, orez cu lapte, păsat sau prăjituri făcute din grâu îndulcit cu
miere sau cu zahăr. Femeile bătrâne făceau mare scandal dacă vreo localnică se
abătea de la tradiţie, încercând să strice această datină pe care noi, oamenii cu
telefoane mobile la ureche şi cu acces la internet, probabil că le considerăm nu numai
inutile, ci de-a dreptul stupide. Dar poate că pe vremurile acelea îşi aveau şi ele rostul
lor, nu atât de ordin practic ori religios, cât de natură disciplinatorie pentru nevolnicul
spirit.
Tradiţia portului românesc, a locuinţelor şi a artei culinare:

Din păcate, portul naţional muntenesc a dispărut întru totul încă de acum o sută
de ani din acest oraş. Auzeam pe anumiţi bătrâni că bunicii lor mai purtau opinci,
cioareci şi zeghe munteneşti lungi, cojoace şi zăbunuri, dar nici în fotografii nu le-am mai
găsit. Femeile bătrâne poartă şi astăzi broboade ori şaluri de culoare închisă peste cap,
în special iarna. Până şi căciulile din piei de oaie au devenit o raritate. Cât despre casele
vechi, de tip muntenesc, cu prispe lungi, cu tindă şi o cameră în dreapta şi alta în
stânga, majoritatea au fost demolate şi înlocuite cu construcţii noi, moderne. Au mai
rămas doar câteva din acest tip. Arta culinară s-a diversificat şi ea. Primăvara mulţi
preferă mâncarea de urzici şi ştevie cu usturoi; în zilele de post predomină mâncarea de
fasole (ciorbă, iahnie, fasole prăjită cu sosuri şi rântaşuri), mâncarea de cartofi, varză
tocată, uneori orez gătit de post. În celelalte zile, majoritatea gospodinelor ştiu să
pregătească diferite tipuri de ciorbe, foarte gustoase (ele sunt predominante), acrite cu
fructe, cu borş, mai rar cu sare de lămâie. S-au răspândit mult ingredientele industriale şi
prafuri preparate/semipreparate, vândute la magazine - vegeta, secretul gustului, borş
instant - care, în afară de faptul că se prepară rapid, şi dau gust mâncărurilor, au
dezavantajul că conţin multă sare, exces de E-uri conservante şi colesterol. Multe familii
preferă supe în loc de borşuri sau alternează cele două feluri. Se consumă multă carne
de pasăre (de curte sau din comerţ), dar şi de vită. La fripturile de porc nu s-a renunţat şi
chiar este un exces în consumarea cărnii de porc. Toate gospodinele ştiu să gătească
sarmale în foi de varză şi de viţă, cu gust excelent. Peştele este din ce în ce mai
solicitat, nu atât pentru ciorbe cât, mai ales, pentru a fi prăjit pe grătar sau în tigaie. Cam
toate gospodinele ştiu să prepare “salata Beuf”, cozonaci şi o diversitate de prăjituri,
chiar şi torturi, mai cu seamă în preajma sărbătorilor. Prin tradiţie, mesele mari încep cu
servirea unui păhăruţ, două de ţuică şi se încheie cu un păhăruţ, două de vin.
“Profesioniştii” depăşesc adesea acest număr de păhăruţe, de fapt pahare serioase...

128
CAPITOLUL IX.
Asistenţa medicală

Schela Boldeşti şi Fabrica de geamuri Scăieni au impus necesitatea unei


asistenţe medicale serioase în aceste două localităţi industriale. Pe când alte comune nu
aveau nici un serviciu medical, la Boldeşti deja se înfiinţase un spital, iar la Scăieni
existau două dispensare, unul al comunei şi altul în clădirea Fabricii de geamuri. Încă de
acum şapte decenii, fostul primar Ilie Răspop a înfiinţat şi un dispensar veterinar la
Scăieni, cum nici o comună din judeţ nu avea aşa ceva. După unirea celor două
comune, în 1989, a apărut şi un mare cabinet medical particular, un cabinet dentar şi
două farmacii. Să le descriem, pe scurt:

SPITALUL BOLDEŞTI

Spitalul Boldeşti, înfiinţat în 1953, şi-a datorat existenţa Schelei Boldeşti şi a avut
o perioadă maximă de eflorescenţă între anii 1966-1983, când avea peste 50 de paturi,
sală modernă de operaţie, servicii de urgenţă, autosanitară de salvare, secţie de boli
interne, chirurgie, oftalmologie, ORL, radiologie, maternitate şi farmacie.
Acolo au lucrat medici de elită care au recondiţionat sănătatea a mii de oameni
şi au salvat sute de vieţi. Numele acestor medici nu ar trebui niciodată uitate: Ion
Marghescu - medic chirurg; Dinu Disescu - medic internist; Stelian Ambruş - medic
oftalmolog; Aurelian Rădulescu - specialist ORL; dr. Schaffer - radiolog. La fel de
apreciaţi şi iubiţi medici au fost Tiberiu Negruţiu, Valeria Pop, Mihaela Voiculescu
(stomatolog), Ion Vianu, Puiu Huidovici, Ion Râmniceanu, Sandu Ralea, Corneliu
Comăniţă şi Alexandru Dinescu. Toţi salariaţii de la schelă şi de la alte întreprinderi îi
apreciau. În nobila lor activitate, pusă în slujba vieţii oamenilor, medicii respectivi au fost
ajutaţi de numeroşi asistenţi dintre care unii au lucrat pentru perioade prea scurte şi nu-i
putem menţiona. Dintre asistenţii care au profesat acolo mai mulţi ani în şir, amintim pe
Silvia Darie-Mănăstireanu (la ORL), iar la interne pe Cecilia Petrescu, Cleofira Mihalcea,
Iulia Tudorache-Blebea şi Aurelia Damian. La maternitatea din acest spital, în ziua de 12
ianuarie 1975, s-a născut fetiţa mea, Codrina Maria Tatiana. Fiind prima naştere a soţiei
mele Dorina, ca toate naşterile primipare, a fost mai dificilă şi atât mama cât şi copilul au
fost cu înalt profesionalism ajutate ca naşterea să se termine cu succes, de o foarte
apreciată asistentă (moaşă), regretata Antoaneta Lazăr, care era atunci angajată la
acest spital. Nu pot să nu-i trec numele în această carte, mai ales că, în toată cariera ei,
dânsa nu avut nici o pierdere a vieţii vreunui nou-născut.
În anul 1967, la iniţiativa profesorului de ed. fizică Nicolae Vălimăreanu, am
lucrat, împreună cu dumnealui şi cu prof. de sport Radu Petre, un film sonor despre
oraşul Boldeşti-Scăieni, după un scenariu scris de mine, cu excelente montaje şi
developări tehnice făcute de prof. Vălimăreanu. Filmul dura aproape două ore de
proiecţie şi noi prezentasem, pe rând, scene din activitatea întreprinderilor de atunci, a
şcolilor, scene din viaţa socială, artistică, sportivă etc. Printre altele, am fost desemnat
eu să surprind activitatea acestui spital şi mi s-a permis să filmez o operaţie de fibrom

129
uterin pe care medicul Ion Marghescu a făcut-o unei paciente. Am filmat toată scena,
timp de aproape o jumătate de oră şi am realizat câtă precizie şi măestrie dovedise
acest regretat chirurg, căutat de pacienţii veniţi de la Bucureşti după el. Din păcate, într-
un incendiu care a avut loc în laboratorul şcolii de sus, întregul film, păstrat acolo într-un
dulap, a luat foc şi s-a pierdut. Ar fi fost un documentar de excepţie care ar fi întărit cu
multe imagini capitolele acestei monografii.
De aici, din America, nu pot să ştiu ce s-a întâmplat şi cine a decis ca acest
minunat spital să fie desfiinţat. Pentru o perioadă necesară unor reparaţii capitale, uşile
lui au fost închise, dar nu cu mult timp în urmă, în locul lui a apărut o nouă unitate
medicală care se numeşte acum...

UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARĂ (UAMS) SAU


SPITALUL DE RECUPERARE SOCIALĂ BOLDEŞTI-SCĂIENI

Directorul acestui spital de recuperare (UAMS), care depinde acum de


conducerea oraşului, este medicul Leonard Tudoran care a pus la punct noua instituţie,
creând condiţii excelente pentru pacienţii internaţi acolo. Unitatea dispune de 30 de
paturi, de o cantină cu bucătărie modernă şi de saloane curate şi bine încălzite. Doctorul
Tudoran este ajutat de încă două colege, dr. Georgeta Arnăutu şi dr. Georgeta
Buxbaum. Acest spital, reprofilat, este creat după modelul unităţilor spitaliere din
occident care îngrijesc persoanele în vârsta. Aici sunt internaţi pacienţii bătrâni de la
Spitalul judeţean din Ploieşti care nu pot fi ţinuţi acolo mai mult de trei zile, iar la Boldeşti
pot fi internaţi doar pentru un timp de asemenea limitat, de trei luni, plătind o taxă
modică. De fapt, cam toţi aceşti bătrâni se află într-o stare critică sau chiar irecuperabilă
şi aici sunt aduşi pentru o ultimă încercare de a le prelungi viaţa sau de a sfârşi în
condiţii profund umanitare. Până în ultima clipă, bătrânii sunt trataţi cu cea mai mare
grijă... Totuşi, totuşi - chiar aşa stând lucrurile - pentru cei câţiva bătrâni nu era deloc
nevoie de o clădire atât de mare, ci de un spaţiu mult mai mic. Ministerul Sănătăţii ar
trebui să creeze de urgenţă un asemenea spaţiu, iar clădirea să redevină ceea ce a fost:
“Spitalul oraşului Boldeşti-Scăieni”, eventual privatizat, pentru care s-ar găsi imediat, în
ţară sau în străinătate, cineva care să-l ia în custodie. Primăria şi populaţia oraşului ar
trebui să se adreseze guvernului şi să ceară cu insistenţă acest lucru.

DISPENSARUL BOLDEŞTI

Se află într-o clădire nouă, terminată nu demult, pe Calea Unirii, şi este dotat cu
tot utilajul necesar unui dispensar modern, cu program pentru deservirea adulţilor, a
femeilor gravide şi a copiilor. A fost în grija direcţiei patrimoniului de a înfiinţa şi dota
acest nou dispensar.

130
DISPENSARUL SCĂIENI

Se află în sectorul Scăieni, str. Colinei 41, în localul fostei primării din vechea
comună Scăieni. La dispensarul din Scăieni, în prezent, este medic Şoneriu Dorin. La
înfiinţare, acolo au funcţionat ca medici: dr. Maria Dancău, dr. Maria Cristescu, dr.
Viorica Lupu, dr. Ana-Maria Streianu (toate patru medici pediatru) şi dr. Doina Enescu,
medic internist. Asistent principal era Gheorghe Piţa, detaşat ulterior într-o funcţie
superioară, la Sanepid, pe lângă Direcţia de Sănătate Prahova. La acest dispensar au
funcţionat şi trei asistente medicale: Valeria Pahonţu, Victoria Roşu şi regretata Mariana
Albulescu, dispărută la o vârsta foarte tânără. Colaboatoarea dispensarului era moaşa
Niculina Vâlsănoiu.
ALŢI MEDICI DIN ORAŞ: Dr. Carmen Buzatu şi dr. Elvira Manoliu, care sunt şi
medici de familie. Doctorul Alin Scarlat, medic internist, cu cabinet particular excelent
dotat tehnic, foarte căutat şi de pacienţii din oraş dar şi din alte judeţe. Cu cabinete
medicale individuale mai figurează dr. Georgeta Buxbaum, dr. Carmen Nemerovschi şi
dr. Doru Şoneriu. Există şi doi medici stomatologi: Constantin Dinu, cabinetul particular
fiind zilnic solicitat, şi Daniela Călinescu, de asemenea, o doctoriţă solicitată non-stop de
mulţi pacienţi din oraş şi din afara oraşului, având şi un modern cabinet stomatologic la
etajul propriei locuinţe.
*
Cu mult regret consemnez aici un act care s-a dovedit a fi în afara oricăror
principii deontologice, încălcând flagrant, prin natura lui, Jurământul Hipocratic depus de
medici la absolvirea facultăţii. Notez cazul respectiv în această carte, fără nici o plăcere,
cu real regret şi cu sinceră tristeţe, fără să dăm vreun nume, căci nu vrem să jignim pe
nimeni, ci să corectăm unele atitudini, pentru ca astfel de greşeli să nu se mai repete
niciodată pe viitor în Boldeşti-Scăieni, mai ales când, la mijloc, este vorba de viaţa
oamenilor.
Iată despre ce este vorba: în rarele mele reveniri în România, chiar în faţa casei
mele, am găsit întins la pământ pe un cetăţean din Scăieni, pe care am aflat că îl chema
Ciorobea... (Cine doreşte mai multe amănunte poate verifica acest caz stând de vorbă
cu familia respectivului, care este uşor de găsit.) Lângă el se afla soţia lui care striga cu
disperare după ajutor. Nimeni nu se afla atunci în jur. Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi
mi-a spus că soţului ei, pe când conducea maşina spre casă, i s-a făcut dintr-o dată rău,
dar a apucat totuşi să tragă autoturismul pe dreapta, după care el s-a prăbuşit cu faţa la
pământ, aproape fără viaţă. Aşa l-am găsit şi eu. Am întrebat-o pe soţie dacă dânsul
băuse cumva ceva înainte de a-i veni rău. Mi-a spus că nu şi că nu i-a mai fost niciodată
rău, că este pentru prima oară când îl vede leşinând în halul acesta. Am încercat să-l
resuscitez de grabă şi, după vreo zece minute, a deschis ochii, dar tot nu putea vorbi...
Am sunat imediat pe medicul la care mă refer, m-am recomandat, explicându-i că este
un caz foarte grav. Mi-a spus, sec, să chem salvarea de la Ploieşti, fiindcă dumnealui, la
ora aceea, nu are timp de aşa ceva, căci îl aşteaptă nişte pacienţi. I-am explicat că este
o foarte mare urgenţă, care nu suportă amânări, şi că nici o salvare nu poate veni,
întrucât podul de la Blejoi este închis şi aflat pentru o oră în reparaţii. Respectivul medic
mi-a trântit telefonul în nas. L-am sunat din nou lung, dar nu a mai vrut să-mi răspundă.

131
Apelând la un trecător, împreună cu soţia lui, l-am luat pe dl. Ciorobea pe sus şi l-am
adus la mine în casă. I-am făcut respiraţie artificială şi presopunctură. După vreo oră a
deschis ochii şi a vorbit cu greu spunând că îi este foarte rău şi să chem pe medicul... (i-
a spus numele). Am anunţat Salvarea de la Ploieşti şi nu a venit nici după două ore.
Soţia mi-a mulţumit şi am rugat pe mai mulţi cetăţeni să-l transporte acasă la el, la
blocuri, căci nu era departe de mine. Pentru că a doua zi m-am întors în America, nu am
putut afla ce s-a mai întâmplat cu cetăţeanul respectiv, pe care l-am lăsat totuşi în stare
gravă. Sper că mai trăieşte. Atâta ştiu, că soţia lui plângea şi că era extrem de supărată
pe doctorul în care îşi pusese toată speranţa şi care a refuzat categoric să îl ajute. “Cum
de pot exista asemenea doctori, domnule profesor?” m-a întrebat printre sughiţuri de
plâns biata femeie, foarte dezamăgită şi speriată de soarta soţului ei. La fel mă întreb şi
eu acum: cum de pot exista asemenea doctori, fraţii mei români, pe binecuvântatul
spaţiu mioritic unde vrem să-i convingem pe toţi că suntem oamenii cei mai buni la
suflet? Oricum, pentru medicii care practică cu nonşalanţă asemenea refuzuri, în situaţii
de maximă urgenţe, nu există scuze!

FARMACIILE DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI

Există două farmacii în acest oraş, amândouă pe aceeaşi stradă din Boldeşti:
Farmacia “Elixir”, cea mai veche, înfiinţată în 1979 de dr. Livia Protopopescu, proprietara
farmaciei, şi farmacia “Ermia”, înfiinţată la 7 dec. 1993, unul asociaţii şi din fondatorii ei
fiind dl. Lucian Nicola şi locată la adresa: Calea Unirii, Bloc 21 A. Această farmacie este
deservită de şase salariate: Georgeta Ţuică, dirigintă farmacistă, Maria Tănase,
farmacistă, Ana Atena Nicola, asistentă principală şi alte două asistente, Georgiana Dinu
şi Florentina Iordache.
Ambele farmacii sunt riguros controlate de forurile superioare şi găsite totdeauna
bine îngrijite, într-o perfectă curăţenie şi ordine, aprovizionate cu cele mai noi produse
farmaceutice româneşti şi străine, unde toţi cetăţenii sunt trataţi cu multă deferenţă,
primind, fiecare în parte, toate explicaţiile necesare pentru felul cum trebuie administrate
medicamentele respective.

DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEŞTI-SCĂIENI

În clădirea de pe Calea Unirii nr. 2, construită de primarul fostei comune Scăieni,


Ilie B. Răspop, a funcţionat vechiul Spital veterinar, care era şi centru de reproducţie
bovină şi unde cetăţenii din împrejurimi apelau pentru vindecarea păsărilor şi animalelor
bolnave. În prezent, dispensarul aparţine dr. Emilia Heroiu. În trecut, dispensarul era
deservit de medici veterinari şi asistenţi veterinari foarte bine pregătiţi. Locuitorii reţin cu
recunoştinţă numele lor: dr. Maria Voinea, dr. Eliade Rădulescu, dr. Dan Drugea, iar
dintre asistenţi: Georgeta Anton, Lucica Puşcaşu, Maria Roşca, Eugen Popa, Ştefan
Georgescu. Dispensarul acesta are şi o anexă unde sunt adăpostiţi şi relativ bine îngrijiţi
circa 20 de câini vagabonzi care, sperăm, aşteaptă să fie adoptaţi de cineva şi nu ucişi
fără milă.

132
CAPITOLUL X.
Diverse
COOPERATIVA MEŞTEŞUGĂREASCĂ “ARTA METALULUI”

Pe strada Gloriei nr. 2 bis, se află cooperativa meşteşugărească “Arta Metalului”.


Investiţii pentru înfiinţarea ei s-au făcut încă din anul 1972, dar cooperativa are ca zi
oficială de naştere prima zi a Anului Nou 1979. Pe data de 3 ianuarie, în acel an, au
intrat pe poartă şi au ocupat locurile de muncă din ateliere şi birouri un număr de 150 de
oameni: fierari, sudori, forjori, corpul TESA (care cuprindea 8% din salariaţi) ş.a.
Din 1972 până astăzi, timp de 35 de ani, această cooperativă a ajuns o
întreprindere serioasă şi vestită, pentru produsele ei finite, nu numai în toată ţara, dar în
primul rând în străinătate, unde avea majoritatea contractelor de export.
“Arta Metalului” a produs - şi mai produce încă - piese de fier forjat, confecţii
metalice, feronerii, coturi şi curbe forjate, piese turnate din aluminiu sub presiune şi,
cândva, chiar şi piese de bronz. Toate acestea treceau prin mâinile iscusite ale unor
adevăraţi artişti în modelarea la cald a metalelor, folosind recuzita din marile ei ateliere:
forje mecanice, forje manuale, noduri, ciocane pneumatice, aparate de sudură, prese
metalice de ştanţare, prese de amputizare ş.a.
Până în 1989, exportul nu ocupa mai mult de 20-30%, însă, după acest an, a
început să crească de la 45% până la 85%, ceea ce nu era puţin.
În anul preajma anului 2000, şi puţin după acest an, numărul angajaţilor
ajunsese între 200 şi 230. Atunci aveau loc acţiuni iniţiate de Camera de Comerţ a
României, care au facilitat conducerii cooperativei “Arta Metalului” să participe la un
Europarteneriat, pentru stimularea exportului. Aceste fructuoase acţiuni au adus
cooperativei venituri de milioane de dolari.
Cooperativa îşi deschisese câteva debuşee bănoase prin toată Europa,
partenerii principali de export fiind Germania (care, timp de 35 de ani, a importat, an de
an, piese de feronerie), Olanda, Franţa, Italia, Suedia, dar şi alte ţări.
Din păcate, în anul 2007, atât numărul salariaţilor s-a redus (astăzi având doar
100), cât şi al producţiei - care a ajuns doar la jumătate din ceea ce se fabrica şi exporta
în anii de vârf.
Cu toate acestea, există suficiente şanse şi speranţe ca “Arta Metalului” să
treacă într-o etapă nouă de producţie şi să supravieţuiască. Trebuie însă recunoscut
faptul că adevăratul creator, părintele şi sufletul acestei valoroase întreprinderi locale a
fost inginerul Ion Nicolae (n. 17 IV 1947), care s-a aflat în funcţia de preşedintele al
respectivei cooperative tehnice, deci directorul ei, din prima zi a acestei fabrici de
bijuterii lucrate din fier şi oţel, până recent, în ziua pensionării lui. Dumnealui se
preocupa serios de bunul mers al întreprinderii lui, mergând prin toată Europa, căutând
locuri de desfacere, prezentând partenerilor săi cataloage cu piesele metalice lucrate la
Scăieni şi semnând contracte pentru vânzarea acestor lucrări deosebit de frumoase,
toate fiind de înaltă calitate, elaborate după pretenţiile şi gusturile clienţilor din Uniunea
Europeană.

133
După plecarea directorului Ion Nicolae, cooperativa şi-a redus vizibil ritmul dar,
cum spuneam, sub noua conducere, a început din nou să dea iarăşi semne că va
redeveni ceea ce a fost.

FERMA S.C. ECOFERM BOLDEŞTI-SCĂIENI


(CRESCĂTORIA DE PORCI ŞI DE VITE “CRIS TIM”)

Când scriu despre această crescătorie, am înaintea mea trei ziare mari care
abordează acelaşi subiect: cel mai mare ziar american de limba română, “Meridianul
românesc”, din California (numărul 480, din 7 oct., 2006), unde s-a publicat articolul
“Cetăţenii străini numesc oraşul prahovean Boldeşti-Scăieni “cel mai împuţit oraş din
Europa!”; ziarul “România liberă” (numărul 5073, din 8 nov. 2006), cu articolul “Boldeşti-
Scăieni - oameni şi porci: oraşul cu “aromă” de hazna”, semnat de Mihnea-Petru Pârvu,
din redacţia ziarului - şi ziarul “Prahova”, din Ploieşti, (numărul 4839, din 27 sept. 2006),
cu articolul “La Boldeşti-Scăieni, sute de familii trăiesc într-o cocină”, semnat de ziarista
Gabriela Ioniţă.
Nu întâmplător aceste trei articole lasă, încă din titluri, să se înţeleagă că în
localiatea respectivă ceva, ceva rău se întâmplă - şi anume un rău cauzat de o
crescătorie imensă de porci situată în intravilanul oraşului Boldeşti-Scăieni. Aria de
16,27 ha, ocupată de fermă, a fost luată de Cristim de la proprietarul ei, ing. Toma
Călinescu, fiul marelui ing. agronom August Călinescu, primul proprietar al acestui teren
şi prieten cu savantul Nicolae Iorga. Inginerul Călinescu şi acum se află în litigiu cu
crescătoria de porci. De fapt, crescătoria are un nume mai nobil: Ferma S. C.
ECOFERM, acest ultim cuvânt dorind să spună că este o fermă care respectă regulile
ECOlogice, “Ecofermul” fiind o secţie a marelui producător de mezeluri CRIS-TIM. Oare
aşa să fie?
Când vorbim de ecologie, de condiţii ecologice, ne imaginăm nişte legături
curate, impecabile, dintre fiinţele vii şi mediul ambiant, respectat până la divinizare. Dar
tocmai aceasta este problema, că o fermă uriaşă, alcătuită din 40.000 de porci (din care
vreo 9.000 sunt la Ecoferm Boldeşti-Scăieni), plus 200 de vaci lactante - raportând
numărul mare al animalelor la cei numai 11.500 de oameni din oraş, precum citează
ziarele, este de la bun început un meci pierdut pentru bieţii locuitori care fac reclamaţii
disperate pretutindeni, trebuind să le îndure zilnic mirosurile - dar ce mirosuri: duhori
sufocante, simţite puternic, în special vara. De ce oare? Pentru a răspunde la această
întrebare, este suficient să dăm citate alternative din cele trei articole...
“Am luat şi noi legătura - scrie ziarul “România liberă” - cu primarul oraşului,
Dumitru Ion, care spune că reclamaţiile sunt reale: „Şi noi, la primărie, primim, zilnic,
sesizări în legătură cu mirosurile emanate de crescătoria de porci. Firma Ecoferm, secţie
a societăţii Cris-Tim, crescătorie de porci şi vite, are autorizaţie provizorie (subl. noastră)
de mediu, deoarece se află în program de modernizare. Până la finalizarea acestui
proiect, pe durata căruia societatea este obligată să cumpere utilaje performante cu care
să transporte dejecţiile animalelor, nu putem face nimic. (...) Când este foarte cald,
mirosul fecalelor fermentate ajunge până în centrul oraşului. I-am sesizat pe cei de la

134
Ecoferm”. Ziarul de la Bucureşti mi-a citat şi cuvintele mele de indignare, adăugând: “În
asentiment cu profesorul sunt şi fostul primar al urbei, Jean Popescu, şi alţi doi
viceprimari, Gheorghe T. Gheorghe şi Ştefan Pahonţu. La fel, şi doctoriţa Emilia
Herescu, unul din medicii veterinari care fac analizele la animalele de la Ecoferm: Vara,
spre seară, intensitatea e maximă”. Am încheiat citatul din ziarul “România liberă”.
Ziarul “Prahova” aminteşte declaraţia comisarului-şef al Gărzii de Mediu
Prahova, Ştefan Popescu: “Noi am dat amenzi de fiecare dată când am fost în control la
această fermă. Vom efectua încă unul săptămâna aceasta în urma căruia cei de aici vor
fi din nou sancţionaţi.”
Ferma a promis că imediat după la 1 ianuarie 2007, când se va termina
modernizarea, mirosurile nu se vor mai simţi, dar în martie 2007 mirosurile veneau la fel
ca şi mai înainte, poate cu 5-6 procente mai reduse! Crescătoria şi-a înlocuit filtrele
anemice, care nu opreau nicidecum mirosurile fetide, cu cele mai bune filtre pe care le-a
găsit, şi a construit o lagună modernă pentru dejecţii, departe de fermă. A făcut tot ce
s-a putut. Tehnic vorbind, mai mult chiar că nu se mai poate, iar rezultatul este aproape
nul, fiindcă se ştie: nici un filtru şi nici o lagună din lume, oricât de performante, nu ar
putea opri miasma dejecţiilor porcine, motiv pentru care în orice ţară din lume asemenea
mari crescătorii se amplasează la distanţe de 20-30 km departe de orice localitate, şi nu
în arealul citadin! Singura soluţie este ca şi Ecofermul să se mute în altă parte şi să
rămână în locul fermei secţia de fabricat mezeluri foarte bune care exista înainte şi pe
care, după o scurtă funcţionare, conducerea de la Bucureşti a desfiinţat-o.
“Pe timpul comunismului - scrie ziarul american “Meridianul românesc”, sub
semnătura lui Cristian Petru Bălan - acolo se aflase o fermă mică de porcine aparţinând
“Gospodăriei locale a Comitetului Judeţean p.c.r.” - popular, supranumită simplu “porcii
partidului” - care totuşi nu mirosea atât de insistent iar uneori deloc (...) Deoarece ferma
de astăzi este despărţită de casele locuitorilor din oraş doar de o şosea, locuinţele lor,
aflate la numai câteva zeci de metri de imensa cocină, sunt primele asfixiate, zi şi
noapte, de mirosul fecalelor de porci, miros atât de îngrozitor, încât te apucă leşinul.”
La ancheta făcută de ziarul România liberă, ing. zootenist Petru Şiman, şeful
fermei de la Boldeşti-Scăieni, a declarat despre miros (citez din ziar): “Nici mie nu-mi
place. Garda de Mediu ne-a amendat cu 35 de milioane pentru mirosuri. Luăm măsuri.
În acest moment, nu avem autorizaţie de la Mediu - spune franc inginerul zootehnist.”
Mai departe, şeful fermei promite solemn şi se scuză cu cinism: “Pe cuvântul meu de
onoare că de la vară n-o să mai miroase. În Ţara Românească mai sunt ferme care
miros, da’ nu s-a auzit de atâta scandal ca pentru ferma asta. Plătim taxe şi impozite de
un miliard şi jumătate pe an şi sigur că miroase puţin. Niciodată acest miros (n.r. - de
fecale de porc) n-a îmbolnăvit pe nimeni şi nu va îmbolnăvi pe nimeni.”
Ziarista Gabriela Ioniţă, de la cotidianul “Prahova”, scrie cu indignare: “Încercând
să luăm legătura telefonică cu reprezentanţii acestei ferme, una dintre angajate ne-a
spus că “nu are voie să spună nimic” şi ne-a închis telefonul în nas.”
Şeful fermei, ing. Petru Şiman, afirmase că mirosul fetid care asfixiază oraşul nu
a îmbolnăvit pe nimeni, dar actele normative ale O.U.G Nr. 152/2005 - privind prevenirea
şi controlul integrat al poluării, aprobată prin Legea Nr. 84/2006, arată că aerosolii
proveniţi de la asemenea dejecţii pot fi foarte nocivi, deoarece sistemul respirator al

135
fiinţei umane, inhalând zilnic emisiile azotului amoniacal, slăbesc sistemul imunitar.
Mirosul sesizat de glandele olfactive nu s-ar simţi dacă nu ar proveni din emisiunile
secundare ale H2S în condiţiile incubaţiei vii micoorganice care se formează din contact
cu aerul şi cu solul cald, iar hidrogenul sulfurat atacă lent şi alveolele pulmonare, chiar
când concentraţia lui este în cantităţi mai mici. Dar trebuie adăugat că aerosolii din
dejecţii mai conţin fosfor total, detergenţi sintetici biodegradabili şi nebiodegradabili,
proveniţi de la spălarea coteţelor; au, de asemenea, sulfuri şi hidrogen sulfurat pur,
sulfaţi şi sulfiţi; Cu, Zn, azot amoniacal, bacterii coliforme, escherichia coli, streptococi
fecali (enterococi), hidrocarburi de petrol - toate sub formă de materie în suspensie, de
aerosoli purtaţi de vânt la mari distanţe. Nu este o simplă întâmplare că cele mai multe
cazuri de îmbolnăviri se numără în familiile din vecinătatea fermei.
Probabil că fondatorii fermei nu au prevăzut cât de puternică va fi reacţia şi
rezistenţa localnicilor din acest oraş, chiar dacă au fost din capul locului bine
intenţionaţi... Dar cine sunt fondatorii acestei ferme?
“Cris-Timul (sau Cristimul), cum se scrie în ultimul timp, este o afacere de
familie”. Aşa declară Radu Timiş, preşedintele grupului Cris-Tim. Dacă nu ar fi comis
imensa greşeală de a amplasa ferma lui pe aria unui oraş frumos, altă dată cu aer curat,
un oraş cu rapidă dezvoltare teritorială, deteriorându-i grav echilibrul ecologic prin
amplasarea cu ghinion (pentru localnici) a unei ferme “ecologice”, dacă ar fi ales alt loc,
relativ tânărul om de afaceri Radu Timiş (42 de ani) ar merita sincer felicitat şi de
locuitorii din Boldeşti-Scăieni (acum supăraţi pe el) pentru iscusinţa, talentul şi ambiţia
de a porni o afacere cu mezeluri de la zero şi de a ajunge în scurt timp primul mezelar
din ţară. Dar timpul nu este pierdut să-şi corecteze greşeala de rea amplasare, fără a fi
păgubit nici dumnealui nici localnicii.
Cristina Timiş, împreună cu soţul ei Radu Timiş, în anul 1992, aveau un micuţ
chioşc alimentar, de cca. 10 metri pătraţi, în cartierul Militari din Bucureşti, pe care l-au
botezat CRIS-TIM (de la Cristina + Timiş). Paisprezece ani mai târziu, Radu Timiş
ajunge să conducă una din cele mai mari companii specializată în prelucrarea şi
comercializarea cărnii (18% din mezelurile româneşti) şi în care declara că a investit tot
profitul obţinut. Astăzi adresa societăţii este Bd. Bucureştii Noi, Nr. 140, Bucureşti. Cifra
anuală a Cristimului depăşeşte acum 100.000.000$. Societatea are peste 1500 de
angajaţi, fiind susţinută în prezent de toate companiile membre ale sale şi anume:
1. S.C. ECOFERM, care are 4 ferme pentru creşterea porcilor, bovinelor,
ovinelor, o fermă piscicolă şi unele de culturi vegetale, pe o suprafaţă de 200 ha. Aici
este şi ferma cu pricina din Boldeşti-Scăieni.
2. CRISTIM 2 PROD. CO.
3. “RECUNOŞTINŢA” PRODCOM IMPEX, localizată la Filipeştii de Pădure, jud.
Dâmboviţa, cu peste 1500 de angajaţi care lucrează în patru fabrici de mezeluri, livrând
150 de tone produse pe zi, din care se vând 100 t/zi, prin 15 magazine Cristim, din care
două în Capitală. La Filipeşti a investit peste 2 milioane de euro, jumătate printr-o
finanţare Sparad.
4. SENSCONSTRUCT, o societate imobiliară şi de construcţii.
5. Centrul de Logistică de la Mogoşoaia, cu o depozitare de 120 t/zi, care va
deservi 1800 de magazine din Bucureşti, Muntenia, Italia şi Grecia.

136
Reclamele făcute de Cristim arată că această societate comercială fabrică cele
mai bune produse de parizere, cremwurşti, cârnaţi, pateuri, şunci, produse carnate crud-
uscate, mezeluri fiert-afumate, vegetale, diverse - prin tehnologiile cele mai avansate,
având cel mai modern laborator fizico-chimic din România pentru analizele zilnice ale
tuturor şarjelor.
Vânzând aceste produse în cantitate de 540.000-560.000 t/an - compania a
ajuns la o afacere de peste 200 milioane de euro pe an, dând la o parte o mulţime de
concurenţi mai mici. Dar să nu vă imaginaţi că acest Cristim nu mai are de înfruntat
concurenţi serioşi pe piaţa românească. Aceştia sunt ALDIS-Călăraşi, ANGST RO,
CAROLI şi CAMPOFRIO, ultima susţinută de compania miliardară americană
SMITHFIELD FOOD, USA. “Ca să supravieţuieşti pe această piaţă, declara Radu Timiş,
trebuie să fii agresiv, pentru că nu te baţi cu firmele locale, ci pe o piaţă europeană. Fără
brand, nu însemni nimic. Dacă nu ai brand, nu ai putere de negociere cu
supermarketurile şi nu poţi vinde.” Cu asemenea ambiţii, Cristimul a produs 150 t de
mezeluri pe zi în 2006, sperând să ajungă la 200 t/zi în 2007 şi 300 t/zi în 2010. Ne-a
convins că este în stare.
Şi totuşi, în afară de greşeala cu alegerea oraşului Boldeşti-Scăieni, ca loc
pentru creşterea porcilor, Radu Timiş a mai comis o greşeală tot atât de mare, când a
lansat o marcă “Salamul săsesc” fără să o înregistreze, ceea ce i-a atras o penalizare
după conflictul cu CAMPOFRIO şi ANGST, care o aveau deja înregistrată, deşi poate că
nu ei o inventaseră. Penalizarea a fost de 7 milioane de euro, deci cam a IX-a parte din
averea sa. Destul de mult !
Din cauză ca Uniunea Europeană, în urma unei monitorizări solicitate de
cetăţenii din Boldeşti-Scăieni, l-ar putea obliga să închidă ferma de porci şi vite de la
Scăieni, i-am sugera d-lui Timiş, preşedintele S.C. Cristim, să mute porcii (nu vitele) de
pe aria oraşului Boldeşti-Scăieni, şi să facă în acel loc o modernă fabrică de produse
lactate, de care este mare nevoie în judeţul Prahova, dar şi să reînfiinţeze secţia de
salamuri. S-ar crea şi noi locuri de muncă pentru cetăţenii disponibilizaţi din acest oraş.
Oricum, un asemenea transfer de animale ar costa mult mai puţin decât pierderea celor
7 milioane de euro şi i-ar aduce un mare câştig.
Pentru că deţinem câteva date mai vechi despre ECOFERM SRL de la Boldeşti-
Scăieni (Şos. Ploieşti-Vălenii de Munte nr. 16), le reproducem şi în monografia de faţă:

Anul 2004 Anul 2005

Suprafaţa fermei: 65 ha 86 ha
Bovine: 98 capete 121 capete
Porcine 6259 capete 7259 capete
Salariaţi permanenţi 145 144

Menţionăm că vacile de aici sunt aduse din Franţa (la inaugurarea instalării lor în
grajdurile moderne de la Scăieni a fost prezent însuşi ministrul francez al agriculturii) şi
mai menţionăm, de asemenea, că în timpul zilei, pentru mărirea producţiei de lapte,
vacile sunt tratate non-stop, cu... muzică clasică (Mozart, Chopin, Vivaldi), fapt cu totul

137
real şi cu rezultate vizibil eficiente. Porcii de acolo nu sunt serviţi cu muzică, fiindcă fac
ei şi aşa destulă muzică atunci când le este foame. Astăzi se pare că porcinile fermei
depăşesc 10.000 de capete (nu avem date statistice).
În anul 2004 ferma a beneficiat de ajutor financiar de la bugetul de stat, în sumă
de 1.890 mii RON, adică 5,3% din sprijinul financiar acordat judeţului. În 2005 a primit
mai mult: 2.198 mii RON (5,7% din sprijinul total acordat judeţului Prahova). Din aceste
sume, 1.253 mii RON au fost subvenţii pentru producţia marfă pentru tineretul bovin,
junici şi porci - iar 844 mii RON au fost subvenţii pentru laptele livrat la procesare.
Preţ net al fermei, în 2005, a fost 236,6 mii RON, pe când cifra de afaceri/UVM a
fost 5.741,1 RON faţă de 1.465,2 RON în anul 2004.
Redresarea activităţii în 2005-2006 a fost determinată de aplicarea unor politici
manageriale performante, ale căror decizii au condus la creşterea numărului de animale,
de la 1956 de capete (din care porcine 1878 şi bovine 78, la finele anului 2004), la 2275
capete (din care 2178 porcine şi 97 bovine). De asemenea, suprafaţa furajeră a crescut
de la 65 ha la 86 ha. Astfel, nu numai că S.C. Cristim Boldeşti-Scăieni a acoperit
pierderile, dar s-a reuşit chiar să se obţină un profit net de 223,6 mii RON şi o rată a
profitului de 1,7% faţă de -53% cum fusese în anul 2004.
Datorită rezultatelor înregistrate în 2005 - 224 mii RON profit net - pierderea
subvenţiilor din cifra de afaceri/UVM a ajuns la un nivel rezonabil de 16,8%, faţă de
nivelul 66,0%, înregistrat în anul 2006.
După cum vedeţi, am arătat aici şi faptele rele şi faptele bune ale faimoasei
ferme S.C. Ecoferm/Cristim, găzduită pe ghimpii de la Boldeşti-Scăieni, fără să putem
intra în cifrele de afaceri exacte din anii 2006-2007, care, fireşte că sunt altele. Avem
însă convingerea că şi acelea demonstrează tot un progres satisfăcător şi că cifrele
menţionate de mine aici au fost întru totul reale, demonstrând hărnicia şi ambiţia familiei
Timiş. Chiar dacă patronul afirmă, plin de optimism: “Am această firmă pentru 100 de ani
- trei-patru generaţi după mine” - şi îi dorim succes şi o perpetuare chiar mai lungă de un
secol - dar dacă localnicii din oraşul care îi cere să-şi transfere de acolo ferma de porci,
nu vor fi ascultaţi, plânsetele lor vor ajunge până la ceruri şi nu se ştie cu ce feed-back
divin se pot întoarce toate suspinele şi lacrimile lor...
Dar cum anul 2007, în calendarul chinezesc, este “anul porcului”, care aduce
numai surprize şi mari schimbări, să rămânem cu toţii optimişti!

RAMPA ECOLOGICĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI

Prin Hotărârea Nr. 55/19.IX.2001, Consiliul Judeţean Prahova a aprobat


realizarea a patru rampe ecologice de deşeuri menajere în acest judeţ, după cum
urmează:
1. Rampa ecologică de la Boldeşti-Scăieni, cu o capacitate totală de
înmagazinare de 750.000 tone de deşeuri, extinsă la 800.000 t, urmând ca anual să
primească 78.000 de tone - care, prin intermedierea a 10 staţii de transfer, va deservi
toate localităţile din sudul judeţului, pentru o populaţie de 580.000 de locuitori, din care
320.000 sunt de la oraşe şi 260.000 din rural. Alături de cele de la Bucureşti-Rudeni-

138
Chitila, de cel de la Costineşti şi de cel din rada portului Constanţa, rampa din Boldeşti-
Scăieni este unul din cele mai mari depozite de gunoi din ţară, pare-se chiar mai mare
decât acestea.
2. Rampa de la Băneşti, cu o capacitate de 10.868 t/an, destinată deşeurilor
industriale.
3. Rampa de la Băicoi, cu capacitate mică. Ea deserveşte 49.000 de locuitori.
4. Rampa de la Vălenii de Munte, cu o capacitate de 19.345 t/an.
Pe teritoriul judeţului Prahova au fost identificate 106 depozite menajere
neamenajate, pe o suprafaţă de 48,5 ha, cu o depozitare anual de cca. 400.000 t. În
medie, în judeţul Prahova se produc anual cca. 3,3 milioane tone de deşeuri, mai multe
ca în alte judeţe ale ţării.
O atenţie deosebită i s-a acordat marii rampe ecologice de la Boldeşti-Scăieni,
graţie poziţiei favorabile pentru propunătorii care, plăcându-le terenul, au făcut
prospectul, defavorabile însă pentru localnici, deoarece rampa se află în apropierea
râului Teleajen, pe aria sectorului Scăieni, la aproape 3 km sud de oraşul care, în viitor,
implicit se va extinde şi spre această zonă.
În pofida protestelor vehemente făcute de locuitorii acestui oraş, iniţiate de
Rodica Popescu, Jean Popescu, Toma Călinescu, Gheorghe Gheorghe şi alţii, rampa a
fost inaugurată oficial, în prezenţa autorităţilor judeţene şi locale, în luna septembrie
2001, când s-a specificat că limita de depozitare a deşeurilor în acest loc este de 78.000
metri cubi pe an, dar, anual, vedem că s-au depozitat 80.000 m.c., din care numai
municipiul Ploieşti, singur a depozitat 75.900 m.c., în medie. Transportul spre rampă se
face pe o cale de acces de cca. 2 km, pe un drum agricol asfaltat, însă cele mai multe
transporturi gunoiere vin de la distanţă.
Pentru proiectul lucrării de depozitare şi pentru construirea rampei ecologice,
Consiliul Judeţean Prahova a apelat la Societatea comercială S.C. IRIDEX GROUP
IMPORT-EXPORT S.R.L. Această societate administrează, de la înfiinţare până în
prezent, groapa ecologică de la Scăieni. Ca materiale de depozitare, acolo se transportă
deşeuri menajere şi asimilate, deşeuri stradale şi inerte, deşeuri industriale asimilate,
zise fără noxe toxice.
Proprietarii investiţiei spuneau că rampa, întinsă pe câteva ha, a fost dotată cu
instalaţii moderne de compactare, balotare şi împachetare a deşeurilor, în scopul
realizării unui impact minim asupra factorilor de mediu. Trebuie să menţionez că groapa
ecologică nu are incineratoare cu module ecologice de deşeuri nepericuloase.
Deşi ni s-au dat asigurări ferme că această rampă nu aduce nici un fel de
prejudiciu mediului şi populaţiei, fiind întru totul foarte... ecologică (aici autorităţile cred
că au abuzat prea mult de acest termen, deoarece el a devenit un adjectiv eufemistic
acoperitor şi destul de relativ în atari discuţii). Cercetând mai amănunţit aceste afirmaţii,
am dat peste o documentaţie a S.C. IRIDEX, nefăcută deloc public, care a fost înaintată
la conducerea A.M.P. Prahova, deoarece a fost solicitată insistent de această
conducere. Citind-o cu atenţie, am descoperit şi cealaltă faţă a “adevărului ecologic”,
care nu putea fi deloc ascuns specialiştilor ecologişti de la Protecţia Mediului. Astfel,
documentaţia IRIDEXULUI înaintată AMP-ului, este nevoită să recunoască, în termeni

139
destul de cinstiţi, că nici o rampă ecologică din lume nu poate oferi garanţii de acurateţe
de sută la sută...
Din lecturarea ei, am aflat că depozitul degajă în zonă emisii continui de metan şi
bioxid de carbon - principalii constituenţi ai gazului rezultat de depozitarea deşeurilor
menajere, produşi de microorganismele prezente în depozitele de servire în condiţii
anaerobe. Potrivit aceleiaşi documentaţii, cantitatea cea mai mare de noxe se elimină în
primii cinci ani (presupunând că nu s-ar depozita zilnic alte deşeuri). Specialiştii angajaţi
la IRIDEX par oameni cinstiţi, întrucât, în aceeaşi documentaţie, mai recunosc deschis
că în cazul în care gazul nu este evacuat deja gata controlat din depozit, atunci migrarea
şi depozitarea acestuia pot prezenta o serie de riscuri majore. Printre acestea, pericol de
incendiu prin autoaprindere, vara; pericol de explozie, degajări de mirosuri neplăcute,
dar şi compuşi toxici, afectarea componenţei biologice a solului prin reducerea
concentraţiei de oxigen. Conform Studiului de Impact, există un real pericol de explozie
prin posibila apariţie a acumulării de gaze ce contribuie la efectul mondial de seră.
Poziţionat fiind nu departe de firul râului Teleajen, zonă străbătută continuu de
curenţi puternici de aer, şi luând în consideraţie schimbarea climaterică pe glob, cu
intensificarea vânturilor turbionare, uneori extrem de puternice în România, deşeurile
infectate pot fi zburate de vânt de pe rampă dacă baloturile nu sunt bine fixate în folie.
De asemenea, apele uzate pot contacta pânza freatică şi râul din apropiere. Din păcate,
documentaţia în discuţie nu arată cum se pot combate mirosurile infecte degajate de
această groapă ecologică şi care ajung aduse uneori de vânt până în oraş.
Au trecut mai bine de cinci ani de când există această rampă şi, între timp, s-a
văzut că nu se respectă clauzele de funcţionare, întrucât rampa este supra-alimentată,
depăşindu-se cantitatea tonajului depozitat anual. Deşi rampa nu este destinată
deşeurilor industriale, acestea sosesc deseori acolo, mascate bine printre deşeurile
menajere, fără putinţa de a fi descoperite; deşeurile reciclabile sunt adesea amestecate
cu cele nereciclabile, iar deşeurile toxice sunt uneori strecurate iresponsabil printre cele
netoxice. Orice deşeuri poluante ar trebui transportate doar de o societate autorizată
pentru activităţi cu deşeurile ambalate şi etichetate, dar s-au făcut şi abuzuri. Cel mai
mare din toate a fost un transport fictiv, păgubind statul cu sute de mii de euro, când
S.C. WILLIS S.R.L., a lui William Brânză, a încasat bani pe nişte transporturi fictive spre
această rampă, ele trebuind să fie aduse de la Termo Brazi.
Deoarece eu trăiesc în America, o ţară care este nu numai cea mai mare
producătoare de excelente bunuri materiale, dar şi de gunoaie grosiere de tot felul
(inclusiv morale), am văzut cum procedează americanii cu aceste aşa-zise rampe
ecologice după ce acestea se umplu până la refuz, căci orice rampă, la urma urmelor,
tot se va umple peste poate. Când s-a ajuns la acest punct, de fapt, de aici încolo încep
marile transporturi spre ea: zi şi noapte, sute de camioane basculante, escavatoare şi
compresoare muncesc câţiva ani cărând milioane de tone de pământ şi roci, pe care le
deversează şi compresează în straturi peste fosta rampă, până ce aceasta este
îngropată totalmente sub o pătură groasă de cel puţin 50 de metri de pământ. Uneori se
toarnă şi beton. Aşa apar nişte mari dealuri artificiale, ridicate în plin câmp, şi dacă
cineva a stat în apropiere şi se întoarce după un număr de ani, nu mai poate recunoaşte
locul acela, deoarece ajunge plin de coline frumoase şi împădurite cu diferite esenţe de

140
copaci şi cu brâuri de flori. Peisajul, care înainte era scârbos, urât mirositor şi cu totul
dezolant, devine, prin intervenţia mâinii umane, un loc cu adevărat frumos şi demn de
admirat. Dar - atenţie! Totdeauna la poalele acelui deal există nişte pancarde cu
avertismente scrise, specificând clar şi sub ameninţarea legii, să nu se construiască
locuinţe pe aceste coline sau la poalele lor şi să nu se foreze în aceste locuri, deoarece,
din profunzimea lor, pot izbucni gaze toxice periculoase, iradieri şi mirosuri insuportabile,
închise acolo ca într-o cutie, sub un capac gros de pământ, roci şi beton. Deocamdată,
la Boldeşti-Scăieni gazele şi odorurile nu pot fi puse sub nici un capac şi ele zburdă
libere în afară...
Cum am mai arătat şi în altă parte, nu numai mirosurile dau năvală de la rampa
noastră, în special vara, dar şi roiuri nesfârşite de muşte, multe venind infectate. Până
să existe rampa, erau muşte puţine în zonă. Acum ele s-au înmulţit, creând probleme în
sezonul cald. S-a observat că pescăruşii şi ciorile au şi ele o mare predilecţie pentru
gunoaie. Aceste păsări se pot vedea tot mai des vizitând rampa de gunoi, iar ciorile şi-au
găsit un adevărat rai în întreaga zonă urbană. Deopotrivă, zburătoarele de acest fel pot
colporta diferiţi germeni patogeni, inclusiv gripa aviară care a apărut în Balaca. În mod
inexplicabil, comparativ cu localităţile mai îndepărtate aflate împrejur, mortalitatea a
crescut în Boldeşti-Scăieni în perioada 2002-2006. Nu ţin neapărat să sperii lumea şi să
fac o conexiune hazardantă între existenţa acestei mari rampe ecologice şi creşterea
mortalităţii. Totul s-ar putea să fie o simplă coincidenţă, dar un studiu ştiinţific, la faţa
locului, nu ar fi rău să fie înfăptuit, în primul rând pentru liniştirea populaţiei din acest
oraş asaltat de mirosuri.

BAT SERVICE S.A. BOLDEŞTI-SCĂIENI

În Scăieni, pe Str. Gloriei nr. 4, se află o firmă veche de şase decenii, cunoscută
înainte sub numele de Baza Tubulară, unde, prin anii ‘60, şef era regretatul maistru Nică
Petre, firmă care astăzi se numeşte “BAT Service S.A.” Dintr-un loc de simplă
depozitare, pe arii întinse, a utilajului petrolifer (ţevi, materiale de construcţie sonde),
BAT-ul a devenit astăzi unul din cele mai importante servicii de transport agabaritic din
ţară şi depozit de materiale petrochimice. Compania răspunde la telefonul 244-210-810
şi primeşte zilnic comenzi ferme pentru:
- sisteme de conduce şi pompe;
- sisteme de siguranţă şi protecţie pentru industria de petrol-gaze;
- instalări de materiale tubulare şi instalaţii de foraj;
- închirieri de materiale tubulare şi instalaţii de foraj;
- reparări de materiale tubulare de instalaţii de foraj;
- comercializarea diferitelor tipuri de ţeavă polietilenă;
- oferte de scule şi instrumente de foraj de exploatare;
- transportarea lor la adresa solicitată.
Compania afirmă că se află în căutare de noi braţe de muncă în domeniul
transporturilor agabaritice.

141
ABATORUL DE PĂSĂRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL”

În urmă cu 45 de ani s-a înfiinţat un abator de păsări la Scăieni, aparţinând


statului şi fiind administrat de o fermă avicolă din Băicoi. El avea câteva mii de tăieri de
păsări pe zi, în special pui de găină până la un an. Exista o secţie de sacrificare a
păsărilor pe bandă, care erau trimise apoi la secţia de curăţare mecanică a penelor,
sfârşind la secţiile de eviscerare şi împachetare. Anexat abatorului, se afla, şi încă mai
există, un modern şi spaţios depozit de congelare de unde carnea sortată şi
împachetată lua drumul exportului în proporţie de 60%. O parte din piepţi şi pulpe
mergeau la secţia de afumat, unde se fabricau sortimentele “Picarom”, foarte căutate pe
piaţă. Viscerele şi fulgii nu se aruncau ci mergeau la etaj, la secţia de coacere şi
pulverizare, transformându-se în îngrăşăminte concentrate pentru animale, păsări sau
pentru crescătoriile de peşti. De la această secţie, unde se măcinau deşeurile organice
calcinate, se emana un miros greu, de-a dreptul insuportabil, care se răspândea zilnic
peste tot sectorul Scăieni şi cartierul Balaca (la Boldeşti nu se simţea decât rareori).
Cele cca 80 de muncitoare de la abator, deşi controlate la ieşire, găseau
metodele cele mai subtile să scoată ilegal pe poartă bucăţi de carne pentru propriile
familii sau pentru vânzare, într-o perioadă când era criză mare de carne pe piaţă.
Abatorul devenise foarte productiv şi aducea un serios venit ţării.
Pentru nimic în lume nu înţelegem de ce, după Revoluţie, AGRISOL-ul s-a
asociat cu trei businessmani libanezi, domnii Youssef Tainos Laoun, Charbel Elias
Laoun (probabil fraţi) şi Sarkis Elias Sarkis. Banca Transilvaniei le-a sărit imediat în
ajutor cu împrumuturi noi. Decizia de asociere nr. 89 a fost reînnoită la 19 mai 2005 prin
Societatea Civilă a avocaţilor Radu, Tărăcilă, cu o autorizaţie integrată de mediu legală
şi cu autorizaţia ANPC - Autorizaţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Astfel, la
poarta abatorului, lângă steagul românesc şi al Uniunii Europene, fâlfâie acum biruitor şi
steagul libanez... Este drept că libanezii au mai modernizat puţin abatorul, dar de data
aceasta, câştigul de pe produse se împarte între beneficiarii libanezi şi statul român,
primii având obligaţia să găsească distribuitori ale produselor abatorului în străinătate,
exportul preferenţial fiind ţările arabe.
Cifra de afaceri a AGRISOLULUI a crescut de la 10 milioane de euro în 1999 la
peste 25 milioane în 2005, la un capital social iniţial de 4.928.000 RON. În prezent se
lucrează cu un personal mai redus decât înainte şi nu totdeauna se fac tăieri. Sacrificiile
au fost cu totul oprite atunci când la Scăieni şi Balaca s-au semnalat focare de febră
aviară H5N1 şi când au fost sacrificate toate păsările din zonă ale cetăţenilor care
declarau furioşi că nimicirea lor este inutilă, fiindcă au fost eutanasiate păsări foarte
sănătoase.
Controalele actuale la poarta abatorului sunt deosebit de severe, încât nu se mai
poate fura nimic (sau cel puţin aşa se pretinde). Produsele de bază ale AGRISOLULUI
de la Scăieni sunt: carcase cu pui congelaţi, produse derivate de pui şi furaje
concentrate. Deşi s-au introdus filtre noi şi mai moderne decât cele vechi, există totuşi
zile când mirosul de la secţia de concentrate (miros greţos de găinaţ ars!) se simte când
şi când pe aceeaşi arie pe care era prezent zilnic şi mai înainte. Din cauza aceasta,
localnicii se plâng în continuare şi sunt foarte nemulţumiţi, mai ales când ei au auzit şi

142
zvonul că această societate ar intenţiona să construiască în apropiere şi o mare
crescătorie de raţe... Multe zvonuri însă ar putea fi neadevărate.
Sediul central al S.C. AGRISOL INTERNATIONAL RO. S.R.L. se află în Scăieni,
Str. Morii nr. 38, tel. 244-211.821. Recent, la poarta abatorului s-a înfiinţat şi un magazin
de vânzare a cărnii de pasăre, cu preţ de abator.

FIRMELE MICI DIN ORAŞ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN,


LUX MOB, PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT,
BAZA DE APOVIZIONARE FLOREŞTI

În Boldeşti-Scăieni, cu excepţia vechii Baze de Aprovizionare Floreşti, care a


dispărut deja, cum au dispărut varniţele şi Sticlăria - acestea erau peste drum de gară -
sau Fabrica de pâine (dar se va redeschide curând o alta nouă, în acelaşi loc), au
apărut, în schimb, câteva firme noi şi este de prevăzut ca numărul lor să crească în
viitor. Ele au diferite profiluri şi câteva se luptă cu greutăţi inerente începutului în
business, făcând necesare eforturi să nu colapseze. Dacă vor rezista concurenţei, după
intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, ele ar merita sprijinite de bănci, încurajate
de forurile locale, urmărite cu atenţie şi descrise într-un material special de studiu
economic. Deocamdată, din cifrele de afaceri şi din capitalul lor social afişat, nu putem
să spunem altceva decât că, în majoritate, au demarat bine, că promit să devină
companii serioase, cu tendinţe de extindere şi de aceea trebuie să le acordăm încredere
şi să le dorim succes, întrucât ele contribuie la consolidarea economiei locale, întărind şi
profilul industrial al oraşului Boldeşti-Scăieni.
Voi menţiona fugitiv indicatorii lor financiari de evoluţie şi rezistenţă, care sunt
definiţi de cifra de afaceri şi de capitalul lor social.
ROM FOR (Str. Liliacului nr. 19), cea mai mare şi mai veche dintre ele, cu capital
american, în 1992 pornise cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro, capitalul social fiind
de 2.793.067 RON;
DANCOR COM (Str. Gloriei), în 1995, cifra de afaceri era de 500.000 euro;
capital social 5000 RON;
TECAR-SAN (Şos. Ploieşti-Văleni), în 2001, cifră de afaceri 1-2 milioane euro;
capital social 500 RON;
LUX MOB (Şos. Ploieşti-Văleni nr. 23), în 2003, cifra de afaceri era de 500.000
euro; capital social 200 RON; PRODSIG cooperează cu LUX MOB.
GAFTOS PRODUCTION (Str. Bucovului nr. 79), în 2004, cifra de afaceri
500.000 euro, capital social 200 RON;
INVEST MANAGEMENT (Str. Morii 38), aceeaşi firmă cu AGRISOL, aceiaşi
indici financiari.
MORILE DIN ORAŞ: Există două mori, una etajată, pe şoseaua Ploieşti – Văleni,
care aparţinea trustului de panificaţie Ploieşti şi care lucrează angro (en gros). Aceasta a
fost cumpărată recent de un cetăţean turc. A doua moară se află pe Calea Unirii, lângă
dispensarul veterinar, aparţinând d-nei Caty Pahonţu. Este o moară mică, cu valţuri.

143
Se înţelege că, la ieşirea acestei cărţi din tipografie, indicii respectivi vor fi deja
depăşiţi, fiindcă ei sunt arătaţi aici doar cu un simplu scop orientativ şi comparativ pentru
evoluţiile viitoare ale acestor mici companii locale care, în viitor, ar putea deveni cu
adevărat mari.

144
CAPITOLUL XI.
Primăria oraşului Boldeşti-Scăieni

În baza legii nr. 215 din 23 aprilie 2001 - a administraţiei publice locale - oraşul
Boldeşti-Scăieni este unitate administrativ-teritorială cu distinsă personalitate juridică.
Posedă un patrimoniu şi are iniţiativă în ceea ce priveşte administrarea intereselor
publice locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale
stabilite.
Administraţia publică a oraşului Boldeşti-Scăieni, la fel ca oraşele americane din
jurul meu, la fel ca primăria oraşului Glen Ellyn, statul Illinois, unde locuiesc, se
întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor, administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în probleme
locale de interes deosebit.
Consiliul local şi primarul funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi
rezolvă toate treburile publice din oraş, în condiţiile prevăzute de lege.
Primarul oraşului Boldeşti-Scăieni se numeşte Ion Dumitru (n. 10 mai 1940, în
Boldeşti), fiul unui muncitor petrolist. Este profesor gradul I, de ştiinţele naturii, cu o
vechime de 41 de ani în învăţământ, absolvent al Facultăţii de biologie-geografie din
cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, promoţia 1965. Este căsătorit cu profesoara
Dumitru Elisabeta (n. 31 martie 1942), profesoară gr. I de ştiinţele naturii, fostă colegă
de grupă la aceeaşi universitate. Au o fiică, Alina-Paula, absolventă a Colegiului de
Institutori, din Blaj, secţia engleză, şi un nepot, Vasilescu Alin Alexandru, elev cl. a X-a la
Liceul de Administraţie şi Turism din Ploieşti. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcţia
de primar din partea Partidului Conservator (fost Partidul Umanist) şi a fost ales, în
2004, cu o mare majoritate de voturi. Pe parcursul mandatului său, a fost şi continuă să
fie foarte apreciat de alegătorii care i-au acordat această încredere, pentru spiritul său
gospodăresc şi pentru comportamentul lui deosebit de politicos faţă de toţi cetăţenii.
În activitatea sa, primarul se consultă periodic, pentru orice problemă importantă,
cu Consiliul Local al Primăriei din Boldeşti-Scăieni, alcătuit din 17 membri care pot
aproba sau nu unele decizii locale. Ei au fost aleşi din reprezentanţii a cinci partide
politice, după cum urmează:
Din partea PARTIDULUI LIBERAL: Biţă Paul, Isbăşoiu Constantin, Marinescu
Florin;
Din partea PARTIDULUI CONSERVATOR: Bibescu Ion, Dinu Nelu, Stăncescu
Gheorghe, Tănase Răzvan Ionuţ;
Din partea PARTIDULUI DEMOCRAT: Marinescu Ion, Mirea Mihai, Popescu Ion,
Stârceanu Anca;
Din partea P.S.D.: Enache Vasile, Gheorghe Nicolae-Ţârlea, Stăncescu Petruţa,
Vlăsceanu Cristu;
Din partea P.R.M. : Lupu Viorel, Samoilă Nicolae.

În România există şi funcţia de vice-primar. La Primăria din Boldeşti-Scăieni,


vice-primar este dl. prof. Petcu Paul Dorian (n. 15.02.1962), profesor de fizică, iar ca

145
secretar este d-na Marinescu Florina Neli (n. 21.09.1947), absolventă a Facultăţii de
Drept Bucureşti. Şef serviciu financiar, contabilitate este d-na Elena Ionescu, cu o veche
experienţă în această solicitantă branşă. Secretară este Georgescu Liliana, iar
dactilograf-arhivar Moraru Mihaela.
Pentru ca o persoană să poată fi înscrisă în programul de audienţe, aceasta
trebuie să depună o cerere la Registratura Primăriei, în care să precizeze motivul
solicitării audienţei, să specifice numele, adresa şi telefonul sau să se adreseze pe
e-mailul primăriei: pbs@opticnet.ro. Adresa primăriei este str. Podgorie nr. 2, Boldeşti-
Scăieni, cod. 105300, iar telefon/fax: 0244-211.287; 0244-211.1363; 0244-211.275.
Relaţiile cu publicul sunt de luni până vineri, între orele 8,30-16,30, iar programul
de audienţe este afişat după cum urmează:
Luni: d-na Marinescu Florina Neli, secretara oraşului;
Marţi: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar;
Miercuri: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar;
Joi: dl. prof. Dumitru Ion, primarul oraşului.
La primăria oraşului se fac înregistrări pentru naşterea copiilor (termenul fiind 15
zile după naşterea lor); înregistrări ale căsătoriei; înregistrări ale decesului (în termen de
3 zile de la decesul unei persoane).
Ultimii patru primari ai oraşului Boldeşti-Scăieni, înainte de Revoluţie, au fost
următoarele persoane (în paranteză sunt notaţi anii cât au funcţionat în această funcţie):
Marinescu Aurică (1968-1979);
Ciungradi Silviu (1979-1981);
Gheorghe Dumitru (1981-1988);
Bengea Nicolae (1988-1989).
După Revoluţie, pentru că era o perioada politică postrevoluţionară încă în
fierbere, nu s-au mai ţinut alegeri, căci împrejurările nu permiteau aşa ceva. Dar era
nevoie de primar şi trebuia numit cineva care să nu fi fost membru de partid şi să aibă
studii superioare. Noile organe de conducere ale judeţului Prahova l-au numit ca primar
interimar pe un specialist în economie, cu studii superioare, care nu fusese membru de
partid, dl. Popescu P. Jean, din Scăieni. Cu dumnealui începe seria nouă de primari, în
condiţii în care oraşul trăia o nouă epocă de libertate, post comunistă şi post ceauşistă.
Iată pe toţi primarii acestei noi perioade, următorii fiind aleşi prin vot democratic:
Popescu Jean (1991-1992);
Dobre Valeriu (1992-1994);
Moroianu Gheorghe (1994-1996);
Enache Vasile (1996-2004);
Dumitru Ion (2004-până în prezent).

DIRECŢIA DE PATRIMONIU A ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI

După revoluţie, guvernul a decis ca primăriile să fie degrevate de multitudinea de


sarcini care le împiedicau să se descurce bine pentru rezolvarea lor. Prin hotărârea de
descentralizare a serviciilor publice a primăriilor, s-au înfiinţat direcţiile de patrimoniu

146
local. În oraşul Boldeşti-Scăieni sediul acestei direcţii se află pe str. Bucovului nr. 3, în
clădirea fostei băi comunale, construită de primarul Ilie Răspop, în anul 1938. Este
meritul primului director al patrimoniului local, dl. Cristu Vlăsceanu, de a fi renovat
vechea clădire a băii transformând-o în frumosul sediu al patrimoniului, aflat în spatele
statuii lui Teodor Diamant. De asemenea, a următorului director, dl. Enache Vasile, care
a continuat modernizarea şi dotarea birourilor cu toată recuzita necesară. Actualul
director al instituţiei, dl. Albert Sebastian Nicolae, numit în funcţie în iunie 2004, continuă
cu succes activitatea predecesorilor dumnealui şi rezultatele muncii patrimoniale se văd
atunci când parcurgi străzile oraşului.
Direcţia patrimoniului s-a înfiinţat în anul 2001 şi principala sarcină a acestei
importante instituţii este gospodărirea oraşului. În acest scop, există o armată întreagă
de salariaţi - 54 la număr - care se îngrijesc de estetica şi curăţenia localităţii. Lângă
biroul direcţiei sunt birourile tehnico-administrative. Contabil-şef este Mariana Nedelcu.
Referent contabil, încă de la înfiinţare, este Iosif Elena, o expertă în domeniu, având o
solidă experienţă şi lucrând cu alte două specialiste în contabilitate, Alexandru Viorica şi
Ilie Rodica, împreună cu alte salariate de la partea tehnică, Voicu Filofteia, Moraru
Mariana ş.a.
S-au făcut numeroase lucrări concrete în acest oraş - nimeni nu le poate
contesta - , deşi au mai rămas încă multe lucruri de pus la punct. Dacă în urmă cu nişte
ani, ici-colo abia zăreai câte un bec la stâlpii de pe stradă, astăzi nu există nici o
diferenţă dintre străzile Capitalei şi cele din Boldeşti-Scăieni, în privinţa iluminatului
public. Dar nu numai problema luminii pe străzi stă în grija patrimoniului, ci o mulţime de
alte capitole legate de gospodărire: drenări de canale, asfaltări de drumuri, procurarea şi
distribuirea materialelor de curăţenie, alimentarea cu apă, plantări de arbuşti şi de flori
cu plante aduse din serele proprii de lângă clubul Boldeşti, toaletarea plantelor,
măturarea străzilor şi a trotuarelor, procurarea de investiţii pentru bunul mers al şcolilor
din oraş, al grădiniţelor, al Casei de cultură, al bibliotecii, al UAMS-ului (Unităţii de Ajutor
Medico-Sanitară), contactul permanent cu primăria locală, reglarea noilor contracte de
salubritate şi încă multe, multe altele.
Cu toate acestea, se pare că direcţia de patrimoniu a lăsat în părăsire marele
parc de lângă Clubul Boldeşti. La fel, unele străzi mai lăturalnice şi chiar parcurile
Agrisol. Câteva persoane s-au accidentat sau erau să se accidenteze grav şi să cadă în
gurile de canal de unde s-au furat capacele de metal şi care mult timp au rămas
deschise fără ca să fie înlocuite imediat cu altele, eventual, cu capace de beton căci pe
acestea ştim că nu le mai fură nimeni. Trotuarele - şi ele - sunt deplorabile! Dar
problema cea mai urgentă şi cea mai gravă, pentru care vedem că patrimoniul nu mişcă
nici un pai şi nu se zbate nici un pic este demontarea totală a monstruoasei conducte
aeriene, lungă de cca 2 km, care, de câteva decenii, urâţeşte cumplit sectorul Scăieni,
pe acolo pe unde ea a fost fără cap montată. Conducta porneşte de la punctul de
evacuare a refulărilor termice, de la cuptoarele de topit sticlă, şi merge aşa pe nişte
străzi, pe lângă blocuri, cotind prin faţa cimitirului şi luând-o paralel cu Calea Victoriei,
până la intrarea în Boldeşti unde, pasămite, trebuia să încălzească blocurile. Dar a cedat
de la primele probe. Şi ce urâtă este! Acea conductă nu a funcţionat niciodată, nu a fost
niciodată nimănui de nici un folos, dimpotrivă, a însemnat un ruşinos, un uriaş şi

147
costisitor rateu tehnic al epocii Ceauşescu. Scuza că... să vedeţi, aşa scrie într-un
contract (comunist!) că nu avem voie să... până nu expiră contractu’... Ei bine, o
asemenea scuză este stupită! De aceea, conducta va trebui demontată imediat, cu orice
risc! (Este un subiect copios de reportaj TVR pe toate canalele de televiziune.) Din
demontarea ei, din vânzarea fierului vechi, Direcţia patrimoniului ar avea bani să mai
înfiinţeze încă două-trei parcuri în oraş. E nevoie să chemăm pe americani ori pe ruşi să
o demonteze? Ţiganii din Boldeşti, specialişti în demontat fiare, ar putea-o face să
dispară în numai câteva ore, dacă le-am spune doar atâta: şo pe ea!...

STEMA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ESTE JUMĂTATE


DIN STEMA A.R.L.U.S. ŞI DIN STEMA COMUNISTĂ A C.G.M.-ULUI!!

O altă mare ruşine a localităţii este dizgraţioasa stemă a oraşului Boldeşti-


Scăieni. De aceea, aţi văzut? eu nici n-am reprodus-o pe coperta cărţii mele, ci am
folosit o stemă mai veche, care într-adevăr spune ceva, deşi s-ar mai putea cizela şi
aceasta vreun pic... Oricum, era o stemă logică, bogată în simboluri şi chiar frumuşică.
Atunci care este problema cu stema nouă? Vă voi convinge, în paragrafele de mai jos,
că este o problemă de imagine foarte gravă, poate cu mult mai gravă decât aceea cu
conducta monstruoasă despre care am scris mai sus. Pentru a înţelege mai bine în ce
constă acea gravitate, trebuie să descriem puţin stema impusă aleatoriu. Urmăriţi
imaginile...
Prin tradiţie şi prin lege, fiecare judeţ, fiecare oraş trebuie să aibă o stemă, un
simbol grafic, care să spună ceva despre istoria, frumuseţea şi bogăţiile acelor locuri.
Cei care proiectează stemele localităţilor (membrii Comisiei Naţionale de Heraldică) se
presupune că ar avea cunoştinţe solide în domeniul lor (heraldica este o disciplină
auxiliară a istoriei care se ocupa cu studiul blazoanelor, a stemelor). Fiecare desen
dintr-un blazon sau dintr-o stemă trebuie să simbolizeze ceva. De ex., pe stema
judeţului Prahova, când vedem o sondă, o distilerie de petrol şi o capră neagră,
înţelegem cu toţii că simbolizează industria petroliferă şi bogăţia faunistică a judeţului;
când pe stema judeţelor Suceava, Cluj-Napoca ori pe cea a municipiului Târgovişte apar
nişte turnuri de cetate cu creneluri, se înţelege că acolo au fost nişte cetăţi, nişte relicve
medievale, dar pentru nimic în lume nimeni nu pricepe ce caută oare turnul de cetate,
semănând cu o coroană şi ornată cu creneluri, pe stema oraşului Boldeşti-Scăieni?...
Am avut noi vreodată vreo cetate istorică pe aceste meleaguri? Poate n-ar fi fost rău,
dar ştim că n-am avut... Heraldiştii noştri însă au cugetat altfel. Ei s-au gândit la un fel de
standardizare a stemelor, nu ca aici in SUA, unde fiecare stat şi oraş îşi poate alege
liber forma stemei, fără standardizări impuse prin reguli din afară. Dar heraldiştii români
au vrut să aplice forme STAS ca în tradiţiile regimului trecut şi au spus: haide să le dăm
tuturor stemelor româneşti un contur comun - şi anume o formă de scut cu simboluri pe
el, iar deasupra scutului să aşezăm o coroană cu creneluri (care ar fi semnul nobleţei
poporului nostru).
Dacă este vorba de o comună, deasupra stemei trebuie să apară un singur
crenel; dacă este vorba de un oraş, coroana să aibă trei creneluri; dacă este municipiu,

148
atunci să i se pună cinci creneluri, iar dacă este judeţ - şapte creneluri. Conform acestui
principiu, însăşi stema ţării trebuia să aibă coroane cu creneluri - şi uite că nu are! Dar
fie: să rămână oraşul nostru încoronoat cu trei creneluri, căci treacă-meargă, fiecare
doreşte să avem un oraş de oameni nobili. Dar ce are de a face nobleţea coroanei cu
scaiul? Cele două noţiuni se bat cap în cap, fiindcă nobleţea se împacă minunat cu
imaginea florilor suave: cu crinii, cu trandafirii, cu frunzele de laur, nu cu ghimpii...
Heraldiştii - dacă într-adevăr, au fost heraldişti cei care au desenat stema cu pricina -
trebuia să ştie că, în limbaj simbolic, scaiul, ciulinele de scai, este, în orice parte a lumii,
simbolul sărăciei, iar ei ne-au trântit o ciumăfaie de scai, înnobilat şi el cu o coroniţă de
petale roşii pe cap, şi nu orice scai, ci unul plin de ţepi mari, veninoşi şi lipicioşi, pe un
fond, tot cenuşiu, crezând că - gata! - cu asta au şi explicat ştiinţifico-băbeşte numele de
“Scăieni”, care nici pe departe nu vine de la “scai”, ci de la “Săcuieni”, căci secuienii nu
erau secui, ci românii alungaţi din Ardeal, veniţi aici din zona secuilor şi stabiliţi pe
aceste meleaguri. În plus, măria sa scaiul ocupă, prin “colosala” lui importanţă istorică,
un sfert din stema oraşului. Îţi vine să plângi (de înţepăturile lui), nu alta.
Însă greşeala cea mai mare este că, pe celălalt sfert al blazonului, pe cel de jos,
chiar pe cel de bază, genialii creatori ai stemei au furat pur şi simplu părţile de jos ale
stemelor comuniste ale asociaţiei staliniste A.R.L.U.S. şi ale C.G.M.-ului - respectiv,
imaginile celor două mâini strânse tovărăşeşte pe fond roşu - şi le-au transplantat,
absolut intacte, la baza (!) stemei oraşului nostru... Aşadar, se pot face transplantări nu
numai de organe sau de părţi de organe, ci şi de părţi de steme comuniste... Cred că
toate persoanele mai în vârstă îşi amintesc detaliat şi cu scârbă de acele blestemate
blazoane ale regimului dictatorial. Cine o fi aprobat această inepţie? Probabil cineva din
comisia de heraldică judeţeană.
Ei bine, domnilor, este prea mult, fiindcă nu putem admite aşa ceva! Noi nu mai
avem nevoie de simboluri comuniste, asta să fie clar. Iată pentru ce va trebui să
protestăm şi să respingem cu hotărâre această stemă blasfematoare pentru noul oraş,
inclusiv pentru scăienari! Nu sunt heraldist de profesie, dar m-am ocupat cu heraldica,
nu din punct de vedere profesionist, ci în calitate de profesor de istorie şi de pasionat
amator. Sunt printre puţinii care posedă o mare colecţie de steme şi de steaguri din
toate ţările lumii şi am aproape gata o carte în care am colecţionat imnurile de stat ale
tuturor ţărilor din lume, cu notele muzicale şi cu textele imnurilor pe care le-am tradus
toate în româneşte, iar în acea carte există şi mici explicaţii heraldice.
Pe timpul când “Republica Populară Română” devenise o jecmănită colonie
rusească, se înfiinţase la Bucureşti “Asociaţia Română de Legături cu Uniunea
Sovietică”, pe scurt, A.R.L.U.S., care avea ca bază a stemei mâinile strânse tovărăşeşte
pe un fond roşu, exact cele două mâini din stema aprobată anii trecuţi pentru Boldeşti-
Scăieni, în stema comunistă mâinile îmbinate strâns simbolizând prietenia “frăţească şi
de nezdruncinat” dintre poporul român şi “marele frate sovietic”... Aceleaşi mâini
tovărăşeşti se puteau vedea şi pe stema sindicatelor comuniste din fosta R.P.R. - adică
pe stema C.G.M, “Confederaţia Generală a Muncii” (1945-1953). Imaginile dintre
stemele comuniste şi stema oraşului nostru sunt absolut identice! Ce vreţi mai mult?
Toate fostele ţări comuniste se feresc, ca de foc, de simbolurile care le-au
nenorocit existenţa şi... hopa, tocmai la noi, la Boldeşti-Scăieni, s-au găsit nişte “minţi

149
luminate cu bec roşu”, colindate de stihiile comunismului, să ne propună o stemă-model!
Cu excepţia ciorchinelui de strugure aflat între cele 4 frunze gălbejite din jurul lui, nici un
alt element nu aminteşte de alte bogăţii locale, de industrie, de sonde, de petrol, de
fabrica de geamuri, de falanster - ca şi când noi toţi din acest oraş am locui sub un turn
cenuşiu de cetate medievală unde, la umbra lui, cultivăm marea bogăţie a cetăţii...
frumoşii scaieţi verzi! Halal blazon! O idee mai iraţională, mai stupidă, nici că se putea
imagina, iar în acest sens, da! - autorii acestui blazon al creaţiilor neroade ar merita, într-
adevăr, premiul întâi!
De altfel, nu de geaba a protestat domnul primar Ion Dumitru, cerând să se
înlocuiască stema oraşului, dar propunerea i-a fost tratată cu indiferenţă, chiar dacă şi în
ziarul Adevărul o ziaristă, Georgiana Bratu, i-a luat apărarea în articolul despre
schimbarea stemei oraşului. Poate că acest caz trebuia reclamat la Tribunalul Suprem,
spre a decide schimbarea de urgenţă a simbolului noului oraş.
Acum cred că s-a înţeles clar de ce am reprodus pe coperta cărţii stema ce
provenea dintr-o propunere mai veche care este, cum vă spuneam, o imagine destul de
logică, frumoasă şi corectă, reflectând, în mod vizibil, bogăţiile oraşului Boldeşti-Scăieni.

OFICIUL POŞTAL DIN BOLDEŞTI SCĂIENI

Pe vremea cât erau comune, Scăieniul avea poşta lui, veche de peste 150 de
ani iar Boldeştiul poşta lui, chiar dacă nu dispuneau de clădiri proprii, fiind adăpostite de
case particulare. Cunosc bine doar pe diriginţii poştei din Scăieni: Beuca Traian, Darie
Chiril, Hoancă Ecaterina, funcţionari cinstiţi, devotaţi întru totul slujbei lor, căci făceau nu
numai pe poştaşii, dar ei trebuia să expedieze zilnic la tren, la vagonul poştei, colete cu
mandate poştale, saci de bani, colete rapide etc; trebuia să fie şi centralişti-telefonişti la
PTTR, şi specialişti în codul Morse, să recepţioneze şi să distribuie stive zilnice de ziare,
de pachete, să colecţioneze abonamente radio ş.a. Atunci ei munceau zi lumină, de
multe ori până noaptea târziu, câteodată chiar şi duminica.
La numai câtva timp după înfiinţarea noului oraş, poşta de la Scăieni (unde
corespondenţa era şi este imensă, datorită întreprinderilor de acolo) s-a desfiinţat şi,
pentru economia ţării, s-a hotărât să existe o singură poştă, numai cea de la Boldeşti,
cetăţenii din unele zone din Scăieni trebuind să meargă pe jos chiar şi 6 km (3 dus şi 3
întors) pentru a putea expedia o simplă recomandată. În acest scop, s-a construit la
Boldeşti o clădire specială, destul de mare (pe Calea Unirii 54), dar nicidecum bine
împărţită, fiindcă este departe de a avea un aspect de poştă modernă europeană. La
etajul clădirii a funcţionat o mare centrală telefonică, până ce aceasta s-a mutat la
Vălenii de Munte. Poşta are în prezent şaptesprezece salariaţi, aflaţi sub conducerea
d-lui diriginte Jipa Ion. Poate ar mai fi nevoie de un funcţionar la ghişeul de primirea
taxelor de plată, pentru evitarea aglomeraţiei, fenomen care se întâmplă des producând
mari nemulţumiri cetăţenilor care aşteaptă deseori la cozi lungi.
Nu pot să-mi explic, totuşi, pentru ce, în zilele noastre, unele scrisori trimise de
mine din America nu au ajuns deloc la destinaţia persoanelor din raza acestui oficiu
poştal şi nici atunci când, de la această poştă, am expediat o recomandată spre

150
Moldova, ea nu a ajuns nici până astăzi acolo unde am trimis-o. Încă nu ştiu pe cine să
dau vina, fiindcă experienţe similare am avut şi cu unele oficii poştale din Bucureşti.
Oare aşa o fi funcţionând toate poştele din România?

GARA SCĂIENI, HALTA BOLDEŞTI


ŞI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAŞ

În anul 1908 a fost terminată şi dată în folosinţă calea ferată Ploieşti Sud-Vălenii
de Munte, începută în 1904. A fost un şantier bănos pentru echipele de muncitori aleşi
din locuitorii satelor de pe traseul viitoarei linii de tren. Era o cale ferată particulară:
C.F.P.V. - Calea Ferată Ploieşti Văleni, a unor acţionari străini şi români. Atât gara
Scăieni, cât şi halta Boldeşti, la început, erau nişte simple gherete. Prin anul 1936 s-a
construit la Scăieni o gară-tip, asemănătoare ce cele de la Blejoi, Lipăneşti şi Scăioşi.
Patru ani mai târziu, s-a făcut şi cocheta haltă de la Boldeşti. După 1940, pe această
linie circula regulat, din oră în oră, un tren automotor rapid, cu vagoane vopsite în
galben, fabricate la Arad, care făceau curse dus-întors de la Ploieşti-Sud la Mâneciu
Pământeni, unde, vara, excusioniştii veniţi din Bucureşti şi din toată ţara, coborau şi luau
“trenuleţul de plăcere”, decovilul, (de fapt, un trenuleţ forestier, pe linie îngustă) care îi
transporta până la Cheia. Prin 1955 decovilul a fost desfiinţat iar rambleul lui a fost
transformat în şosea pentru maşini. Treptat, cursele cu automotorul s-au rărit şi în locul
automotoarelor s-au introdus trenuri lungi pentru călători, având trei clase: cl. I, cl. a II-a
şi cl. a III-a, pentru motivul că se înmulţise mult numărul navetiştilor. Elevilor navetişti li
se rezervase un vagon special, numai pentru ei, numit “bou vagon”, fiindcă nu avea
bănci. Vara călătorii mergeau sus pe vagoane şi mulţi nu scoteau bilete, fiindcă pe acolo
nu-i prea controla “naşul”. Uneori trenurile veneau atât de aglomerate, că nici pe scări
sau între tampoane nu aveai loc. Aşa, pe scări, abia ţinându-mă de bare, am mers eu şi
alţi copii, ani de-a rândul, inclusiv iarna, fiindcă făceam naveta de la Scăieni la Liceul I.L.
Caragiale din Ploieşti. De multe ori, nu aveam unde mă urca, nici măcar pe scări (de pe
care odată am căzut când trenul abia pornise, fiind totuşi norocos că am scăpat doar cu
nişte julituri), şi în asemenea zile eram nevoit să lipsesc de la şcoală.
Când C.F.P.V.-ul a dispărut, asimilat de CFR, au dispărut şi automotoarele. În
locul lor, garniturile erau trase de o locomotivă mare, importată din Germania, care
atingea 100 km/oră şi pe care localnicii au botezat-o “Nemţoaica”. Ea depăşea în viteză
automotoarele. Astăzi linia redevenise particulară, cum a fost în trecut, dar, după câteva
luni acest fragment feroviar a revenit la stat. Totuşi, numărul trenurilor s-a redus drastic:
doar câteva pe zi. Cauza? SNCFR-ul este concurat teribil de companiile de autobuze
care circulă des, în toate direcţiile, până în cel mai umil cătun.
În 1974 s-a demolat gara veche şi s-a construit gara nouă din Scăieni, după
planurile arhitectului ploieştean Vasile Grecu - o gară frumoasă, dar astăzi mai mult
pustie, fiindcă numărul trenurilor s-a redus drastic. (De-a lungul a mai multor luni, gara
Scăieni, ca şi toate gările de pe linia Ploieşti Nord – Văleni, a fost decuplată de la
reţeaua de curent electric şi în interiorul gării s-au folosit lămpi cu gaz). Noroc cu
prăvălioara “Artis”, deschisă non-stop pe peron, care mai animă, cât de cât, cu lume,

151
locul pustiu de acolo, deşi ghereta aceea de lemn nu are darul să contribuie cu nimic la
estetica oraşului.
Arhitectul Grecu, proiectantul gării, era foarte căutat de oamenii de la ţară, căci
le proiecta case simple, frumoase şi nu prea costisitoare. El locuia în Ploieşti, pe Str.
Ştefan Greceanu, şi avea o casă cu balcon. Era un domn în vârstă, cu părul alb; purta
părul tuns castron, care îi acoperea urechile, având oarecum o înfăţişare de femeie
bătrână. Când un ţăran i-a sunat la poartă, arhitectul a ieşit în balcon şi ţăranul i s-a
adresat politicos: “Sărut mâna, cucoană... Domnul arhitect Grecu este acasă?”.
Majoritatea navetiştilor din Boldeşti-Scăieni folosesc microbuzele şi autobuzele
care circulă foarte des, prin toate localităţile. Staţia CFR Scăieni are două cantoane,
cinci linii de manevră, o linie de trimitere spre fabrica de geamuri; are o barieră lângă
gară (cea veche, bariera dinspre nord, care continua str. Victoriei, peste linie, spre str.
Distileriei, a fost în mod nejustificat desfiinţată în urma cu 60 de ani). Gara are şi o staţie
de cântărire a vagoanelor, o rampă de descărcare şi încă o linie moartă, de intare la
Baza Floreşti.
În Boldeşti-Scăieni, începând cu anul 1950-1952, s-au introdus autobuzele
schelei pentru navetişti, funcţionari şi copiii petroliştilor. Astăzi cursele dintre Boldeşti-
Scăieni şi Ploieşti le fac nişte microbuze speciale care circulă regulat, cam din jumătate
în jumătate de oră, mai rare fiind sâmbăta şi duminica. De obicei, ele sunt aglomerate,
călătorii suplimentari, contrar legilor, stau în picioare. Fiind un oraş cu mulţi navetişti,
micobuzele ar trebui înlocuite toate cu autobuze. Există curse de microbuze şi spre
Seciu. Nu se află staţii de taximetrie.
An de an, numărul posesorilor de autoturisme din acest oraş creşte. Când
localnicilor li se termină benzina, ei nu mai trebuie să alerge după ea până la staţiile din
preajma Ploieştiului, deoarece s-a înfiinţat o mare benzinărie “Petrom” pe şoseaua
Ploieşti-Văleni, la intrarea în Boldeşti.

UNITĂŢI UTILITARE ÎN BOLDEŞTI-SCĂIENI

În afară de 8-9 bodeguţe şi 2 restaurante, există numeroase unităţi comerciale


mărunte în acest oraş, pe aproape toate străzile principale, multe fiind mici prăvălioare
sau dughene înfiinţate de persoane cu spirit comercial mai mult sau mai puţin nativ sau
de oameni ambiţioşi care au dispus de ceva bani împrumutaţi de pe la bănci şi le-au
deschis cu mari speranţe de afaceri frumoase. Cam toate vând aceleaşi produse: pâine,
covrigi, sucuri, uleiuri, dulciuri, ţigări, săpunuri, produse cosmetice mărunte, ape
minerale, vin şampanizat, lichioruri, banane, citrice etc., desigur, cu preţuri ceva mai
mari decât magazinele universale din Ploieşti. Câteva vând şi produse alimentare:
mezeluri, ouă, lactate, fructe, zarzavaturi, vara - îngheţată. Soarta lor nu se ştie însă de
azi pe mâine - cea mai bună dovadă fiind faptul că unele au dispărut deja, dând faliment
nu după câţiva ani, ci chiar după câteva luni. Din această cauză nu voi aminti aici decât
numai pe câteva din ele, pe cele care au rezistat timpului sau care, consolidându-se,
promit că vor mai rezista.

152
Patronii care se ambiţionează să mai înfiinţeze asemenea prăvălioare ar trebui
să nu uite de o lege nescrisă a comerţului: cu cât apar mai multe unităţi similare în
acelaşi loc, cu atât mai puţini clienţi vor avea şi cu atât mai mari sunt şansele de a da
faliment, concurenţa reciprocă fiind una din cauzele anihilărilor reciproce.
Cu toate acestea, nu putem face abstracţie de restaurantul “Sonda” din Boldeşti,
frumos decorat în interior şi cu mâncăruri gustoase, bine preparate, cumpărat recent de
noul proprietar, Horia Hoţoiu, nici de restaurantul-bar “Grădina Parc”, patronat de
Tudose Gabriel, din parcul de lângă clubul Boldeşti. Imitaţii mai slabe ale lor se mai află
în complexul comercial de la blocurile din Scăieni, la bodega din Balaca de la răscrucea
străzilor Bucovului cu Morii şi încă două, trei aflate pe Şoseaua Ploieşti-Vălenii de
Munte. Există, de asemenea, două cofetării în Boldeşti, din care una, cu un patron turc
din Dobrogea, tânărul Musa Samir, o unitate care are prăjituri mai bune decât cele
produse la cofetăria “Scala” din Bucureşti. Magazinele cele mai aprovizionate - cu o
gamă foarte diversă de produse alimentare - sunt ale lui Catrinoiu Gheorghe şi Tronaru
Ion (Tron Prod SRL), ambele în centrul Boldeştiului, “Altis” SRL (non-stop); altul la
complexul comercial “Omnia”, de la blocurile Scăieni. Unele sunt mai vechi, altele mai
noi: Panait SNC (non-stop), Ficus SRL, SC Ulgerox SRL (non-stop), Vostan SRL,
Magazin de 38, SC Ziua Com, chioşcul de ziare Caliope ş.a. Pe lângă cele din Boldeşti,
se află magazine de menaj, de lenjerie, de carne, peşte şi fructe, toate cu vitrine (din
păcate sărăcuţ şi neprofesional amenajate). Nici Seciu nu duce lipsă de asemenea
prăvălii, foarte necesare acolo. Şi pe lângă Fabrica de geamuri Scăieni există două
unităţi comerciale, care sunt la zi cu aprovizionarea: Magazin de desfacere, SC
Elysmarc Nicolae SNC (non-stop).
Se preconizează, în viitor, construirea unui mare complex comercial în acest
oraş, asemănător cu cele din Ploieşti. Apariţia lui va însemna scurtarea vieţii micilor
magazine din oraş.

UNITĂŢI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAŢIEI

Aici trebuie să menţionăm serviciile de distribuire a apei, gazelor şi luminii din


oraş, cu birourile lor de încasare a taxelor, precum şi CEC-ul din Boldeşti, chioşcurile de
ziare, cooperativa de consum şi de credit “Albina”, Romtelecomul S.A., clubul de noapte
“Night Club”, cu servicii de internet şi jocuri electronice, Agenţii Loto 29-38 Boldeşti, str.
Unirii, bl. 27, Agenţia Loto şi ziare Scăieni de pe str. Bucovului nr. 21 (sub patronatul
d-nei Minea Victoria, în acelaşi spaţiu cu gogoşeria), frizeriile şi alte servicii mărunte, cu
adrese schimbătoare. Din păcate, oraşul nu are o piaţă ca alte oraşe, existând încă
destui vânzători ambulanţi pe străzile şi piaţetele din apropierea blocurilor, unde aceştia
vând, vara, legume, fructe, lapte. Nu credem că, odată intraţi în UE, acest tip de comerţ
va mai putea continua.
Spre deosebire de noi, locuitori al oraşului Glen Ellyn, din America, unde toate
chitanţele de plată ale familiei mele (bill-uri, în engleză), ne sosesc lunar prin poştă (şi
tot prin poştă le achităm), când îmi plătesc “bill”-urile în România, trebuie să stau la o
coadă lungă la gaze, la lumină sau la birourile de distribuire a apei. Din fericire, şi la

153
Boldeşti-Scăieni, se încearcă sistemul american şi sunt convins că nu va trece mult timp
până va exista şi în România aceeaşi procedură de plată ca în Statele Unite sau în ţările
vestice din Uniunea Europeană, adică prin poştă sau prin Internet. Până atunci, pentru
plata gazelor, trebuie să mergem la birourile S.A. SCDGN Distrigaz sud-est A, pe str.
Dealului 42; pentru lumină la ELECTRICA MUNTENIA NORD S.A. S.D.F.E.E.
PLOIEŞTI, str. Pieţii nr.1; pentru apă la JOVILA CONSTRUCT S.R.L., str. Podgoriei nr.
14. La Televiziunea prin cablu deocamdată este greu de spus unde trebuie făcută plata,
fiindcă biroul se mută de colo-colo.
Când eşti tânăr, nu este o problemă să stai în picioare la cozi şi să pierzi o
jumătate de zi pentru achitarea acestor consumuri. Mai tragic este când întâlneşti acolo
bătrâni, veniţi de la distanţe mari şi care stau mult timp în picioare, la rând, să-şi achite
datoriile la zi, căci altminteri acestea cresc; mai ales vara este foarte greu, când te sufoci
de cald, sau iarna, când te congelezi de frig.
Vor trebui, deci, eliminate cât mai rapid aceste situaţii jenante, dacă se poate,
chiar anul acesta (2007).

154
CAPITOLUL XII.
Contraste dureroase sau discrepanţa
dintre Boldeşti şi Scăieni

Iată că am ajuns să dezbat un capitol destul de delicat al monografiei mele, pe


care, oricât aş dori să-l ocolesc, nu va fi cu putinţă, căci există un contrast izbitor între
cele două sectoare ale oraşului, între Boldeşti şi Scăieni. Acest lucru este atât de vizibil
şi de scandalos, încât nimeni nu îl poate nega, nici boldeştenii, nici scăienarii; cu atât
mai mult el sare în ochii oricărui vizitator străin care, încă din primele minute, după ce a
străbătut în goană, cu maşina, ambele localităţi, va trage o concluzie logică şi
implacabilă: Boldeştiul arată ca un oraş în devenire - Scăieniul ca o comună veche,
asfaltată şi nimic mai mult. Ba pe mulţi oaspeţi i-am auzit că există sate chiar mai
frumoase şi cu un aspect mai urban decât sectorul Scăieni. Oare acesta este un motiv
care să ne bucure? Oare eu am putut să mă bucur când l-am auzit pe un boldeştean
tachinând pe un cetăţean din Scăieni când îi spunea: Scăieniul tău a ajuns veceul
Boldeştiului?! De aici era să se işte o bătaie, fiindcă patriotismul local este pretutindeni
în vogă.
Aş vrea să fiu, de la început, bine înţeles: subsemnatul, autor al acestei cărţi, nu
sunt nici scăienar, nici boldeştean. E sunt sibian - Sibiul meu fiind, în acest an, Capitala
Culturală a Europei - iar în momentul de faţă sunt cetăţean american care şi-a păstrat
cetăţenia română şi declar oricui că sunt mândru atât de cetăţenia americană, ţara cea
mai avansată a lumii, în splendoarea căreia locuiesc în deplină libertate de peste două
decenii, cât şi de nobila cetăţenie română. Neîndoios, America mi-a deschis toate
punţile spre cunoaştere absolută, fiindcă aici este un loc binecuvântat de Dumnezeu
unde am învăţat şi văzut lucruri atât de minunate şi de utile pe care probabil că în nici un
alt loc de pe Terra nu mi le-aş fi putut însuşi, însă când păşesc pe spaţiul mioritic al
României, vorba papei Ioan Paul al II-lea, este ca şi când aş intra în Grădina de Aur a
Maicii Domnului. Contrar acuzaţiei unei cucoane nevrotice şi penale din Scăieni care,
cunoscându-mă prea puţin, mi-a reproşat că dispreţuiesc locul de unde am plecat, în
pofida unui asemenea screamăt periferic, vă declar aici tuturor că, înainte de toate, eu
mi-s foarte mândru mai ales de faptul că sunt, în primul rând, Român, că indiferent de
limbile străine pe care le vorbesc şi în ce ţară trăiesc, am rămas Român, că voi fi Român
şi voi muri Român, îndrăgostit nebuneşte de România, cu toate plaiurile ei, cu toate
luminile şi umbrele ei, mai mult ca de orice altă noţiune materială din această lume
trecătoare. Am făcut totul pentru a dovedi acest lucru. Însăşi cartea de faţă, pe lângă
multe altele pe care le-am publicat, este tot o dovadă a dragostei mele pentru Ţara
Mamă din care m-am rupt. De-a lungul paginilor ei se poate vedea clar nu numai
preţuirea mea aleasă pentru aceste minunate plaiuri prahovene, ci pentru tot poporul
nostru, pentru toată cultura şi istoria lui măreaţă, plină de glorii strălucite, chiar dacă
aceste glorii au răsărit din sânge şi din lacrimi amare şi sfinte. S-a afirmat de multe ori că
orice monografie dedicată unei localităţi este, de fapt, un capitol necesar al istoriei ţării
noastre. Conştient de acest adevăr, am scris monografia localităţii Boldeşti-Scăieni cu
un mare dor şi profund respect faţă de oamenii ei; am scris-o şi pentru că sosise de mult

155
timpul să o scrie cineva. Speram că vreun băştinaş din partea locului se va apleca peste
pagini să o redacteze. Văzând însă că anii se scurg cu repeziciune şi că nimeni nu are
timp să se consacre unui asemenea studiu nu prea simplu de cărat în spinare, am vrut
să văd dacă cineva din exil o poate face iar acela am decis să fiu chiar eu. Nu am auzit
pe nimeni din exil să mai încerce aşa ceva, pentru că în străinătate nu ai toate datele la
îndemână ca în ţara ta.
Viaţa în exil este o experienţă dureroasă şi complexă care, în primul rând, te
învaţă ce este acela dorul de Patria natală; iar eu nu am ales exilul dintr-o simplă
aventură, ci pentru a-mi salva viaţa ameninţată de monştrii comunişti. Nu trecuse nici un
an de zile, când trăiam în Austria şi încă de acolo dorul de România devenise ucigător.
Ca şi Anteu, din mitologia grecilor antici, numai atingerea cu pământul ţării mele, îmi dă
forţa deplină să trăiesc şi să creez, iar acesta este motivul pentru care bateriile inimii şi
ale sufletului meu se încarcă numai şi numai atunci când vin anual în România.
De la miile de kilometri depărtare, unde mă aflu când scriu aceste rânduri, nu pot
face nici o diferenţiere între Scăieni, Boldeşti, Sibiu, Bucureşti, Ploieşti, culmile
Carpaţilor, ţărmurile Mării Negre şi oricare altă parte a României mele. Pe toate le
iubesc la fel, toate fiind ca o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos, despre care nu poţi
spune că îi iubeşti numai colţul de sus, numai imaginea unei mâini sau numai colţul de
jos - ci o adori pe toată, în ansamblu, fără diferenţieri. La fel, iubesc cu aceeaşi
devoţiune şi Boldeştiul, şi Scăieniul, şi Seciu, şi Balaca - căci aş dori să fie
componentele aceluiaşi trup teluric: oraşul Boldeşti-Scăieni... Vă mărturisesc că mai
mulţi prieteni am avut din Boldeşti decât din Scăieni, căci am preţuit foarte mult
Boldeştiul şi oamenii lui, şi că ţin foarte mult la el.
Dar în acelaşi timp, cum Creatorul a pus atâta frumuseţe în componenţa fiecărei
părţi a corpului omenesc - unde capul are frumuseţea şi măreţia lui, trupul frumuseţea şi
măreţia lui, unde toate elementele sunt armonios alcătuite - tot aşa în componenţa unei
localităţi nu ar trebui să existe dizarmonie... Din păcate, există o dizarmonie foarte
vizibilă şi creată artificial de oameni nepricepuţi sau rău intenţionaţi, între Boldeşti şi
Scăieni, pornind chiar de la arhitectonica modernă şi de la planul de urbanizare. Dar la
început nu a fost aşa. Înseamnă că cineva s-a făcut vinovat sau vinovaţi de părtinire, de
această discrepanţă urbanistică, foarte vizibilă, şi iată de ce...
Haideţi, încă de la început, să punem mână pe rană - sine ira et studio - şi, dând
timpul cu nişte ani buni înapoi, vom constata că toată ponderea industrială, toată
puterea financiară era atunci (dar chiar şi acum) localizată exclusiv în Scăieni, fiindcă
Boldeştiul, în afară de schelă, nu avea nici o industrie. Atunci când s-a decis urbanizarea
localităţilor, cuantumul financiar din veniturile întreprinderilor din Scăieni mergea cu
părtinită prioritate pentru urbanizarea Boldeştiului. Nu ştiu cine a decis această mişcare,
încă din start, generând sursa discrepanţelor. Rezultatul? Priviţi numai ce blocuri, de
tipul celor din Bucureşti şi Ploieşti, s-au construit la Boldeşti, mai zvelte, mai înalte, cu
apartamente mai spaţioase şi mai moderne, cu magazine având vitrine la parter - şi
comparaţi-le cu jerpeliturile celor câteva blocuri trântite fără nici o noimă la Scăieni. Era
mai mare nevoie să fie mărită artificial populaţia Boldeştiului decât cea a Scăieniului? Nu
era nevoie, dar construind acolo blocuri mai impunătoare şi cu mai multe etaje, deja s-a
produs un dezechilibru în ponderea umană, făcându-se un pas fundamental spre

156
urbanizarea sectorului respectiv, al celui nordic şi creându-se un decalaj de populaţie,
un dezechilibru de forţe...
Când s-a decis ca să fie încălzite blocurile de la Boldeşti cu energie termică
adusă prin conducta de la fabrica de geamuri, acea energie a fost dirijată imediat tot
spre Boldeşti, deşi conducta trecea numai la câţiva paşi de zidurile blocurilor de la
Scăieni, unde nu s-a încercat nici măcar o mică derivaţie de branşare spre ele (dar am
văzut, că instalaţia aceasta tot nu a mers), însă reţinem ideea de părtinire. Când s-a
solicitat necesitatea construirii unei şcoli noi la Scăieni, banii s-au repartizat imediat
pentru o şcoală mare şi modernă la Boldeşti, Scăienii putând să rămână încă mult timp
fără şcoală nouă, dacă nu ar fi fost proteste şi nu s-ar fi tras mari semnale de alarmă.
Reţinem din nou ideea de părtinire. Când scăienarii au cerut să li se construiască o
poştă nouă, li s-a desfiinţat şi poşta veche pe care o aveau, construindu-se o poştă
nouă, unică, pentru tot oraşul, tot la Boldeşti, însă contribuabile erau tot întreprinderile
de la Scăieni. Dispensarul cel mai modern s-a construit la Boldeşti, nu la Scăieni;
muzeul pe care îl va avea oraşul se face la Boldeşti, nu la Scăieni. Reţinem iarăşi ideea
de părtinire nedreaptă - şi aşa mai departe, căci exemplele, desigur, ar putea continua...
Cui (quid) prodest?=Cui foloseşte? În felul acesta Boldeştiul a devenit capitala
cătunizatelor Scăieni, Seciu şi Balaca, fiindcă acolo, la Boldeşti, sunt: primăria, spitalul,
poşta, telefoanele, CEC-ul, farmaciile, cofetăriile, farmacia veterinară, lanţul de
magazine, restaurantele, fotograful, muzeul, benzinărie, Romtelecomul, centrul de plată
al gazelor, centrul de plată a luminii, centrul de plată al televiziunii pe cablu, centrul de
plată al apei şi canalizării ş.a. La fosta comună Scăieni - care îşi avea înainte primăria
ei, poşta ei, serviciile ei proprii de plată - n-au mai rămas absolut nimic, nimic din toate
acestea, decât mirosul de la crescătoria de porci, de la abatorul de păsări şi de la marea
groapă ecologică unde tot judeţul îşi varsă deşeurile de gunoi... Imensă nedreptate!
În câteva ocazii solemne, la care am asistat în ultimii ani, cum ar fi Ziua eroilor,
atât unii lideri localnici, cât şi oaspeţii străini invitaţi să ia cuvântul în faţa unei mari
mulţimi, vorbeau numai despre... “oraşul Boldeşti” şi numai despre “oraşul Boldeşti”
(reţineţi: nu mai pronunţau deloc numele de “Scăieni”, scris în stil analfabetic şi în
batjocură “Scăeni”!)... Nu exagerez cu absolut nimic când afirm aşa ceva, căci am
videoclipuri cu înregistrarea sonoră a discursurilor, şi dacă ne gândim că sutele de
milioane de dolari erau produse de marile fabrici din Scăieni şi de sondele (care,
majoritatea, tot pe teritoriul Scăieniului se aflau), atunci nedreptatea este strigătoare la
cer, este înjositoare şi pentru mulţi extrem de jignitoare, mai ales dacă analizăm
speranţele şi entuziasmul naiv investite de locuitorii din Scăieni, care credeau sincer că
dacă se unesc cele două comune într-un oraş mare şi puternic, vor avea şi ei parte de
nişte avantaje în plus faţa de cele avute înainte. A fost exact invers - o amară
dezamăgire! Unde mergem, continuând pe această cale, oameni buni?
Datorită acestui fapt, eu care militasem cu insistenţă pentru formarea acestui
oraş, tot eu m-am adresat fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu, într-o
discuţie personală cu d-lui, cu cererea să renunţăm la acest experiment, la acest mare
fiasco făcut în defavoarea sectorului Scăieni, punând serios în discuţie separarea celor
două localităţi, deci “divorţul” dintre ele. Dacă Teodor Diamant ar trăi astăzi, sunt convins
că ar plânge sau ar chema pe urmaşii falansterienilor pe metereze... Eu îi cerusem

157
fostului preşedinte să se înfiinţeze două oraşe separate, fiecare cu conducerea lui, cu
primăria lui şi cu bugetul lui, spre a da posibilitate localităţii Scăieni să-şi revină din
decăderea jalnică în care a intrat. Eram, fireşte, susţinut şi de alţii ca mine - de ing.
Toma Călinescu, de ing. Gheorghe Gheorghe, de înv. Emil Popescu, de familia fostului
primar Jean Popescu şi de mulţi alţii, care făceau parte din această categorie a
dezamăgiţilor, categorie absolut majoritară. Propunerea, cum era de aşteptat, mi-a fost
respinsă, după cum preşedintele însuşi a fost respins de cei care au crezut prea mult în
promisiunile lui.
Ce rămâne atunci de făcut? În primul rând să se ceară conducerii judeţului
Prahova ca repartiţia fondurilor să favorizeze, pentru o perioadă de timp, sectorul
Scăieni, modernizând cu prioritate acest sector, în toate domeniile rămase în urmă; să
se construiască o poştă şi în Scăieni; să existe şi aici o farmacie, o piaţă, o cofetărie, un
restaurant modern şi luxos, nu cârciumi ordinare; să existe secţii ale serviciilor de plată
utilitare; să se construiască un mare magazin universal sau un mall care să uşureze
viaţa localnicilor; să se încurajeze înfiinţarea de noi magazine, cu cele mai diverse
profiluri utilitare; să se refacă trotuarele, total deteriorate, pe care nu se poate merge,
deşi poliţia rutieră strigă zilnic prin megafoane pietonilor să nu mai circule pe străzi, ci
numai pe trotuare; să se construiască un mare parc, cu lac artificial, cu o arenă în aer
liber, la poalele pădurii din Scăieni, spre câmpul care se termină la Balaca; să se
înfrumuseţeze sectorul prin plantări de noi arbori decorativi, cu straturi de flori ş.a.
Având în vedere că, în următorii 50-80 de ani, dacă Terra aceasta va supravieţui
cu bine schimbărilor vizibile din natură, în mod implicit Boldeştiul şi Scăieniul au şanse
mari să devină cartierele de nord ale Marelui Municipiu Ploieşti sau Marii Meropole
Ploieşti, ajunsă până aici. (Deja, în afară de Oradea, Iaşi şi Constanţa, la ora actuală,
există încă 9 proiecte de constituire a zonelor metropolitane, inclusiv Ploieştii, care vor
asocia toate localităţile din jurul municipiilor, pe o rază de 30 km.) Atunci această
localitate îşi poate pierde, în viitor, statutul de oraş de sine stătător, ajungând să fie două
cartiere moderne şi de elită, poate chiar cartiere rezidenţiale, luxoase, incluse în aria
Ploieştiului. La nivelul tehnologiei viitoare, care se va dezvolta sub auspiciile epocii
respective, ele vor căpăta, oricum, o altă înfăţişare, faţă de cum arată acum, conform
gusturilor urbanistice specifice acelei perioade. Însăşi populaţia care va trăi în acele
decenii va deveni mult mai evoluată din punct de vedere material, intelectual şi
tehnologic, şi mult mai eterogenă în comparaţie cu noi cei de la debutul veacului al XXI-
lea, care am trăit şi mai trăim încă o epocă destul de zbuciumată şi plină de multe
neajunsuri materiale şi contradicţii, din care ne zbatem din răsputeri să ieşim, fără să
găsim soluţia ideală, atâta timp ne îndepărtăm cu vinovăţie de poruncile divine.

158
CAPITOLUL XIII.
Artişti, cântăreţi, muzicieni

S-a spus că, în localităţile cu profil industrial, cum este oraşul Boldeşti-Scăieni,
trebuie să ne aşteptăm ca numărul artiştilor să fie mic. Opinia nu este departe de
adevăr, deoarece în acest loc găseşti mai de grabă un număr mare de oameni pasionaţi
de calcule şi de tehnică decât de artă. Cu toate acestea, există câteva persoane care s-
au făcut cunoscute, pe plan local sau chiar la nivel de ţară, în domeniul muzicii vocale,
instrumentale sau în domeniul muzicologiei. Cei mai cunoscuţi sunt: Ligia Dună,
Florentin Dună, Miltiade Păun, Mircea Dumitrache, Puica Bălan, Dumitru A. Iosif, Titi
Iosif, Costache Marian, Ovidiu Pascu, Ion (Nelu) Păun, Jean Pandele, Vasile Pandele,
Dimitrii Paşuk, Elena Licu, Petre Petcu, Ion Nistor, Ion Pârvu, fraţii Bratu (dar poate că
mai sunt şi alţii de care eu încă nu am auzit).
Aş începe cu Miltiade Păun (1928-2002), asistent universitar la Conservatorul de
Muzică din Bucureşti, director la Direcţia Muzicală din Ministerul Culturii, prin anul 1958,
secretar literar la Teatrul de Operă şi la Teatrul de Operetă din Bucureşti, libretist şi
autor al cărţii “Opereta” (Ed. Muzicală, Buc., 1969). Voi vorbi, mai pe larg, despre
Miltiade Păun şi cei doi fraţi Dună, la capitolul “Personalităţi de seamă din Boldeşti-
Scăieni”.
Ligia Dună (n. 19 aprilie 1970, Scăieni - solistă a Teatrului de Operetă “Ion
Dacian” din Bucureşti, pe rol de soprană, prezentă în numeroase spectacole transmise
de Radioteleviziunea Română.
Florentin Dună (n. 19 iunie 1969, Scăieni), profesor de vioară în Germania, la
Berlin, unde şi-a susţinut şi masteratul, membru al unui cuartet german de coarde care a
obţinut numeroase premii internaţionale. Este fratele Ligiei Dună.
Mircea Dumitrache (1925-2006), succesorul prof. Ion Cucu Bănăţeanu, despre
care am vorbit înainte pe larg, dirijor de orchestre şi fanfară, fost copil de trupă, excelent
interpret la trompetă, la acordeon şi la orgă electronică. După pensionare, foarte căutat
pentru a cânta la diferite ocazii.
Dumitru A. Iosif (1911-2003), specialist în predarea lecţiilor de mandolină şi
chitară, a lucrat cam toată viaţa punându-şi întregul talent de interpret la mandolină şi
chitară în slujba copiilor. Ca nimeni altul, a învăţat zeci de copii să cânte bine la aceste
instrumente, formând câteva orchestre cu ei şi participând la concursuri în care a obţinut
totdeauna locul întâi.
Puica Bălan (Victoria Pascu - n. 3 oct. 1949, Poienarii Burchii, Prahova), a
debutat la Televiziunea Română şi la radio încă de la vârsta de 17 ani, intepretând
melodii populare. A participat la concursuri pe ţară şi a obţinut premii şi diplome. A
continuat să cânte muzică populară şi muzică uşoară acompaniată de diferite orchestre,
sub bagheta unor cunoscuţi dirijori şi violonişti ca Ionel Budişteanu, Marin Cioacă,
mergând prin toate regiunile ţării, cu excepţia Moldovei. A fost chemată să cânte la
ospeţele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale lui Nicolae Ceauşescu date în cinstea
preşedintelui Franţei, Charles De Gaulle, atunci când acesta ne-a vizitat ţara, în 1967 şi

159
a aplaudat-o. La Crama Seciu i-a cântat lui Henri Coandă care a sărutat-o pe frunte
după concert.
Ovidiu Pascu (n. 10 martie 1968, Boldeşti), fiul d-nei Puica Bălan, pentru că a
moştenit o voce frumoasă, a fost deseori solicitat pentru diverse ocazii festive, unde
prezintă atât piese de muzică uşoară, cât şi populară, însoţit de diferite orchestre. A
cântat la TVR Prahova.
Dumitru D. Iosif (Titi Iosif, n. 1 apr. 1946), fiul lui Dumitru A. Iosif. A fost director
al Clubului (1970-75); talentat interpret la chitară şi mandolină, organizator de orchestre
şi de concerte pe raza oraşului Boldeşti-Scăieni.
Marian Costache (1947-1996), fără să aibă studii speciale în domeniul muzicii, a
fost cel mai bun baterist din tot oraşul, motiv pentru care a fost solicitat de toate
orchestrele locale şi regretat de toţi pentru pierderea prematură a acestui talent înnăscut
al ritmurilor sonore.
Ion (Nelu) Păun, cu domiciliul în Scăieni şi la Piteşti, este solist de muzică
populară al orchestrei “Doina Argeşului” din Piteşti, având o voce cuceritoare,
înregistrată pe casete şi CD-uri cu principalele piese de succes din concertele susţinute
cu această mare orchestră prin toată ţara şi peste hotare. Trebui să menţionez că aceşti
trei Păuni - vezi următorii doi - nu sunt rude între ei.
Ilie Păun, trompetist de elită în toate orchestrele locale, frate cu Miltiade Păun. A
fost şi trompetistul fanfarei lui Cucu Bănăţeanu.
Virgil Păunescu, zis şi Puiu Păun (1932-2006), alt trompetist solist al fanfarei lui
Cucu Bănăţeanu.
Jean Pandele, vechi membru al orchestrei şi fanfarei lui Ion Cucu Bănăţeanu,
unde era toboşarul formaţiilor, este în acelaşi timp un deosebit de talentat acordeonist,
interpret al pretenţioaselor valsuri franceze în acord cromatic. Este şi cel mai bun
patineur din oraş pe patinele cu role.
Vasile Pandele, baterist şi saxofonist în câteva orchestre de pe raza oraşului,
frate cu Jean Pandele.
Elena Licu, domiciliată în Balaca, solistă a Corului armatei din Ploieşti. Era o
soprană cu o voce de o largă amplitudine, datorită căreia putea interpreta, într-o manieră
distinsă, diferite arii de operă şi operetă din repertoriul clasic universal. Păcat că vocea
ei splendidă nu i-a fost valorificată după cum ar fi meritat.
Petre Petcu, domiciliat în Scăieni, de asemenea, a fost solist al diferitelor
orchestre populare sau de muzică uşoară, mai mult sau mai puţin cunoscute. Dacă ar fi
fost sprijinit, acest tânăr cu voce frumoasă ar fi ajuns mai departe.
Ion Pârvu, un saxofonist apreciat pentru frumoasele piese interpretate cu multă
măiestrie la acest instrument. De asemenea, dânsul era trompetist în orchestra lui Cucu
Bănăţeanu.
Ion Nistor, cel mai bun interpret la trombon din tot oraşul.
Fraţii Bratu - Nicu şi Florică - primul, acordeonist iar Florică interpret la
mandolină. Au prezentat împreună frumoase piese muzicale prezentate deseori în
public.
Cristina Panaitescu – solistă vocală cu repertoriu din muzica populară şi uşoară.

160
Bogdan Albulescu (n. 22.03.1978, la Ploieşti), deşi nu este cântăreţ, îl cităm
printre artiştii din acest oraş fiind un bun actor dramatic angajat la Teatrul Mic, la Teatrul
Naţional şi la Teatrul Casandra din Bucureşti. El a terminat liceul I.L. Caragiale din
Ploieşti, Facultatea de Drept din Bucureşti dar şi Institutul de Artă, Teatru şi
Cinematografie (I.A.T.C.).

161
CAPITOLUL XIV.
Activitatea sportivă din Boldeşti-Scăieni

Terenurile de sport din acest oraş au dat ţării doi mari fotbalişti, jucători în echipa
naţională şi mari antrenori - pe Viorel Mateianu şi Valeriu (Vivi) Răchită. Despre ei voi
oferi amănunte la capitolul “Personalităţi de seamă din Boldeşti-Scăieni”. Fără o
puternică bază materială sportivă, destul de modernă, indiferent de faptul că era veche,
poate că nu ar fi existat asemenea personalităţi sportive de elită, deşi ele nu au fost
singurele. Atât în trecut, cu peste 60 de ani în urmă, cât şi în prezent, aici sportul
preferat - într-adevăr, sportul rege - era şi a rămas fotbalul. Spre fala întregului judeţ, au
existat câteva echipe de fotbal cu jucători minunaţi pe care ar fi păcat să-i dăm uitării.
Fotbaliştii formaţi în această zonă nu a fost nevoie să se ridice de pe terenuri
improvizate, aflate undeva pe maidane lăturalnice, deoarece atât Fabrica de geamuri
Scăieni, cât şi Schela Boldeşti, aveau echipe în divizia C şi frumoase terenuri proprii de
fotbal, în special modernul şi bine îngrijitul stadion de la Boldeşti. Comparativ cu acesta,
terenul de fotbal al Fabricii de geamuri, recent vândut cu fabrică cu tot, a ajuns să arate
pe an ce trece tot mai abandonat.
Baza sportivă a schelei mai cuprindea: o sală de şah (aici repurtau frumoase
victorii un mare şahist din Boldeşti, regretatul şi simpaticul Ionel Damian, împreună cu
partenerul lui permanent, Nelu Slăboiu), o sală de ping-pong, apoi un splendid teren de
tenis de câmp, un teren de volei, o popicărie, cabine vestiare şi un mare ştrand, împărţit
în două jumătăţi de un baraj separator de ciment: prima jumătate fiind pentru neînotători
şi cealaltă jumătate pentru înotători, acesta din urmă săpat mai adânc şi dotat cu o
trambulină înaltă de 3 m. Ambele bazine de înot au fost construite (1940) în pantă:
primul are şi trepte de intrare în apă, adâncimea maximă fiind 1,20 m. Bazinul pentru
înotători, în dreptul trambulinei, are adâncimea de 3,50 m.
Toate aceste terenuri de la Boldeşti există şi astăzi şi sunt din nou bine îngrijite.
Doar micuţul bazin pentru copilaşii de 4-5 ani a fost desfiinţat, fără nici un motiv. Şi la
Fabrica de mucava era un bazin de înot, părăsit însă de mai mulţi ani. În curtea fostei
Baze de Aprovizionare Floreşti, cam în spatele întreprinderii Arta Metalului şi a Bazei
Tubulare din Scăieni, se construise, acum 65 de ani, un alt bazin modern de înot,
desfiinţat, cu câteva decenii în urmă, sub pretextul că nu avea scurgere. El a fost
transformat, din păcate, într-un bazin de colectare a lichidelor reziduale petroliere, apoi
astupat.
Pe terenul de fotbal al schelei, atât pe timpul războiului, cât şi după război, se
antrenau zilnic fotbaliştii de la Schela Boldeşti. M-am interesat de numele lor şi, de la un
fost jucător, Pilică Ion (Mânzu), am putut reconstitui, în mare, formaţiuni întregi ale
fotbaliştilor schelei Boldeşti, împărţiţi pe mai multe manşe cronologice... Fiind nişte
sportivi de elită, numele lor merită să rămână amintite în această carte. Cel mai vechi
dintre ei a fost Pelinescu Titus, portarul echipei - frecvent pe teren la meciurile dintre anii
1937-1949, dar, sporadic, a mai apărat şi după acea perioadă de vârf. În total, au fost
patru manşe, incluzând grupuri mai constante sau mai puţin constante de jucători, cea
mai veche (bătrânii) fiind manşa întâi - şi cea mai adulată de public.

162
MANŞA I (anii ‘50) MANŞA a II-a (anii ‘60)

Titus Pelinescu (portar) Augustin Ghioca, zis Tolo (stoper)


Jean Berilă (portar) Nicolae Stroe
Ion Marinscu-Pisica (portar) Matei Vlăducă
Gheorghe (Ghiţă) Armean (fundaş) Puiu Dragomirescu
Gheorghe Teşcula (fundaş) Constantin Diaconu, zis Tanana
Gheorghe Anghel, zis Cairo (înaintare) Vasile Vancea
Vasile Georgescu (stoper)
Victor Iofter (mijlocaş)
Jean Boieru (mijlocaş)
Nicolae Pilică, zis Boly (extr. dreapta)
Ion Pilică, zis Mânzu (extr. stângă, frate cu Boly)

MANŞA a III-a (anii 60-65) MANŞA a IV-a (anii 65-80)

VIOREL MATEIANU (înaintare) Ilie Dragnea (portar)


Haralambie Eftimie Nicolae (Puiu) Doman
Constantin Ţârcovnicu Ion Voinea (stoper)
Ion Tănase Stelică Julea
Vasile Gheorghe, zis Gică Ion Pilică, zis Mânzu (extremă dr.)
Constantin Niculae, zis Nei Ion Stroe, zis Paganel
Nicu Teodorescu
Ică Filipoiu
Ion Loghin (frate cu Irina Loghin)
Vasile Olteanu

Aceştia au fost fotbaliştii din generaţia de aur a sportivilor de la Schela Boldeşti.


Câţiva dintre ei au trecut deja în lumea celor drepţi, dar s-ar merita ca numele tuturor să
fie menţionate undeva, pe o placă comemorativă aplicată înăuntru sau afară, pe Clubul
mic de la Boldeşti.

LIDIA BELEA, O FETIŢĂ DE 16 ANI DIN SCĂIENI, PILOT DE AVION

Desigur, inginera Lidia Belea (n. 2 mai 1957, Slănic, Prahova), astăzi nu mai are
16 ani, însă de mică visa să fie pilot de avioane, motiv pentru care, la Strejnic, a urmat o
şcoală de pilotaj. La 16 ani, curajoasa fetiţă deja pilota perfect avioanele uşoare de
sport, însoţită de instructorul de zbor care, mai târziu, avea să-i devină soţ, însă brevetul
l-a luat la 18 ani, deoarece numai la acea vârstă se putea primi un brevet de pilot.
Cetăţenii din Boldeşti-Scăieni, admirau deseori o avionetă rapidă care le săgeta deseori
cerul, zburându-le peste case şi făcând loopinguri spectaculoase şi mici acrobaţii prin
aer. În carlinga avionului acela se afla Lidia, singură, care deseori cobora foarte jos
avionul pe deasupra casei părinteşti de lângă pădurea Scăieni... La 20 şi 21 de ani a

163
câştigat toate concursurile de aterizare la punct fix şi a făcut câteva salturi curajoase cu
paraşuta. Ca studentă a Facultăţii de Foraj-extracţie a Institutului de Petrol şi Gaze din
Ploieşti, a continuat să piloteze încă doi ani, îndemnând, la rândul ei, şi pe alte colege
de facultate să-i urmeze exemplul.

FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE RADIOAMATORISM (YO9A)

În oraşul Boldeşti-Scăieni există şi un radioamator sportiv, dl. Sandu Doru,


membru al Federaţiei Române de Radioamatorism care are indicatorul YO9A şi al
Federaţiei Prahova (ZYO7Z-Repetor), de Radioamatori. Îl felicităm! Toţi radioamatorii
din lume - câteva zeci de mii - îl pot contacta. Staţia dumnealui are următoarele
indicative tehnice:
PREFIX INDICATIV CLASA NUME DOMICILIUL
CXY YO9CXY a III-a Sandu Doru Boldeşti-Scăieni

Ştim că YO9CXY emite/recepţionează, alternativ, pe unde scurte, în funcţie de


momentele favorabile ale ionosferei, în benzile de 13 m, 16 m, 19 m, 25 m, 31 m, 41 m
şi 49 m, fără să cunoaştem exact derivatele frecvenţelor (bănuim, în spaţiile rezervate
numai radioamatorilor), ca să-l putem recepţiona, dar îl putem repera şi prin
www.hamradio.ro. De aici, din oraşul Glen Ellyn, din America, îl salut cu un simbolic
QSL american din partea staţiei vecine cu mine W9CCU, specializată şi în comunicări
meteo, pe 103,5/145,390 KHz, aşteptând un QSL card de la YO9CXY-Boldeşti-Scăieni...

164
CAPITOLUL XV.
Industria din oraşul Boldeşti-Scăieni

Se ştie că judeţul Prahova este judeţul cu cele mai multe oraşe din ţară, 13 la
număr, toate aceste oraşe, cu excepţia oraşului nostru, având un vechi statut de
urbanizare. Deşi Boldeşti-Scăieni era cel mai tânăr din toate, fiind înfiinţat în 1968, el a
avut o dezvoltare economică uluitor de rapidă, încât numai la doi ani de la înfiinţare, de
pe locul ultim a propulsat pe locul al treilea în ceea ce priveşte ponderea economică,
imediat după Ploieşti şi Câmpina. Între anii 1970-1980, din cele treisprezece oraşe (12
fiind cu mult mai mari), Boldeşti-Scăieni - iată, ocupa deja locul al treilea, imediat după
Ploieşti şi Câmpina, loc în care s-a menţinut timp de zece ani! Nu a fost acesta un
miracol? Sigur că a fost, iar acest miracol s-a putut întâmpla numai datorită faptului că
această localitate dispunea şi încă mai dispune, într-o oarecare măsură, de o puternică
bază industrială, condusă de oameni destoinici. Astăzi, din păcate, forţa lui economică
nu mai este aceeaşi. Chiar şi numele unor întreprinderi s-a schimbat.
În oraş existau patru unităţi industriale de anvergură şi alte câteva mai mici. În
ordinea tradiţiei locale, ele sunt: Întreprinderea de Geamuri Scăieni, Fabrica de mucava
Scăieni, Schela Boldeşti şi Întreprinderea de Foraj şi Lucrări Geologice Speciale
(IFLGS), urmate de Arta Metalului, Baza Autotubulară (BAT), ARTEMA Plast SRL (din
1996), Abatorul de păsări, Firma Ecoferm Cris-Tim şi alte câteva firme mai mici. Un caz
special este firma PETROMSERVICE S.A. şi veţi vedea de ce. Vom descrie toate
aceste unităţi, pe rând.

ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCĂIENI (IGS)

La început se numea simplu: Fabrica de Geamuri Scăieni (FGS), apoi când,


pentru o perioadă, ajunsese cea mai mare fabrică de geamuri din ţară, i s-a zis
Întreprinderea de Geamuri Scăieni (IGS); după care a căpătat nişte nume instabile,
fugitive şi... friabile, ca şi sticla produsă acolo, gata a fi din nou schimbate şi fragmentate
peste noapte, ca urmare a diminuării puterii ei productive şi de vânzare: SCAIGLAS S.A,
s.c., SCAIGLASS SRL, S.C. GES S.A. SCĂIENI, S.C. TRANSFEROVIAR (??!) S.R.L.
(“firma mamă” care a cumpărat-o pentru a-i mai adăuga un nume: GES GLASS SRL) şi
Dumnezeu ştie ce alte nume noi de “botez” va mai căpăta, biata fabrică, peste o altă
perioadă de timp... Evident, denumirile finale sunt neinspirate din punctul de vedere al
pretenţiilor de branduri europene. În America, schimbarea numelui unei firme mijlocii
aduce cheltuieli şi pagube de zeci de milioane de dolari, iar a unei firme mari de sute de
milioane. Dacă îşi schimbă numele de trei ori, întreprinderea respectivă poate ajunge la
faliment. Se pare că şi în România schimbarea numelor unei firme a început să coste.
Poate că nu chiar din această cauză fabrica de geamuri de la Scăieni a cunoscut crize
endemice... Cert este că de când s-a închis secţia de la Blejoi, producţia de sticlă de la
această întreprindere fostă de elită, s-a redus simţitor, ca şi numărul salariaţilor de
acolo. Nu ştim dacă şi calitatea produselor finite. Acestea să sperăm că nu, căci

165
longevitatea oricărei întreprinderi depinde cel mai mult de valoarea produselor ei şi a
mediului de marketing.
Se ştie că sticla este un element de bază al oricărei construcţii şi locuinţe
omeneşti. Fără sticlă, nu ne-am putea imagina civilizaţia modernă. Totdeauna a fost
nevoie de fabricarea ei. Localitatea Scăieni îndeplinea prin excelenţă toate condiţiile să
se înfiinţeze pe teritoriul ei o asemenea fabrică, deoarece dispunea de braţe de muncă,
de gaze bogate de sondă şi se afla nu departe de cariera de nisip fin de la Vălenii de
Munte, de unde această materie primă se putea transporta lesne pe calea ferată, lângă
care s-a decis să se construiască această fabrică. Prin apropiere trecea linia electrică de
înaltă tensiune de la posturile TRAFO ale schelei Boldeşti; nu departe, erau şi nişte
puţuri de joasă adâncime pentru apă industrială.
În România mai existau trei fabrici de geamuri: Fabrica de sticlă de la Azuga cu
gaz metan, Societatea Anonimă Mediaş, înfiinţată în 1918, şi Fabrica de sticlă
Ardeleana, care avea o capacitate de producţie de 2000 m. p. geam tras, pe an. Ulterior,
necesitatea de geamuri a fost suplimentată de încă trei fabrici similare mai mici: Fabrica
de sticlărie, geamuri, becuri electrice din Putna, Fabrica de sticlărie Turda şi Fabrica de
geamuri Ploieşti. Alte fabrici nu existau, iar cererea de geamuri era din ce în ce mai
mare. (Astăzi, bineînţeles, că mai există încă două mari fabrici de geamuri, la Buzău şi
Târnăveni, dar atunci ele nu se înfiinţaseră.)
Localitatea Scăieni oferea locul optim pentru construirea unei noi şi mari fabrici.
În aprilie 1934 a început construcţia primului cuptor de topire şi de tragere a geamului,
fiind înregistrată sub numele de Industria Română de Geamuri Scăieni, constituită ca
societate anonimă prin actul constitutiv şi prin statutele publicate în Monitorul Oficial nr.
56, din 10 aprilie 1934. Sediul societăţii era la Bucureşti, capitalul social fiind fixat la
8.500.000 lei, la nivelul anului 1934, împărţit în 17.000 de acţiuni nominative a câte 500
de lei fiecare.
Fabrica de la Scăieni era, de fapt, prima industrie de geamuri românească din
Vechiul Regat. Documentele de arhivă ne arată că, neavând personal românesc
specializat în industria sticlei, s-a recurs la doi specialişti germani, ing. Kristionsent şi
ing. costr. tehnic Warteschi. Ei au proiectat cuptorul care avea următorii parametri: L=10
m; aşezat direct pe pământ, fără camere regeneratoare (ardere, topire, limpezire) care
erau comune şi, bineînţeles, cam primitive, în comparaţie cu complexitatea tehnologiei
de astăzi controlată electronic. Capacitatea totală maximă de producţie proiectată era de
2400-2800 m.p. geam tras (de 3 mm grosime) în 24 de ore. La început, ruperea
geamului se făcea manual, cu mari riscuri de accidentare (ele nu au putut fi totdeauna
evitate). Peste patru ani, în 1938, se montează o a doua maşină de tras geam, de tip
Fourcauld, capacitatea cuptorului crescând la 1.000.000 mp/an, depăşind producţia
celorlalte firme similare din ţară. Urmare beneficiilor obţinute şi subscripţiei acţionarilor,
în anul 1941 capitalul social a ajuns la 60.000.000 lei, sumă destul de rezonabilă. De-a
lungul anilor, această capacitate a crescut progresiv. La fel, numărul salariaţilor. Fabrica
avea hale de producţie, unde erau amplasate liniile tehnologice, depozitul de materii
prime, depozitul de mărfuri, rampă auto, rampă de cale ferată, atelier de prelucrări
mecanice, atelier de reparaţii utilaje, laborator chimic de analize. În 1940 fabrica mai
funcţiona şi cu o linie de încărcat butelii, dar după 1948 s-a unit cu secţia de la Blejoi,

166
care aparţinuse fraţilor Vernescu, şi care avea un cuptor de geam colorat. Tot în acea
perioadă s-a înfiinţat şi secţia de vată de sticlă/vată minerală.
Prima etapă de refacere a avut loc în anii 1955-1960, iar etapa a doua între
1961-1965, când s-au construit încă trei cuptoare cu tragere orizontală, deci cu risc mai
mic de periclitate. Iniţial, fabrica pornise numai cu 60 de muncitori, dar după un deceniu
deja avea 800, apoi, în 1965, avea 1200 de oameni în producţie.
În urma cutremurului din 1977, s-a simţit necesitatea executării unor serioase
lucrări de refacere a capacităţii de producţie, prin asimilarea de noi tehnologii pentru
tragerea geamului, având loc conversia primelor maşini de tras geam de pe vechiul
procedeu Fourcault pe altul mai avansat, procedeul Atachi, pe bază de brevet japonez,
accelerând dinamica producţiei fizice la principalele sortimente finisate. În 1998 s-a
trecut la construirea unei linii moderne franceze de geam float, care se lucra exclusiv
pentru export. În 1999 se exporta peste 80% din totalul producţiei. Având un buget
favorabil, fabrica a putut construi un liceu industrial, un club, o cantină, un cămin pentru
nefamilişti, căi de acces asfaltate, linie ferată interioară, apoi şi un hotel, rămas
neterminat. Acesta, finisat, ar putea deveni acum hotelul oraşului, căci este nevoie de
aşa ceva.
Întrucât, în perioada 1991-1993, utilajele erau în cea mai mare parte uzate fizic,
dar mai ales moral, se impunea necesitatea unor investiţii, cât şi implementarea unor noi
tehnologii care să se ridice la nivelul celor utilizate în ţările avansate ale lumii, pentru
producerea geamului. Ca urmare, din fondul de investiţii s-a realizat o instalare de
securizare a geamului cu încălzire mixtă (gaze naturale şi energie electrică), urmată, în
peioada 1997-1999, de realizarea unei instalaţii de producere a geamului prin tehnologia
float-glass, despre care am amintit mai sus.
Deşi dinamica producţiei fizice îşi propunea un ritm ascendent sau măcar
constant, urmărind graficele dintre anii 1993-2000, observăm că dacă la “geam laminat”
ea s-a menţinut oarecum constantă, la sortimentul de “geam tras” a scăzut îngrijorător.
La fel în producţia de “metri pătraţi bază”, cauza, după opinia autorului acestei
monografii, fiind concurenţa, diminuarea cererii de pe piaţa internaţională şi contractele
nepatriotice ale unor companii româneşti de construcţii cu societăţile occidentale care le
condiţionau regimul de finanţare numai dacă acceptau să importe geam tras de la
firmele lor apusene, chiar dacă costul geamului lor era mai ridicat. Dacă, de pildă, în
trecut, vânzarea geamului tras şi laminat mergea strună pentru că, prin contractul din
cadrul fostului CAER, ţările din fostele state comuniste erau obligate să cumpere
cantităţile de geam românesc, indiferent de calitatea lui, conform acelor contracte, astăzi
nu putem obliga nici o firmă din ţară, cu atât mai puţin cele de peste hotare, să cumpere
produsele fabricii de la Scăieni. De aceea, spre a scăpa de faliment, a trebuit să se
caute noi soluţii salvatoare pentru comercializarea produselor de geamuri, de vată de
sticlă şi de alte produse de sticlă etc., şi s-a ajuns la colaborarea cu o firmă americană.
Astfel a luat fiinţă S.C. SCAIGLAS-S.R.L., în care S.C. GES S.A. Scăieni deţinea 60%
din capital. Această firmă şi-a concentrat toată atenţia pe producerea şi comercializarea
geamului securizat, mult mai solicitat pe piaţă decât geamul clasic. Graţie geamului
securizat, întreprinderea a mai luat o gură de oxigen întăritor şi vedem că încă mai
trăieşte, deşi nu există garanţii absolute de supraviţuire continuă, totul depinzând de

167
mediul de marketing care, la rândul lui, cuprinde un ansamblu de factori, de natură
economică, socială, culturală, juridică, politică, demografică, ecologică, unii deveniţi
destul de nefavorabili. Societatea S.C. GES S.A. Scăieni se confruntă în prezent cu un
mediu extern nefavorabil, chiar turbulent, care a făcut ca întreprinderea să lucreze
uneori la limita de avarie. După aproape o jumătate de secol de comunism, nouă ne
lipsea în totalitate experienţa dinamicii capitaliste şi a sistemului de privatizări. De aceea,
trecerea la privatizare poate fi un salt dureros, plin de contradicţii antagoniste, aparent
ireconciliabile, motiv care a făcut ca o parte din întreprinderile de geam din România,
inclusiv cea din Scăieni, să fie restructurate, în acest proces de privatizare şi chiar de
lichidare.
Prin acelaşi proces de şoc trec şi furnizorii de materii prime, rupând ritmul de
coordonare a producţiei. Furnizorii de materii prime pentru fabrica de la Scăieni sunt
S.C. Sticloval Vălenii de Munte (furnizoarea de nisip), S.C. Uzina de produse chimice
Govora (furnizoarea de sodă calcinată) şi Exploatările miniere din Harghita, Braşov şi
Hunedoara (furnizoarele de dolomit, calcar, feldspat şi alabastru).
În mod indubitabil, perioada de înflorire a Întreprinderii de Geamuri Scăieni a fost
ajutată de Grupul Şcolar de Industria Sticlei (liceul industrial) din localitate, furnizorul noii
generaţii de sticlari. Celelalte categorii de salariaţi au fost recrutate prin organizarea de
interviuri, atât pentru posturile din producţie cât şi pentru personalul TESA. În ceea ce
priveşte numărul de personal, redăm mai jos situaţia scriptică la data de 31 mai 1999:

Din care

la SCĂIENI la secţia BLEJOI


________________________________________________________________
Total personal 1390 1240 150
Muncitori 1340 1091 150
Personal tehnic 50 149 0
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
maşinişti 28 28 0
personal CAF 70 70 0
personal de deservire
generală 30 30 0
personal cercetare
proiectare 4 4 0
________________________________________________________________

Pe compartimente, exista următoarea structură a salariaţilor:

TESA 102 salariaţi


Complex 186
SME 193
Aprov., desfacere, administraţie,
CTC, laborator 149

168
Geam laminat 160
Geam tras Blejoi 188
Geam tras Scăieni 246
Prelucrări 42
Geam cristal 83
Confecţii lăzi 41
________________________________________________________________

Analizând evoluţia în ultimii ani a numărului scriptic de personal, se observă o


scădere a acestuia în anul 1997, ca urmare a pensionării masive în condiţiile decretelor-
lege nr. 60/190 şi nr. 70/1990. De asemenea, s-au sistat angajările, fiind închise două
cuptoare (cuptorul 2 şi cuptorul 3).
Îmi pare rău că nu dispun de graficul cu personalul fabricii dintre anii 2001 şi
2007, dar urmărind tabelul de mai jos, veţi deduce că, dacă atunci numărul salariaţilor
scădea într-un ritm relativ lent, în ultimii şapte ani reducerea s-a accelerat iar numărul
salariaţilor s-a redus cu şi mai mare viteză, ajungându-se în prezent la peste 50%, faţă
de ceea ce era atunci:

________________________________________________________________
personal 1995 1997 1998 1999 2000
________________________________________________________________

TOTAL PERSONAL, 2154 2037 1842 1450 1390


DIN CARE:
muncitori 1925 1811 1648 1389 1208
pers. tehn. productiv 101 97 63 61 50
maiştri 49 44 39 36 28
personal CAF 82 83 93 88 70
pers. cercet. proiectare 16 16 5 6 4
pers. devenire generală 30 30 33 29 30
________________________________________________________________

Clienţii fabricii de la Scăieni au contribuit şi ei la ridicarea şi coborârea


prestigiului fabricii. Există clienţi interni şi clienţi externi. Fiecare fabrică de geam are
zona ei de distribuire, ferindu-se să intre în “parohiile” celorlalte fabrici, evitând, deci,
conflictele comerciale. Astfel, fabrica de la Scăieni, vindea/vinde produsele ei către firme
din Piteşti, Câmpulung-Muşcel, Târgovişte, Găieşti, Bacău, Oneşti, Botoşani, Dorohoi,
Brăila, Constanţa. Câmpina, Bucureşti, Braşov, Covasna, Oradea etc., respectiv către
clienţi ca S.C. DAKO DISTRIBUTION S.R.L. CONSTANŢA, S.C. MOBREAL S.R.L.
VĂLENII DE MUNTE, S.C. CRISTAL BRAD S.R.L. BUCUREŞTI, S.C. STORAD EXIM
S.R.L. PLOIEŞTI, S.C. ACHETRANS S.R.L. POSEŞTI, numărul acestor clienţi
micşorându-se în prezent.
În ceea ce priveşte piaţa externă, aceasta este foarte restrânsă, datorită
concurenţei, China comunistă acaparând, practic, tot globul, deşi geamul chinezesc este

169
categoric mai slab calitativ decât cel de la Scăieni, dar este vândut mai ieftin. Cu toată
această concurenţă în creştere, fabrica de la Scăieni, în ultimii ani, încă a mai putut
exporta produsele de sticlă securizată în ţări ca Turcia, Grecia, Bulgaria, Republica
Moldova (Basarabia), Ungaria, Serbia, către clienţi precum DEMGEXIM-Grecia, KEM
WOOD-Bulgaria, GOTCEV-Bulgaria, PTOP-VICTORIA-Macedonia, VORMICEL-
Republica Moldova, INDIGENA-Republica Moldova, TARDINT-Serbia, UMRAMIYE-
Turcia.
Un factor frenator în evoluţia acestei fabrici a fost totdeauna concurenţa internă,
deseori neloială. Cităm concurenţii cei mai persistenţi din această categorie: S.C.
GEROM BUZĂU (concura/concurează pe sectorul de geam prelucrat) şi S.C. OMEGA
PROD COM TÂRNĂVENI (care concura pe sectorul geamului ornament şi geamul
armat). La concurenţa lor se adaugă afluxul firmelor străine de geam care vând
produsele lor în ţara noastră, venind din ţări ca Turcia, Cehia, Ungaria, Polonia, Franţa,
ca să nu mai vorbim de geamurile aduse din China, Indonezia, Coreea de Sud sau Iran,
mai ieftine dar de cea mai proastă calitate.
În istoria lungă de peste 73 de ani a Fabricii de Geamuri din Scăieni, s-a folosit
nu numai o mare energie umană, soldată uneori cu accidente şi sacrificii, dar şi cu
enorm de multă energie termică şi electrică, cuptoare sigure şi solide pentru folosirea
materiei prime în vederea procesului topirii; cuptoare ultramoderne electrice sau termice
cu gaze pentru recoacerea geamului, dar şi o tehnologie modernă bazată pe mecanisme
sofisticate şi comandate electronic, structuri adiacente de amestecuri chimice sub
presiune în care, de ex., la secţia fluide, azotul lichid joacă un rol esenţial. În asemenea
puncte importante s-au construit structuri calculate să reziste şi la seisme de gradul 8 pe
scara lui Charles Richter, asemenea secţii având un personal supercalificat de dirijare şi
supraveghere, de grija şi măiestria cărora depinde nu numai siguranţa de perfectă
funcţionare a procesului, uneori periculos, de fabricare a sticlei, dar de priceperea
acestor tehnicieni operatori depinde nu numai viaţa colectivului, ci însăşi existenţa
neafectată a întregului mediu înconjurător, spre a nu se întâmpla evenimente posibil
catastrofice. Am înţeles, de la d-na operatoare Camelia Voinea, care lucrează cu
devoţiune într-un asemenea loc de mare responsabilitate, cu adevărat vital, că datorită
înaltei calificări a personalului, la această fabrică nu se va întâmpla niciodată nimic rău.
Singura mare neplăcere întâmplată recent acolo şi în toate secţiile a fost reducerea
numărului de salariaţi, trecerea lor pe listele de persoane intrate în şomaj care, neştiind
altă meserie decât aceea de sticlari, avută de o viaţă, va fi foarte greu să-şi găsească
imediat alt loc de muncă. Din totalul efectivului de salariaţi 80% aveau studii medii, iar
restul angajaţilor prezentau studii superioare de specialitate (numai 10% erau vârstnici,
iar 60% cu vârste între 30-50 de ani, 30% până în 30 de ani. Din totalul salariaţilor
77,26%, deci marea majoritate, sunt calificaţi sticlari, fiind dificil sa se reprofileze în alte
joburi într-un timp scurt.) În 1991 cifra de afaceri a fabricii era de 10-26 milioane de euro,
cu un capital social de 6,3 miliarde RON. În 2005 cifra de afaceri a scăzut între 10-20
milioane de euro, iar capitalul social la 4.928.000 RON în 2006 întreprinderea, în urma
unei licitaţii, a fost achiziţionată la un preţ minim de firma S.C. Trans Expedition Feroviar
S.R.L. din Bucureşti, str. Economul Cesărescu, nr. 1-9 (director general Cristi

170
Rădulescu, owneri Vasile Didilă şi Gruia. În ultimă instanţă, însă, licitaţia pentru această
fabrică a fost câştigată de un nou patron, dl. Tahir.
Am dori ca noul director al acestei foarte utile întreprinderi, să facă necesare
eforturi de a menţine faima de care ea se bucura înainte, sub directori deosebit de
întreprinzători, cum au fost neuitaţii ingineri Mircea Vasiliu, Vasile Dragoş, Constantin
Olteanu, Stelian Grecu, Ion Nagy (dir. adm.), Mircea Popescu (dir. comercial) ş.a. Noii
conduceri şi edililor oraşului le mai dăm un sfat: să se uite pe zidul fabricii de lângă linia
ferată, pe unde trec zilnic trenurile, şi să şteargă odată, pentru vecie, lozinca aceea
comunistă - “Trăiască Republica Populară Română, scumpa noastră patrie!” - care zace
acolo, neatinsă, sfidând anacronic timpul de peste 60 de ani... Este o poveste adevărată
în legătură cu ea: lozinca a fost scrisă de un zugrav moldovean (se numea Doroftei, fără
să fie rudă cu campionul la box) care, după ce a scris-o, montase deasupra ei o stea
roşie, electrică, din geam vopsit, care lumina noaptea. În timp ce o monta, scara s-a rupt
şi, în căzătură, zugravul a murit pe loc. Este, cum s-ar spune, o lozincă cu blestem. Nu
ştim dacă din cauza aceasta nu a îndrăznit nimeni să o şteargă... Sau - cine ştie - poate
că se intenţionează să fie păstrată nealterată pe acel zid ca să devină un zid al plângerii
pentru cei nostalgici ori, poate, spre a i se atribui locului valori istorice, pentru generaţiile
viitoare, ca un fel de memento, cu semnificaţii muzeistice, să se ştie ce a fost înainte. În
acest caz, fabrica însăşi are şanse serioase să devină o piesă de muzeu, o clădire
părăsită precum arată acum fosta fabrică de sticlă de la Blejoi sau, în cel mai fericit caz,
un muzeu al sticlei, vizitat de fantome...

ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEŞTI-SCĂIENI - CAHIRO S.A.

Este cea mai veche întreprindere din oraş şi una din cele mai vechi din ţară.
Astăzi i s-a dat un nume destul de neinspirat, cam greu de pronunţat în româneşte, dacă
nu de-a dreptul arăbesc: CAHIRO!... Când ascult cel mai mare post de radio egiptean, el
începe programul în limba arabă astfel: “Hunaa al-CAHIRO... Sayyidati ua sadati as-
sallamu alaykum!”=“Aici CAIRO...Doamnelor şi domnilor, pacea să fie cu voi!” Cine ar fi
crezut vreodată ca fabrica de mucava din Boldeşti-Scăieni să primească numele
capitalei Egiptului şi încă în pronunţie arabă? (Fără măcar să aibă în ea vreun capital de
la băncile egiptene)? Am înţeles că noii stăpâni nu ştiu limba arabă şi că s-au gândit să
formeze un nou cuvânt, dar au nimerit-o cu oiştea-n gard - alipind forţat silabele din alte
trei cuvinte: CArtonHÎrtieROmânia (dar hârtie nu se mai scrie cu “î”, domnilor, ci cu cu
“â” - iar după numele propus de dv., ar trebui să zicem “hirtie”, căci vedem scris CaHIro
!) În fine, dacă tot nu le plăcea denumirea veche, care avea o respectabilă etate de 118
de ani, puteau găsi o alta, cum ar fi: FABCARO=fabrica de carton românească
FAMURO=fabrica de mucava românească iar dacă şi astea par caraghioase, atunci
oricare alta, dar nu rostită pe arăbeşte - CAHIRO !... Să lăsăm problemele filologice şi să
descriem acum această întreprindere...
În 1789, Luis Robert construieşte în Franţa prima maşină de fabricat hârtie cu
sită ţesută de cupru. La un secol după maşina lui Robert, în ziua de 24 august 1889, se
înfiinţează, la Scăieni, fabrica de hârtie, pe o suprafaţă de 5 ha, având ca vecini, la vest,

171
şoseaua Ploieşti-Vălenii de Munte, la sud, moşia lui Bălăceanu, Eforia Spitalelor, la est,
şi la nord tot moşia lui Bălăceanu.
Iniţial, fabrica avea două corpuri de clădire, în care s-a mutat întreaga instalaţie
de fabricat hârtie, clădirea aceasta fiind cu un etaj. De la început, această întreprindere
a beneficiat de scutiri de vamă pentru materialele de import (clorură de calciu, culori
minerale etc), cum scutite erau şi celelalte fabrici de hârtie şi celuloză existente la acea
dată: Fabrica de la Buşteni, “LETEA” Bacău şi Fabrica de hârtie de la Câmpulung.
Materia primă, la înfiinţare, erau paiele, din care se fabricau 300.000 kg hârtie,
cartoane perforate, celuloză - toate livrate în ţară, dar şi în două ţări importatoare:
Austria şi Germania.
Primul proprietar a fost Esra Penhas, în baza hotărârii Tribunalului Judeţean
Prahova, nr. 2422 şi 423 din 1888, înălţând fabrica pe un câmp cumpărat de la Mauriciu
Blank, proprietar de terenuri, cumpărat de acesta, la rândul lui, de la Petre Bălăceanu.
După zece ani de activitate, fabrica este cumpărată de ing. A. Tehener. La scurt timp,
este scoasă la licitaţie şi va fi cumpărată, în 1899, de ing. Zahareanu, pentru suma de
420.000 lei. Inginerul Zahareanu mai era proprietar şi al fabricii de pastă celulozică de la
Cheia-Mâneciu Ungureni, pe care, în 1892, o va anexa fabricii de la Scăieni .
La finele secolului trecut, fabrica de mucava deţinea magazii, pivniţe, locuinţe
pentru muncitori, ateliere pentru reparaţii, cazane de abur, clădirea de serviciu a
patronului (directorului) şi alte instalaţii utile producerii de hârtie.
În baza legii de protejare a industriei româneşti din 1912, cu avantaje pe 30 de
ani, fabrica de la Scăieni are un număr de 120 de lucrători (faţă de 50 cu cât pornise
iniţial). De asemenea, avea capital imobiliar de 609.751 lei, deţinea instalaţii de 600.000
lei, valoarea producţiei fiind de 400.000 lei. În timpul primului război mondial
întreprinderea nu a putut lucra şi a fost închisă până în 1920.
În anii de criză 1933, fabrica îşi reduce producţia relansată din plin în 1922, la
jumătate, reprezentând 3,22% din totalul de hârtie pe ţară.
Între anii 1935-1973, numărul de salariaţi a crescut de la 800 la 1300, iar
producţia de la 15.000 tone la 23.000 de tone, prin modernizarea instalaţiilor sau
înlocuirea celor vechi, uzate.
În 1945 fabrica a fost naţionalizată de comunişti. Documentele arată că din 1969
şi până în 1985, capacitate fabricii a crescut la 268.000 tone, producându-se carton
duplex, hârtie igienică sanitară, carton suport tapiţerie auto, hârtie de ambalaj, confecţii
de carton pentru cca 400 de beneficiari interni şi externi (industria de încălţăminte, de
textile, alimentară, auto ş.a.m.d.). Vă rog să reţineţi că această creştere spectaculoasă a
producţiei nu se datora atât celulozei obţinută din lemnul pădurilor, cât miilor de tone de
cărţi sosite zilnic, şi ani de-a rândul, în gara Scăieni (un nou tip de materie primă), de
unde veneau camioanele să le încarce pentru topit (abia mai târziu s-a construit o linie
ferată care să meargă direct în fabrică). A fost perioada crâncenă de librocid, de “ardere
pe rug” a cărţilor, trimise la distrugere din ordinul regimului stalinist al lui Gheorghiu Dej,
apoi al lui Ceauşescu, începând din anii 1949 până în 1989, când milioane şi milioane
de cărţi, confiscate din biblioteci particulare ori de la toate marile biblioteci publice,
veneau la Scăieni pentru... reciclat (topit). Ele erau aruncate în vagoane fără nici un
discernământ, încât fabricile de hârtie, inclusiv cea de la Scăieni, deveniseră mari

172
abatoare culturale, unde au fost distruse imense valori, irecuperabile. Ediţii întregi de
opere de Eminescu, toate cele zece Istorii ale României scrise de Iorga, Istoria literaturii
române din 1941 a lui George Călinescu, Opere de V. Alecsandri, Coşbuc, Goga, Lucian
Blaga, opere filosofice, traduceri din marii clasici ai lumii etc., etc. - toate, toate acestea
erau trimise la topit, pentru motive minore. De exemplu, cărţile cu poeziile lui Eminescu
erau interzise numai pentru că aveau între filele ei, poezia antirusească “Doina”. Din
ordinul lui Ceauşescu au sosit zeci de mii de Biblii şi cărţi de rugăciune la topit pentru a
se fabrica din ele... hârtie igienică! Regretatul părinte Gh. Calciu Dumitreasa, cunoscut
ca mare disident anticomunist care a zăcut două decenii prin închisori, a trimis la ONU
un sul de hârtie igienică fabricat la Scăieni din pagini de Biblii, în care se mai cunoşteau
texte fragmentate din cărţile sfinte! Pe când eram copil, împreună cu mulţi colegi de-ai
mei de clasă, “furam” cărţi de la maculatură din vagoanele prost păzite şi astfel reuşisem
să-mi fac o bibliotecă aleasă, cu opere de mare valoare. Cei care descărcau vagoanele
de maculatură de la fabrică, mai piteau dintre ele şi le vindeau. De aceea, descărcătorii
au fost aleşi numai din persoanele analfabete, să nu ştie ce valori treceau prin mâinile
lor! Când s-au pornit cercetările prin case după cărţile luate de oameni de la maculatură,
o parte, învelite bine în cartoane, le-am îngropat, de frica raziilor, dar când le-am
dezgropat, deja putreziseră, fiindcă, pe atunci, nu apăruseră foliile de plastic...
Distrugerea a mii de biblioteci întregi din ţară a fost un mare “auto da fe”, una din cele
mai mari crime anti-culturale din istorie, din întreaga lume. Astăzi, la maculatură vin
vagoane cu “genialele” opere ale lui Gh. Gheorghiu Dej şi ale lui Ceauşescu. Deci, roata
istoriei s-a întors, iar acele cărţi din anii de teroare comunistă, care au fost procurate cu
greu de la maculatura din Scăieni, se vând acum pe la anticariate cu preţuri fabuloase...
În anul Revoluţiei 1989 fabrica aducea 376.000 lei zilnic, cu un personal de 1950
de salariaţi. După 1989, în condiţiile apariţiei economiei de piaţă, s-au început primele
privatizări, dar cei rămaşi la putere în instituţiile statului n-au acordat atenţie modernizării
fabricii, din lipsă de fonduri, ceea ce a cauzat o involuţie în producţia de materiale finite,
fenomen specific şi la celelalte întreprinderi cu profil similar.
În 2001, întreprinderea a fost cumpărată de S.C. ALEXANDRION, din Grecia
(proprietara firmei de băuturi alcoolice), având şi o necunoscută cotă-parte de capital
românesc despre care pe Internet s-a scris că aparţine unui fost prim-ministru din
România. N-am putut verifica această aserţiune. Din păcate, noua firmă a dispus
reducerea activităţii şi a personalului la un număr de 130 de oameni, existând o
producţie de zece ori mai mică decât în anul 2000. Lăudabile au fost realizările tehnice
şi sociale pe timpul când fabrica se afla sub direcţia inginerului Gheorghe Genel
Costache, când Întreprinderea de mucava Scăieni s-a aflat la apogeul perioadei ei de
aur.
Nu mă pot abţine să nu amintesc că, în urmă cu un an de zile, făcând
cumpărături prin magazinul “Interex” din Ploieşti, m-am mirat văzând că lumea se
înghesuia să cumpere suluri de hârtie de toaletă cu preţ redus, pe care scria cu litere
mari tipărite: HÂRTIE IGIENICĂ “SCĂIENI” - adică făcută la CAHIRO! Vai, ce distinsă
“onoare” pe biata noastră localitate!

173
SCHELA PETROLIFERĂ BOLDEŞTI

Oriunde ai fi forat terenul înainte, pe suprafaţa oraşului Boldeşti-Scăieni, ai fi dat


fie de apă sărată fierbinte, fie de gaze, fie de petrol, toate trei reale bogăţii, fiindcă zona
aceasta este un pământ binecuvântat de Dumnezeu nu numai la suprafaţă, dar şi în
adâncime. Din arhive aflăm că, în 1836, fraţii Năstase şi Matache se judecau cu 12
locuitori boldeşteni pentru păcură. Cu toate acestea, nu la Boldeşti a început
exploatarea petrolului.
Primele puţuri de păcură (de fapt, izvoare de suprafaţă) s-au descoperit la
Păcureţi şi Izeşti, în 1676, apoi la Podeni, în 1747, la Matiţa, în 1813, puţuri cu adâncime
maximă de 300 m. Între 1900-1920 s-a trecut la exploatarea ţiţeiului prin sonde, prima
sondă fiind ridicată la Păcureţi, în anul 1901. Ea fusese forată la adâncimea de 469 m.
În anii următori apar pe rând sonde de foraj şi extracţie la Scăioşi, Urlaţi, Ceptura,
Copăceni, Apostolache, toate în perimetrul schelei Boldeşti. Fraţii Schumberger au făcut
prima investigaţie geologică a unei sonde pe structura Boldeşti, în 1929. Acest lucru vor
atrage societăţile nou născute Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană,
Sospiro, Creditul Minier. În 1933 se forează pentru prima dată în România la 2540 m
adâncime - record pentru Europa - în urma forajului rezultând o producţie de cca 40
vagoane/zi. De-a lungul anilor, Schela Boldeşti se dezvoltă rapid, ajungându-se, în
1955, să se asigure 20% din totalul de producţie pe ţară.
Între 1951-1965, s-au descoperit şi extins alte zăcăminte de ţiţei, în noi şi noi
localităţi: Podeni, Urlaţi, Urziceni, Predealul Sărari, Poseşti şi Bărăitaru. În 1970 s-a dat
în exploatare prima sondă de gaze la Sinaia de Mizil.
În general, concesionarea terenurilor petrolifere a condus la obţinerea unor
câştiguri mari, nu neapărat de către proprietari, cât mai ales de către misiţi şi de tot felul
de alţi intermediari care au speculat acest domeniu bănos de activitate. Totodată a
apărut şi o concurenţă mare între societăţi pentru achiziţionarea terenurilor care au
înghiţit o sumedenie de parcele de la ţărani, pe preţuri de nimic. Schela Boldeşti, unde
exploatarea meoţianului s-a extins, este un exemplu tipic în acest sens. Prima societate
petroliferă care a achiziţionat terenuri a fost Regatul român (devenită Astra română din 1
ianuarie 1911). Ea a instalat baterii, cazane cu aburi şi turle de foraj de lemn. Tot ea a
săpat prima sondă la Boldeşti, descoperind meoţianul productiv de aici. Forajul adevărat
a început abia în 1933. Între 1921-1940 se cam terminase împărţirea terenurilor
petroliere dintre societăţi, cele mai mari terenuri revenind Astrei Române (3318 ha) şi
societăţii Sospiro (2181 ha). Continuarea exploatării meoţianului de către stat, după
actul naţionalizării comuniste din 11 iunie 1948, găsea zăcământul produs în proporţie
de aprox. 70%.
Când ruşii ne-au cerut să le plătim despăgubirile de război prin bogăţiile noastre
naturale, ei au înfiinţat marea societate sovieto-română de petrol - “Sovrompetrol”
(românii îi ziceau “Săvăluămpetrol”) care a găsit straturi şi mai bogate, forând în
sarmaţian. Sovieticii nici nu mai aveau unde să depoziteze petrolul furat din România şi
îl pompau la ei, direct în pământ, prin sondele lor. Între 1932-35 s-a exploatat mai mult
meoţianul iar între 1952-54, mai mult sarmaţianul pe care era profilat majoritatea
sondelor, folosindu-se sisteme noi de poziţionare a sondelor la suprafaţă. Sondele s-au

174
săpat prin turbină hidraulică, doar una prin turbină electrică. În forajul rotativ hidraulic -
Rotary, acţiunea de deblocare şi sfărâmare a rocii se face cu ajutorul unei sape
acţionată de la o sursă de energie de suprafaţă. Mişcarea de rotaţie a sapei este
obţinută prin intermediul unei garnituri de prăjini încastrate într-o masă rotativă de
suprafaţă şi acţionată - prin transmisie - de la un motor (care înainte era o maşină cu
abur iar acum cu motor diesel). Pompele cu noroi (şpülung) se folosesc să micşoreze
indicele de frecare şi să răcească coloana. Turlele de foraj de lemn au fost înlocuite cu
cele de metal. Când liftingul de gaze şi ţiţei înceta, era semn că petrolul va trebui scos
prin instalarea de pompe canadiene. Acestea extrag şi mai mult petrol dacă în stratul de
adâncime se injectează apă sub presiune de la sondele de injecţie. La început, apa era
adusă din puţurile de la Recea (care era dedurizată), ulterior, cu apa sărată de la alte
sonde care era pompată sub presiune de la staţia de Recuperări din Scăieni. Pe
teritoriul schelei existau separatoarele care separau apa sărată de ţiţei, iar la secţia
dezbenzinare era un prim proces de distilare. Tot la Scăieni, pe str. Distileriei, se
înfiinţaseră nişte băi cu apă sărată şi caldă de tratament antireumatic, în fond, foarte
preţioase ape geotermale, băi în prezent desfiinţate fără rost, căci ele puteau fi extinse şi
modernizate. De ce nu au nemţii aceste ape?
La schela Boldeşti, în total se săpaseră 493 de sonde, din care: 31 la dacian,
293 la meoţian, 167 la sarmaţian şi numai 1 la helveţian (cu destinaţie la oligogen). La
ponţian nu deţin date. Adâncimea medie a sondelor productive era de 2450 m, la
meoţian, şi 2350 m la sarmaţian, dar s-a ajuns şi la 2530 m. Desigur, s-a mers şi mai
departe: sonda 94 AR atinsese 3013 m la meoţian, iar sonda 700 PM la 3032 m, la
sarmaţian, dar ştim că s-a putut fora la peste 4000 m. Se spune că există unele studii şi
prospecţiuni la adâncime, deocamdată secrete, care au dovedit că România ar sta pe o
adevărate mare de petrol şi dacă s-ar fora la 10.000 m, s-ar descoperi pungi largi de
petrol cu mai mult ţiţei decât are acum Irakul... Vom avea nevoie de o asemenea
tehnologie de foraj care există în prezent doar în SUA.
Trebuie menţionat ca întreg materialul de foraj folosit la schela Boldeşti era
fabricat la noi în ţară, la Uzina 1 Mai Ploieşti. Aceste sape de foraj au gradele cele mai
mici de deviere de la linia verticală. În mod normal, în timpul forării, se produc devieri, şi
cu cât devierea este mai mare, cu atât forajul durează mai mult. Şi sondele de la
Boldeşti au tendinţa naturală de a devia în sens perpendicular pe direcţia straturilor, şi
anume spre axul anticlinalului, cele de pe flancul sudic cu talpa spre nord şi invers,
pentru acelea de pe flancul nordic. Trebuie să menţionez faptul că, în forajul cu turbină
hidraulică, gaura sondei deviază circa 40-60 grade în stânga direcţiei pe care ar fi avut-o
cu masa rotativă. După forare se trecea la tubing, apoi la perforări (împuşcături cu
explozibil), pe straturi. Aici aveau un cuvânt greu de spus specialiştii în carotaj. Uneori
împuşcăturile se simţeau şi la suprafaţă, căci provocau microseisme artificiale.
Sondele de ţiţei de la schela Boldeşti exploatau zăcământul prin trei sisteme
diferite: erupţie naturală, erupţie artificială sau gazlift şi pompaj, iar mai modern prin
metode “secundare” (apă sărată sub super-presiune). În perioada iniţială, sondele au
pornit eruptiv, cu debite maxime de 740 tone/zi de la meotic (sonda 206 RA) şi 450
tone/zi de la sarmaţian (702 SRP). Continuarea producţiei sondelor prin gazlift se face
prin folosirea gazelor de la separatoarele sondelor de ţiţei, după care au fost

175
dezbenzinate şi apoi recomprimate în staţiile de compresoare care, atingând presiuni
mari, sunt utilizate direct la gazlificare. Pentru comprimarea gazelor existau trei staţii de
compresoare, care refulau gazele în trei conducte magistrale de presiuni diferite.
Sondele tinere funcţionează prin gazlifting între 3 şi 23 de ani (sonda 10 St.R., care a
dat o producţie record de 594.000 de tone de ţiţei). Când gazliftingul încetează, petrolul
este extras prin metoda pompajului. Pompajul prin pompele canadiene este acum
predominant: peste 75% la sondele de pe raza schelei Boldeşti. Când sondele se
înfundă, se deparafinează cu un cuţit răzuitor (şaibăr) adăugat pe tubing şi el merge
până la 1000 m adâncime, după care se curăţă prin emulsii conţinând detergenţi speciali
de sondă. În ce priveşte gazele de la separatoare, care lucrează la o presiune de 2,5 -
3,2 atm. acestea sunt colectate şi pompate pe o conductă magistrală la staţia de
dezbenzinare de la Scăieni. Gazele superflue erau trimise populaţiei pentru consum sau
fabricilor din Scăieni care le foloseau la centralele lor. Dacă înainte aceste gaze aveau o
cantitate de apă sub formă de vapori în conţinutul lor, cauză pentru care iarna gazele
acelea îngheţau, astăzi există o staţie de dehidrolizare a gazelor, tot la Scăieni, care
sunt apoi distribuite curate spre ardere fără dificultăţi.
În schela Boldeşti, dezvoltarea activităţii de foraj-extracţie s-a început cu aprox.
80 de ani în urmă, de un grup de câteva societăţi cu capital străin. Ele au venit cu un
personal de conducere şi specialişti din afară, care se înţelege că erau puţini. Se simţea
nevoia formării unor cadre de specialişti localnici, căci primele echipe de sondori, maiştri
şi maiştri-şefi (“chirovnici” cum li se spunea atunci), erau aduşi de la alte schele.
Lărgirea şi dezvoltarea schelei a impus formarea de multe categorii de muncitori,
tehnicieni, funcţionari şi ingineri. Mai întâi au fost atraşi ţăranii muncitori din localitate şi
comunele învecinate, chiar din cele de la munte. Ei au învăţat repede să lucreze la
sonde, au urmat şcoli şi, prinzând dragoste de sondărit, au devenit maiştri şi brigadieri,
electricieni, constructori-montaje etc. O parte s-au stabilit la Boldeşti şi astfel atât
numărul de locuitori ai aşezării a crescut, dar şi numărul de angajaţi la schelă s-a mărit.
În 1932 erau 24 de ingineri, 83 maiştri sondori-şefi şi ajutori, 288 sondori de extracţie,
989 total tehnicieni, 128 de funcţionari administrativi - în total: 1512 salariaţi, din care 21
aduşi din străinătate.
În 1946 erau 1506 muncitori şi salariaţi, în 1968 - 3200 muncitori şi salariaţi. Cu
trecerea anilor, deşi se spera ca acest număr să se dubleze, el a început să scadă în
primul rând pentru faptul că secţia de foraj începuse să fie dezactivată, apoi a fost oprită.
Organizarea tehnică-administrativă a schelei Boldeşti a variat, de-a lungul anilor,
în funcţie de condiţiile social-economice şi statale. Oricum, Societatea Astra Română
era lidera schelei. În general, fostele societăţi aveau în schelă o conducere unică pentru
foraj şi extracţie, care lucra în legătură cu o direcţie tehnică în unul din oraşele Câmpina
sau Ploieşti şi o direcţie generală la Bucureşti. Conducerea schelei o avea directorul,
după care urma un inginer-şef de exploatare pentru partea tehnică, ajutat de o serie de
ingineri şefi de servicii şi un administrator pentru problemele de contabilitate şi cele
administrative. Personalul tehnic-administrativ era obligat să locuiască în schelă,
creându-i-se toate facilităţile, în primul rând locuinţe. Muncitorilor, de asemenea, li s-au
oferit cantine, dormitoare, băi, un club, terenuri sportive, bibliotecă ş.a. Tinerii ingineri
erau de la început bine plătiţi şi bine primiţi, chiar dacă erau folosiţi 1 an - 1 an şi

176
jumătate ca ingineri stagiari, îndrumaţi zilnic, dar şi ţinuţi sub strictă supraveghere, prin
rapoarte lunare de comportare, până primeau aprobarea de a rămâne definitiv în posturi.
După naţionalizarea comunistă de la 11 iunie 1948 şi mai ales în perioada de
activitate a Societăţii tâlharilor sovietici de la “Sovrompetrol”, adică 1948-1956, schela a
fost fărâmiţată în “oficii”, după modelul dictat de Moscova. De ea răspundea un director
rus iar, sub el era directorul român care dădea raport lunar scris politrucului sovietic şi
supraveghea următoarele departamente: foraj, extracţie, recuperare secundară,
construcţii şi montaje, gaze şi dezbenzinare, transporturi, bunuri sociale ş.a. Muncitorii
cumpărau hrană raţionalizată (pâinea, uleiul, zahărul etc.) vânzându-se pe cartele. Cu
cartelele roşii (muncă grea, adică sondorii), puteau cumpăra mai mult (o pâine întreagă),
cu cartelele verzi, de funcţionar (numai o jumătate de pâine, nu mai mult!). Conducerea
oficiilor era formată dintr-un colectiv de trei persoane: director, inginer-şef şi contabil;
numai la “extracţie”, în conducere, era şi geologul-şef. Dar, în mod strict secret,
răspundea de activitatea lor politică secretarul de partid al schelei, apoi şeful Biroului 1
(cu documente militare strict-secrete - şi în acea perioadă, la BDS, şef era C-tin Muşat),
iar mai presus de toţi, deci şi de director (nu însă de directorul rus, fireşte) era ofiţerul de
securitate al cărui nume nu trebuia ştiut decât numai de directorul schelei şi de şeful
Biroului de Documente Secrete (BDS-Biroul Unu)...
Pe linie ierarhică, activitatea din schelă era subordonată unui trust cu reşedinţă
teritorială centrală pentru mai multe schele, respectiv la Ploieşti pentru Schela Boldeşti,
care, la rândul lui, era subordonat unei direcţii generale la Bucureşti şi Ministerului
Petrolului. Până în Revoluţie, schela devenise o întreprindere numai de extracţie,
subordonată trustului de la Ploieşti, pe când forajul se separase devenind şi el o
întreprindere dependentă de acelaşi trust. Revoluţia a prins schela cu o schemă mai
simplificată. Conducerea era formată numai dintr-un colectiv format din trei persoane:
director, inginer-şef şi contabil-şef care se considera un fel de director financiar.
Subordonate lor erau aproximativ aceleaşi servicii şi secţii, de mai înainte, coordonarea
lucrărilor făcându-se pe baza unui plan actual de producţie, buget de venituri şi
cheltuieli, preţ de cost, plan şi fond de forţe de muncă, precum şi pe baza unui plan de
investiţii şi reparaţii capitale, fixat de trust.
Schela Boldeşti era compusă din cinci secţii complexe, din care două
corespunzătoare vechii schele, secţiile de producţie lucrând după aceiaşi indicatori de
plan ca şi schela, însă repartizaţi de conducerea schelei şi de comitetul de direcţie. Ele
erau formate dintr-un număr de 2-3 brigăzi complexe, de întreţinere şi intervenţie la
sonde, plus un număr apreciabil de muncitori calificaţi şi maiştri în serviciile auxiliare de:
mecanică, electrică, transporturi, gaze şi compresoare, inclusiv echipe de muncitori
pentru întreţinerea drumurilor de acces la sonde. La conducerea schelei s-au aflat
directori pricepuţi şi, mai exact spus, presaţi puternic să muncească cu teamă şi dăruire
pentru randamente superioare şi mărirea producţiei acestei importante întreprinderi.
Amintesc numele lor: Ion Stan, Vasile Ardeleanu, regretatul Nicolae Metea (colegul meu
de bancă, în primele clase primare făcute în Ceptura-Prahova, comuna lui natală),
Corneliu Danţov. Nu mai ştiu pe alţi directori. Ştiu însă că ing. Vasile Ardeleanu era o fire
cam dură, categorică şi bătăioasă care, voind ca lucrurile în petrol să meargă şi mai
bine, atunci când, pentru rezultatele frumoase, a fost promovat ca ministru al petrolului,

177
s-a dus curajos la Ceauşescu să-i vorbească despre corupţia găsită în minister şi să-i
dea sfaturi ce să facă... Rezultatul? Dictatorul, care nu accepta decât sfaturile Leanăi lui,
a devenit furios, l-a dat imediat pe uşă afară şi l-a destituit. Astfel ing. Vasile Ardeleanu a
intrat în istoria României ca ministrul cu cea mai scurtă domnie: doar 26 de zile, nici
măcar o singură lună - la fel ca Papa Pius al III-lea - care a fost papă tot 26 de zile, în
anul 1503, după care a murit subit! (Inginerul Ardeleanu însă nu a murit, ci se zice că l-a
blestemat pe Ceaşcă să ajungă acolo unde a ajuns. Şi se vede că a avut gura aurită...)
Astăzi la întreprinderea boldeşteană s-au moştenit toate componentele lăsate în
urmă de vechii stăpâni: birourile care erau destul de moderne, atelierele mecanice,
atelierele electrice, cele de reparaţii ale utilajelor, garaje, secţia de transporturi grele şi
uşoare, magazii, depozite, laboratoarele, staţia de pompieri, centrala telefonică şi multe
altele.
Schela Boldeşti era una dintre cele mai importante unităţi petroliere din ţară şi
din Europa, graţie zăcămintelor sale foarte bogate în ţiţei şi gaze şi a unui petrol de cea
mai bună calitate. Ea a îmbunătăţit enorm condiţiile de viaţă ale populaţiei locale,
urbanizând-o înainte de a fi devenit oficial un oraş; a accelerat şi susţinut apariţia unor
alte întreprinderi în oraş - fabricile de geamuri, de mucava, varniţe (acestea din urmă
dispărute), fabricile de cărămizi din vecinătate, a creat un nou centru cultural; a ajutat
enorm buna funcţionare a rafinăriilor de la Ploieşti, Câmpina ş.a.m.d. Din acest motiv,
foştii lideri politici o aveau în centrul atenţiei, o vizitau şi se mândreau cu această schelă
la oaspeţii străini, aducându-i aici să o vadă. Aşa a făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej care
i-a adus pe Tito şi pe liderul comunist german, Walter Ulbricht, la Scăieni şi la Boldeşti
să vadă cum se forează sondele. Aici a venit Ceauşescu şi consoarta lui, dar au plecat
supăraţi şi cu coada între picioare că scăienarii şi boldeştenii nu se prea înghesuiau să-i
aplaude...
Astăzi persoane de la cârma ţării şi de la Ministerul Petrolului, probabil pentru
motivul că schela nu mai produce petrol ca înainte, dintr-un subsol stors fără milă de
aurul negru până la ultimele picături (deşi acest aur nu s-au terminat de tot!), astăzi,
pentru acest motiv sau pentru altele ştiute numai de ei, s-a decis în pripă ca schela să
nu mai depindă de ea însăşi ci să aibă un alt pupitru de comandă, la Schela Băicoi. În
baza Hotărârii guvernului nr. 692 din 7 oct. 1994, privind înfiinţarea de societăţi
comerciale cu capital integral de stat prin reorganizarea unor subunităţi din cadrul Regiei
Autonome a Petrolului “Petrom” Bucureşti, s-a decis ca Schela Boldeşti să devină o
unitate petroliferă subordonată. Poate că s-au grăbit luând o asemenea decizie nu
îndeajuns justificată şi peste câţiva ani se va vedea cât de mare a fost greşeala. Aşa se
face că acum birourile schelei sunt pe jumătate pustii, culoarele goale, multe uşi închise,
restul secţiilor nu mai clocotesc nici ele de efervescenţa impresionantă care era mai
înainte. Doar ing. Florin Marinescu, şeful unităţii, care răspunde de noul satelit al schelei
Băicoi (unde este director ing. Ghiţă), se zbate din răsputeri ca rămăşiţele schelei
Boldeşti să nu moară de tot şi realizează că este tare greu acest lucru, fiindcă multe
forţe locale s-au diminuat. Personalul fostei schele este şi el mult mai redus, de la 3000
la 600. Schela nu mai are nici secţie de foraj, chiar dacă în ultimii ani s-au mai forat
două-trei sonde. Activitatea febrilă a epocilor strălucite de dezvoltare a zăcămintelor de

178
ţiţei de la meoţian şi sarmaţian s-a dus de mult. Aici va continua, cu mai puţin entuziasm,
doar exploatarea unor sonde vechi, ajunse la un grad înalt de epuizare.
Oricum, ca întreprindere eroină, schela şi-a făcut până acum pe deplin datoria şi
se poate retrage încet, încet, şi foarte glorioasă, la pensie, împreună cu oamenii care au
deservit-o. Poate că aşa vor sfârşi toate schelele petrolifere din lume, mai ales că în
zilele noastre tehnologia mondială face eforturi imense să înlocuiască combustibilul
lichid, benzina, motorina, kerosenul - fără îndoială, factorii poluanţi de bază ai sec. al
XXI-lea - cu care încă mai merg automobilele, avioanele, rachetele cosmice, trenurile,
vapoarele etc. - cu o altă energie, cu alte motoare convenţionale, tatonând cu febrilitate
noi energii alternative, dar să nu uităm: de petrol nu ne putem despărţi totuşi chiar atât
de uşor. Bine, bine - nu-l vom mai arde, spre a evita să mai poluăm planeta... Poate
chiar am făcut o imensă crimă că ne-am bătut joc de el transformându-l în fum. Însă ce
ne facem, că el încă mai stă la baza chimiei mondiale a polimerilor şi nu-l văd chiar atât
de curând eliminat din cursă... Fiindcă din petrol, din preţiosul aur negru, obţinem 99%
din masele plastice existente în lume, iar lumea modernă nu cred că ar mai putea fi
numită modernă fără aceste mase plastice care au devenit a doua natură a omului.
Masele plastice domină totul! Doar priviţi puţin în jur: telefonul mobil sau fix, televizorul,
radioul, pixul, jucăriile, CD-urile, microcasetele, filmele, benzile de magnetofon, peste
60% din obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, automobilele, avioanele etc., etc. -
toate, toate acestea sunt făcute integral din plastic sau au componente indispensabile
din mase plastice, deci din petrol! Iată de ce încă mai este nevoie de petrol, de mult
petrol! Din lupta pentru petrol poate lua foc toată planeta, Doamne fereşte! Iată de ce
încă mai este nevoie de Schela Boldeşti, mai ales că, în perspectivă, pare foarte posibil
ca adevăratele straturi explodând de ţiţei să se afle, cum spuneam, la 10.000 m
profunzime sau mai adânc. Aici în America s-a forat deja la această adâncime şi s-a
găsit petrol mult şi foarte bun. Poate va veni timpul să forăm şi în Boldeşti la această
adâncime, vizitată imaginar de Jules Verne în romanul “Călătorie spre centrul
pământului”. Iar dacă nu-l vom găsi, atunci trebuie să ne gândim serios cum să inventăm
cel mai bun petrol artificial...

O ÎNTREPINDERE PETROLIFERĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI


INTRATĂ ÎN GURA MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A.,
SUCURSALA BOLDEŞTI

La nivelul declarativ, PetromService S.A., înfiinţată în Bucueşti, la data de


02.02.02, a fost gândită ca o entitate închisă care să servească exclusiv interesele
salariaţilor din Petrom, ce urmau a fi disponibilizaţi ca urmare a restructurării gigantului
petrolier autohton; de asemenea, urmărea micşorarea substanţială a impactului negativ
asupra mediului. Cotidianul “Curentul”, apoi şi alte ziare din Capitală, sunt de altă
părere. “Curentul”, bunăoară, susţine că a intrat, recent, în posesia unor documente care
atestă, fără tăgadă, faptul că Petromservice S.A., înfiinţată pe scheletul Petro Serv,
sucursală a SNP Petrom (patronată de Austrian OMW), al cărui patrimoniu a fost
“externalizat” cu dedicaţie pe mai nimic către firma “năşită” de către controversatul

179
sindicalist miliardar Liviu Luca, îşi are ca sursă principală de venit SNP PETROM,
cauzându-i acesteia mari prejudicii. Ziarul respectiv încearcă, prin documente declarate
ferme, să demonstreze modalitatea prin care PETROMSERVICE-ul lui Luca a reuşit să
căpuşeze activitatea SNP PETROM, în complicitate cu directori ai acestei companii,
aflaţi într-un vizibil conflict de interese. Afacerea a ajuns, în 2004, la urechile Curţii de
Conturi, percepută de aceasta ca un canal de exteriorizare şi subtilizare a unor uriaşe
profituri ilegale, cu manevre inteligente făcute prin intermediul unor firme străine ca
Elbahold Limited, din Cipru, sau Comac Lmtd. Astfel, dezvăluie ziarul “Cotidianul”, sute
de milioane de euro au fost vânturaţi în Cipru, via Petromservice, prin tandemul de
interese Sorin Ovidiu Vîntu-Liviu Luca. De aceea, spune ziarul, sucursala
PETROMSERVICE S.A. de la Boldeşti, alături de cele din Târgovişte, Craiova, Piteşti şi
Moineşti, au lovit dureros în economia naţională, fără să aducă vreun beneficiu
localităţilor respective.
Pentru a astupa gura presei libere, patronii marii companii se zice că au decis
vânzarea acestei companii către aceiaşi stăpâni austrieci ai petrolului românesc, deci
către AUSTRIAN OMW, stăpânul Petromului. (Dar vă amintiţi când neocomuniştii strigau
până răguşeau: “Nu ne vindem ţara?”). Până în prezent, problema nu a fost pe deplin
limpezită, iar în opinia mea, subiectul respectiv ascunde interese nu tocmai ortodoxe,
care nu pot fi dezvoltate mai mult într-o monografie precum cea de faţă, dar nici nu
putea fi ocolită, dat fiind faptul că una din sucursalele importante ale Petromservice-ului
S.A. se află în oraşul Boldeşti-Scăieni, pe Aleea Clubului la nr. 7, având şi o secţie de
intervenţii (Secţia I), pe Str. Viilor nr. 3.

ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX...

Nici această întreprindere nu a scăpat de avatarul schimbării numelor - în titlu le-


am amintit şi pe cele vechi - iar schimbarea numelor în serie îmi aminteşte de un caz
real, petrecut pe vremea când eram eu elev la Liceul “I.L. Caragiale” din Ploieşti -
actualul Colegiu “I.L. Caragiale”.
Iată întâmplarea: într-o bună zi, la domnul director de atunci al liceului, prof.
Andrei Vijoli, a venit un părinte extrem de furios, să se plângă de faptul că bietul băiatul
lui, elev la una din clasele a X-a din acel liceu, un adolescent silitor care avea note bune
la aproape toate obiectele, era în fiecare an lăsat corigent la unul şi acelaşi obiect (o
limbă străină) de trei profesoare la rând, probabil înţelese între ele să-l tracaseze - şi
barem nici măcar nu era vorba de un obiect de bază. Însă toate trei voiau probabil să-l
umilească sau să-şi bată joc de el. Protestul tăticului nemulţumit suna cam aşa:
“Domnule director, vă rog să priviţi carnetul de note al băiatului meu şi să vedeţi că are
numai medii de 8 şi de 9 la principalele obiecte, dar la păcătoasa asta de limbă străină
din 4 şi din 5 nu mi-l mai scoate, încât a trebuit să-i pun meditator ca să nu mi-l lase
iarăşi corigent. Şi cred că toate astea se întâmplă, fiindcă în fiecare an a avut o altă şi o
altă profesoară - şi le-a spus numele la toate trei -, fiecare doamnă cu metodele ei, cu
pretenţiile ei, care mai de care mai severe, încât mi-a zăpăcit de tot copilul... Şi de-aia
am venit la dumneavoastră, să vă anunţ, înainte de a cere o anchetă de la minister. Că

180
de o aşa persecuţie, eu nici că am mai auzit...” Directorul l-a ascultat cu atenţie,
mustăcind, apoi l-a calmat cu următoarea explicaţie: “Stimate domn, v-am înţeles, dar nu
e nevoie să mai reclamaţi la minister, că rezolv eu problema asta... Şi să ştiţi că băiatul
dumneavoastră nu a schimbat trei profesoare, cum spuneţi... A avut aceeaşi şi aceeaşi
profesoară în fiecare an, numai că atunci când preda la clasa a VIII-a ea purta un nume,
când preda la a IX-a şi-a luat un alt nume, fiindcă a divorţat, şi când predă anul acesta,
are iarăşi un alt nume, fiindcă s-a recăsătorit a treia oară. Dar este una şi aceeaşi
profesoară, căsătorită în fiecare an cu altul... M-aţi înţeles?” Tăticul a rămas cu gura
căscată şi a plecat resemnat, renunţând la alte reclamaţii.
Istorioara sună a anecdotă, dar o ştia tot liceul şi este absolut adevărată, fiindcă
acea persoană mi-a fost şi mie profesoară, iar ca istorioara aceasta să aibă şi un happy-
end, vă anunţ că respectivul elev “persecutat” şi-a însuşit atât de bine limba aceea
străină, încât a mers în ţara unde ea se vorbea şi a terminat acolo o facultate tehnică,
revenind în ţară cu funcţii mari pe la Ministerul Comerţului Exterior... Deci, concluzia: tot
răul spre bine. Să vedem acuma ce se întâmplă când schimbi un nume de cinci ori la o
întreprindere, fără să aibă nimic de a face cu vreun divorţ...
La început, FORADEXUL de astăzi, înfiinţat în 1939, se numea “Administraţia
Comercială pentru Prospecţiuni şi Explorări Miniere” (ACEX). Până la începutul anului
1991, societatea s-a numit succesiv: “Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere”
(ISEM), apoi în “Întreprinderea Geologică de Explorări” (IGEX), apoi în “Întreprinderea
pentru Foraje şi Lucrări Geologice Speciale” (IFLGS), iar din 1991 s-a transformat în
societate comercială pe acţiuni, S.C. “FORADEX” S.A., înregistrată în Registrul
Comerţului al Muncipiului Bucureşti cu nr. 140/1864/1504/1991. Numele actual provine
de la Foraj-Exploatări...
De la înfiinţare până în prezent, obiectivul principal de activitate al societăţii l-a
constituit: executarea de prospecţiuni şi explorări geologice pe teritoriul României, prin
lucrări de foraj, minerit şi alte metode specifice pentru descoperirea de noi rezerve de
ţiţei, gaze, ape geotermale şi alte resurse minerale (cărbuni, minerale, roci utile etc.) cât
şi crearea de mijloace tehnice specifice activităţii de foraj, cu precădere pentru lucrări
speciale. Rezultatele cercetărilor geologice ale S.C. FORADEX S.A. s-au concretizat
prin:
- descoperirea şi evidenţierea a 850 de zăcăminte exploatabile de petrol, gaze,
ape geotermale, minerale şi potabile, dioxid de carbon, minereuri de fier, aur, argint,
uraniu etc.;
- evidenţierea primului zăcământ de petrol şi gaze din Marea Neagră, prin
iniţierea programului “offshore” în România, în anul 1975.
Ca realizări tehnice deosebite, pot fi menţionate:
- fabricarea în ţară, pe baza licenţei Christensen-SUA, începând din 1970, a
sculelor de foraj cu diamante naturale tip “surface set”, destinate forajului geologic şi
celui petrolier; betoanelor uşoare şi greu armate (cca. 300.000 de bucăţi coroane şi
4000 de bucăţi sape);
- punerea la punct a tehnologiei şi echipamentului destinat forajului cu diametru
mare (de 500 mm şi adâncime de 400 m);

181
- executarea prin foraj a suitorilor şi puţurilor de aeraj cu instalaţii proiectate şi
realizate de societate;
- fabricarea echipamentelor destinate cercetării geologice şi geotermice pentru
platformele marine şi pentru substanţele minerale utile solide.
Trebuie să amintesc că, până aici, am vorbit despre S.C. FORADEX S.A., la
modul general, deoarece secţia de la Scăieni are o vechime de numai 63 de ani, dar şi
ea a lucrat cu toate forţele umane de care dispunea – cca. 600 de salariaţi - pentru
consolidarea unui domeniu strategic al economiei naţionale, cel al explorării şi
exploatării resurselor de substanţe minerale. Activitatea întreprinderii poate fi pe scurt
exemplificată prin următoarele mari realizări: descoperirea zăcămintelor de petrol şi
gaze de pe platforma continentală a Mării Negre; cercetarea geologică şi hidrogeologică
a zăcămintelor de lignit din Oltenia; zăcămintele de fier de la Ghelar; zăcămintele de
cupru de la Moldova Nouă; peste 930.000 m foraţi în domeniul petrolului şi gazelor
naturale, prin folosirea celor 365 de sonde realizate în România, inclusiv la această
unitate, destinate ţării noastre, Republicii Moldova şi Kazahstanului; cca. 400.000 m
foraţi în România care au dus la identificarea a peste 100 acvifere de apă exploatabilă,
de asemenea 740.000 m foraţi pentru alimentarea cu apă potabilă în România şi cca.
400.000 m în Libia şi Zambia; peste 3.800.000 m de foraje destinate cercetărilor
geologice de substanţe minerale solide, realizaţi în România, Peru, Tanzania şi Zambia;
peste 360.000 m foraţi pentru valorificare apelor geotermale, din care 340.000 m în ţară
şi restul în Grecia şi Tunisia; producerea uneltelor de forajare de dimensiuni mari, până
la diametru de 4000 mm, şi până la 400 m adâncime; producerea şi comercializarea
sapelor şi coroanelor de foraj cu diamante naturale, sintetizare sau PDC etc., etc.
Menţionăm că o bună parte din aceste realizări s-a făcut cu personalul acestei
secţii de la Scăieni. De peste şaizeci de ani, această întreprindere cu hale mari,
luminoase, cu macarale rulante, cuptoare şi ateliere mecanice complexe, plină de
strunguri, contribuia zilnic la îndeplinirea contractelor interne şi externe, sub conducerea
unor directori devotaţi trup şi suflet acestui loc de muncă. Aceştia erau ing. Ion
Berbecaru, care fusese mai înainte şeful platformei de foraj marin de la Constanţa şi
Nicolae Toma, al doilea director al fostului IFLGS, amândoi colaboratori cu direcţia
centrala de la Bucureşti unde director general era ing. Iancu Feldman. Atunci contractele
mergeau strună şi echipele IFLGS-ului lucrau simultan în ţări ca Marea Britanie,
Germania, Grecia, Republica Sud Africană, Peru, Zambia, Tanzania, Ghana, Libia,
Algeria, Yemen, Peru, Turkmenia ş.a. şi veniturile erau mari.
După 1991, FORADEX-ul de la Scăieni este condus de ing. mec. Dan Păduroiu.
Contabil şef este Lia Petre. Ing. Violeta Cazacu, care este angajată de mulţi ani acolo,
mi-a spus că, în prezent, secţia de la Scăieni mai lucrează cu 57 de salariaţi. Prin efortul
lor unit şi calificările superioare ce le au, această echipă mică încearcă să egaleze
recordurile şi rezultatele strălucite din anii precedenţi, mai ales că s-au semnat noi
contracte cu ţările enumerate mai sus, iar numărul lor este din nou promiţător. În
concluzie, întreprinderea de la Scăieni a pierdut câteva sute de salariaţi buni, din care a
păstrat numai 57, pe care însă i-a calificat să devină cei mai buni. O pierdere de
personal dureroasă, dar întreprinderea de la Scăieni nu s-a predat, nu a dispărut şi încă
mai lucrează. Deci... tot răul spre bine!

182
ARTEMA PLAST SRL, BOLDEŞTI-SCĂIENI

În timp ce majoritatea întreprinderilor din acest oraş se plâng că întâmpină


serioase dificultăţi, zbătându-se să supravieţuiască şi să-şi păstreze salariaţii, iată că pe
teritoriul oraşului a apărut şi o întreprindere nouă, al cărei director fondator, inginerul
Gheorghe Comănescu, un tânăr plin de energie, se arată foarte optimist şi încearcă să-
şi transforme firma în unitatea de profil cea mai mare din ţară, hotărât să-şi mărească
numărul de angajaţi - şi aceasta cât mai curând. Este o veste foarte bună.
Imediat după Revoluţie, inginerul Gheorghe Comănescu a înfiinţat o firmă privată
pe care a numit-o GEMATO, în cadrul căreia a abordat diferite activităţi: comerţ,
producţie, turism, diferite alte servicii. A fost un prim pas. În anul 1996, a înfiinţat actuala
Societate ARTEMA PLAST SRL, ca urmare a asocierii firmei GEMATO cu firma italiană
de mase plastice ARTEMA PLAST SRL. În acest scop, a fost cumpărat un teren pe care
s-a construit sediul noii companii. El se află pe Şoseaua Ploieşti-Văleni nr. 26, în oraşul
Boldeşti-Scăieni.
Domeniul de activitate abordat de noua societate este fabricarea ambalajelor
flexibile pentru industrie şi în special pentru industria alimentară. Cine face cumpărături
prin marile magazine din ţară, prin noile malluri, primeşte deseori produsele alese în
nişte sacoşe foarte elegant decorate, cu litere frumos scrise şi cu imagini comerciale viu
colorate, având un design bine gândit şi făcut cu mult gust. Ei bine, acelea sunt sacoşele
fabricate la ARTEMA PLAST, unul din seria de numeroase alte produse folosite la
ambalarea mărfurilor.
An de an, această firmă s-a dezvoltat armonios, ajungând astăzi una din cele
mai importante întreprinderi industriale cu acest profil din România, care dispune de un
utilaj modern, de personal calificat şi de un număr în creştere de lucrători, în bună parte
calificaţi la locul de muncă. Firma română, în cadrul componentelor ei, speră să
definitiveze atragerea unui mare grup industrial italian din domeniu. Probabil că aceasta
a şi fost cauza pentru care, în aeroportul din Milano, l-am văzut pe inginerul Comănescu
angajat în discuţii febrile şi prieteneşti cu partenerii lui italieni pe care ştiu că îi vizitează
foarte des. Cooperarea cu firma italiană va permite firmei din Boldeşti-Scăieni să-şi
mărească de câteva ori capacitatea de producţie, să diversifice foarte mult gama de
produse şi să devină astfel cea mai mare întreprindere cu acest profil din România - “şi
de ce nu, din toată Europe de est”, mi-a specificat odată, cu multă încredere, patronul
companiei.
M-am bucurat sincer să aud aceste cuvinte din gura unui fost elev de-al meu de
elită cu care mă mândresc şi pe care îl văd decis să facă tot ceea ce îi stă în putinţă
pentru a dezvolta şi alte activităţi în oraşul Boldeşti-Scăieni, în special prin atragerea de
noi investitori străini. Nu rămâne decât să-l felicităm călduros pe inginerul Gigi
Comănescu şi să ne dorim să avem cât mai mulţi oameni ca el, care să-i urmeze nobilul
său exemplu.

183
CAPITOLUL XVI.
Rezistenţa anticomunistă în Boldeşti-Scăieni
- 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVĂ GENERALĂ MUNCITOREASCĂ
DIN ROMÂNIA, ÎNSOŢITĂ DE UN MARE PROTEST PE STRĂZI, CU 6 ANI
ÎNAINTEA GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAŞOV ! -

Din localitatea Boldeşti-Scăieni nu s-au ridicat partizani ca generalul Ion Aldea,


colonelul Uţă, ca ţăranca Elisabeta Rizea ori ca întreaga familie a lui Toma Arnăuţoiu -
ori ca mulţi, mulţi alţi eroi cunoscuţi şi necunoscuţi - care să lupte cu arma în mână, ca
partizani ai rezistenţei anticomuniste, pe culmile Făgăraşului, prin Munţii Vrancei, în
Munţii Banatului, în Munţii Apuseni ori ai Dobrogei, bătându-se cu trupele securităţii
criminale şi căzând eroic în aceste lupte. Acei partizani eroi, atunci când au fost prinşi,
au fost batjocoriţi, schingiuiţi cu cruzime şi mulţi dintre ei ucişi în cumplitele temniţe
comuniste. Şi, totuşi, la Boldeşti şi Scăieni am avut luptători extrem de curajoşi care să
le semene...
Despre eroii partizani şi despre alţii ca ei am scris o carte, un “Dicţionar al eroilor
căzuţi victime ale comunismului în România”, pe care am publicat-o la Chicago, în 1993,
după cum, în acelaşi an, am mai scris şi o altă carte, despre schingiuitorii lor -
“Dicţionarul criminalilor politici comunişti din România”, pe care am publicat-o în editura
“White Wings”, din Glen Ellyn, Illinos, SUA. Desigur, ca scriitor, eu căutam să descriu,
dacă se poate, şi faptele unor eroi locali, deci, aleşi chiar din oraşul unde locuiam... Şi
nu mi-a trebuit mult timp să-i caut şi să-i găsesc. Iar după ce i-am gasit, am relatat
amănunţit, atât prin ziarele din ţară, cât şi prin jurnalele americane, tot ce ştiam că au
făcut ei. Aveam avantajul că pe aceştia eu îi cunoşteam personal şi am putut sta de
vorbă cu toţi. Astfel, am aflat nemijlocit toate acţiunile de bravură făcute de fiecare în
parte. Pentru că nu toată lumea cunoaşte aceste amănunte, extrem de interesante,
despre lupta lor temerară, m-am decis să le reproduc şi în monografia de faţă, deoarece
veţi vedea că, într-adevăr, se merită a fi ştiute, fiind nişte pagini deosebit de dinamice,
reale şi glorioase din istoria localităţii. Dacă nu le-aş reaminti, cu siguranţă că ele s-ar
pierde şi ar fi mare păcat să fie uitate. De aceea, consider că trebuie neapărat să le ştie
toată lumea, atât contemporanii, cât şi urmaşii noştri.
Chiar dacă eroii mei, fiind foarte tineri, aproape nişte copii, nu au apucat să lupte
prin munţi cu hoardele comuniste înarmate, asta nu înseamnă că, la o scară mai mică,
nu au încercat şi ei aşa ceva, imitându-i, într-un fel, destul de bine şi de curajos, pe
faimoşii partizani anticomunişti români din munţi pe care îi aveau ca exemplu, căci şi
tinerii din Scăieni, ca şi partizanii, tot cu arma în mână au luptat, trăgând în miliţieni şi în
securişti şi rănindu-i. Dar scena nu se petrecea undeva prin Munţii Făgăraşului, ci chiar
pe dealurile dimprejurul localităţii. Cruciada lor a durat ore întregi, până ce curajoşii
răzvrătiţi au fost prinşi...
Mai înainte de a povesti isprăvile lor, trebuie să specific că, în Boldeşti-Scăieni,
rezistenţa anticomunistă a fost de două feluri: una pasivă (o rezistenţă în surdină sau
chiar ascunsă) şi alta activă (pe faţă).

184
Ca pretutindeni în ţară, cetăţenii din această localitate industrială se arătau
foarte nemulţumiţi de viaţa precară pe care majoritatea populaţiei a dus-o timp de o
jumătate de secol, atât sub regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi sub
dictatura lui Ceauşescu. Nici astăzi nu pot spune că cetăţenii de acolo sunt mai
mulţumiţi, pentru că tot foştii comunişti se pare că îi conduc - nu neapărat toţi cei aflaţi la
scara guvernamentală - însă acum aceşti “foşti” sunt infinit mai şireţi, mai versaţi, mai
puternici, mai bogaţi, mai îndrăzneţi şi mai corupţi decât erau înainte şi, în plus, cu
dosarele vechi prelucrate şi falsificate, au învăţat să interpreteze perfect rolul de
anticomunişti, de foste victime ale comunismului - mă rog, lupul păru-şi schimbă, dar
năravul ba...
Acum 40-50 de ani, familiile care aveau aparate de radio riscau şi făceau eforturi
să asculte, seară de seară, plini de iluzii şi de speranţe, promisiunile de libertate făcute
în limba română de posturile de radio “Vocea Americii”, “Europa liberă”, “BBC-Londra”,
“Radio Paris”, “Radio Madrid”, “Radio Roma” sau chiar “Radio Ankara”, chiar dacă
emisiunile erau bruiate continuu... Din munţii Carpaţi emitea, după amiezile şi seara, prin
anii 1959-60, un post de radio clandestin numit “Radio România Viitoare”, pe unde
scurte, care, fiind bruiat, îşi muta frecvenţele din minut în minut, la fel ca şi postul de
radio clandestin bulgar, “Radio Gorianin” din Balcani. Bancurile anticomuniste, cu ruşii,
cu Stalin, cu Dej sau cu Ceauşeştii amândoi, făceau deliciul naţiunii şi erau pe buzele
tuturor. Pe la cozi, oamenii erau nervoşi, se certau între ei pe locuri, pe alimente, ridicau
vocea şi îndrăzneau câteodată să învinuiască direct conducerea. Pe timpul lui Dej,
mereu apăreau pe porţile (pe atunci din lemn) ale Fabricii de Geamuri Scăieni, portretele
regelui Mihai I şi ale lui Iuliu Maniu, bine lipite (erau afişate cam pe la 3-4 dimineaţa) şi
cu toată paza, niciodată nu au fost prinşi cei care riscau să le afişeze. Iar aceşti temerari
au fost fraţii Mircea, Puiu şi Nicu Angelescu, vecinii fabricii. Era, totuşi, vorba de un risc
enorm, deoarece, fiind vorba de două localităţi muncitoreşti cu potenţial mai mare de
nesupunere, poliţia secretă politică, securitatea, se afla infiltrată peste tot, fie direct, fie
prin agenţii ei turnători care, imediat ce auzeau că unii localnici nemulţumiţi acţionau
contra statului comunist sau numai că ridicau tonul mai mult decât trebuie, înaintau
raporturi scrise sau telefonice la securitate şi aceasta trecea pe loc la acţiuni drastice,
cum a păţit Gh. Petrescu (1917-2001), şeful serviciului salarizare de la Schela Boldeşti,
care a fost bătut de securitate numai pentru că un “binevoitor” adusese la securitate un
ziar vechi militar care îl lăuda pe Petrescu că, pe când luptase pe frontul de est, el
distrusese cinci tancuri ruseşti. Mai târziu, M.I. voia să facă uitate numele
schingiuitorilor. (Printre cele 270.000 de dosare ale membrilor de partid şi turnătorilor
securişti vinovaţi, topite la fabrica de mucava din Scăieni, din ordine date de sus, de
teamă să nu fie desconspiraţi, s-au aflat şi unele dosare grele ale unor cozi de topor
locale - conf. ziarului “Ziua” nr. 1216 din 2406, 1988).
Petrescu nu a fost singura victimă de acest fel. În urma unor astfel de turnătorii,
au fost anchetaţi mai mulţi scăienari şi boldeşteni, dintre care cel mai rău au păţit-o doi
prieteni de-ai mei: şeful protecţiei muncii de la Schela Boldeşti, Jean Pandele, şi
specialistul în lucrări de foraj marine, Matei Grigore (Mielu Soroiu), primul din Boldeşti, al
doilea din Scăieni.

185
Jean Pandele a fost turnat la securitate de un secretar u.t.c., atunci când fusese
auzit povestindu-le sondorilor despre cum a fost furată Basarabia de ruşi. N-a trecut mult
timp după aceste discuţii şi Jean Pandele s-a trezit la serviciu cu un ofiţer de securitate,
Lazăr, de la sediul securităţii din Ploieşti. Securistul a venit îmbrăcat civil, i-a vorbit
frumos, chiar foarte politicos, şi l-a rugat cu amabilitate pe Jean să-l ducă înapoi la
sediul securităţii cu maşina, iar Jean s-a conformat întocmai. Când s-a văzut în biroul lui,
securistul Lazăr, s-a scuzat câteva momente, s-a dus în biroul vecin de unde a venit
îmbrăcat cu un halat muncitoresc şi deodată s-a transformat brusc într-o fiară turbată: şi-
a sumecat mânecile şi, începând să urle şi să înjure de mama focului, a tăbărât cu
pumnii şi cu picioarele asupra boldeşteanului, bătându-l minute întregi fără oprire şi
făcându-l lac de sânge. Ancheta a durat zile de-a rândul. Ştiind că Jean este un foarte
bun acordeonist, i-a zdrobit degetele, încercând să i le rupă. Abia a scăpat cu viaţă,
după ce a făcut o sumedenie de declaraţii scrise prin care promitea să nu mai spună
nimănui că Basarabia este românească. Ultima oară, anul trecut, când l-am văzut pe
Pandele, mi-a spus că Lazăr o duce bine-mersi, nederanjat de nimeni, cu o pensie mai
mare decât salariul unui profesor universitar!
Mielu Soroiu, care povestea colegilor ce mai spun posturile de radio “de peste
gârlă” şi care îl tot critica pe Ceauşescu, a păţit-o şi mai rău. Desigur, la sediul securităţii
din Ploieşti, a fost şi el bătut câteva zile de-a rândul, lovindu-l cel mai mult peste
testicule, iar la anchetele făcute ore întregi, a fost ţinut pe un scaun special, sub care se
afla “Răducu” (aşa se numea în limbaj conspirativ aparatul de iradiat cu doze mari).
Aceasta se întâmpla în preajma anului de graţie 1989. După acele anchete dubioase,
Mielu s-a îmbolnăvit de un cancer galopant în regiunea anală, cu metastaze la penis,
victima murind în chinuri amarnice după ce penisul i-a fost amputat. Înainte de a muri, l-
am vizitat acasă unde l-am găsit în pat. Atunci el mi-a povestit cu glasul stins tot ceea ce
ceea păţise. Întors în America, eu am publicat un amplu material despre această crimă,
alături de alte mari crime ale fostei securităţi ploieştene, iar articolul l-am expediat
familiei. Nici în momentul de faţă, fiul său, Paul Matei, nu a putut obţine dosarul cu
ancheta făcută de fosta securitate tatălui său, deşi încearcă acest lucru de peste 16 ani!
Se cunoaşte un singur caz de agent securist pedepsit “de reacţionari” cu
moartea, pe un câmp dintre Scăieni şi comuna vecină Pleaşa, la marginea Scăieniului.
Este vorba despre băiatul poştarului Stănescu, din Pleaşa, un tânăr cu mustaţă, frumos
şi înalt, având înfăţişarea unui star cinematografic, despre care se spunea că este
securist şi că arestase pe nişte muncitori de la întreprinderile de ceramică de la Bucov.
Nu s-a putut afla niciodată cine l-a asasinat. Sincer vorbind, mi-a părut rău de
frumuseţea lui, mirându-mă că acel tânăr putuse să fie atât de rău.
În timp ce ruşii ne furau zi şi noapte petrolul, prin societatea “Sovrompetrol”,
aproape toate sondele cu pompă canadiană de pe aria Boldeşti-Scăieni, erau zilnic
sabotate prin oprirea curentului electric de la şaltărul central al dinamurilor electrice care
puneau în mişcare pompele. Până veneau operatorii de serviciu ca să repornească
motorul pompelor, treceau nişte ore bune în care sondele stagnau şi nu mai scoteau
petrol. Cu toată paza intensă, nici până astăzi nu se ştie cine sabota, pe rând, toate
sondele având acest sistem.

186
Prin anii 1978-79, la clubul Schelei petrolifere Boldeşti, sosise prietenul cel mai
bun al lui Nicu Ceauşescu, Ion Traian Ştefănescu, să-i muştruluiască pe muncitorii
petrolişti că nu merge bine producţia. Mă aflam şi eu în sală. Ştefănescu, deşi un bun şi
foarte inteligent intelectual, bazat pe vocea lui de tunet şi pe faptul că era prim secretar
al c.c al u.t.c., ministrul tineretului (ulterior prim secretar la jud. Sălaj şi Dolj), bazat pe
marea sa putere politică, folosea faţă de muncitori un vocabular dur, execrabil, vorbindu-
le de sus, cu aroganţă şi total dispreţ, neavând nici un respect pentru ei: “Bă, la voi aicea
nu se munceşte suficient şi de-aia merge treaba prost în schela voastră!...” În clipa
aceea, sutele de muncitori din sala au protestat cu glas tare; unii l-au fluierat, alţii l-au
huiduit. Un sondor l-a apostrofat fără frică: “Vă rugăm, tovarăşu’, să ne vorbiţi frumos, că
noi nu suntem nici “bă” şi nici “voi”... Noi muncim din greu de dimineaţa până seara la
sonde şi vrem să fim respectaţi, şi nu ne vorbiţi ca unor slugi, cum le vorbeau boierii!”
“Aşa-i! Aşa-i!” - îl aprobau toţi din sală. Ştefănescu o cam sfeclise şi mitingul nu a putut
continua până nu şi-a schimbat stilul de vorbire. Şi eu am fost admonestat verbal de
acest ministru pe când făceam practica agricolă cu copiii în viile de la IAS Boldeşti-
Scăieni, la cules de struguri. Din senin, a apărut acolo o maşină neagră sosită pe drumul
de acces între vii, din care a coborât acest ştab însoţit de primarul din Boldeşti şi de încă
doi tovărăşei de la judeţ, veniţi în control să vadă cum muncesc elevii. I.T.Ş. îl întreabă
încruntat pe un copil de clasa a V-a: “Câte găleţi ai făcut tu, puştiule, de dimineaţă până
acum?” “Cinci găleţi, iar norma este de zece găleţi. Aşa ne-a spus tovarăşul diriginte”, a
răspuns copilul. “Trebuiau cinsprezece! - i-a dat el răspunsul - Cine-i dirigintele,
dumneata?” - mi s-a adresat secretarul mie. “Da, eu le-am spus numărul găleţilor - 8
pentru elevii mici, 12 pentru cei mari. 15-20 găleţi este norma pentru studenţi. Şi vă rog
să priviţi de la ce distanţă cară copiii găleţile până la benă. Eu nu pot să le cer mai mult
la copiii ăştia mici şi slăbuţi”. “Cine-i proful ăsta de-mi răspunde aşa obraznic?” l-a
întrebat I.T.Ş. pe primarul Dumitru Puişor. “Este profesorul care l-a pictat pe Eminescu
pe Casa de cultură”. Ştefănescu a făcut un gest de mirare şi a plecat fără să salute pe
nimeni.
Dacă nu era revoluţia, Nicu Ceauşescu, care voia să-l debarce pe taică-su şi să-i
ia locul, numindu-l pe bătrân într-o funcţie moartă (de secretar general onorific al p.c.r.),
Tr. Ştefănescu era propus de Nicu ca vice-prim ministru sau chiar premier în fruntea ţării
condusă de el, căci fiul dictatorului plănuise cu maică-sa o “lovitură familială de stat”,
pentru a deveni el preşedinte. Dar nu i-a mers. La Revoluţie însă, Ştefănescu nu mai
ştia unde să se ascundă de frică.
În ziua de luni, 18 decembrie 2006, în prezentarea Raportului Comisiei
Prezidenţiale de “Analiza dictaturii comuniste din România” (în aşa-numitul “Raport
Tismăneanu”), care condamna cu vehemenţă comunismul, citit în sesiunea
Parlamentului de preşedintele Băsescu, Ion Traian Ştefănescu era printre primii citaţi pe
lista neagră a foştilor mari lideri comunişti, învinuiţi de crimele din România, dar lui puţin
îi mai pasă, fiindcă el şi-a păstrat titlul vechi de profesor universitar, funcţionând acum la
Academia de Ştiinţe Economice, specializat în probleme de drepturile muncii şi ale
muncitorilor, fiindcă tare mult îl doare grija faţă de dragii lui muncitori... Cine-l cunoaşte
spune că foloseşte acelaşi vocabular moştenit din trecut. Şi, totuşi, trebuie să menţionez
aici şi o faptă bună a lui Tr. Ştefănescu care l-a ajutat pe un prieten de-al meu, scriitorul

187
Nicolae Mihai, să-şi publice un excelent roman respins de toate editurile, pe criterii
politice.
O tulburare mult mai mare decât cea din sala Clubului, s-a produs în ziua de 14
noiembrie 1981, pe la orele 11 dimineaţa. În acea zi, toţi muncitorii de la Întreprinderea
de Foraj şi Lucrări Geologice Speciale (IFLGS) din Scăieni, actualul FORADEX, s-au
revoltat spontan şi, uniţi, au declarat grevă generală (grevele, se ştie, erau strict interzise
pe vremea aceea, fiind socotite crime politice).
Mai întâi greviştii s-au strâns în curtea fabricii. Apoi toţi muncitorii din uzină, ca la
o comandă, au ieşit pe poarta întreprinderii şi au pornit hotărâţi în mare grup pe străzi,
strigând curajoşi: “Vrem pâi-ne! Vrem pâi-ne!” Era, de fapt, şi o lozincă mascată de
protest, împotriva politicii de opresiune, dar ei ştiau că punând accentul pe lipsa de
pâine, protestul lor nu va fi interpretat neapărat ca o mişcare politică, deşi mişcarea avea
evidente conotaţii politice. De câteva zile, nu se mai găsea aproape deloc pâine pe piaţă
şi nu s-a mai adus pâine nici la chioşcul din incinta fabricii. Coloana mare de vreo 270
de muncitori, s-a îndreptat mărşăluind vreo 3 km cu dârzenie, pe şoseaua Ploieşti-
Văleni, apoi pe str. Petroliştilor, scandând cererea lor neîncetat, până ce au ajuns în
centrul oraşului, în faţa primăriei. Grupului, format iniţial numai din demonstranţii grevişti,
li s-au alăturat numeroşi trecători şi angajaţi ai societăţilor din împrejurimi. În final, se
adunaseră cca. 1000 de demonstranţi. Cu toţii erau foarte decişi să ajungă la primăria
oraşului.
Informatorii din cadrul primăriei l-au anunţat pe primarul Silviu Ciungradi ce
avalanşă mare se apropie şi neştiind pe ce traseu au luat-o greviştii, primarul s-a urcat
grăbit în maşină, hotărât să plece la Ploieşti pe şoseaua naţională. Pe drum, însă,
ghinion! El a dat chiar de masa compactă a demonstranţilor. Maşina i-a fost oprită şi
luată pe sus de muncitori. Primarul a ieşit din ea afară. Greviştii nu numai că l-au întors
din drum, ci, după ce fugarul a primit câteva ghionturi anonime, a fost pus în fruntea
coloanei, fiind obligat să strige alături de demonstranţi “Vrem pâine!”, pe tot traseul,
până în dreptul primăriei. Ajunşi acolo, a avut loc un consiliu la care au participat
primarul, consilierii şi reprezentantul greviştilor, Sandu Stelian. Ca temă de discuţie a
fost cauza care a declanşat această grevă. La fel era să păţească şi plutonierul de miliţie
Cremeneanu, care era responsabil pe această zonă, dar el a fost mai norocos, deoarece
a putut fugi cu maşina. Între timp, a apărut acolo intempestiv şi... Ion Traian Ştefănescu,
împreună cu colonelul Pescaru, şeful adjunct al securităţii din Prahova, cu care începuse
să se ciondănească, fiecare pretinzând că reprezintă cuvântul partidului şi că ştie ce
decizie să ia. La un moment dat, Pescaru i-a replicat lui Ştefănescu: „Tu să taci, fiindcă
noi ştim ce avem de făcut !” Nu ştim cine îi anunţase, căci vestea ajunsese până la
Ceauşescu, iar Ştefănescu fusese trimis cu porunca să restabilească imediat ordinea.
Cu Pescaru sosiseră o mulţime de alţi securişti, în civil, înarmaţi, care înconjuraseră
clădirea primăriei şi pe toţi greviştii, decişi să intervină cu forţa dacă va fi nevoie. Întregul
Inspectorat M. I. de la Ploieşti intrase în alertă şi camioanele cu miliţieni şi securişti erau
pregătite să meargă la Boldeşti-Scăieni pentru intervenţie. Aşteptau doar un semnal să
pornească, dacă va fi nevoie. Delegatul greviştilor, Sandu Stelian a explicat limpede că
trebuie să li se acorde mai multă atenţie muncitorilor şi să li se aducă pâine, ca să poată
munci.

188
Ştefănescu a telefonat pe loc la Bucureşti şi a primit răspunsul că, pentru a nu
agrava situaţia, cererea muncitorilor va trebui pe deplin împlinită. Aşa le-a răspuns şi el
primarului şi lui Sandu Stelian. Acesta a ieşit afară, s-a urcat pe o pubelă metalică de
gunoi şi s-a adresat colegilor săi, strigându-le că problema a fost rezolvată iar cererea le
va fi, în următoarele ore, îndeplinită, rugându-şi colegii să se întoarcă la uzină. Oamenii
s-au întors potoliţi, mergând agale la locurile de muncă, însă nu au început lucrul până
nu au sosit maşinile cu pâine, mezeluri şi carne. Într-adevăr, au venit atunci câteva
maşini supraîncărcate şi au descărcat la IFLGS pâinea cea mai bună, pachete întregi de
mezeluri şi carne de cea mai bună calitate, chiar mai multă marfă decât puteau cumpăra
muncitorii. Concluzia: deci, iată că se putea! De atunci, IFLGS era prima întreprindere
din oraş unde se aducea totdeauna marfă, înaintea altor puncte de desfacere. Din
păcate, Sandu Stelian a fost ore întregi anchetat la sediul securităţii din Ploieşti, iar dacă
nu a fost arestat se datorează faptului că pentru el a intervenit Gheorghe Deliu, vărul
său şi ministrul metalurgiei din acea perioadă.
Greva a fost, aşadar, o reuşită deplină şi a demonstrat nu numai faptul că
“unirea face puterea”, dar şi că regimul comunist se temea serios de furia maselor.
Vestea despre greva din Boldeşti-Scăieni şi despre succesul ei s-a răspândit cu
repeziciune în toată România, în primul rând, prin posturile de radio occidentale.
Evident, succesul ei a încurajat şi pe muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane
“Steagul roşu”, de la Braşov, care au ales, nu întâmplător, exact aceeaşi zi - 14
noiembrie 1987. Ea a început la acele uzine în seara zilei de 14 noiembrie, la schimbul
al III-a, şi a continuat toată noaptea, când schimbul nu a lucrat deloc, iar dimineaţa, pe
15 noiembrie, la fel ca la Boldeşti-Scăieni, şi tot pe la orele 11, sutele de muncitori au
ieşit în stradă îndreptându-se spre primărie şi spre sediul partidului, strigând lozinci
anticomuniste. Uzina fiind mai mare, se înţelege că şi numărul demonstranţilor era mult
mai mare, dar şi organizarea grevei era mai bună şi cu o listă de mai multe revendicări,
predominând nu cele economice ci cele politice. Greva aceea luase, încă de la început,
aspectul unei răscoale anticomuniste şi s-a lansat cu ciocniri serioase cu miliţienii şi
securiştii, cu devastarea sediului p.c.r., a depozitelor alimentare ale ştabilor (unde s-a
văzut ce bunătăţi consumau ei), cu ruperea tablourilor lui Ceauşescu şi aruncarea lor pe
geam în stradă, deşi revolta s-a terminat cu o mulţime de arestări şi deportări. Cum era
de aşteptat, ea a fost înfrântă de masiva intervenţie militară securistă, dar a pregătit
solid terenul pentru marea revoluţie ce va avea loc peste numai doi ani, când regimul
dictatorial a fost aruncat jos de la putere printr-o revoluţie naţională.
În lanţul acestor evenimente, muncitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni, au aprins
prima scânteie, vizibil anticomunistă, fiindcă a fost prima grevă muncitorească din ţară,
cu o masivă ieşire pe străzi din toată perioada dominaţiei comuniste. A fost prima
treaptă, primul pas revoluţionar spre libertate şi mă mir cum, până la aceste consemnări
ale mele, nimeni nu a pus vreodată mână să descrie amănunţit această grevă extrem,
extrem de importantă în contextul rezistenţei naţionale anticomuniste din România. Nu a
fost un fapt comun oarecare, peste care să-l trecem cu uşurinţă şi cu nepăsare la index!
Ne-am dovedi nepăsători şi nerecunoscători, am fi demni de condamnat, dacă l-am
omite din paginile de istorie ale ţării noastre. Până atunci, nu se mai întâmplase aşa
ceva în regimul dictatorial din România, chiar dacă mici opriri de la lucru s-au mai

189
produs uneori, ici şi colo, însă acelea au fost numai în interiorul uzinelor. IFLG-esiştii au
riscat şi au ieşit vitejeşte în stradă - iniţiind o fază nouă, una publică, un pas, într-adevăr,
mic, poate nu lipsit de o anumită timiditate, dar care, în viitor, va încuraja enorm, prin
reuşita lui, pornirea la luptă cu paşi mai mari şi mai vijelioşi... Acesta este marele merit al
grevei de la Scăieni din anul 1981 şi ea va rămâne în istorie! De aceea propun ca în
Piaţa Petroliştilor din faţa primăriei oraşului să fie pusă o placă comemorativă în care să
se specifice greva şi demonstraţia muncitorilor de la IFLGS.
Tot pe teritoriul acestei localităţi a avut loc şi prima luptă cu arme de foc, nu în
munţi, cum luptau partizanii, ci chiar în interiorul localităţii, între trupele securităţii şi o
mică gherilă anticomunistă alcătuită de un grup de tineri curajoşi, destul de bine instruiţi
şi organizaţi de un tânăr de 19 ani, Gheorghe C. Nicolae Ţârlea-Castellano, absolvent al
Liceului agricol din Valea Călugărească. Gheorghe Nicolae-Ţârlea (a nu se confunda cu
actualul consilier Gheorghe Nicolae Ţârlea, o rudă omonimă a lui Castellano) a devenit o
figură legendară în Scăieni, prin organizarea a două acţiuni extrem de curajoase, cum
nimeni înaintea lui nu a îndrăznit pe susnumitele meleaguri. Să urmărim, pe rând, aceste
importante şi palpitante evenimente...
În toamna anului 1966, Nicu Ţârlea-Catellano (n. 10.08.1948) bate la poarta
vecinului său Ilie Savu (I.D.), un băieţel de 16 ani, firav şi bruneţel, cu care era bun
prieten, spunându-i că vrea să discute amândoi ceva important. Atunci Nicu i-a
destăinuit un plan secret ce-l avea mai demult în cap, în legătură cu organizarea unei
armate de rezistenţă naţională anticomunistă în munţi, cum fuseseră grupurile de
partizani anticomunişti formate imediat după ocuparea ţării de către ruşi. “N-ai văzut că
bestiile comuniste ne-au luat totul: pământul, boi, cai, oi, vaci, toate vitele, obligându-ne
să ne înscriem la colhozurile CAP? Nu se poate să-i lăsăm aşa! Eu cred că formând un
mic nucleu militar în munţi, mai târziu vom atrage şi armata ţării de partea noastră, căci
ne vor ajuta cu siguranţă şi occidentalii - şi ne vom elibera de comunişti!”
Era un plan pe cât de eroic, pe atât de infantil, aproape imposibil de materializat,
dar în care adolescentul Nicu Ţârlea credea cu toată convingerea şi vom vedea că o
parte din planul lui, primele începuturi “logistice”, vor fi, totuşi, pline de succes, ceea ce îl
va stimula şi mai mult să le continue. În plus, Nicu avea o carismă a lui aparte şi o mare
putere de convingere. Era un excelent organizator, iar Iliuţă îl asculta încântat, cu gura
căscată, fiindcă totul semăna cu un palpitant scenariu din filmele americane de aventuri
(ulterior ei îşi aleseseră chiar şi nişte nume conspirative, inspirate din aceste filme, Nicu
zicându-şi “Sfântul”, Iliuţă “Fantomas”). Planurile strategice erau gata. Trebuia găsiţi
restul luptătorilor... “Mai întâi am încercat cu prietenul nostru, Ticuţă Lucian (Manghiniţă)
(19 ani), să-l atrag în această treabă”, îl încuraja Ţârlea pe Ilie. “Deşi lui îi plăcea
propunerea mea şi era întru totul de acord cu mine, mai târziu însă mi-a mărturisit că nu
are curajul să se angajeze la aşa treabă dificilă şi riscantă. Cine nu riscă nu câştigă, i-
am răspuns eu. Lucian mi-a urat succes şi s-a exprimat că mai indicat ai fi tu decât el...
Şi, iată, de aceea am venit acum la tine...” Iliuţă, i-a mulţumit pentru încredere, i-a jurat
că va fi fidel viitorului grup de luptători şi a acceptat bucuros să-l ajute în acest măreţ
plan secret, care l-ar fi inspirat pe romancierul Constantin Chiriţă să mai scrie un roman
pentru tineret, tot aşa de bun ca şi “Cireşarii”.

190
Amândoi au căutat, în continuare, alţi aliaţi ai “Armatei Prahovene de Luptă
Contra Comunismului”. Şi i-au găsit. Ei erau: Nicolae Gheorghe, zis Baronul (n.
8.12.1952), vărul lui Nicu (15 ani), Gheorghe Constantin, zis Puişor (n. 17.08.1951),
fratele lui Nicu (16 ani) şi Urzică Vasile (1950-2005), care pe atunci avea 17 ani şi
jumătate. “Sfântul”, comandantul lor, le-a cerut să jure că vor lupta până la victoria finală
şi că nu vor trăda.
Planul mai avea şi o altă variantă, în cazul că lupta gherilieră ar fi prematură,
grupul va încerca să pună în aplicare un atac de răpire - şi anume băieţii să pândească
elicopterul care stropea viile de la IAS, să pătrundă în el şi să-l oblige pe pilot să-i
transporte peste hotare, revenind de acolo paraşutaţi pentru a organiza grupe
anticomuniste de partizani în munţi. Dar şi pentru acest plan era nevoie de arme.
Aceasta era o primă necesitate.
De aceea “Sfântul” a început instruirea grupului, explicându-le tuturor că îi
aşteaptă o misiune grea, dar foarte importantă pentru întreaga ţară care, cu siguranţă,
că li se va alătura şi îi va susţine, că micul nucleu va deveni cu timpul o armată mare şi
puternică şi că planul este fără riscuri... Cea mai fezabilă variantă nu mai părea aceea
cu elicopterul, ci varianta cu urgenţa formaţiunii de partizani. Ca atare, ei vor trebui să se
retragă înarmaţi în munţi, cam prin locurile pe unde luptaseră înainte partizanii
anticomunişti. În vederea acestui lucru, vor fi necesare următoarele: procurarea de
arme, de corturi, de rucsacuri, de telefoane fără fir pentru comunicare la distanţă, de
conserve alimentare, de îmbrăcăminte de munte şi îmbrăcăminte groasă de iarnă, de
pături, medicamente, cutii medicale cu componente de prim-ajutor şi, mai cu seamă, de
bani, de cât mai mulţi bani. O bună parte din acea recuzită fusese deja procurată. Chiar
şi o sumă bună de bani. Necesitatea cea mai urgentă erau însă armele. De unde arme?
Nicu Ţârlea juca fotbal în echipa de juniori a “Petrolului” din Ploieşti şi i-a explicat
lui Ilie că el cunoştea perfect sălile stadionului. I-a mai spus că într-una din săli văzuse,
cu câteva zile în urmă, depozitul de arme şi că ştie sigur cum se poate ajunge în
depozit, fără mari probleme. Planul era să dea o lovitură în sala de arme a stadionului, şi
să ia de acolo câte arme şi muniţii va putea căra fiecare. Zis şi făcut... În martie 1967, au
pornit-o amândoi la Ploieşti. Pe la orele 8-9 seara, au ajuns la porţile înalte ale
stadionului. Închise. Trebuia escaladate. Le-au escaladat cu bine, deşi aveau în spinare
rucsacurile îndesate cu lanterne, pături, cleşti, bomfaiere, mini-răngi, şperacle,
şurubelniţe ş.a. Nicu cunoştea perfect toate interioarele. Nu a fost o mare problemă
forţarea uşii de la sala cu arme. S-a lucrat cu mănuşi să nu lase urme de amprente...
Odată acolo, trebuia alese armele cele mai bune. Au luat din ele 5 puşti mari şi 3
pistoale automate. Alte pistoale nu mai erau. Gloanţele se aflau împachetate în cutii de
carton, fiecare cutie conţinând 50 de cartuşe. Cutiile ar fi fost incomode la transport, aşa
că au fost desfăcute şi toate gloanţele deşertate în rucsacuri. Au luat peste 3000 de
gloanţe, căci atâtea au încăput în raniţele lor. Puştile au fost învelite în pături şi legate
peste umăr cu câteva curele, astfel încât păreau că transportă nişte chitare... Pe la ora
unu noaptea erau din nou în stradă, după ce au şters urmele şi au închis uşile la loc, să
nu se cunoască imediat sustragerea armelor. Nu au făcut nici câţiva paşi, că le-a ieşit
înainte un miliţian şi doi elevi de la şcoala de miliţie. Nicu s-a dus curajos spre ei, i-a

191
salutat zâmbind şi le-a spus că sunt nişte artişti instrumentişti din alt oraş şi căutau
drumul spre Gara de sud. Foarte amabili, miliţienii le-au arătat drumul spre gară.
Băieţii, cu inimile ticăind, bucuroşi că au scăpat, le-au mulţumit cu acelaşi
zâmbet amabil şi au mers pe drum înainte, dând însă colţul spre Gara de nord. Au trecut
de bariera de lângă rafinăria Vega şi au mers pe jos, în toiul nopţii, numai pe lângă linia
ferată şi prin locuri unde să nu întâlnească oameni, până la pod la Blejoi; au trecut apoi
podul şi şi-au continuat calea pe poteca din lunca paralelă cu linia ferată până la Balaca.
După aceea, au mers grijulii, tot pe drumuri ocolite, până au ajuns acasă. Pe la 3-4
dimineaţa erau la casele lor din Scăieni, foarte mulţumiţi de reuşita perfectă a acţiunii lor.
Au dormit câteva ore, apoi au reluat programul de instruire cu grupul “micii armate de
eliberare”. Spargerea a fost sesizată abia după un mare număr de ore şi dispariţia
armelor a declanşat din partea securităţii o deosebită îngrijorare şi o alertă de
anvergură. S-au început cu disperare cercetările, dar neexistând urme clare şi nici un fel
de amprente, nu s-au putut depista deloc vinovaţii. Între timp, pe dealul Seciului, târziu
noaptea, băieţii făceau exerciţii de tragere la ţintă, învăţând bine să mânuiască armele.
Antrenamentul a durat cca. două luni. Se apropia ziua plecării spre munţi. Armele,
cartuşele şi restul echipamentului urmau a fi cărate cu o căruţă trasă de nişte cai
procuraţi ilegal de Puişor, până la poalele munţilor, toată încărcătura trebuind bine
mascată sub un material transportabil oarecare, nebătător la ochi. Dar este o vorbă:
socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, fiindcă s-a întâmplat ceva
neprevăzut...
Mama lui Urzică Vasile a constatat că fiul ei lipseşte foarte des de acasă şi de la
şcoală. Când, într-o zi, căutând ceva prin casă, a găsit întâmplător pistolul ascuns, şi-a
întrebat băiatul de unde are arma. Vasile nu a vrut să-i spună, dar nici maica-sa nu a
vrut să i-o înapoieze, ci a plecat cu ea şi a predat-o miliţiei, crezând că în felul acesta îi
face un mare bine băiatului. Miliţia din Scăieni avea deja semnalmentele de calibru şi de
marcă ale armei şi a anunţat Inspectoratul judeţean al M.I. că au pus mâna pe capătul
firului în povestea cu armele furate de la stadion. Acest lucru a schimbat brusc cursul
evenimentelor care s-au precipitat în defavoarea virtualilor partizani. Când băieţii au
auzit că pe urma lor s-a trimis un mare număr de securişti, s-au retras cu toţii repede pe
dealul plin de numeroase tufişuri, înţelegându-se între ei să nu stea grămadă, ci ascunşi
la distanţă mai mare unul de altul, iar în cazul că se va trăgea asupra lor, să deschidă şi
ei focul din mai multe unghiuri, aproape simultan, astfel încât atacanţii să aibă impresia
că luptă cu o armată întreagă şi să nu urce la ei.
Chiar aşa s-a întâmplat. Înainte de a deschide focul, securiştii au folosit un
difuzor porta-voce, cu o considerabilă putere de amplificare, prin care, îndreptându-l în
toate punctele cardinale, strigau răspicat: “Predaţi-vă, fiindcă sunteţi înconjuraţi de mulţi
trăgători înarmaţi şi nu deschideţi focul! Nu aveţi scăpare! Predaţi-vă!”. Au repetat apelul
de mai multe ori. Nici un răspuns, în afară de ecourile megafonului... Atunci au recurs la
o altă stratagemă: au pus-o pe mama lui Vasile să strige, cu voce mai mult plângând:
“Vasile, mamă, haide, mămico, de te predă că nu-ţi face nimeni nimic! Coboară şi vino
acasă!” Nimeni nu se mişca. Tatonarea aceasta a durat ore întregi. Între timp, au mai
sosit întăriri, însoţite de un câine lup care tot lătra spre direcţia celor ascunşi. La un
semnal, toţi securişti încep să urce şi să descarce focuri de avertisment în aer. Când s-a

192
apropiat prea mult de băieţi, aceştia, precum s-au înţeles, au început şi ei să tragă
numeroase focuri din toate părţile. Securiştii, la început, s-au speriat şi au repliat. După
un timp, au pornit iarăşi la deal, de data aceasta un ofiţer, folosind o armă SKS, trăgând
cu ea împrăştiat, fiindcă băieţii, după ce deschideau focul, îşi schimbau imediat locul,
aşa cum îi instruise “Sfântul”. Rafalele armei automate începuseră să şuiere foarte
aproape de Ţârlea. Atunci acesta, ca să-l potolească pe trăgătorul cu armă automată, pe
care îl vedea bine, a ţintit în el şi a tras. Securistul a fost rănit şi a început să se vaiete,
strigând după ajutor. Colegii lui s-au oprit din tragere şi au venit să-l salveze pe rănit.
După ce ofiţerul rănit a fost transportat de colegii lui la vale, aceştia s-au întors foarte
furioşi şi toţi au început să mitralieze numai cu focuri automate, încât focurile băieţilor
nici nu se mai auzeau. Un ofiţer a strigat: “Prindeţi-i vii sau morţi!” Era o hărmălaie de
nedescris, care semăna cu o scenă de atac din cel de al doilea război mondial. Ca şi
când nu ar fi fost de ajuns, securiştii au folosit şi nişte detonanţi fumigeni, un fel de
grenade, care făceau să răsune văile ca nişte canonade de tunuri. Câinele lup lătra
continuu spre tufişurile băieţilor. Bătălia a durat vreo două ore. Evident, lupta era
inegală, iar partizanii amatori, cărora li se cam terminaseră cartuşele, au realizat că nu
se pot bate cu nişte profesionişti care erau numeroşi şi foarte bine dotaţi cu SKS-uri
automate. Apoi din nou s-a auzit prin difuzor vocea plângând a mamei lui Urzică: “Aoleu,
Vasile mamă! Mai trăieşti? Vino jos, Vasile, că acolo sus poţi fi împuşcat!” Vasile a ieşit
din tufiş cu braţele ridicate, semn că se predă. Ceilalţi, văzând cum stă treaba, au făcut
la fel. Nici unul din ei nu fusese rănit. Pe Iliuţă l-au găsit mai greu, fiindcă se ascunsese
pe lângă Parcul Petrolier 803. Planul măreţ al tinerilor partizani, “de eliberarea patriei de
sub jugul comunist”, a eşuat în mod lamentabil aici. Pe moment, nu au fost bătuţi, ci au
fost aduşi la sediul miliţiei aflat vizavi de şcoală. Atunci elevii, aflaţi în recreaţie, i-au
văzut pe securişti şi pe miliţieni cum îi urcă pe luptători într-o dubă care a demarat rapid
cu ei spre Ploieşti. Tot drumul, tinerii au fost bătuţi, acuzându-i că sunt criminali şi
ucigaşi, fiindcă au omorât pe un ofiţer de securitate. Mai târziu, s-a aflat că ofiţerul nu a
murit, căci nu avea răni prea grave.
De aici începe calvarul lor. Ancheta de la securitate a durat două săptămâni, zi
de zi. Erau mutaţi de la subsol la etaj cu şuturi în spate şi cu cătuşe la mâini. La ochi li
se puneau ochelari de tablă, să nu vadă pe unde merg. Au fost condamnaţi într-un
proces politic, în care s-a cerut pedeapsa cu moartea pentru Nicolae Gheorghe Ţârlea,
iar pentru ceilalţi, fiind minori, sentinţa a fost închisoare între un an şi trei ani. Nu după
mult timp, mass-media din occident a condamnat cu asprime regimul lui Ceauşescu care
condamnă copiii la moarte în procese politice, şi aceasta tocmai când România
începuse să se mai reabiliteze oarecum în faţa occidentului. Imediat, procesul s-a reluat
şi s-a rejudecat la Tribunalul judeţului Prahova, de data aceasta ca un proces de drept
comun. Judecata a durat peste şase luni, devenind greu de descifrat, fiindcă părinţii
acuzaţilor le-au pus ca apărători pe cei mai buni avocaţi, care au subliniat caracterul de
aventură ludică a evenimentelor de pe deal, în care erau implicaţi nişte minori. Drept
urmare, sentinţele s-au îndulcit mult: Nicu Ţârlea a primit 8 ani, fratele sau, Puişor, 3 ani
şi jumătate, Ilie - un an şi trei luni, iar ceilalţi numai un an. Totuşi, perioada de detenţie
nu a fost uşoară. La securitate stăteau câte doi în celulă (al doilea fiind un fals deţinut
care îi tot trăgea de limbă pe condamnaţi). Paturile din celulă erau din ciment, acoperite

193
cu o saltea subţire. Veceul se afla în celulă, iar mesele erau foarte sărace şi insuficiente.
Tinereţea din ei însă i-a făcut să reziste cu bine tuturor încercărilor, iar după Revoluţie,
acestor tineri li s-a schimbat brusc statutul: din “mari bandiţi, criminali trădători şi mari
duşmani ai poporului şi ai orânduirii socialiste”, au devenit “mari eroi, luptători pentru
libertate”, lăudaţi de toţi... Întorsăturile vieţii sunt uneori ciudate.
Interesant este că Gheorghe Nicolae-Ţârlea Castellano, după ce a scăpat din
detenţie, deşi semnase o declaraţie prin care se angaja ferm că se va cuminţi, deşi ştia
bine că este urmărit pas cu pas, a început o nouă campanie de luptă anticomunistă,
finalizată, de data aceasta, cu mai mari izbânzi pentru el şi cu mai puternice lovituri date
comunismului, fără ca urmăritorii lui să-l mai poată înfrânge. În a doua campanie
anticomunistă, Nicu Ţârlea, acum mai maturizat şi cu o fermă experienţă de luptător
neînfricat, va ieşi întru totul victorios, motiv pentru care am publicat despre el mai multe
articole în presa americană şi în cea din Românie. Trebuie spus că atitudinea
revoluţionară şi curajoasă de răzvrătit contra nedreptăţii îşi are originea în familie.
Străbunicul său, Grigore Ion, este faimosul „erou de la Griviţa” (Războiul de
independenţă 1877) care a smuls steagul turcesc şi a pus în locul lui steagul românesc
pe reduta de la Griviţa, iar tatăl lui Nicu Ţârlea Castellano este sergentul Gheorghe N. T.
Constantin, fiul primarului din Scăieni Gheorghe Niţă (primar 16 ani, între 1902-1918)
care a primit numeroase decoraţii pentru că a făcut tot frontul 1937-1945, fiind lângă
mareşalul Ion Antonescu când acesta a dat ordin: „Români, treceţi Prutul !”.
În încheiere, am să citez câteva fragmente din articolul: “Nicolae Gheorghe
Ţârlea - un erou care a băgat spaima în comunişti”, publicat la rubrica “Dezvăluiri” a
ziarului ploieştean “Telegraful de Prahova”, din 27 mai 1998...
“În 1967 Nicolae Gheorghe Ţârlea a fost condamnat la temniţă grea. Personal,
după ce tinerii au fost prinşi (unii din ei erau copii, foşti elevi de-ai mei de la şcoala
Scăieni, unde le fusesem profesor), am fost şi eu anchetat la sediul securităţii din
Ploieşti, bănuit că sunt probabil unul din organizatorii grupului respectiv, dacă nu chiar
şeful lor din umbră. Nu aveam însă nici o legătură cu această tentativă de highjacking
decât dovada că securiştii m-au găsit pe lista alcătuită de acuzaţi, consemnat acolo în
calitate de traducător, în cazul când elicopterul ar fi ajuns în Vest. Anchetatorii securişti
m-au pus să dau mai multe declaraţii despre participarea mea la acel grup şi mă vor
ancheta de mai multe ori, pentru că tot nu credeau că nişte copii pot fi atât de bine
organizaţi. Dar organizatorul principal fusese tot curajosul Nicu Ţârlea şi nu eu. (...) Pe
parcursul a cinci ani, între vârsta de 19 şi 23 de ani, Ţârlea trecuse prin următoarele
închisori: Ploieşti, Bucureşti, Văcăreşti, Fortul nr. 13 Jilava, Deva, Galaţi, Poarta Albă,
Chilia şi Periprava. Puţini români au gustat din “dulceaţa” bătăilor securiste la o vârsta
atât de tânără, ca Nicu Ţârlea. (...) Voi cita, în continuare, din însemnările acestui erou
pe care îl cunosc de pe când era copil: “...Ascultam şi urmăream în fiecare zi tot ce se
întâmpla în jur; vorbeam cu mama şi cu fratele meu, Puiu, afirmând că cineva trebuie să
se ridice, să protesteze, să facă ceva împotriva dictaturii! Dar cine? Şi cum? Prin revoltă
în masă nu se putea; condiţiile nu erau coapte, iar securitatea înăbuşea totul încă din
nucleu. (...) Singura cale accesibilă era o acţiune individuală, pe risc propriu, şi
declanşată cât mai curând. Ea ar fi dat aripi nemulţumirilor generale ale populaţiei, fiind
ca un bulgăre mic de zăpadă, care, începând să se rostogolească, devine avalanşă. A

194
fost un risc enorm, bazat pe un mare curaj, pe care poate numai divinitatea mi-l poate
insufla. A fost un sacrificiu al meu, al familiei mele, al localităţii Scăieni, unde locuiam, al
Mălăieştiului, unde locuia mama, al Ploieştiului, din apropierea acestor aşezări, al
Prahovei, care trebuia să dovedească prin ceva concret că ţara a început să se mişte.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am reuşit!” Îndemnul la rezistenţă trebuia făcut prin
manifeste.
Nicu Ţârlea s-a apucat să elaboreze manifestele. Le-a lucrat manual, acasă, la
Scăieni şi la Mălăieşti. Textul lor suna: “Români! Luptaţi prin toate mijloacele posibile
pentru răsturnarea dictaturii comuniste! Jos dictatorul Ceauşescu!” - şi era semnat
“Armata Republicană Prahoveană”. În diagonală, pe suprafaţa manifestului, figura
tricolorul românesc. Odată multiplicate, manifestele au fost împărţite în două: cu
distribuirea primei jumătăţi a fost însărcinat cumnatul lui Nicu Ţârlea, Nicolae Liţoiu, un
tânăr de 22 de ani, angajat la Uzina Mecanică Plopeni. El a răspândit manifestele prin
toată uzina, începând cu uşa directorului şi până în fiecare secţie. Cealaltă jumătate a
manifestelor a fost răspândită personal de autorul lor, prin toate gările municipiului
Ploieşti, precum şi în diferite trenuri. O parte din ele a fost aruncată de la terasa
cofetăriei aflată la ultimul etaj al magazinului “Omnia” din Ploieşti, exact în faţa clădirii
administrative, numită de ploieşteni “Casa Albă”, unde era şi sediul partidului.
Securitatea se alertase şi intrase în febra nebună a căutărilor, fără să găsească
pe nimeni. Tot în acele zile, Nicolae Gheorghe adresase o scrisoare către primul
secretar al organizaţiei de partid a judeţului Prahova, Ilie Câşu, prin care protesta, din
partea ploieştenilor, pentru apropiata vizită a lui Ceauşescu la Ploieşti, anunţată în
august 1981, arătând că dictatorul criminal nu are ce căuta în acest oraş şi nici în alte
aşezări ale Prahovei. Securitatea intrase în panică şi a început pretutindeni cercetări
masive. Se luau probe scrise, amprente, îndeosebi în rândul intelectualilor, al elevilor şi
al studenţilor. Atunci mi s-au solicitat şi mie trei probe caligrafice şi de amprente, de
către nişte ofiţeri de securitate care m-au scos din ore afară de la Şcoala nr. 17 din
Ploieşti, spre a-mi dicta un text oarecare.
Ceauşescu totuşi a venit la Ploieşti, apoi în oraşul Boldeşti-Scăieni, la Plopeni,
pe valea Prahovei, dar a fost o vizită pe fugă, privind înfricoşat la populaţia care nu-l
aclama, cu excepţia grupurilor de securişti puşi să urle lozinci la apariţia delegaţiei. Pe
blocuri şi în balcoane, stăteau miliţieni înarmaţi, care păzeau să nu se întâmple ceva.
Nicu Ţârlea îi pregătise lui Ceauşescu, la Ploieşti, surpriza surprizelor - nişte bombe,
care nu aveau explozibil să ucidă, nici măcar să rănească, ci un explozibil artizanal, dar
care bubuiau mai tare decât bombele de avion. Auzindu-le, Ceauşescu, care totdeauna
se temea de atentate cu bombe, ar fi făcut stop cardiac auzindu-le.
Bombe artizanale pentru dictator
Bombele trecuseră probele de “laborator”, fiind testate pe deal, la Scăieni, apoi
alte probe, cu declanşări programate prin ceas, experienţe la scară redusă, făcute în
locuri izolate, pe valea Teleajenului, pe Valea Vărbilăului şi pe Dealul Mălăieşti. În ciuda
speculaţiilor, materialul exploziv nu provenea de la Uzina Plopeni, nici de la cea de la
Găvănel. Înainte de a transporta bombele în centrul Ploieştiului, Nicu Ţârlea a cercetat
cu atenţie locul unde să le poată amplasa, dar, atât ziua cât şi noaptea, centrul
Ploieştiului era strajnic păzit de patrule de securişti şi miliţieni. A fost imposibil să fie

195
aduse acolo şi montate pentru a-l primi “fierbinte” pe Ceauşescu. Riscul era prea mare şi
ar fi intrat cu siguranţă în gura lupului. Trebuiau găsite alte momente, eventual după
trecerea delegaţiei prezidenţiale din august. Pentru detonare s-au ales datele de 12 şi
15 septembrie, în ajunul începerii anului şcolar, când Ploieştiul forfoteşte de elevi şi de
studenţi. Exploziile, fiind inofensive, erau menite să acţioneze psihic, să creeze o
atmosferă de protest “sonor”. Fuseseră planificate cinci explozii succesive, una la “Casa
Albă” (pe o coloană de susţinere, în formă de Y, între unghiul celor două laturi), una în
cartierul Nord al Ploieştiului, una în incinta unei librării centrale, una la Procuratură şi
una lângă lozinca “Trăiască PCR” de pe acoperişul Cinemascopului. Practic însă nu s-a
putut monta decât bomba de la sediul partidului şi cea de la librărie. Ele au fost instalate
personal de Nicu Ţârlea, fiecare fiind însoţită de un ceas programat să le detoneze la
ora prânzului. Bubuiturile au fost infernale şi s-au auzit în tot oraşul. Întregul centru a fost
zguduit din temelii şi toate geamurile dimprejur s-au spart, dar nimeni nu a fost rănit.
“Nici la bombardarea Ploieştiului de către americani nu s-au auzit aşa puternice
bubuituri”, spuneau bătrânii. “Tocmai serveam masa, îmi povestea vărul meu care locuia
în centrul oraşului, în blocul de lângă sediul partidului. Când s-a auzit bubuitura, farfuria
cu ciorbă a săltat în sus pe suprafaţa mesei...” Imediat au apărut securiştii, pompierii,
miliţienii, armata. “Era ca şi cum s-a răscolit într-un cuib de viespi. Exploziile veniseră
după campania cu afişe. Efectul a fost teribil. Pentru scurt timp, magazinele începuseră
să se umple cu bunătăţi. S-a vorbit foarte mult în presa străină şi la posturile de radio
occidentale, iar lumea a căpătat curaj. Pentru exil, a fost un motiv în plus de a ataca şi
mai puternic dictatura comunistă”, notează Nicolae Gheorghe în însemnările sale.
Încep arestările
Prima victimă a fost Manu Gheorghe, un tânăr de 20 de ani, care lucrase înainte
la I.U.P.C. Băicoi, bănuit că ar fi furnizat focoasele, şi care atunci era încorporat în
Garda Naţională, la U.M. 02546 din Drumul Taberei. El a fost transportat la sediul
Securităţii din Calea Rahovei, unde a fost bătut de ministrul Tudor Postelnicu, ajutat de
şeful arestului, col. Vasile Vasile. Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 33,
dosarul 127/1982, îl va condamna pe Manu Gheorghe la 8 ani închisoare, în baza
articolului 167, aliniatele I, III şi IV din Codul Penal. Evident, Manu era complet
nevinovat, dar va executa 64 de luni în Penitenciarele Rahova şi Aiud. Apoi anchetele s-
au îndreptat cu repeziciune spre Uzinele Metalurgice Plopeni, întrucât aici era o secţie
specială care producea muniţie. În urma cercetărilor de la Plopeni, în ziua de 20
septembrie 1981, a fost ridicat Nicolae Liţoiu, cumnatul lui Ţârlea, care distribuise afişele
în toată uzina, şi a fost bătut la sediul Securităţii din Ploieşti de maiorul Ion Traşcu,
avansat ulterior la gradul de colonel. Şeful securităţii din Ploieşti era col. Dumitru Popa,
care mă va ancheta mai târziu şi pe mine. Tânărul Liţoiu (22 de ani) a fost condamnat la
20 de ani detenţie şi a stat după gratii 87 de luni, trecând prin închisorile din Prahova,
Aiud şi Jilava. Ţârlea dispare la timp, dar Liţoiu nu a mai putut scăpa de arestare.
Doi binevoitori s-au oferit să-l ajute pe Nicu Ţârlea să fie scos din zona de
urmărire, ducându-l într-o noapte la Constanţa. Cei doi erau Costel Lucian şi Costel Liviu
Ionescu, tatăl şi fiu. Numai pentru simpla încercare de a-l ajuta pe cel urmărit, tatăl şi fiul
vor fi arestaţi de Securitate, acuzaţi de gravă complicitate şi condamnaţi de TMB, în ziua
de 14 aprilie 1982, primul la 5 ani închisoare, iar fiul la 20 de ani închisoare. Tatăl a

196
executat 16 luni, iar sentinţa dată fiului nu s-a mai aplicat. Pus provizoriu în libertate,
pentru a fi capcană de prindere a altor implicaţi, Costel Liviu Ionescu se întâlneşte în
secret cu Nicu Ţârlea şi, întrucât asupra lor plana pericolul arestării, ambii se decid să
părăsească de urgenţă ţara, mai ales că autorul bombelor de la Ploieşti fusese deja
declarat “inamicul public nr. 1%, căutat febril de securişti şi miliţieni în toată ţara, pe
toate drumurile, fotografiile lui, faţă-profil, fiind distribuite pretutindeni.
Drumul exilului
Cu mare prudenţă, ei ajung până la Drobeta Turnu Severin. Au reuşit apoi să
treacă în Iugoslavia, de unde sârbii i-au transportat până la graniţa cu Italia, sfătuindu-i
să înainteze cel puţin 20 km pe teritoriul acestei ţări, apoi să se predea poliţiei, ceea ce
au şi făcut. La Udine, poliţia i-a înregistrat şi i-a trimis la Roma. Poliţia romană i-a
transferat în lagărul de refugiaţi de la Latina, unde au ajuns pe 21 octombrie 1981. Fiind
sigur de acordul azilului, Nicu Ţârlea s-a grăbit să sune pe cei de acasă şi să le spună
unde se află. În mod ironic, urmăritul i-a felicitat pe securişti pentru nereuşita de a-l
prinde... Imediat, punctele de pază de la Scăieni şi Mălăieşti ale Securităţii sunt retrase
şi urmărirea tinerilor pe teritoriul României încetează. Dar, din acel moment, se
declanşează războiul diplomatic între Bucureşti şi Roma. Ceauşescu intervine personal
pe lângă guvernul italian, ca tinerii fugari să fie imediat extrădaţi, fiind nişte... “ucigaşi de
rând şi criminali periculoşi”. El încearcă şi prin Interpol să-i scoată din Italia, dar nu
reuşeşte. Atunci îl trimite pe Ştefan Andrei, ministrul de externe, la Roma, să insiste
pentru extrădare, sub motivul că italienii apără nişte criminali sângeroşi. De fapt, Nicu
Ţârlea fusese deja condamnat la moarte, în contumacie, de TMB şi, odată adus în ţară,
ar fi fost executat. Spre a-i oferi o oarecare satisfacţie ministrului de externe de atunci,
Nicu Ţârlea şi Costel Liviu Ionescu sunt, pentru 24 de ore, puşi sub stare de arest şi
cercetaţi mai amănunţit de italieni, dar anchetatorii se lămuresc că au de a face cu
refugiaţi politici autentici şi nicidecum cu criminali de drept comun, refuzând categoric
extrădarea lor. Îi eliberează cu condiţia să se prezinte zilnic la Poliţie. În apărarea celor
doi fugari au intervenit de urgenţă câţiva reprezentanţi ai exilului românesc. Imediat,
Costel Liviu Ionescu părăseşte Italia, stabilindu-se în Franţa, iar Nicu Ţârlea primeşte
viza de intrare în America în ziua de 18 februarie 1982. El este scos din lagăr şi trimis la
o familie de italieni, capul familiei fiind de profesie detectiv. În ziua de 11 mai 1982,
sponsorizat de Biserica Catolică, Nicu Ţârlea pleacă din Roma cu un avion al Companiei
americane TWA şi aterizează la New York, unde stă o lună. Din ofertele făcute de statul
american, preferă Dakota de Nord, oraşul Bismark.
În America, Nicolae Gheorghe Ţârlea va continua lupta împotriva comunismului,
având legături permanente cu mari personalităţi ale exilului, cu posturile de radio
anticomuniste, cu presa liberă de aici, căreia îi oferă informaţii detaliate despre
rezistenţa naţională din patria lăsată în urmă. Devine membru al Uniunii Mondiale a
Românilor. Revista “Ţara şi Exilul” publică un articol despre bombele de la Ploieşti; la fel
ziarul “Micro Magazin”, din New York. Noul venit scrie articole la “Stindardul” din
Germania, la “Cuvântul românesc” din Canada; se oferă voluntar în campania de
alegere a preşedintelui Ronald Reagan, de la care primeşte mulţumiri personale. La
Bismark îşi realizează unul din visurile sale, urmând o şcoală de pilotaj. În 1987
părăseşte Bismark-ul, venind în Richmond, Virginia. Apoi urmează cursurile a două şcoli

197
de detectivi, ambele în Washington D.C. În timpul Revoluţiei din 1989 din România, a
manifestat în faţa Ambasadei române din Washington, alături de părintele Gheorghe
Calciu, şi a cerut să lupte ca voluntar pe baricadele anticomuniste. Plecarea în România
i-a fost însă refuzată”.
Aici se termină citatul din articolul publicat de mine în “Telegraful de Prahova”,
precum şi episodul rezistenţei oraşului Boldeşti-Scăieni împotriva comunismului. Dacă
fiecare localitate din ţară s-ar fi opus dictaturii cum s-au opus cetăţenii din această
localitate, cu siguranţă că am fi rupt şi mai devreme lanţurile asupririi comuniste.
La numai câţiva ani după Nicolae Gheorghe Ţârlea, simţindu-mă zilnic urmărit de
Securitatea din Ploieşti, fiind deseori anchetat la sediul ei de pe str. Vasile Lupu nr. 60,
apoi chiar otrăvit de agenţii securităţii, am decis să-mi salvez viaţa şi în ziua de 12
august 1985 am părăsit şi eu ilegal ţara, împreună cu soţia. Din Ungaria, falsificând
ambele paşapoarte, am trecut în Austria (securitatea şi vameşii maghiari au descoperit
falsul pe unul dintre ele - cealaltă falsificare o făcusem perfect - şi ne-au arestat, dar
ulterior ne-au eliberat şi ne-au lăsat să trecem). La Viena, primele zile am dormit prin
parcuri şi prin gară, apoi ne-am predat poliţiei care ne-a internat în lagărul de refugiaţi de
la Traiskirchen, care ne-au ţinut 21 de zile sub arest, ca suspecţi, apoi, constatându-se
cine suntem, ne-au detaşat într-o secţie mai sigură a acelui lagăr, care să ne ferească
de spionii şi atacanţii comunişti români ce forfoteau pe lângă lagăr căutând să-i lichideze
pe cei notaţi pe listele lor. Această secţie specială se afla ascunsă în oraşul de munte
Gloggnitz, NiederOsterreich, de unde, după aproape un an de zile şi după ce am fost
chemat personal de ambasadorul american la Viena, am obţinut viza de emigrare în
SUA, ca refugiaţi politici. Cu sponsorizarea vărului meu, prof. dr. George Nicolae şi soţia
sa Mariana Lorisa, am venit în SUA, cu compania aviatică PANAM, aterizând la
aeroportul “Kennedy” din New York, pe data de 22 aprilie 1985. A doua zi, pe data de 23
aprilie, de la aeroportul “La Guardia”, am decolat spre Chicago unde am ajuns după mai
bine de trei ore de zbor. Drumul ne-a fost plătit de Organizaţia Mondială a Bisericilor
(The Church World Service).
Din Chicago am început demersurile pentru aducerea fetiţelor noastre, de 10 şi
11 ani, rămase acasă cu bunicul lor, prof. Tănase Bălan. Autorităţile comuniste au
refuzat să ni le trimită, iar convorbirile telefonice cu fetiţele ne erau întrerupte de fiecare
dată de securitate, încă de la primele cuvinte. Când am apelat la unul din vecinii noştri
să le comunice copiilor o urgenţă, acesta a răspuns furios: “Ia mai lăsaţi-ne în pace, că
nu vrem să vă cunoaştem cine sunteţi!” şi ne-a închis telefonul. Mai mult decât atât: am
fost surprinşi chiar şi de atitudinea unor profesori, foşti colegi de-ai mei de la şcoala
Scăieni, unde Codrina şi Ozana erau eleve în clasa a V-a (nu le divulg aici numele
acelor dascăli care şi ei aveau copii, spre a nu fi blamaţi public), deoarece la revederea
cu ele ni s-au plâns cât au fost de persecutate şi că, o dată li s-a strigat în faţă: “copii
părăsiţi şi lăsaţi pe drumuri de părinţi trădători şi fugari, care habar nu au de voi!”,
obligându-le pe fete să se apere plângând şi să răspundă “cu obrăznicie” că nu este
adevărat ce li se spune. Una din ele a fost chiar bătută, încât bunicul lor, prof. Bălan
Tănase, fost director al şcolii respective, s-a văzut obligat să vină la şcoală să
protesteze şi să le ia apărarea. În final, ele nici nu au mai fost primite la şcoală.

198
Pe de altă parte, securitatea îi ancheta pe prietenii mei de acolo. Spre a ne
aduce copiii, am cerut ajutor Crucii Roşii din Austria, Crucii Roşii Americane,
organizaţiilor internaţionale de protecţia copiilor, dar intervenţiile lor pe lângă guvernul
român nu au fost luate în seamă. Am făcut şi proteste publice în centrul Chicago-ului,
însă nici acestea nu ne-au ajutat cu nimic. Ne-am adresat atunci preşedintelui Statelor
Unite, Ronald Reagan, arătând că fetiţele noastre sunt mici, sunt singure, că bunicul lor
este internat în spital şi că nici nu mai au din ce să-şi mai gătească de mâncare, hrană
căpătând sporadic, de la unii vecini şi rude, ceea ce era absolut adevărat. Preşedintele
american ne-a răspuns, prin soţia sa Nancy Reagan, că vor interveni imediat pentru
aducerea lor. Intervenţia a fost promptă şi de bun augur, deoarece am primit vestea
bună că atât lor, cât şi bunicului lor, li s-a aprobat cererea de reîntregirea familiei. Le-am
trimis biletele de avion şi a sosit ziua plecării spre America. Dar securiştii tot securişti
diabolici au rămas, căci au recurs la o ultimă răzbunare împotriva mea...
Era în ziua de 24 noiembrie 1986, Thanksgiving Day (Ziua mulţumirii) şi ne
aşteptam fetiţele şi bunicul lor la marele aeroport O’Hare din Chicago - o mulţime de
peste 40 de persoane, români şi americani, cu multe buchete de flori în mâini, inclusiv
reprezentanţi ai presei şi televiziunii locale. Cu câteva ore înainte, în timp ce avionul se
afla în zbor deasupra Atlanticului, primisem un telefon din România în care aud vocea
plângândă a tatălui meu care povestea cum bestiile cu chip de om şi-au bătut joc de el.
Mai întâi l-au lăsat să se urce în avion şi tocmai când motoarele porniseră şi aeronava
era gata de decolare, un “organ” s-a urcat la bord şi a întrebat cine este domnul Bălan,
fiindcă “se găsise ceva în neregulă” şi trebuie să coboare imediat. Codrina şi Ozana au
început să plângă şi să ţipe: “Nu-l luaţi pe bunicu’, nu-l luaţi pe bunicu’ !” - o scenă care
a mişcat şi intrigat pe toţi pasagerii, mulţi fiind străini - dar au fost potolite cu vorbe
blânde de o stewardesă. Toate asistentele de bord au venit repede la ele să le
consoleze, fetiţele noastre trecând din clipa aceea sub îngrijirea lor care le-au mai
susţinut cât de cât moralul. Totuşi ele au călătorit restul drumului singure şi plângând.
După ce avionul decolase cu fetiţele noastre, i s-a spus bunicului lor de către securiştii
din aeroport că în geamantanul său i se găsise... “corpul delict”: “o carte religioasă
interzisă (?!) - romanul “Cămaşa lui Cristos”, de Lloyd C. Douglas, roman celebru, tradus
în mai toate limbile lumii, care nu avea absolut nimic subversiv în conţinutul lui!! Un
motiv mai diabolic, mai stupid, nici că se putuse găsi şi se vedea de la o poştă că era
vorba de o răzbunare murdară, de un şantaj criminal făcut nici măcar cu o brumă de
inteligenţă. Ajuns acasă, am pus imediat mâna pe telefon şi am sunat la sediul
Inspectoratului M.I. din Ploieşti. La şantaj am răspuns prin şantaj...
Eram perfect informat că doi dintre liderii securităţii prahovene se urau de moarte
din cauza unei funcţionare drăguţe de acolo care trăia cu amândoi, căci se certaseră
cumplit între ei, cu mâinile pe pistoale. Ca să-i conving că ştiu bine cazul, le-am
pronunţat numele fiecăruia şi le-am spus că voi divulga acest secret, întâi la Ministerul
de Interne, apoi prin radio şi presă - şi asta în cel mai scurt timp - dacă nu i se permite
tatălui meu sa ni se alăture. Ameninţarea a avut efectul trăsnet, fiindcă numai după trei
zile bunicul fetelor era cu noi în America. Aici dânsul nu a rămas definitiv, căci după
revoluţie s-a întors în ţară. Securitatea ne-au mai produs şi alte necazuri (condamnarea
noastră la cinci ani închisoare, în contumacie, confiscarea casei, a tuturor bunurilor,

199
percheziţii la casa din Scăieni etc), dar nici nu-mi mai face plăcerea să mai amintesc de
ele şi să insist asupra acestor lucruri urâte şi murdare, pe care numai un regim terorist le
putea întreprinde.
Iar timpul a trecut repede. Sufleteşte şi materialiceşte, noi ne-am redresat. A
trebuit să luăm totul de la început, de la zero... După trei ani de domiciliere în metropola
Chicago, din statul Illinois, ne-am mutat în suburbia Wheaton, apoi la vest de Wheaton,
la Glen Ellyn, orăşele foarte liniştite, bogate şi splendide, ambele suburbii ale marii
metropole. Aici, în liniştitul Glen Ellyn, ne-am cumpărat o casă proprie, situată în
frumosul parc-pădure Arboretum, unde locuim şi astăzi şi unde ne-au vizitat o mulţime
de prieteni din Boldeşti-Scăieni şi din toată ţara. Dumnezeu ne-a ajutat să facem faţă
dificultăţilor inerente începutului şi nu avem cuvinte să-I mulţumim.

200
CAPITOLUL XVII.
Persoane de onoare ale oraşului

Din oraşul Boldeşti-Scăieni s-au ridicat câteva personalităţi care au făcut sau fac
în continuare mare onoare localităţii respective, prin întreaga lor activitate depusă de-a
lungul anilor în slujba acestei comunităţi, prin distinsa profesie pe care o au, prin titlurile
ştiinţifice şi onorifice, cât şi prin recunoaşterea lor ca personalităţi marcante pe plan
naţional sau internaţional. Sunt convins că această listă este incompletă, însă cu ajutorul
dumneavoastră, al cititorilor, sper ca ediţia a doua a monografiei să-i cuprindă pe toţi.
Deocamdată prezint ceea ce mi s-a adus la cunoştinţă, etalându-i în prim-plan pe cei pe
care îi cunosc personal, fiind sigur că înfăţişez date a căror realitate este verificabilă.
(Fireşte, unii dintre cititorii cărţii nu vor fi de acord cu includerea unor persoane pe
această listă, dintr-un motiv sau altul şi pot veni cu exemple contestatare. Este dreptul
lor să creadă altfel, dar autorul monografiei de faţă declară limpede că este foarte greu
să împace toate opiniile şi să evalueze la centime toate caracterele umane. La urma
urmelor, nimeni nu este perfect în lumea noastră şi nu pot fi excluse nici impresiile ori
informaţiile aparent corecte.)
În final, după câteva nominări din această primă categorie, voi prezenta şi
activitatea personalităţilor locale mai în vârstă sau a celor plecate dintre noi şi voi începe
această rubrică cu subtitlul:

De pe micuţa stradă a Păcii din Scăieni au răsărit câteva nume mari

În spatele gării Scăieni există o străduţă care face joncţiunea cu alte două străzi
mai mari, la capetele ei: str. Bucovului şi str. Zorelelor. Este Strada Păcii. Pe această
stradă, din 4-5 case, foarte, foarte aproape una de alta, au răsărit şase persoane
minunate, caracterizate nu numai prin inteligenţă, ambiţie şi hărnicie, dar şi printr-o forţă
de muncă creatoare ieşită din comun, una dintre ele dovedind un spirit de sacrificiu
suprem, cum rareori se poate vedea într-o viaţă de om. Este vorba de ing. Alexandru
Parianu, astăzi în vârstă de 77 de ani. Vecinele lui, parcă mai ieri nişte şcolăriţe nu
numai frumoase, dar cuminţi şi deosebit de studioase, veneau când şi când să-l viziteze.
Ele au ajuns acum mândria întregului oraş. Toate au crescut, au învăţat cu pasiune şi
astăzi tot mai multă lume vorbeşte numai laudativ despre ele.
Cam toţi românii îndrăgostiţi de cultură au auzit despre Zeca Daniela-Buzura,
directoarea postului de Televiziune Culturală, şi destul de mulţi au aflat despre fostele ei
colege de şcoală generală, surorile Stan, toate trei absolvente a două facultăţi, toate trei
cu titlul de doctor în ştiinţe (Cornelia, Rodica şi Lidia), precum şi de vecina lor, fosta lor
colegă de şcoală, procuroarea Oana Alexandru, care în curând va avea şi ea titlul de
doctor în drept. Tot pe această stradă stă o reputată specialistă în restaurări de obiecte
istorice de artă şi pictoriţă de icoane pe sticlă, State-Iliescu Veronica. Operele ei artistice
vor fi prezentate în lista cetăţenilor cu contribuţii de seamă din acest oraş.
Dacă editorul care a adunat în “Cartea recordurilor”, faptele cele mai ieşite din
comun ar fi cunoscut acest lucru, cred că ar fi menţionat această stradă în cartea lui,

201
deoarece rareori se întâmplă ca dintr-un spaţiu atât de mic, de pe o singură străduţă,
uitată de toţi, să răsară asemenea personalităţi dotate cu un aşa mare har de la
Dumnezeu. Şi toţi aceşti distinşi colocatari ai străzii au fost elevi ai şcolii din Scăieni,
dintre care cinci sunt fostele mele eleve, pline de tinereţe şi înţelepciune, cu care mă
mândresc împreună cu toate celelalte cadre didactice care le-au educat, deşi primul
merit este în mod categoric al acestor fete. Vom vedea că, la acest subcapitol, mai
există şi alţi foşti elevi ai acestei şcoli, aşa cum există şi foşti elevi, la fel de merituoşi, ai
Şcolii nr. 1 din Boldeşti. Să-i prezentăm, pe scurt, pe fiecare în parte:
Inginerul Alexandru Parianu s-a născut la 13 mai 1929 în comuna Castelul, din
judeţul Constanţa, fiind fiul lui Vasile Parianu, muncitor, şi al Elenei, casnică. De mic s-a
mutat la Scăieni, unde a învăţat primele clase primare. Între anii 1940-1944, a continuat
studiile la Liceul comercial “Spiru Haret”, apoi la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel”, ambele
din Ploieşti. A urmat Facultatea de Tehnologia Ţiţeiului, din cadrul Institutului de Petrol
din Bucureşti, devenind, în 1955, inginer tehnolog în petrol. Fiind unul din absolvenţii
eminenţi, a fost repartizat din prima zi de serviciu pe o funcţie de răspundere, ca diriginte
de şantier la Blocul de ulei de la Brazi, după care, în urma unor inovaţii tehnice făcute, a
fost avansat ca inginer operator la desalinizarea ţiţeiului din cadrul Rafinăriei Teleajen.
Când s-a înfiinţat moderna staţie de deparafinare, inginerul Parianu a fost numit inginer
şef la secţia de Instalaţii de deparafinare la aceeaşi rafinărie. Şi de data aceasta tânărul
inginer lucra la un complex de invenţii care reduceau timpul de deparafinarea ţiţeiurilor.
O altă avansare, venită din partea conducerii centrale de la Bucureşti, a fost aceea de
inspector tehnic la Banca Română de Investiţii. Întrucât la întreprinderea “Petrochim” din
Ploieşti era însă mare nevoie de nişte îmbunătăţiri tehnice urgente, inginerul a fost
solicitat la acest nou loc de muncă unde multe instalaţii nu funcţionau bine şi se lucra cu
ele defecte.
Această întreprindere se afla locată în zona Blocurilor Nord de la Ploieşti, lângă
întreprinderea de detergenţi DERO. Dacă inginerul Parianu ar fi ştiut peste ce mare
necaz va da acceptând acest transfer, ar fi rămas în continuare pe postul de inspector
tehnic la bancă. Dar e greu să ne cunoaştem viitorul...
Într-o zi nefastă, în ziua de 15 august 1959, pe la orele 18, când dânsul făcea o
verificare de rutină, cu câteva minute înainte de ieşirea din tură şi de plecarea acasă,
nişte muncitori îl anunţă alarmaţi că s-au spart ventilele cu gazul izopetan lichid, un gaz
extrem de inflamabil, mai ales în apropiere de flăcări. Cel mai mult lichid se scurgea
dintr-o coloană principală şi jeturile lui erau împrăştiate cu putere în toate părţile. Se ştia
ce urma în minutele următoare: o explozie uriaşă a întregii coloane care ar fi antrenat
alte explozii catastrofale, în lanţ, ale rezervoarelor din vecinătate, din cauză că, în
apropiere, ardea focul de la cuptorul de la staţia de polimerizare. Izopetanul era dirijat
prin conducte la un catalizator care polimeriza izopetanul în faza întâi de cauciucare
(această staţie se va transfera ulterior la Oneşti).
Când au văzut cum curg ventilele şi că se măreşte jetul, cei din jur, cu excepţia a
câţiva, au rupt-o la fugă. Cel mai mult curgea ventilul nr. 1. Inginerul a alergat spre el şi l-
a închis, dar până să-l închidă fusese deja stropit cu lichid pe pantaloni şi pe mâini. Mai
puţin lichid se scurgea din ventilul nr. 2, din apropierea cuptorului, dar chiar acesta era
cel mai periculos punct detonant. Tocmai când voia să fugă spre ventilul al doilea,

202
gazele lichide care îl stropiseră pe corp, s-au aprins şi inginerul Alexandru Parianu a
devenit o torţă vie. Urlând de durere, s-a trântit cu spatele pe iarba şi s-a tăvălit cu
flăcările pe el. Cel mai curajos a fost inginerul Sturm, un coleg de serviciu, care a avut
prezenţă de spirit să-i tragă repede pantalonii. Focul i s-a stins, însă avea arsuri de
gradele II, III şi IV pe toată suprafaţa trupului (75%), mai puţin pe faţă. Chiar aşa ars,
ştiind că tot va muri, s-a ridicat în pielea goală, numai în chiloţi, şi a mai fugit 30 m să
oprească pompa care alimenta izopetanul lichid, oprind instalaţia de polimerizare, dar şi
scurgerea ventilului care se îndrepta spre cuptor. În felul acesta explozia nu a mai avut
loc. Nu numai toată întreprinderea a fost salvată de la dezastru, ci întreg oraşul, iar dacă
nu chiar tot Ploieştiul, atunci tot cartierul de nord aflat lângă Petrochim a fost salvat; mii
de vieţi s-au aflat atunci în mare pericol fără ca oamenii nici măcar să ştie acest lucru.
Bravul inginer făcuse un gest măreţ de sacrificiu. Dar trupul lui, din nenorocire, devenise
o rană vie. Salvarea a sosit după câteva minute, însă medicii de la serviciul de salvare
nu-i mai dădeau absolut nici o şansă de supravieţuire.
Părinţii inginerului au fost distruşi, fiindcă Sandu era unicul lor copil, iar
accidentul lui le-a scurtat mult viaţa. Până în ultima lor clipă, dânşii au făcut tot ce au
putut să-i aline suferinţele. Soţia inginerului, când l-a văzut în ce hal arată, s-a speriat şi
a fugit - şi dusă a rămas până astăzi, încât la cumplitele-i răni fizice i s-au mai adăugat şi
alte răni sufleteşti. Medicii de la spital l-au trimis să moară acasă. Părinţii sufereau şi ei
eroic alături de fiul lor. Îl ungeau zi şi noapte cu “leacuri băbeşti” - naturiste, cum le
zicem noi astăzi: albuş de ou, miere, ceară de albine topită cu ulei, seu topit cu ceară, în
care dizolvau antibiotice etc. Zilnic îi făceau băi cu ceaiuri de plante. După câţiva ani,
rănile începuseră să i se cicatrizeze, deşi multe plesneau la cea mai mică mişcare, iar
trupul i-a rămas chircit în poziţia de stat cu genunchii ridicaţi. Durerile şi usturimile îi erau
însă cumplite, insuportabile. Ani de-a rândul tânărul acesta a urlat de durere. Când a
putut să mişte puţin mâna stângă, inginerul a cerut cărţi să citească. “Citirea Bibliei şi a
rugăciunilor, l-au ajutat să trăiască” - aşa spuneau părinţii lui. A urmat o serie de patru
operaţii dificile făcute la spitalul din Azuga de marele medic osteolog Gheorghe Meghea.
Graţie lui, după câţiva ani, Sandu a putut să-şi întindă picioarele şi să stea în şezut.
Acolo, la acel spital, a cunoscut-o pe cea de a doua soţie a sa, pe directoarea unei
grădiniţe din Ploieşti, Mioara Iordănescu, nepoata sculptorului Ion Iordănescu. Ea a fost
îngerul lui păzitor şi sufletul de aur care i-a insuflat inginerului dorinţa de a supravieţui.
De 49 de ani, inginerul-erou stă lungit în pat, numai cu faţa în sus. Rareori a putut să fie
ridicat şi pus cu dificultate într-un cărucior cu roate. Poate ar fi avut nevoie de tratament
în străinătate, dar mijloacele lor materiale sunt extrem de modeste. Pensiile mici nu li se
ajung nicicum. De-a lungul acestor ani, rareori a putut fi scos afară. Cât timp au stat la
Scăieni, Mioara îşi mai plimba soţul cu căruciorul. De când au părăsit strada Păcii şi s-
au mutat la bloc, la Ploieşti, au trecut câţiva ani buni şi de atunci Alexandru nu a mai
putut fi coborât pe scări afară, de la etajul întâi, decât numai de câteva ori. În cei 49 de
ani de suferinţă, inginerul a citit însă enorm de multă literatură: religie, filosofie, artă,
beletristică, ştiinţă, matematici superioare etc.
Sandu Parianu, cu care am fost prieten de-a lungul întregii lui suferinţe, a devenit
nu numai o persoană extrem de înţeleaptă, plină de multă carismă - a devenit un sfânt.
Suferinţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Cine stă de vorbă cu el, descoperă un

203
mare înţelept, un filosof autentic şi un om de o bunătate şi modestie rară, care te
fascinează când te prinzi cu el în discuţiile elevate, pe orice subiect doreşti. Dacă îi spui
că a fost un erou, se supără şi schimbă vorba.
Despre dânsul au apărut câteva articole elogioase prin ziarele locale, (unul dintre
ele este impresionantul articol “A merge”, scris de poetul Corneliu Şerban în Flamura
Prahovei), care îi puneau în evidenţă marele său eroism, însă acest lucru l-a cam
deranjat. “N-a fost nimic excepţional... Am făcut doar ceea ce trebuia făcut”, răspunde el
cu simplitate. Când a aflat că a devenit unul din eroii romanului meu “Dincolo de
curcubeu”, am observat că nu s-a bucurat prea mult, deşi mi-a mărturisit că romanul i-a
plăcut.
Părerea mea este că enormul său sacrificiu trebuia, oricum, să fi fost şi mai mult
scos în evidenţă, după cum şi sacrificiul soţiei lui, Mioara Parianu, merita din plin să fi
fost făcut cunoscut. Puţini cunosc istoria aceasta. Viaţa lor, oricum, este şi va fi
totdeauna un subiect de filme, de telenovele nesiropoase şi reale, iar eroismul celor doi
ar fi trebuit prezentat întregii ţări. Iată pentru ce inginerul Alexandru Parianu s-a remarcat
ca o personalitate de onoare şi de frumoasă excepţie în oraşul Boldeşti-Scăieni, un
simbol al demnităţii şi sacrificiului suprem, un erou respectat şi iubit de toţi.

Daniela Zeca-Buzura - Nici nu-mi vine să cred că fetiţa aceea micuţă, cu ochi
frumoşi şi cu voce blândă (n. 01.11.1966), care-mi citea acasă la ea sau la mine din
caietul ei de poezii adolescentine, a devenit directoarea Televiziunii Culturale Române,
singurul post serios de TV românesc, pe care îl urmăresc deseori şi aici în America pe
Internet, cu mult interes. A muncit enorm de mult copilul acesta, dăruit de Dumnezeu cu
talent şi elocinţă, până a ajuns în cercurile cele mai rafinate ale elitiştilor români, fără să
se intimideze de prestanţa lor. După cele peste 200 de interviuri luate unei diversităţi de
mari intelectuali din ţară, a acumulat o experienţă atât de bogată în acest domeniu, încât
a simţit nevoia să elaboreze primul manual de “Jurnalism de televiziune” din istoria
României. Cartea, destinată profesioniştilor de televiziune, dar şi studenţilor de la
facultăţile de jurnalism, trecând în revistă principalele genuri ale audio-vizualului, a
apărut în vara anului 2006 în colecţia “Media” a Editurii Polirom din Bucureşti.
Este o reală plăcere şi destindere să o urmăreşti pe lectorul universitar dr.
Daniela Zeca-Buzura, conducând discuţiile în stil peripatetic, cu somităţile culturii
contemporane de la noi, etalându-ne o artă nouă, necunoscută înainte, aceea a
interviurilor radiofonice sau de televiziune profund elevate şi deosebit de originale, care
au darul să fascineze atât pe telespectatorul/ascultătorul cel mai exigent, cât şi pe
interlocutorul însuşi - dar chiar şi pe oamenii cei mai simpli. În prezent, Daniela este
lector univ. dr. asociat la Catedra de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti. Vechea ei
pasiune, scrisul, se pare că a trecut din nou pe prim plan. Este o poetă de o rară
sensibilitate, dovedind aceasta prin volumul ei de versuri “Orfeea”, cu care a debutat în
1993; este o romancieră care s-a impus prin lansarea, în anul 2000, a romanului ei
“Îngeri pe carosabil” şi mai este o excelentă memorialistă, membră a Uniunii Scriitorilor
şi a Uniunii Ziariştilor din România. Teza de doctorat din anul 2002, “Melonul domnului
comisar”, conţine pagini antologice.

204
Daniela a devenit cunoscută şi prin seria de articole apărute în publicaţiile
“Viitorul Românesc”, “Ora”, “Convorbiri literare”, “Caiete critice”, “Luceafărul”, “Ramuri”
etc., prin numeroasele emisiuni de radio pe care le-a realizat. Apariţia ei elegantă pe
micile ecrane, cu vocea deosebit de caldă şi explicită, a făcut-o cunoscută prin sutele de
emisiuni de autor, precum “Cafeneaua artelor”, “Librăria pe roţi” ori emisiunea “Ceva de
citit”.
Am survolat cu privirea un manual american similar, de teorii şi concepte pentru
realizarea unor emisiuni TV, dar comparativ cu “Jurnalismul” Danielei Zeca-Buzura, el mi
s-a părut sărac în modalităţile de punere în practică a conceptelor clasice şi moderne,
prin exemple, exerciţii utile şi aplicaţii, cât şi prin texte inedite, în care profesionişti ai
programelor româneşti de televiziune, precum Robert Turcescu, Marius Tucă, Eugenia
Vodă, Lucia Hossu-Longin, Irina Păcuraru ş.a, împărtăşesc din experienţa lor. Pentru
emisiunile sale de televiziune, autoarei i-a fost decernat Premiul Naţional de Televiziune
pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor şi Fundaţia “Scrisul Românesc”, distincţie
acordată, la acea dată, moderatorilor Octavian Paler şi Nicolae Manolescu. Să nu uităm
că Daniela este încă foarte tânără şi că mai are destul de multe de spus, de abia de
acum încolo... Oricum, de când scăienara noastră este directoarea staţiei TVR Cultural,
ea a ridicat mult ştacheta gustului estetic al românilor, dar şi prestigiul acestei televiziuni
care are ca vedete numai personalităţi de primă mână ale vieţii culturale din România,
reuşind să integreze armonios TVRC în simfonia televiziunilor culturale europene.
Când dânsa, în urmă cu câţiva ani, m-a vizitat acasă la Scăieni, cu distinsul ei
soţ, Mihai Buzura, fiul cunoscutului scriitor Augustin Buzura, m-am bucurat foarte mult.
De atunci eu nu am mai văzut-o decât pe micile ecrane. Când am să o întâlnesc, poate
că am să-i pun o întrebare care mă roade: Daniela, de ce ţi-ai vândut frumoasa ta casă
de la Scăieni, de pe strada Păcii nr. 4, fără să mai treci spre a-ţi revedea locurile
copilăriei? Dar poate că... o să mă răzgândesc şi nu o să-i mai adresez niciodată
această întrebare, de teamă ca nu cumva, la rândul ei, să nu mă întrebe şi ea: De ce ai
părăsit frumoasa ta ţară ducându-te peste mări şi ţări?
La urma urmelor, fiecare am avut motivele noastre personale. Dar oriunde ne-
am duce, locurile copilăriei nu le vom putea smulge niciodată din sufletul nostru...

Surorile Stan: Din casa modestă a unui muncitor harnic, care era şi căruţaş în
timpul liber (Stan I. Ion, căsătorit cu Elena, o mamă eroină, cu un înalt spirit de
sacrificiu), s-au născut cinci copii-minune - trei fete frumoase, astăzi fiecare cu două
facultăţi şi cu doctorate luate, precum şi doi flăcăi, la fel de inteligenţi (Abel şi Daniel),
unul profesor de sport şi ziarist, celălalt un excelent mecanic auto, care au făcut
părinţilor şi localităţii o foarte mare cinste. După căsătorie, fetele şi-au schimbat, desigur,
numele:
Cornelia Raicea (n. 14 ian. 1966, la Ploieşti) este cea mai mare dintre fraţii Stan.
Aş începe însemnările mele despre ea cu o mică istorioară... Pe când Cornelia era elevă
la liceul “Mihai Viteazul” din Ploieşti, soţia mea, Dorina, şi Cornelia se întorceau
amândouă în aceeaşi maşină mică spre Scăieni, venind acasă. Şoferul gonea cu o
viteză mult peste viteza normală şi deodată o maşină a miliţiei o ajunge din urmă şi o
opreşte, lucrătorul de la circulaţie cerându-i conducătorului prins în culpă, carnetul. Când

205
miliţianul furios dă cu ochii de frumoasa elevă blondă din maşină, care-l ţintea cam
speriată cu privirile ei albastre, dintr-o dată mutra lui încruntată i se transformă într-un
zâmbet larg, inima i se înmoaie şi îi dă şoferului carnetul înapoi spunând: “Ai noroc cu
domnişoara asta frumoasă de lângă dumneata, fiindcă altminteri îţi luam carnetul. Nu
ştiu de ce toţi şoferii când au fete frumoase lângă ei, accelerează totdeauna vitezele. I-
aţi carnetul înapoi şi mergi cu viteza normală.”
Acuma şi eu, ca şi miliţianul din România, mi-am pus de câteva ori aceeaşi
întrebare: de ce bărbaţii când au fete frumoase lângă ei apasă mai tare pe accelerator,
iar răspunsul pe care mi l-am dat ar fi că, într-un asemenea anturaj, conducătorii auto
vor să-şi mărească prestigiul demonstrând bărbătoşi una din agilităţile lor, ca semn că
dispune şi de restul celorlalte.” Dar jocul poate fi periculos. Grecii antici aveau despre
privirile oamenilor un cuvânt: “kalokagathia”, care s-ar traduce în româneşte prin
“frumuseţe şi bunătate”. Cam aceasta au fost dintotdeauna privirea şi sufletul Corneliei.
Însă la ea era mult mai mult, căci la caracterul ei blând trebuie adăugat şi surplusul de
inteligenţă şi seriozitate, o caracteristică transmisă genetic tuturor fraţilor ei, cu toţii
educaţi într-o curăţenie de spiritualitate exemplară, izvorâtă din modelul viu, de
mucenicie, al mamei, combinată cu unele asperităţi restrictive venite din direcţii paterne.
Rezultatul a fost excelent, întrucât a stimulat impulsul voliţional al tuturor copiilor, căci
toţi sunt un produs exemplar nu atât al unei atmosfere familiale rigide, ci în primul rând
al seriozităţii. Numai aşa se explică felul cum aceste fete au răspuns cu acelaşi sacrificiu
sacrificiului făcut de părinţi, efortul finalizându-se cu rezultate admirabile, într-un fel de
întrecere ambiţioasă la care Cornelia a dat startul.
După terminarea liceului, tentată de dragostea pentru motoarele maşinilor,
Cornelia s-a înscris la Facultatea de Transporturi, din cadrul Universităţii Politehnice
Bucureşti, pe care a absolvit-o cu brio, primind diploma de inginer specialist în
automobile. A continuat cu masteratul în management, ceea ce i-a permis să se înscrie
la doctorat. Teza de doctorat se baza pe cercetările originale întreprinse de tânăra
ingineră în ateliere şi în laborator, având titlul “Cercetări privind reducerea
transmisibilităţii vibraţiilor de la motor la cabina autocamionului”, demonstrând practic că
asemenea trepidaţii, destul de dăunătoare ansamblului auto, specifice mai ales
motoarelor diesel, pot fi mult reduse. Conducătorul lucrării era prof. dr. ing. Gheorghe
Frăţilă, un cunoscut specialist în domeniu. În urma unor concursuri pretenţioase, după o
stagiatură de asistenţă, a devenit Senior Lector la Facultatea de Transporturi din cadrul
aceleiaşi universităţi politehnice şi, desigur, drumul ei nu se va opri aici, dorind să
concureze pentru funcţia de conferenţiar iar mai târziu pentru aceea de profesor
universitar. Nici o barieră nu îi poate rezista. De acest lucru putem fi siguri, chiar dacă,
după căsătoria cu un campion la tir al României, Iulian Raicea, şi după aducerea pe
lume a două fetiţe minunate, Alexia-Teodora şi Anastasia-Ioana, grijile dăscăliţei
universitare se împart între familie şi facultate. Acest lucru nu a împiedicat-o să participe
la congresele internaţionale din Europa sau să colaboreze la Buletinul INFO SIAR
(Societatea Inginerilor de Automobile din România), să publice o serie întreagă de
articole de specialitate, precum şi cărţi tehnice de mare căutare pentru specialişti:
“Combustibili pentru automobile”, Edit. Printech, Buc., 2000, împreună cu colegul ei, ing.
C. Ioz; “Documente, tabele şi date bază pentru MS Office Applications”, o carte de

206
computerologie cu elemente introductive şi de bază în MS Word, apărută în Editura
MATRIX, Buc., 2005. În engleză, a publicat lucrarea “A model for theoretical studies of
the dynam behavior of truck structures”. Capacitatea de a demonstra abilităţi
profesionale şi-a etalat-o la cursul ei de combustibili, lubricanţi şi materiale speciale
pentru automobile pe care îl predă studenţilor ca director de curs, descriind compoziţia
combustibililor, specificităţile lor fizice şi chimice. Acest curs se bucură în continuare de
mare succes.
Angrenată în atâtea direcţii, este greu să înţelegem cum această fiinţă tentată să
devină un spirit universal, a mai făcut o facultate de cibernetică şi a mai urmat încă o
Facultate de Teologie interconfesională din cadrul Institutului Teologic Ortodox
Bucureşti, pregătind scrierea unor cărţi care să abordeze şi o tematică aferentă acestor
studii. Evident, specialista Cornelia Raicea nu are astâmpăr, combustibilii pe care îi
descrie şi îi analizează ea în laboratoare aprinzându-i spiritul avid ce se vrea propulsat
tot mai sus, nu din orgolii, ci din setea nestinsă de a şti şi de a ne fi tuturor de folos.
Pentru mulţi spiritul universal al lui Leonardo da Vinci s-a dovedit o boală care se
ia, contaminând acum şi sexul frumos.
Rodica Puşte (n. 14 IV 1967, la Ciorani, PH), surioara Corneliei şi a Lidiei, aflată
acum în America, cu soţul ei Adrian, geolog şi asistent universitar, la două ore şi
jumătate de zbor cu avionul de la Chicago, păstrează în sânge, la fel ca surorile ei,
dorinţa de a coborî ştiinţa din cer pe pământ şi de a o stăpâni în totalitate. După
terminarea şcolii generale din Scăieni, a studiat la Liceul de chimie nr. 4 din Ploieşti, pe
care l-a absolvit în 1986.
Între anii 1989-1984, urmează facultatea de Biologie, Geografie şi geologie, din
cadrul Universităţii Bolyai-Babeş din Cluj-Napoca. Între 1994-1995 face masteratul şi
devine Master în geologie, la aceeaşi facultate clujeană. Nedorind să întrerupă tradiţia
lansată de sora ei mai mare, între 1998-2002, urmează Facultatea de istorie şi Filozofie
a aceleiaşi universităţi, absolvind-o cu teza de licenţă “Iubire şi euharistie” (2002),
lucrare unanim apreciată de comisie şi care am dori să fie publicată. Se înscrie la
doctorat şi obţine titlul de Doctor în geologie. Între 1996, până în prezent, a lucrat pe
postul de cercetător principal gradul 3 la Institutul de Geologie din Bucureşti, filiala Cluj,
de la care a cerut concediu fără plată pentru perioada cât va sta în Statele Unite.
Deşi avea două facultăţi terminate, Rodica a vrut să mărească numărul lor la
patru, începând încă două facultăţi pretenţioase, pe care le-a urmat în paralel un an
(1996-1997), dar pe care, în final, s-a văzut nevoită să le abandoneze din lipsă de timp:
Facultatea de Psihologie din Oradea şi Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din
cadrul Universităţii Tehnice Cluj-Napoca.
Rodica Puşte este autoarea a 15 lucrări de specialitate publicate în ţară şi
străinătate şi a fost invitată să participe la cinci şcoli de vară, la Budapesta, Munchen şi
Luebek, Germania. Prin concurs, dânsa a câştigat 3 granturi şi a avut 11 contracte în
care a lucrat. Alături de vecinul ei, ing. Alexandru Parianu, Rodica este una din eroinele
romanului meu “Dincolo de curcubeu”. Totdeauna m-am simţit onorat să corespondez cu
dânsa prin e-mailuri şi să avem rarissime colocvii când se nimereşte să vizităm amândoi
Scăienii de care şi ea şi eu suntem despărţiţi pentru mult timp.

207
Lidia Stan-Ghioltan (n. 11.12.1968, com Ciorani, Prahova), sora cea mai mică
din cele trei surori - ultima, dar tot la fel de... prima - cu un an mai mică decât Rodica, a
terminat şcoala generală din Scăieni, unde i-am fost diriginte, fiind una din cele mai bune
eleve ale şcolii. Era un copil inteligent, ambiţios şi de o cuminţenie exemplară. La fel de
bună s-a dovedit şi în perioada studiilor medii, făcute la Liceul “Mihai Viteazul” din
Ploieşti, pe care l-a absolvit în 1987.
Conform tradiţiei lansată de Cornelia şi continuată de sora ei Rodica, Lidioara nu
s-a lăsat mai prejos până nu a terminat două facultăţi, una cu profil tehnic, cealaltă cu
profil umanist. În anul 1993 a absolvit Facultatea de Textile-Pielărie din cadrul
Universităţii Tehnice “Gh. Asachi” din Iaşi, apoi în 2002 a absolvit Facultatea de Istorie şi
Filosofie din cadrul Universităţii Bolyai-Babeş din Cluj-Napoca, unde studiaseră şi
surioarele ei.
Doctoratul l-a susţinut anul trecut (2006), cu o teză din domeniul ingineriei
industriale cu aplicaţii practice: “Contribuţii privind studiul confortului în corelaţie cu
parametri îmbrăcămintei, condiţiile de stare pentru adolescenţi şi factorii principali de
micro sau macro climat”.
Căsătorită în capitala Ardealului cu ing. electronist Ghioltan-Stan Sorin Ioan (n.
28.02.1969), Lidia este inginer-profesor la Colegiul Tehnic Napoca” din Cluj şi apariţia ei
la Scăieni este un prilej imens de bucurie pentru bătrânii care, din cinci copii, nu au mai
rămas cu nici unul pe acasă, toţi fiind răspândiţi în toate punctele cardinale, rareori fiind
prilejurile când se pot aduna cu toţii împreună. Deşi aflaţi departe unii de alţii, ceea ce îi
uneşte pe toţi clipă de clipă este marea nădejde şi credinţă pe care întreaga familie şi-a
pus-o în Creatorul Suprem, pentru că reuşitele exemplare ale acestei familii
binecuvântate se datoresc în primul rând tradiţiei familiale şi credinţei de care nici un
copil nu s-a dezis, Lidia fiind un model în această privinţă.
Oana Alexandru (n. 7 aug. 1968, Buc.) este colega de clasă a Lidiei care de
mică dorea să ajungă juristă ca mama ei, Gabriela Rădulescu, care îşi iubea fetiţa ca pe
ochii din cap, nu numai pentru motivul că era unicul ei copil, dar pentru că era să o
piardă. În urma unei operaţii extrem de dificile şi riscante la care fetiţa a fost supusă,
Oana nu numai că a scăpat, dar s-a dezvoltat foarte normal, recăpătându-şi puterea de
muncă şi voinţa de a se depăşi pe sine însăşi. Ca şi colega ei de clasă, Lidia, cu care se
afla în permanentă întrecere - fenomen ce le-a stimulat pe amândouă - Oana va fi o
elevă şi studentă de elită.
A urmat Liceul pedagogic din Ploieşti, terminat în 1987, după care s-a înscris la
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1993 cu note
maxime. Ultima funcţie - cea pe care o deţine şi în prezent - este procuror la Parchetul
de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Dacă Oana şi-a amânat puţin obţinerea doctoratului în drept, aceasta se
datorează faptului că, la Procuratură, are un program foarte încărcat, cu procese dificile
care o solicită peste programul de lucru, iar acasă o aşteaptă soţul ei, managerul echipei
Petrolul Ploieşti, şi cei doi copilaşi, Maximilian-Alexandru, elev în cl. a VII-a la Liceul de
informatică şi fetiţa, Bianca-Amelia, elevă în cl. a III-a. Oana este proprietara celei mai
mari săli de fitness din Ploieşti, iar acest lucru asigură familiei o bună stabilitate
financiară.

208
Marian Zamfirescu (n. 19 ian. 1975, Moreni) - aşa cum Şcoala din Scăieni se
mândreşte cu personalităţile descrise mai sus, Şcoala din Boldeşti se mândreşte, printre
alţii, cu inginerul fizician Marian Zamfirescu, specializat în optică, laseri, spectroscopie şi
fizica nanostructurilor. După absolvirea Liceului “I.L. Caragiale” din Ploieşti, în 1992, se
înscrie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Fizică, pe care a absolvit-o în 1998, iar
un an mai târziu îşi va susţine masteratul în ştiinţe, devenind asistent cercetător la
NILPRP-Bucureşti (Institutul Naţional de Fizica Laserelor, Plasmei şi Radiaţiilor), de pe
lângă Institutul de Fizică Atomică din Măgurele. În 2003 îşi ia doctoratul în Franţa, la
Universitatea “Blaise Pascal” din oraşul Clermond Ferrand, cu o teză în fizica
materialelor, pregătită acolo timp de trei ani. Perioada de studii ştiinţifice este mai
îndelungată: şase luni la Strasbourg, doi ani în Italia, pentru post-doctorat. Din 2005
până în prezent este membru al NILPRP cercetând opticile nonlineare, laserii ultrarapizi
şi cristalele fotonice. Între 2003-2005, în Italia, a lucrat la INFM - “Instituto Nazionale per
la Fisica della Materia, Dipartamento di Fisica Paolo Scientifico, Universita degli studi di
Firenze”, cercetând spectroscopia ultra-rapidă a semiconductorilor nanostructuraţi.
Inginerul Marian Zamfirescu este autorul unor cercetări vaste şi minuţioase, ca urmare a
experienţei ştiinţifice din ţară şi străinătate, în domeniul nanostructurilor, incluzând
spectroscopia temporal-rezolvată, microscopia confocală, microscopia forţei atomice. În
prezent accentul este pus mai cu seamă pe creşterea nanostructurii şi pulsurilor de laser
ultra-rapide, pe facilităţile acestui tip de lasere şi pe nanotehnologie în general.
Singur, sau în colectiv cu alţi cercetători români, francezi, italieni, ruşi, japonezi
britanici etc., fizicianul boldeştean este autor/coautor a cca 20 de lucrări ştiinţifice de
bază, tratând despre dinamica de recombinare a purtătorilor de sarcină în structurile
semiconductoare, metode optice de nanostructurare, fizica microcavităţilor, fizica
nitridelor bazate pe microcavităţi, studii ale nanostructurilor fotonice prin laseri ultrarapizi
ş.a. Parte din ele le-a făcut deja cunoscute prin diferite comunicări ştiinţifice, în reuniuni
cu specialişti din acest domeniu. Fizicianul atomist, dr. în Fizica Materialelor, Marian
Zamfirescu are, în continuare, planuri frumoase, programate pe o perioadă de un an de
zile, între lunile martie 2006-februarie 2008, cuprinzând cercetări foarte avansate, prin
optimizări şi implementări de tehnici noi, absolut originale, în domeniul structurilor
investigate, cu numeroase aplicaţii în scrierea structurilor fotonice şi ale materialelor
semiconductoare.
Iată că din oraşul Boldeşti-Scăieni se ridică şi un viitor mare savant al
microstructurilor atomice, cu care nu numai părinţii şi foştii lui dascăli se pot mândri, ci
întreaga comunitate din care tânărul doctor fizician s-a ridicat prin eforturi demne de
admirat.
Gabriel Năstase (n. 6 apr. 1963) este, din ianuarie 2007, directorul PETROM-ului
din Ploieşti şi fostul purtător de cuvânt oficial al PETROM-ului, companie privatizată în
ultimele luni de mandat ale fostului guvern. Ea se află sub acţionariatul companiei
austriece OMV. Întrucât austriecii aveau nevoie de o personalitate competentă, ei s-au
orientat la inginerul boldeştean Gabriel Năstase, bazaţi pe experienţa lui şi pe faptul că
fusese unui dintre cei mai buni studenţi ai Universităţii din Ploieşti, Facultatea de Petrol,
absolvită în anul 1978. Gabriel, după absolvirea celor opt clase la Şcoala din Boldeşti, s-
a înscris la Liceul industrial de la Scăieni, iar de acolo reuşise la examenul de admitere

209
la Facultatea de petrol şi gaze ploieşteană. Iniţial, după absolvirea facultăţii, aceasta l-a
repartizat la Schela petroliferă Boldeşti, pe funcţia de şef al forţei de intervenţie, serviciu
unde a lucrat până în anul 1980. Din acest an a fost chemat de Societatea Naţională
Petrom care l-a recrutat pentru importanta funcţie de purtător al ei de cuvânt, devenind
principala verigă de comunicare dintre marea societate privată şi restul colaboratorilor
sau chiar dintre ea şi mass-media. Când această funcţie a dispărut, fiind preluată de alte
subsecţii, ing. Gabriel Năstase a fost numit într-o funcţie mult mai responsabilă, aceea
de director PETROM, cu mari puteri decizionale. În perioada când era purtătorul de
cuvânt al susnumitei companii, Gabriel a solicitat aprobarea unei oferte de 200 milioane
lei vechi necesari pentru ridicarea noului Monument al Eroilor din Piaţa Petroliştilor.
Propunerea i-a fost aprobată şi suma a ajutat mult la finisarea acestei lucrări.
Dumitru Negoiţă este singurul sportiv din oraşul Boldeşti-Scăieni, medaliat cu o
medalie de aur. Cel care şi-a pus tot sufletul în descoperirea şi antrenarea tânărului
Negoiţă ca aruncător de suliţă a fost profesorul său de educaţie fizică Nicolae
Vălimăreanu, de la Şcoala nr. 1 Boldeşti-Scăieni. Negoiţă este în mod cert creaţia
profesorului Vălimăreanu - el însuşi fost campion naţional la aruncatul suliţei - care,
văzând în elevul lui mult dinamism şi multă voinţă, l-a poreclit “Motor”. Iar acest motor a
funcţionat atât de bine încât, din diplomele câştigate, şi-ar putea croi câteva costume de
haine - bineînţeles, din hârtia lor care este de cea mai bună calitate, purtând parafele
unor mari organizaţii sportive din ţară şi din străinătate, cum ar fi cele din Bucureşti,
Stara Zagora, Iugoslavia, Kobe (de aici medalia de aur luată la Universala din Kobe),
Japonia ş.a. Dar Dumitru Negoiţă a preferat să-şi decoreze toţi pereţii casei cu
frumoasele sale diplome. Ceea ce a impresionat pe mulţi a fost faptul că Motor, la rândul
lui, a nutrit ambiţia ca şi cei doi copii ai săi, Maria-Nicoleta, şi Alexandru-Dory să devină
aruncători şi medaliaţi. Şi, într-adevăr, ei au mers pe urmele tatălui campion. Astăzi fetiţa
lui este printre cele mai bune suliţare din ţară (54,24 m), iar Alexandru-Dory, s-a situat
printre primii cinci aruncători, ambii copii fiind antrenaţi sistematic de tăticul lor, devenit
unul din marii antrenori români la aruncatul cu suliţa, alături de profesorul Nae
Vălimăreanu. De câteva ori am asistat la orele lor de antrenament şi, fiind prieten cu
maestrul său, i-am prezis lui Motor că într-o zi va ajunge un mare campion, ceea ce s-a
adeverit. Oraşul din care a ţâşnit şi el spre înălţimi precum suliţele lansate din mâinile lui
puternice, se mândreşte atât cu numele său, cât şi cu cei doi copii Negoiţă, neîndoios,
alţi viitori mari campioni ai României în acest sport frumos şi vechi de câteva mii de ani.

ALŢI CETĂŢENI DE ONOARE:

Stoica Teodorescu (1887-1973): Profesorul Teodorescu s-a născut în Boldeşti şi,


analizând cărţile lăsate în urma sa, conchidem că este unul din cercetătorii de bază ai
istoriei prahovene, un mare îndrăgostit de plaiurile acestor locuri. Lui îi datorăm
“Monografia oraşului Câmpina” (1924), “Unitatea geografică şi etnografică a pământului
şi poporului românesc” (1925), “Monografia comunei Telega” (1926), “Monografia
liceului “Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti - 75 de ani de la înfiinţare: 1864-1939”. Această
ultimă monografie a fost publicată în 1940. Ceea ce ne surprinde este faptul că, deşi

210
boldeştean prin naştere, profesorul Teodorescu nu a conceput o monografie despre
locul lui natal. Ne-ar fi fost de mare folos la monografia de faţă, fiindcă suntem sigur că
ar fi scris despre Boldeştii vremii lui lucruri pe care noi nu le cunoaştem, după cum eu,
dacă nu aş încerca o descriere a Boldeştiul şi Scăieniul vremii mele, cu localităţile
anexe, urmaşii noştri ar şti mai puţin despre aceste localităţi, peste 50-100 de ani...

Sever Voinescu, ambasadorul României la Washington D.C., capitala Statelor


Unite, este considerat, de asemenea, locuitor al oraşului Boldeşti-Scăieni, de vreme ce
are o frumoasă casă în acest oraş, lângă Casa Seciu, în care locuieşte când şi când...
Sever Voinescu este jurist si ziarist, fost Coordonator al Programului
Guvernamental de Afaceri Externe din cadrul IPP (Institutul Politicilor Publice) din
Bucureşti. În acelaşi timp, este bine cunoscut în calitate de jurnalist la ziarul Cotidianul şi
la cel mai prestigios jurnal cultural Dilema Veche. Are o extensivă experienţă în
probleme de afaceri guvernamentale. În 1997 s-a retras din practicile juridice interne
pentru a deveni consilier în probleme externe de natură europeană pe lângă
Secretariatul General al Guvernului Român. În anul 2000 a debutat în cariera
diplomatică externă devenind Prim Consul General al României la Chicago unde l-am
întâlnit de câteva ori. Ca nou ambasador român în America, tânărului diplomat Sever
Voinescu îi revin câteva misiuni considerate grele, pentru că atât România cât şi Statele
Unite trec printr-o perioadă dificilă şi destul de încordată pe plan extern, datorită
războiului din golf şi ameninţărilor terorismului islamic care sunt îndreptate deopotrivă
atât contra Americii cât şi contra României, de fapt, contra întregii omeniri civilizate.

Cristian Pârvulescu (n. 9 ianuarie 1965 în Ploieşti) este profesor universitar,


doctor în politologie, ziarist şi bun mânuitor al frazei rostită sau scrisă pe româneşte. Ca
politolog, s-a remarcat în presă şi prin multe programe televizate. A devenit un frecvent
comentator al vieţii sociale şi politice din România, considerat unul dintre cei mai buni şi
carismatici analişti, date fiind neutralitatea şi spiritul său critic lipsit de angajament politic.
Cristian este fiul Constanţei Pârvulescu, profesoară de limba română la şcolile din
Boldeşti şi Scăieni. Tatăl său era medic expert în medicina legistă. În copilărie, a trăit şi
în casa bunicilor de pe strada Podgoriei, din Boldeşti, unde locuia şi mama lui. Bunica sa
era cunoscuta învăţătoare Ioana Mocanu de la Şcoala nr.1 Boldeşti. C.P. a absolvit
Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1989) şi s-a format la şcoala de
politologie franceză, remarcându-se în România ca una din vocile importante ale
societăţii civile şi unul din liderii de opinie din generaţia tânără care cerea independenţa
de politic şi democratizarea societăţii în primii ani de după Revoluţie. Din 1999 este
preşedintele celui mai mare ONG - Asociaţia Prodemocraţia. Ca analist politic s-a
pronunţat pentru corectitudinea şi transparenţa finanţării partidelor şi a actualului politic,
dar şi pentru diminuarea rolului lor în ceea ce priveşte iniţiativele guvernamentale,
aceasta fiind o cauză a ineficienţei politice. A condus multe seminarii şi şcoli de vară
privind modificarea Constituţiei şi a legii partidelor. Este, de altfel, unul din experţii în
domeniul ştiinţelor partidelor sau partidologiei.
În prezent, activează ca profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe
Politice şi Administrative unde susţine cursurile de Politică Comparată şi Instituţionalism

211
Politic, iar din decembrie 2005 este decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Personal, am
mare încredere că drumul ascensiv al lui Cristian Pârvulescu nu se va opri aici.

Horia Gane - poet, scriitor, publicist de mare sensibilitate (n. la 10 aprilie 1936, la
Scăieni). Toţi iubitorii de poezie din România au apreciat frumoasele lui poeme iar cine i-
a cunoscut familia - tata: Samoil Gutman, care era muncitor, iar mama, Fani Sigler,
casnică - au putut afla nenorocirile acestor părinţi harnici şi nevinovaţi, care au suferit
cruzimile unei deportări nedrepte din Bucovina de Nord (Gura Humorului), în
Transnistria, numai pentru motivul că erau evrei. În 1935, pentru o scurtă perioadă,
părinţii se stabilesc la Scăieni, unde, în anul 1936, se naşte H. Roşu-Gutman, viitorul
poet care îşi va alege pseudonimul Horia Gane. El va urma Şcoala elementară (1945-
1949) şi Şcoala Profesională textile (1950-1952) la Buhuşi. Tot în acel oraş, se va
angaja ca muncitor la Fabrica de Postav (1951-1953). Între 1954-1956 frecventează
cursurile Facultăţii Muncitoreşti din Bucureşti, echivalente studiilor liceale, apoi va intra
la Facultatea de Limba şi Literatura Română (neterminată) a Universităţii din Bucureşti
(1956-1960).
Împreună cu alţi colegi, Horia Gane înfiinţează primul cenaclu literar studenţesc,
la care citeşte, printre alţii, poetul Nicolae Labiş. Va avea servicii de bibliotecar la
Bucureşti, la Şantierul Naval Olteniţa, va fi director la Biblioteca Raională din Urziceni, la
Bibl. Jud. Bacău, apoi coregraf pentru dansuri naţionale, redactor la o staţie de
radioficare, instructor de brigăzi artistice (1967-68), corector la revista Ateneu (1970-74),
muncitor la fabrica “Proletarul” din Bacău etc. Va debuta la Scrisul bănăţean (1956), din
Timişoara, iar editorial cu volumul de versuri Lumină întârziată (1967). Va colabora la
multe reviste literare: România literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Tribuna, Ateneu,
Cronica etc. Opera: Lumină întârziată, versuri, Buc., 1967; Dimineaţa noului venit,
roman, Buc., 1974; Plante gânditoare, poezii, Buc., 1977; Melior, poeme, Buc., 1981;
Puntea de hârtie, poeme, Buc., 1986; Frageda fire, poezii pentru copii, Buc. 1990; Calm,
pus deoparte, antologie de autor, Bucureşti, 2002.
Ne bucurăm că Horia Gane este sănătos şi continuă să scrie. Aşteptăm să-l
întâlnim odată şi în Boldeşti-Scăieni unde i s-ar face o primire festivă, după cum merită.

Aurică Marinescu: Primul primar al noii localitaţi s-a născut la Boldeşti în ziua de
3 noiembrie 1930, într-o familie de muncitori. A studiat Liceul Militar Mânăstrea Dealului,
din care s-a transferat la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, continuându-şi studiile
superioare la Academia de Studii Economice (ASE) la Bucureşti, devenind economist. A
lucrat la Schela Boldeşti pe postul de şef contabil (director economic). A fost primar al
comunei Boldeşti din anul 1969. În 1968, când se unesc comunele Boldeşti cu Scăieni,
devine primul primar al noului oraş, calitate în care şi-a dovedit toată destoinicia.
Cetăţenii l-au considerat unul dintre cei mai valoroşi lideri din câţi a avut acest oraş.
Despre dânsul s-a mai scris în această carte. Dupa ce a ieşit la pensie, dispariţia soţiei
sale, Mimi, i-a slăbit mult starea de sănătate. S-a stins în ziua de 17 septembrie 2005,
regretat de întreaga comunitate.

212
Ion Dumitru, actualul primar al oraşului, s-a născut la 10 mai 1940 în Boldeşti, în
familia unui muncitor petrolist. Este absolvent al Facultăţii de Biologie Geografie a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, promoţia 1965. Este profesor gr. I, cu o
vechime de 41 de ani în învăţământ, în prezent pensionar. În primul an după absolvire, a
fost profesor la şcolile generale din Gornetul Cuib, apoi la Teişani, după care a
funcţionat ca profesor la Seciu, timp de 23 de ani, unde a fost şi director. Înainte de a se
pensiona, a funcţionat la Şcoala nr. 1 Boldeşti-Scăieni unde era profesoară gr. I soţia sa,
Dumitru Elisabeta Mona (născută la 31 martie 1942 la Blaj, având numele de
domnişoară Sevestrean), fosta lui colegă de facultate şi de grupă. Au o fată profesoară,
Alina Paula, şi un nepot Alin Alexandru. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcţia de
primar din partea P. Conservator (fost Umanist Român) şi a fost ales primar în 2004, cu
vot majoritar. Iniţiativa principală de a se ridica un monument al eroilor în faţa primăriei a
venit din partea dumnealui, conform însemnărilor dintr-un proces-verbal. În Boldeşti este
apreciat de boldeşteni pentru felul cum conduce oraşul iar colaboratorii lui de la primărie
spun că adevărata casa a primarului a devenit Primăria unde se zbate să rezolve
problemele oraşului care uneori sunt foarte complicate.
Alte amănunte despre primarul Ion Dumitru pot fi găsite la capitolul despre
primăria oraşului Boldeşti-Scăieni.

Iulian Gheorghe Bach este Comisar şef de poliţie, Inspector şef al Inspectoratului
de Poliţie al Judeţului Prahova. Este domiciliat în Scăieni, pe strada Falansterului, şi de
când s-a mutat în această localitate, s-a ataşat mult de oamenii şi de viaţa acestor locuri
pe care, cât îi stă în posibilităţi, le ajută. S-a născut la 4 iunie 1956 în com. Balta
Doamnei, jud. Prahova. Este căsătorit şi are doi copii. Studiile militare şi civile l-au
calificat pentru viitoarele funcţii în care a fost promovat, ultima fiind actuala poziţie
primită în luna aprilie 2006, după ce, cu un an înainte, în martie 2005, prin dispoziţia
Şefului I.G.P.R., fusese desemnat pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei de
inspector şef al Poliţiei Judeţene Prahova.
Iulian Gheorghe Bach a absolvit Şcoala de ofiţeri activi a M.I. - arma poliţie -
specializarea: investigarea fraudelor (1985). A continuat cu Facultatea de Poliţie -
Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, profil - Ştiinţe juridice (1995),
după care a absolvit foarte importante cursuri post-universitare (“Drept civil”, la Fac. de
Drept a Universităţii Bucureşti - între 1995-96); curs de management poliţienesc, curs de
Drepturile Omului, de computere, de “Analiză tranzacţională”, la Şcoala de agenţi de
poliţie “Vasile Lascăr”, Câmpina ş.a. Prin şcoli şi-a însuşit noţiuni de limba rusă şi
engleză. Ar trebui să ne iasă din cap ideea că poliţiştii de astăzi, care trec prin atâtea
şcoli, sunt echivalentul miliţienilor de ieri, cărora nu li se cerea mai mult decât forţa
pumnilor. Desigur, pentru a căpăta asemenea atribuţii, viitorul lider de poliţie s-a distins
prin nişte merite, promovând examene pretenţioase şi urcând toate treptele necesare,
comparative, dacă vreţi, cu treptele de grade militare. Astfel, Comisarul şef Iulian Bach a
pornit-o de la nivelul de simplu ofiţer de poliţie economică din cadrul Poliţiei oraşului
Boldeşti-Scăieni (1985-1990), devenind pentru şapte ani Şeful poliţiei acestui oraş
(1990-1997). Între 1997-2001 a fost avansat ca Prim-adjunct al Şefului Poliţiei
Municipale Ploieşti, iar între 2001-2005 Adjunct al Inspectoratului şef, funcţie din care a

213
fost promovat în postul ocupat în prezent. Aici îndeplineşte o serie întreagă de activităţi,
pe care le-aş numi mari responsabilităţi, într-o perioadă când, după Revoluţie, mulţi
cetăţeni se consideră atât de liberi încât fac cam ceea ce vor, iar unii chiar se întrec să
încalce legile. Atribuţiile noului şef sunt: coordonarea activităţii Serviciului Poliţiei de
Ordine Publică, Serviciului Poliţiei Rutiere, Serviciului Transporturi, controlul a şase
birouri de poliţie comunală, în calitate de Adjunct al Şefului Inspectoratului Şef al Poliţiei
de Siguranţă Publică din anul 2001 şi până în prezent.
Inspectorul Şef este şi coautor în editarea lucrării “Noua legislaţie rutieră
completă”, apărută în 2003, şi a lucrării “Timpul de muncă”, lucrare de licenţă (1995).
Pentru serviciile aduse, a primit o Diplomă de Onoare în anul 2001 şi Semnul Onorific
“În Serviciul Armatei”, în 2002.

Vasile Enache (n. 28.06. 1958, Măgurele Prahova) - medic veterinar şi fost
primar al oraşului Boldeşti-Scăieni, între 1 iunie 1996 şi 1 iunie 2004. După terminarea
şcolii generale din com. Măgurele, a urmat Liceul Agricol din Râmnicu Sărat, secţia
veterinară (1973-1977), când a devenit tehnician veterinar. Între 1984-1989, a urmat
Facultatea de medicina veterinară din Bucureşti, din cadrul Universităţii Agricole. Între
31 decembrie 1989 şi iunie 1996 lucrează ca şef al Gospodăriei agro-zootehnice la UM
0443 Boldeşti, ca şef de laborator al oficiului de reproducere. La alegerile pentru postul
de primar al oraşului Boldeşti-Scăieni, obţinând majoritatea voturilor, devine primarul
oraşului, viceprimari fiind Cristu Vlăsceanu şi C-tin Năstase. După acel mandat, între
2005-2007, devine director EGA Metal Ploieşti. În 2004 a terminat o a doua facultate, de
Administraţie Publică SNSPA.
În urma activităţii de primar, în oraşul Boldeşti-Scăieni au rămas următoarele
obiective realizate: modernizarea clădirii primăriei; înfiinţarea Direcţiei patrimoniului
(prima de acest fel din ţară); demararea construcţiei şi de şcoli la Boldeşti şi Scăieni;
monumentul eroilor de la Boldeşti; fundamentarea unui muzeu al oraşului, nedeschis
încă; dispensarul nou de la Boldeşti; creşa de la Boldeşti; asistenţa socială pusă la
punct; continuarea asfaltării şi reparării infrastructurii unor străzi ş.a. Fostul primar este
căsătorit cu Mioara Enache, funcţionară la oficiul de gaze, şi au doi băieţi: Mirel Mircea
Cătălin, ing. la SN Petrom Prahova, şi Liviu Adrian, student an. V la Biotehnologie
medical-veterinară, profesie similară cu aceea a tatălui său.

Cristu Vlăsceanu (n. 22.04.1954, Ţintea-Băicoi, Prahova). Şcoala generală a


absolvit-o la Ţintea, continuând studiile la Liceul din Băicoi. Este absolvent al IANP
Bucureşti, Universitatea Agricolă şi de Medicină Veterinară, Facultatea de economie
agrară (1993). De asemenea, a urmat şi un curs postuniversitar de administraţie publică,
terminat în 2004 la Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti (UPGP). Între 1990-2001, a fost
ales viceprimar, iar din 2001 până în 2004 a desfăşurat o splendidă activitate în cadrul
patrimoniului local, fiind directorul-fondator al Direcţiei Patrimoniului din Boldeşti-Scăieni,
prima instituţie de acest fel din ţară. Impetuos şi plin de dinamism l-a susţinut în
activitate pe primarul Vasile Enache, în toate realizările din perioada acelui mandat de
primariat: construcţii de şcoli, dispensar, canalizarea centrului Boldeşti până la Scăieni,
monumentul ş.c.l.

214
Cristina Stoicescu - fosta elevă a Şcolii nr. 2 cu clasele I-VIII din Scăieni, Cristina
Stârceanu din Balaca, este actualul şef al secţiei de Medicina muncii de la Spitalul
judeţean Prahova din Ploieşti. Ea s-a născut la 25 ianuarie 1969 în Ploieşti şi după
terminarea Liceului “Mihai Viteazul” (1983-1987), va reuşi printre primii la Facultatea de
Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1995, ca
medic internist. Este căsătorită cu medicul Dănuţ Stoicescu, absolvent al aceleeaşi
facultăţi. Au doi băieţei.
Rezidenţiatul a fost făcut între 1994-1998 în medicina muncii, iar următorii cinci
ani (1999-2004) a fost un timp necesar de specializare în pneumologie. Deşi amândoi
soţii fuseseră repartizaţi la Bucureşti, după o perioadă de lucru în spitalele din Capitală,
au cerut să fie transferaţi la Ploieşti. După cum vedem, Cristina a revenit la vechea ei
specializare din medicina muncii, care este o branşă destul de responsabilă a medicinii
moderne din zilele noastre, tânăra doctoriţă fiind acolo, ca şi în viaţa de toate zilele, un
model de corectitudine. În serviciul pe care îl are acum, duce şi o importantă activitate
de cercetare. Sora Cristinei, ing. Niculina Voinea (n. 4.09.1959, Scăieni), absolventă a
Universităţii Politehnice Bucureşti, este specialistă în ingineria proceselor chimice la
Schela Boldeşti, mamă a doi copii, Andrei şi Răzvan, studenţi la Facultatea de
Informatică.

Nicolae Moianu (n. 7 aug. 1941 la Ariceşti Rahtivani, jud. Prahova) este unul
dintre cei mai prolifici arhitecţi români din generaţia sa, autor de lucrări splendide, extrem
de cunoscute de milioane de oameni care, din păcate, le văd, le folosesc, dar numai
câţiva se întreabă cine o fi fost autorul lor... Vă dau numai trei exemple din lucrările lui şi
o să vă convingeţi că am dreptate. Sute de mii de cetăţeni trec anual prin faţa Gării de
Sud şi văd acolo o mare şi frumoasă fântână arteziană, apărută în 1969 lângă
monumentul eroilor, dar cine ştie că autorul ei este arhitectul Moianu, care a trăit mai
toată viaţa la Scăieni? Zeci de mii de turişti români şi străini, când vizitează Satul de
Vacanţă de la Mamaia, admiră frumuseţea şi originalitatea “Hanului Prahova”, dar câţi
ştiu că a fost conceput mai întâi pe planşeta arhitectului Moianu? De asemenea, zeci şi
zeci de mii de oameni circulă sau se plimbă pe frumosul Bulevard CFR din Giurgiu, dar
câţi ştiu oare că modernul bulevard este tot opera lui? (La drept vorbind, cu câţiva ani în
urmă, admiram şi eu acest bulevard, dar nu ştiam că este opera con-orăşeanului meu.)
Şi tot aşa, putem înşira o lungă listă cu o serie de alte lucrări minunate create de
arhitectul din Scăieni, însă, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar pe cele mai
apropiate, mai accesibile, dintre ele, fiindcă multe sunt răspândite pe o arie largă, prin
ţară.
Voi începe cu marea şi noua şcoală etajată din Boldeşti, care are 12 săli de
clasă, 4 laboratoare, 4 alte săli pentru clasele I-IV, o mare sală de sport (15 x 30 m) şi o
înfăţişare impunătoare. Întregul centru al oraşului Mizil este proiectat tot de acest
arhitect, apoi întregul cartier Micro-14 din Buzău, precum şi cartierul Costieni din
Râmnicu Sărat. La fel - Policlinica “Cina” de pe Str. Andrei Mureşanu, din Ploieşti,
cinematograful-cineplex “Modern”, cu două săli, de pe Şoseaua Vestului (construit în
1975), din acelaşi municipiu, Sala Polivalentă de 1000 de locuri, de la Plopeni (1984-

215
1985), Casa de cultură Plopeni (1980), Hotel-Park din Băile Govora etc., etc., spre a nu
mai vorbi de atâtea şi atâtea renovări, printre care Casa Cămărăşiei din Slănic Prahova,
Hanul Roşu de la Vălenii de Munte (acesta, din păcate, incendiat cu rele intenţii de nişte
criminali mafioţi), proiectări de case particulare, cimitire ş.a. La toate aş mai putea
adăuga şi propria lui casă - nu aceea părintească din Scăieni, pe care a vândut-o - ci
eleganta vilă din Seciu, aceasta fiind locuinţa de vară a marelui constructor care
locuieşte acum mai mult în Ploieşti. Până să iasă la pensie, arhitectul Moianu era
cunoscut şi ca “violonistul Moianu”, fiindcă interpreta piese clasice la vioară; i se mai
spunea şi “pictorul Moianu”, căci a pictat o serie de minunate tablouri care, fotografiate şi
adunate, ar putea alcătui astăzi un frumos album de artă ce ar merita să fie publicat.
Pentru că am copilărit cu Nicuşor, cum îi ziceam eu în copilărie, îmi amintesc cum îl
chibiţam când el picta, până într-o zi când mi-a zis-o în faţă: “Decât să te uiţi la mine,
mai bine pune mâna şi încearcă să faci şi tu o pictură!” “Nu, că nu pot şi... nu ştiu cum”,
i-am răspuns eu. Atunci Nicuşor mi-a dat în mână o pensulă şi tuburi cu ulei, mi-a pus în
faţă o bucată de carton pregătit pentru a fi pictat, a luat din perete icoana Sfântului
Nicolae, patronul casei şi al lui, şi mi-a răspuns: “Ai să poţi!”. Şi l-am “greşit” destul de
bine. Astfel am devenit şi eu pictor - numai datorită lui.
Arhitectul Moianu a făcut acelaşi liceu ca şi mine - Liceul “I.L. Caragiale” din
Ploieşti (1959-1965), apoi Facultatea de Arhitectură de la Institutul de Arhitectură “Ion
Mincu” din Bucureşti (1959-1965); a urmat studii de urbanism şi proiecte de arhitectură,
apoi a lucrat ca arhitect la DSAPC Ploieşti (1965-1968), devenit I.P.P. (Institutul de
Proiectări Ploieşti). De acolo a ieşit la pensie în anul 2004. Este căsătorit cu o reputată
profesoară de franceză, Constanţa Florica Moianu şi au o fată care a absolvit Facultatea
de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, avocata Oana Moianu.
În cartea de faţă sunt şi reproduceri după picturile acestui distins arhitect român.

Ligia Dună (n. 19 apr. 1970) Despre Ligia am mai vorbit când am prezentat
talentele muzicale ivite din acest oraş. Ea debutase ca pianistă, însă profesoara ei de
canto a descoperit că are o voce de excepţie şi a îndemnat-o să studieze canto. După
absolvirea Conservatorului de muzică din Bucureşti, a fost repartizată ca soprană la
Teatrul de Operetă “Ion Dacian” din Capitală. Până acum a avut roluri interpretative, ca
soprană, în următoarele operete: “Frumoasa din pădurea adormită”, de Marius Ţeicu
(rolul Barzei Berta), “Hello Dolly”, de Jerry Hems (rolul Irenei Malloy), în opereta
“Farmecul operetei” de Emmerich Kalman şi în “Opereta, dragostea mea”. Anul acesta
pregăteşte şi alte roluri.

Florin Dună (n. 9 iun. 1969) Şi pe fratele Ligiei l-am prezentat la capitolul despre
talentele muzicale ridicate din acest oraş. El locuieşte în Berlin. Ca şi sora lui, a terminat
Liceul de muzică din Bucureşti şi conservatorul “Ciprian Porumbescu”. Este un foarte
talentat violonist. Predă cursuri de vioară în limba germană la o şcoală de muzică din
capitala Germaniei. Mai nou, intenţionează să publice un curs de vioară.

Miltiade Păun (n. 3 oct. 1928 la Pleaşa, Prahova - decedat la 29 iulie 2002 la
Scăieni), absolvent al Liceului Militar din Predeal, dar având înclinaţii muzicale, a

216
continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti. A fost oprit acolo ca asistent. Peste
câţiva ani, devine director la Direcţia de muzică din Ministerul Culturii, colaborator extern
la revista “Muzica”, secretar muzical la agenţia de impresariat artistic ARIA, secretar
literar muzical la Operă şi Operetă, director la “Electrecord”, autor de librete muzicale,
co-autorul cărţii “Opereta Ghid”, împreună cu Titus Moisescu (Ed. muzicală, Bucureşti,
1969). A condus ansambluri româneşti peste hotare. Prieten cu marele tenor Ion Dacian
care îl va cununa cu Elena Nicolae din Scăieni şi care le-a cântat la nunta ce a avut loc
în această localitate. Are un băiat inginer, Ionel Păun, care locuieşte tot la Scăieni. Alte
amănunte sunt descrise la capitolul despre talentele muzicale ale oraşului.

Rusu Dragoş (n. 21.06.1963) este un fost elev al Şcolii din Scăieni care, după
absolvirea Facultăţii de Economie Industrială din cadrul ASE (1989), a mai urmat
Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice Bucureşti, susţinându-şi masteratul în
ştiinţe economice la ASE – Finanţe-bănci şi a devenit director general în cadrul Agenţiei
Naţionale de Administraţie Fiscală ANAF. Este doctor în Finanţe-bănci. A fost
vicepreşedinte şi comisar la Garda Financiară Centrală, preşedinte de Antrepozitare
Fiscală, director general al Direcţiei Generale de Inspecţie Financiar-Fiscală din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice. De pe această poziţie a devenit primul luptător cu
reţelele mafiote, declanşând atacuri bine documentate contra firmelor fantomă, contra
valului de evaziuni fiscale din ţară, cerând intensificarea expertizelor (în special în
vânzările la negru de băuturi alcoolice de marcă, a tutunului fin din import prin folosirea
banderolelor false netimbrate corespunzător şi fără elemente de siguranţă specifice). S-
a ocupat cu verificarea produselor impuse accizării, inclusiv a foliilor holografice care au
- sau, mai bine zis, care trebuia să aibă - mai multe niveluri de securizare, deoarece
chiar şi acestea se falsificau, fiind necesar introducerea obligatorie a controlului şi
verificării cu lampa ultravioletă a etichetelor holografice. Rusu Dragoş, în prezent
director în Ministerul Finanţelor, a contribuit concret la combaterea acestui flagel care
păgubeşte bugetul de stat cu sume de ordinul miliardelor de euro (peste 50% din
valoarea bugetului de stat). Este căsătorit cu Raicu Angela Iuliana (n. 21.07.1961),
absolventă a ASE 1988. Au doi copii: Andreea – studentă anul I la Universitatea
Hiperion şi Corina Teodora, elevă clasa a II-a.

Nicolae C. Gheorghe Ţârlea-Castellano (n. 10.08.1946): Pentru lupta cu arma în


mână împotriva comunismului, descrisă la capitolul respectiv, pe acest fost elev al Şcolii
din Scăieni l-am trecut pe lista cetăţenilor de onoare.

Ilie Duţu (n. 20.05.1951): Pentru lupta împotriva comunismului, descrisă la


capitolul respectiv, pe acest fost elev al Şcolii din Scăieni l-am trecut pe lista cetăţenilor
de onoare.

Costin Pelinescu (n. 8 iulie 1936) este inginer, profesor, fost inspector general-
adjunct al Inspectoratului de Învăţământ al Municipiului Bucureşti şi inspector general şef
al Secţiei de Învăţământ din Sectorul 1 al Capitalei. Tatăl său este cunoscutul portar al
echipei de fotbal a Schelei Boldeşti, Titus Pelinescu.

217
Şcoala generală a făcut-o la Ploieşti şi la Scăieni iar studiile medii la Liceul
“Spiru Haret” din Bucureşti (1954). A continuat cu studii la Institutul Politehnic din
Bucureşti (actuala Universitate Politehnică), absolvită în 1966 cu titlul de inginer
mecanic. După o perioadă de stagiatură ca profesor inginer de tehnologie la Grupul
şcolar de construcţii metalurgie, unde a fost şi director, a fost recrutat, în 1972, la
Inspectoratul Şcolar Bucureşti, în funcţiile amintite. Între 1985-1998 a fost inspector şef
la Sectorul 1 Bucureşti. De asemenea, a fost ales ca Preşedinte pe ţară a Federaţiei
Sportive de Înot. Are două lucrări publicate în domeniul sociologiei.
Inspectorul general Costin Pelinescu a venit şi continuă să vină deseori în vizită
în Boldeşti-Scăieni, locuri de care îl leagă cele mai frumoase amintiri din copilărie. În
şcoala generală a fost colegul meu de clasă, unul dintre fruntaşii la învăţătură pe şcoală.
Ca inspector general a fost, de-a lungul anilor, unul din cei mai apreciaţi şi respectaţi
inspectori din învăţământul bucureştean, apreciat de toţi directorii de licee şi şcoli
generale pentru imparţialitatea şi corectitudinea sa exemplară despre care, de-a lungul
anilor, s-au scris frumoase articole de laudă.

Viorel Mateianu: Unul din cei mai mari fotbalişti şi antrenori de fotbal, juristul
Viorel Mateianu, s-a născut la 1 iunie 1938 la Lipăneşti, Prahova. Deşi primele clase le-a
făcut în comuna natală, apoi Liceul “I.L. Caragiale” la Ploieşti (abs. 1956) şi studiile de
drept civil la Facultatea de Drept din Cluj şi Bucureşti, ca sportiv el s-a născut la echipa
de fotbal a schelei Boldeşti. Viorel trăia zilnic în Boldeşti, venea zilnic pe jos de acasă la
terenul de fotbal din Boldeşti şi deseori se recomanda că este fotbalist boldeştean. De
aici, fostul centru-înaintaş al echipei boldeştene a fost remarcat şi recrutat mai întâi în
echipa Petrolului din Ploieşti, apoi, între 1954-1970 în alte mari echipe, succesiv, la
Progresul CSPS, Progresul Finanţe-Bănci Bucureşti, Universitatea Cluj, Steaua-CCA,
apoi din nou la Progresul Bucureşti, echipa purtătoare a “felinarului roşu”, pe care a
adus-o în prima linie din divizia A, Viorel jucând ulterior în ambele echipe naţionale - cea
de juniori şi de seniori - şi participând în turnee naţionale ori internaţionale, care i-au
şlefuit talentul până la nivelul de mare vedetă internaţională şi l-au transformat în idolul
numărul unu al spectatorilor din întreaga ţară. “Vio” era cel mai bun dribleur al fotbalului
românesc din toate timpurile, rapid şi imbatabil în fente zigzagate de tip sud-american,
fiind adesea comparat cu marele brazilian Pele. S-a spus despre el, pe drept cuvânt, că,
în calitate de antrenor de elită, a revoluţionat fotbalul românesc prin metode ştiinţifice şi
idei de joc personale. Ca jucător extrem de dinamic, odată minge intrată în iureşul
paşilor săi, nu se oprea decât în poarta adversarului, motiv pentru care, de mai multe ori,
manageri ai marilor echipe occidentale i-au oferit sume tentante de sute de mii de dolari
încercând să-l achiziţioneze în formaţiile lor. Dar Viorel le-a respins pe toate cu
demnitate, chiar dacă în patria sa, adeseori a fost nedreptăţit din invidia unor potentaţi,
într-un fel nemeritat şi dureros, creându-i o stare psihică ce a contribuit considerabil la
îmbolnăvirea lui. Abia în preajma decesului, după revoluţie, i s-a oferit - destul de tardiv -
titlul de “maestru al sportului”. V.M. a fost nu numai un mare fotbalist român, dar şi unul
dintre cei mai buni antrenori, ridicând, între anii 1978-1980, echipa F.C. Maramureş Baia
Mare la nivelul unei imbatabile echipe de club european (amintim că la Baia Mare clubul
sportiv îi poartă numele. După asemenea rezultate, Federaţia Română de Fotbal l-a

218
“împrumutat” pentru trei ani (1970-73) echipei germane TUS Wansee din Berlinul
Occidental, unde, de asemenea, Viorel Mateianu a făcut minuni pe teren. Necazurile
trăite în relativ scurta sa viaţă (moartea unicului fiu care de abia se căsătorise, un prim
accident vascular), nu l-au mai ajutat să reziste la al doilea stroke cerebral şi în ziua de
25 nov. 1996, a plecat dintre noi, cu trei ore înaintea meciului echipei “Steaua” în cupa
UEFA, pe care o iubea şi voia să o vadă evoluând pe teren. A lăsat în urmă pe
iubitoarea lui soţie, jurista Mihaela Mateianu, redactor la ziarul Libertatea, şi doi nepoţi,
astăzi studenţi - Dănuţ şi Viorel Mateianu-2, care locuiesc la Boldeşti cu Dana, mama
lor, profesoară de matematică la şcoala din această localitate. Fiindu-mi bun prieten şi
coleg de liceu, am apucat să-l vizitez acasă la Bucureşti, unde ne-am îmbrăţişat cu
emoţie când ne-am revăzut după mai bine de patru decenii. Am scris despre el în ziarele
americane, iar acum consemnez trecerea lui prin lume şi în această monografie care
este închinată locului pe care Viorel îl iubea atât de mult.

Vivi Răchită: (n. 30 mai 1970 la Boldeşti-Scăieni). A fost elev al Şcolii din
Scăieni. Alături de Viorel Mateianu, Valeriu Răchită este unul din cei mai de seamă
fotbalişti şi antrenori români. Pe undeva, chiar li se aseamănă soarta şi stilul lor de lucru.
Ar fi multe punct comune care îi apropie - chiar şi iniţialele de “V” de la “victorie” - dar şi
multe diferenţe. Dacă Viorel era centru-înaintaş, Vivi era “back”, adică fundaş, despre
care mulţi au spus, în perioada când a mai evoluat la Steaua, că are ceva din Prodan,
cu excepţia unor mici gafe de care fireşte că nu poate scăpa nici un fotbalist. Obţinuse o
medie foarte bună (8,48) într-un meci cu Bistriţa, cam prin vremea când el juca la
Steaua. De fapt, Răchită a fost preferatul spectatorilor cam în toate echipele şi meciurile
în care a jucat - şi se poate mândri că are un palmares de jucător formidabil, evoluând în
vreo opt echipe bune, în decursul a numai câţiva ani. Dacă ne gândim că a pornit de pe
simulacrul de stadion al IGS-ului, de lângă casa lui din Scăieni, şi a ajuns cu repeziciune
pe marile stadioane ale ţării şi ale Europei, aceasta nu e lucru puţin.
Între anii 1990-1996 a jucat la Petrolul; între 1989-1990, 1996-1999, 2002-2005,
deci în trei rânduri, ajunsese să fie idolul steliştilor, căci Vivi se dedicase trup şi suflet
echipei “Steaua” şi poate că ar fi rămas acolo mai mult timp dacă nu ar fi intrat în conflict
cu Gigi Becali. După plecarea de la echipa roş-albaştrilor, a mai perindat pe la Plopeni şi
pe la Oneşti, apoi în capitala Turciei, în echipa Ankaragükü, iar din Turcia la Farul
Constanţa, apoi la echipa Litex, din Bulgaria şi, în sfârşit, la Universitatea Craiova... A
jucat ca fundaş şi în echipa naţională. Cele mai mari foloase, Răchită cred că le-a adus
echipei ploieştene Petrolul, unde s-a remarcat ca un bun şi devotat antrenor. Din
această funcţie, s-a retras în mod festiv, în august 2005, când i s-a şi organizat un “meci
festiv” special, susţinut în cinstea lui, un meci de retragere, cu participarea formaţiilor din
anul 1995 ale Petrolului şi Rapidului, finalistele acelui an.
Incontestabil, Valeriu Răchită este unul din marii fotbalişti ai ţării, motiv pentru
care consider că merită să intre pe lista de onoare a oraşului Boldeşti-Scăieni.

219
O PRIMĂ LISTĂ CU CETĂŢENII CARE ŞI-AU ADUS
CONTRIBUŢII DE SEAMĂ ÎN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI,
SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICĂ, RIDICAREA LOCALITĂŢII

Deoarece această listă este alcătuită de la mare distanţă de ţară, fără să existe
posibilitatea de a fi întru totul completată cu datele necesare, nici verificată sută la sută,
precum autorul şi-ar fi dorit, sunt dator cu nişte explicaţii. Mai întâi m-am izbit de criza de
spaţiu şi de timp, dar şi de imposibilitatea de a intra în contact direct cu o mulţime de
locuitori care sunt sigur că meritau să figureze pe ea şi pe care încă nu am putut să-i
contactez, deşi am încercat aşa ceva. (Câteva plicuri cu date personale expediate din
ţară nu au ajuns la mine în America, probabil oprite de SRI, căci au văzut că erau liste
care transmiteau date personale din România în America şi, de aceea, aş avea dreptul
să spun că acest serviciu de informaţii mi-a făcut un mare deserviciu, deoarece mi-a
sabotat lucrarea de faţă. Credeam că am scăpat de cenzurarea scrisorilor, obicei
criminal moştenit de pe vremea dictaturii comuniste. Se vede treaba că mai avem mult
până să ne aliniem la cerinţele UE.) De aceea, trebuie să îmi cer scuze de la persoanele
aparţinând acestei categorii şi care sper să mă înţeleagă că, deocamdată, nu figurează
aici, nu din rea voinţă, ci din simplul motiv că, în ciuda unor eforturi făcute, până la
tipărirea cărţii, cerută urgent de editură, nu am putut afla totuşi numele lor şi celelalte
amănunte. De asemenea, însăşi uitarea, uneori, ne joacă feste...
Sunt sigur că lista trebuia să fie cu mult mai mare, fiindcă majoritatea cetăţenilor
şi-au adus obolul la ridicarea localităţii. Cauzele omisiunilor respective rămân, totuşi,
motive serioase, vizavi de preţuirea fiecărui locuitor în parte, pentru care îi rog pe cei
care lipsesc din această succintă enumerare şi se consideră neîndreptăţiţi, ştiind că au
contribuit cu ceva concret la ridicarea spirituală sau materială a oraşului, să aibă răbdare
şi să-mi comunice numele lor pe următoarea adresă: Prof. Cristian Petru Bălan, str.
Bucovului nr.19, Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova, cod. 105300 (sau prin e-mail:
cristianbalan1@yahoo.com). Observaţiile şi adăugirile îmi vor fi comunicate electronic
aici, în Statele Unite. În afară de nume, i-aş ruga pe aceşti solicitanţi să specifice
profesia, domiciliul şi care anume a fost contribuţia lor principală la consolidarea bunului
renume al acestei localităţi. Dacă explicaţiile vor fi plauzibile, după verificare, numele lor
vor fi cu certitudine incluse în ediţia a doua a acestei monografii. Le mulţumesc încă de
pe acum cu anticipaţie.
Deocamdată, în această primă ediţie, avem informaţii despre următoarele
persoane, domiciliate în Boldeşti-Scăieni. Din păcate, câteva sunt decedate (numele
însemnate cu o cruciuliţă), dar aceasta nu înseamnă că nu meritau a fi amintite. Toate
numele sunt menţionate în ordine alfabetică (oferind şi unele amănunte în cazul că
activitatea lor a fost necesar a fi subliniată):
Prof. univ. Alecu Ioan-Nicolae (n. 09.07.1945, Bucureşti), fost preşedinte AGA în
cadrul S.C. “Agros” Boldeşti-Scăieni, între 1990-1999; +Albulescu Mariana (asist. med.,
n. 21.12.1953, Ploieşti – m. 19.12.1996), Albulescu Şerban (n. 19.07.1949), electronist,
Albulescu Doina (n. 12.05.1955), economistă, Albulescu Bogdan (n. 22.03.1978), actor
Teatru Naţional Bucureşti, Albulescu Andreea (n. 31.10.1980), economistă, ing. Ion
Nicolae Alexandru, ing. Ion Angelescu, +Margareta Angelescu, ing. +Mircea Angelescu,

220
Nicolae Angelescu, +Petrache (Petre) Angelescu, ing. Petre (Puiu) Angelescu, Georgeta
Anton (tehnician veterinar), Gh. Antonescu, Liliana Antonescu, Ion Anton, Silviu Andrei
Antonoiu, prof. Steliana Apostu, ing. Vasile Ardeleanu, Daniela Aron (asist. medicală),
Valentin Aron, prof. Natalia Atanase, +Corneliu Axente, ing. Ion Baraonici, Titi Bădica,
+Ion Bălan, Puica Bălan, ing. geolog Bărbătescu, Coca Beuca, +Traian Beuca, Daniela
Bică, C-tin Belea, ing. Lidia Belea-Mitu, ing. Aurel Bilciurescu (preşedintele unei
companii de import-export), ing. Doina Bilciurescu (n.1949), ing. Olga Bilciurescu
(n.1957), Mariana Bilciurescu, prof. Ana Biţă, +prof. Ion Biţă, Paul Biţă, Stelian Biţă,
+Gheorghe Bîrjoveanu, ing. C-tin Blebea, Ana Bocioacă, Gh. Bratosin, Paulina Bratu,
Elena Buiac, Simion Buiac, ing. Valeriu Carp, Marilena Carp, Gheorghe Catrinoiu,
Antoanta Cazacu, ing. Violeta Cazacu, Tiberiu Ceauşu, +înv. Gheorghe Cătălin, ing.
Gabriel Călinescu, medic stomatolog Daniela Călinescu, Puiu Călinescu, Filofteia
Căproiu, Simona Cârcioiu, Stelian Cârcioiu, Cristina Cernat, +Dumitru Cernat, +Emilia
Cernat, C-tin Cheşca, Niculina Chiriac, ing. prof. Doina Marina Chiriţă, prof. Constantin
Chiriţă, Ion Chivăran, Rodica Chivăran, Cristina Ciobanu, Natalia Ciobanu, Gabriel Cioc,
Rodica Cioc, Ciorobea Daniela, farm. Valeria Ciupercă, econ. Cristina Ciulei, Florin
Ciulei (n. 15.09.1969), admin. Şc. nr. 1 Boldeşti, Ion Ciulei, Florica Ciulei, Vasile Ciulei
(n. 22.04.1941), abs. Fac. Electromecanică, Ciulei Fănică (n. 8.10.1967), sudor, Ciulei-
Gurău Irina (n. 15.01.1963) economistă şi patron de magazin, Ion Constantin, ing.
Ciprian Costache, Iulian Costache, Elena-Luminiţa Costache, ing. Stelian Croitoru, col.
sec. Ion Croitoru, Florin Croitoru, Cucu Croitoru, +Crozzolo Alexandrina, Gheorghe
Danciu, +Chiril Darie, Valeriu Darie, prof. Elena Darie, Ion Darie, Mariana Darie, ing.
Mihai Darie, Petre Darie, Virginia Darie, Cornel Diaconu, +Elena Diaconu, +Ion Diaconu,
Fivi Diaconu, +Ovidiu Diaconu, înv. Constanţa Diaconescu, ing. Dan Diaconescu, prof.
Dana Diaconescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Ion Dima, prof. +Emilia Dincă, econ. Ion
Dincă, prof. Constantin Dinu, prof. Ion Dinu, prof. Maria Dinu, ing. Viorel Dinu, ing.
+Nanu Dragu, prof. Mona Dumitru, Gh. Duma, Cristian Petre Dumitrache, Eremia Dună,
ing. Gh. Dună, Eugenia Duţu-Mihăilescu, ing. Gheorghe Enache, ing. Liana Enache, ing.
Enescu Traian, înv. Enescu Veronica, Carol Fechete, Virgil Fechete, Floarea Fechete,
Ana Filip, Adrian Filostache, Ioana Filostache, Florea Daniela, Elena Frecăuţeanu,
Teodor Frecăuţeanu, prof. Eugenia Filote, Ionuţ Filote, ing. Gheorghe T. Gheorghe,
Rosika Gheorghe, Constantin Gheorghe, prof. Tatiana Gheorghe, Alexandra Georgescu,
ing. Marian Georgescu, Adriano Valeriu Geotti, Corneliu Geotti, +Maria Goţonoga, prof.
+Platon Goţonoga, +Leon Grigore, +Nicolae Grigore, Marilena Grigore, +Tamara
Grigore, econ. +Valerică Hancu, prof. Hanganu Maria, Ecaterina Hoancă, Eugenia Ilie,
Gh. Ilie, ing. Mircea Ilie, Benone Ionescu, econ. Elena Ionescu, cant. Ştefan Ionescu,
Constantin Iosif, Elena Iosif, C-tin Isbăşoiu, Stelu Ivan, +Antoaneta Lazăr, Maria Leucă,
Elena Leucă, Elena Licu, Maria-Lala Licu, Nicolae Licu, înv. Vera Licu, Ion Loghin, înv.
Florica Manea, Elena Manole, Ilie Manole, Miruna Manole, Valentin Manole, Aurel Marin,
+Constanţa Marin, ing. Petre Marinescu (inginer pensionar, fost director a Uzinei de
maşini şi utilaje din Giurgiu), Elena Matei, +Grigore Matei, Marian Matei, +Niculina
Matei, Paul Matei, C-tin Mateescu, ing. text. Teodora Mateescu, Valeriu Mateescu, Ion
Mazilu, Bogdan Metea, ing. Corina Metea-Pătrănescu, Elena Mihai, Cleofira Mihalcea,
Cristian Mihalcea, Ing. Aurelian Mihăilescu, ing. +Elena Mihăilescu, ing. Constanţa

221
Mihăilescu-Dragu, prof. Dorina Mihăilescu, Victoria Minea, Petre Mitiţă, prof. Cireşica
Marciu, educ. Elisabeta Marciu, înv. +Ioana Mocanu, Maria Musceleanu, Ştefan
Musceleanu, farm. Ileana Munteanu, Ion Munteanu, econ. Maria Munteanu, Aurelia
Mureşanu, +Mircea Mureşanu, Musa Samir (proprietar cofetărie), Laura Musa, Elisabeta
Nagy, Mihai Năstase, Gheorghe Neguţ, dr. Nemerovschi Carmen, înv. +Constantin
Nichita, Elena Nichita, asist. farmac. Ana Atena Nicola, Lucian Nicola, Gheorghe
Nicolae, Bodola Nicolescu, Lizica Nicolescu, C-tin Nicolescu, Puiu Olaru, Valeria
Pahonţu, Adrian Pantelimonescu, Maria Pantelimonescu, Roxana Pantelimonescu,
+Ioan Paraschivescu, Valeria Paraschivescu, Oniţiu Eugenia, Vanda Oprea, Ovidiu
Pascu, ing. Corina Metea-Pătrânescu, dr. Doru Pârvan, prof. Constanţa Pârvulescu,
econ. Lia Petre, +Maria Petre, +Nică Petre, Romeo Petricioiu, Ion Pilică, econ. Adrian
Petre Popescu, +C-tin Popescu, înv. Eugenia Popescu, ing. prof. Emilia Raluca
Popescu, Steliana Popescu, Caius Aurelian Piţa, Eduard Mihai Piţa, asist. med.
Gheorghe Piţa, Eugenia Piţa (maistru cofetar cu practică îndelungată în Germania), +Ion
Piţa, Eugen Popa, Florica Popa, Ileana Popa, Liviu Popa, Lucica Popa, Manole Popa
(fost viceprimar), Marius Popa, Olguţa Popa, +Puiu Popa, econ. +Constantin Popescu,
+Paraschiva Popescu, +Petre G. Popescu (fost notar, primar de centru), Mihai
Predescu, farm. Livia Protopopescu, Lucia Puşcaşu, Victor Puşcaşu, Aurelia Radu, C-tin
Radu, Dr. Luiza Radu, Radu Dumitru (Conu’ Mitică, figură pitorescă a oraşului, prin nota
distinsă de eleganţă a vestmintelor sale), prof. Petre Radu, Elisabeta Radu, Eugenia
Lelia (Gina) Radu, ing. Gh. Răchită, jurist Gabriela Rădulescu, Georgeta Rădulescu, Ion
Rădulescu, Jana Rădulescu, Dorina Rădulescu, col. Mircea Rădulescu, Paul Rădulescu,
Relu Rădulescu, Ion Roşca, Lucica Roşca, +Răzvan Roşca, Aurelia Samoilă, Nicolae
Savu, Ana Săndulescu, dr. Alin Scarlat, Elena Scărlătescu, Jean Scărlătescu, +Lică
Scărlătescu, ing. Elisei Scirenco, Mihaela Scirenco, Pavel Scirenco, ing. Floru
Secreţeanu, ing. Nelu Slăboiu (Pavel), Silvia Sorescu, prof. Abel I. Stan, Daniel I. Stan,
Elena I. Stan, Aurel Stan, prof. Fabiola Stan, ing. Sever Stan, Ioan I. Stan, înv. Ioana
Stan, Valentin Stanciu, Ana State, +Gheorghe State, Mariana State, prof. Petre State,
Veronica State, înv. Georgeta Suditu, prof. ing. Constanţa Tănase (directoarea Liceului
industrial Scăieni; v. Liceul), econ. +Corneliu Tănase, +Aurelian Tănăsescu, prof. Florica
Tănăsescu, Ilie Tănăsescu, Remus Tănăsescu, +Ilie Teodorescu, dr. Valentin
Teodorescu, Elena Teodorescu, C-tin Teodoru, Alexandru Tolomei, Aurică Tomescu,
ing. Ion Tomescu, C-tin Tomescu, +Nicolae Tomescu, Petre Tomescu, +Vasile
Tomescu, Ioan Tronaru, Gheorghe Tudor (fost director cămin cultural, consilier
primărie), Severa Tudor, ing. Florin Turbatu, tehn. oper. Camelia Voinea, Marius Voinea,
Mădălina Voinea, ing. Niculina Voinea, econ. Mariana Urdea, +Vasile Urzică, prof.
Cezarina Vasile, ing. Dorin Vasile, Lucica Vasile, Petre Vasile, înv. Georgeta Vasilescu,
Grigore Vasilescu, înv. Mariana Vasilescu, ing. Sorin Vasilescu, +Niculina Vâlsănoiu,
Octavian Vişan, Maria Vodă, Alexandru Zamfirescu, Emil Zamfirescu, Silvia Zamfirescu,
Mirela Zeca, +Tănase Zeca, Ion Zîrnea. (Lista va continua, cu corectarea omisiunilor, în
ediţia a II-a).

FOŞTI PRIMARI ŞI AJUTOARELE LOR : +Tănase Vasilache (v. mai jos:


fondatori), +Ilie B. Răspop (v. mai jos: fondatori), +Popa Manole, Maria Musceleanu

222
(fostă secretară şefă a primăriei oraşului, un model de conştiinciozitate), C-tin Năstase,
Cristu Vlăsceanu, +Stela Chivăran, Gheorghe T. Gheorghe, (v. mai jos: foşti lideri locali),
jurist Dumitru Piţa, Gh. Tudor, Ştefan Pahonţu.

FOŞTI ŞI ACTUALI LIDERI DE INSTITUŢII LOCALE ŞI ÎNTREPRINDERI :

Col. Petre Răduţă (n. 01.01.1946 la Valea Sălciei, Buzău). După terminarea
Şcolii generale din comuna natală, a urmat Liceul din Râmnicu Sărat şi Şcoala Militară
din Bucureşti (1964-1967). Are gradul de colonel. S-a înscris la Universitatea Bucureşti,
urmând Facultatea de Drept şi Filosofie (1970-1979) pe care a terminat-o cu titlul de
Diplomat în Drept. Este căsătorit cu prof. de matematica Alexandra Răduţă (n.
15.03.1951, la Râmnicu Sărat), licenţiată a Facultăţii de matematică din cadrul
Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Au doi copii: Cristian Răduţă, sculptor (prezentat la
artiştii locali) şi Georgeta Răduţă, asist. univ. la catedra de matematică a Universităţii
Ploieşti, (n. 24.03. 1976), căsătorită cu ing. Valentin Maniu. Georgeta şi Valentin au doi
copii. Colonelul Petre Răduţă a lucrat în cadrul Ministerului de Interne, în fosta miliţie,
fiind detaşat la Buzău, Mizil, Văleni şi Boldeşti-Scăieni unde a fost comandantul Postului
de miliţie orăşenesc (1973-1985). În prezent, este pensionar, dar, avându-se în vedere
înalta sa calificare şi experienţă, a fost numit comandantul Poliţiei comunitare din
Boldeşti-Scăieni, de la înfiinţare (2005) până în prezent. (Vezi. cap. poliţia locală).
Trebuie menţionat faptul că atunci când Securitatea a aflat că Petre Răduţă a avut nişte
relaţii mai strânse cu familia mea “fugită în America”, a fost mutat din postul ce-l avea în
Boldeşti-Scăieni, la Slănic Prahova. Abia după revoluţie a fost repus în drepturi.
Ing. Florin Marinescu (n. 28.12.1954, Ploieşti), actualul şef al “Unităţii Boldeşti”, cum se
numeşte reminiscenţa fostei şi glorioasei Schele petrolifere Boldeşti care, de la peste
3000 de salariaţi, a mai rămas cu vreo 300, se străduieşte, pe cât îi stă în putinţă, să
menţină această unitate la linia de plutire. Eradicarea Schelei Boldeşti s-a produs prin
Hotărârea nr. 692 din 7 oct. 1994 privind înfiinţarea de societăţi comerciale cu capital
integral de stat prin reorganizarea unor subunităţi din cadrul Regieiei Autonme a
Petrolului “Petrom” Bucureşti. Inginerul Florin Marinescu continuă munca începută de pe
când lucra la fosta schelă. Experienţa îndelungată îl ajută în acest efort pe care îl duce
cu speranţa că va fi din nou posibil ca “Unitatea Boldeşti” să redevină ceea ce a fost -
Schela petroliferă Boldeşti - nicidecum o anexă a Schelei Băicoi. După absolvirea
cursurilor elementare la Boldeşti, apoi a claselor V-VIII la Liceul Caragiale din Ploieşti, a
urmat Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Nu şi-a ales cariera militară ci a vrut
să devină inginer petrolist. De aceea a urmat cursurile Institutului de petrol şi gaze din
Ploieşti (1976-1981) pe care le-a absolvit cu titlul de inginer. A lucrat în fosta schelă
Boldeşti din 1981 până în prezent, 2007, având mai multe responsabilităţi: inginer şef de
brigadă, şef de secţie, şef de producţie, până la funcţia actuală - supervizor intervenţii,
şef de unitate.
Constantin Năstase (n. 24.07.1936, com. Corbii Mari, Dâmboviţa, fosta Tudor
Vladimirescu). Sudii elementare şi gimnaziale în comuna natală (cl. I-VI la Corbii Mari,
cl. a VII-a la Tudor Vladimirescu). A urmat o şcoală profesională de electricieni la
Târgovişte, fiind repartizat la Schela Boldeşti unde a lucrat până în 1955. Din 1955 până

223
în 1958 a urmat o şcoală de maiştri, lucrând ca maistru la schelă până în 1959. În acel
an a fost ales preşedinte de sindicat pe schelă de unde a fost trimis la o şcoală de partid
de un an de zile după care este numit instructor teritorial pe fostul raion Ploieşti. În 1969
revine la schelă. Conducerea schelei îl trimite la Academia Ştefan Gheorghiu unde se
specializează în probleme economice. Va lucra, în continuare, în cadrul asociaţiei
sindicale din Ploieşti, apoi ca director comercial la Întreprinderea de aparataje electrice
din Ploieşti, iar de aici va fi cerut ca director comercial timp de zece ani la Măgurele.
Revine la schela Boldeşti de unde va ieşi la pensie în 1995. A candidat la alegerile
pentru primărie din partea PSD şi va deveni viceprimar între anii 2001-2006, pe vremea
când era primar dr. Vasile Enache. În această perioadă s-a avut ca sarcină colectivă
două obiective principale: construirea şcolii noi de la Scăieni şi a sălii de sport de la
Şcoala cu cl. I-VIII nr. 1 Boldeşti-Scăieni, dotarea lor cu 52 de computere (35 la Boldeşti,
17 la Scăieni); de asemenea, asfaltarea a 14 km de străzi, construirea monumentului
ş.a. Este căsătorit cu educ. Adriana Năstase (vezi A. N.) şi au doi copii Gabriel şi Mihai
(v. G.N.).
Ing. prof. Gheorghe Genel Costache (n. 30.03.1942 la Măgurele, Prahova),
fostul director al Fabricii de mucava Scăieni, este fiul Paraschivei şi al preotului
surghiunit de comunişti, Teodor Costache, după cum arată cartea “Preoţi ortodocşi în
închisorile comuniste”, de Vasile Manea, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia (Reîntregirea).
După terminarea şcolii generale de la Lipăneşti, inginerul a urmat Liceul I.L. Caragiale
din Ploieşti (1960). Dar, fiind “băiat de popă”, a întâmpinat mari dificultăţi cu înscrierea la
facultate. A trebuit să se angajeze ca muncitor strungar, după trei ani de şcoală tehnică,
la Uzinele “Steagul Roşu” din Braşov. Mai avea colegi 14 fii de preoţi, ca şi el, aceştia
fiind tot strungari... A fost luat în armată la tancuri. Cu certificat de muncitor, a urmat
Facultatea de mecanică, din cadrul Politehnicii Bucureşti (1968) şi a primit repartiţia la
Uzinele de fibre sintetice “Republica” din Săvineşti, lângă Piatra Neamţ. În 1969 se
transferă ca diriginte de şantier la Fabrica de mucava din Scăieni. Din 1987 până în
2001, devine directorul general al acestei fabrici care acum a fost rebotezată CAHIRO.
Deci, la această fabrică, a lucrat 32 de ani, timp în care a fost şi profesor de tehnologie
la Liceul industrial din Scăieni. Inginerul Costache a fost trimis de trei ori în Mongolia,
unde a stat mai bine de un an de zile, construindu-le acolo o fabrică de mucava,
deoarece acea ţară nici nu ştia ce sunt acelea cutiile de carton. A fost medaliat cu cea
mai înaltă medalie a muncii mongolă, personal de Yumjaaghiin Ţedenbal (1916-1991),
şeful statului. În afară de două surori, Mariana (1933-1980) şi Elena (administrator la o
grădiniţă), fostul director mai are un frate, Silviu Costache (n. 4.06. 1949, Ploieşti), fost
secretar al primăriei în perioada când Aurică Marinescu era primar. Silviu fusese
operator chimist la Brazi. El a terminat şcoala generală la Lipăneşti, liceul seral la
Boldeşti şi Universitatea, Fac. de drept administrativ, la Sibiu. În prezent este jurist la
Ploieşti, doctor în economie. Ceilalţi doi fraţi ai lui Genel Costache au decedat: Costache
Marian (1946-1996), absolvent al Liceului industrial Scăieni, un expert electrician auto şi
fost operator de cinematograf (v. talente muzicale locale) şi Ionel Costache (14.10.
1936-09.03.2004), absolvent al Liceului seral Boldeşti (1968) şi al unei şcoli de maiştri
(1978), fost director al Clubului de la Schela Boldeşti, care, graţie măiestriei sale
actoriceşti, a ajuns la locul întâi pe ţară într-un concurs artistic.

224
ALŢI CETĂŢENI DE FRUNTE AI LOCALITĂŢII:

Ing. Mihai Moraru, fost ministru al petrolului, în regimul trecut, provenit din
Balaca.
Ing. Toma Călinescu (n. 22.04.1928, Ploieşti) este inginer constructor şi
proiectant arhitectură. După terminarea liceului şi a Institutului de construcţii din
Bucureşti (1962-1968), a lucrat ca inginer constructor la aşa numita Casa Albă din
Ploieşti, până la pensie. Este autorul unor frumoase construcţii (casa ing. Alexandru, de
pe str. Păcii din Scăieni, casa familiei Vâlcu, de pe str. Liliacului, casa dr. Daniela
Călinescu de pe str. Monumentului, casa dr. Scarlat, de pe str. Monumentului - toate din
Scăieni; a lucrat la proiectul clădirilor Omnia, Fabrica de pâine de la bariera Rafinăriei
Vega ş.a.).
Inginerul Călinescu este un militant neobosit pentru drepturile cetăţeneşti ale
locuitorilor din Scăieni, sprijinind orice activitate a autorităţilor dusă în această direcţie,
venind cu numeroase iniţiative frumoase şi deosebit de utile, acceptând până şi
“sacrificarea” propriei case pe care a lăsat-o ca mulţi ani să fie lăcaşul dispensarului
localităţii Scăieni. Fraţii inginerului sunt: Mihai Călinescu (n. nov. 1929, Ploieşti, inginer
constructor; Alexandru Puiu Călinescu (n. 1932, Ploieşti, şofer, desenator tehnic. Copiii
lui, trei la număr, au făcut cinste familiei sale Daniela Călinescu (n. 20.06. 1970 la
Scăieni) este medic specialist stomatolog, absolventă a Facultăţii de Medicină din
Constanţa (1995), având cabinet propriu, luat zilnic cu asalt de pacienţi locali sau din
afara localităţii; Gabriel Călinescu (n. 14.11.1956, Ploieşti), inginer constructor,
absolvent al Institutului de construcţii, Bucureşti, facultatea de construcţii. Posedă o
firmă proprie de instalaţii. Are două fete, amândouă absolvente a liceului de muzică,
Bianca-Andreea fiind pianistă la Viena; sora lui Gabriel, Gina (n. 10.09.1955 Ploieşti)
este profesoară la Toronto, în Canada.
Popa Manole (1936-1993) regretatul viceprimar, a fost foarte ataşat de scăienarii
pe care îi reprezenta şi a fost totdeauna purtătorul lor de cuvânt în primărie.
Ciungradi Silviu (primar între 1979-1981), în ciuda faptului că a avut ghinionul să
fie primar pe timpul grevei de la IFLGS, cu care, de altfel, a cooperat foarte echitabil,
rămâne un primar care era vestit pentru fineţea sa de a sta de vorbă cu cetăţenii şi de a
le oferi sprijinul solicitat de cei care îşi puteau justifica solicitările.
Econ. Popescu P. Jean (primar între 1991-1992) a fost primul primar al oraşului
numit după Revoluţie, acoperind perioada cea mai dificilă, când întreaga ţară era încă
destul de debusolată. De aceea lui îi revenise sarcinile cele mai încâlcite pe care, din
fericire, le-a depăşit cu bine, lucrând foarte conştiincios şi fiind deosebit de apreciat, mai
ales că era primul primar care nu aparţinuse fostului partid de la guvernare. Deşi ceruse
sprijin din partea conducerii judeţene, aceasta nu l-a ajutat după cum dorise, aşa că a
trebuit să se descurce singur. După un an de zile de primariat, nu a mai vrut să continue
această muncă, din cauză că a constatat lipsa de cooperare a autorităţilor superioare,
aşa că nu şi-a mai depus candidatura pentru continuarea mandatului.

225
Moroianu Gheorghe (1993-1996) este al doilea primar provenind din Scăieni şi a
căutat să facă totul pentru ridicarea acestui sector al oraşului, îndeosebi pentru cartierul
Balaca pe care l-a ridicat mult.
Pahonţu Ştefan rămâne ca unul dintre cei mai activi viceprimari. În bună parte,
lui i se datorează estetizarea oraşului. A ajutat pe cetăţeni, oferindu-le sfaturi şi planuri
moderne pentru remodelarea locuinţelor. Era văzut zilnic controlând curăţenia străzilor şi
discutând cu cetăţenii să-şi înfrumuseţeze faţadele caselor şi curţilor din partea străzilor.
Ing. Gheorghe T. Gheorghe (n.30.06.1931 la Scăieni), după terminarea Liceului
Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti, a urmat Facultatea de mecanică textile din Iaşi (1955).
Directorul Î.G.S. ing. Mircea Vasiliu, l-a angajat ca inginer la fabrica de geamuri, unde
ing. Gheorghe a inventat şi pus în producţie “sticla spongioasă” şi geamul armat. În
1989, ing. Gheorghe devine preşedintele local al PNŢCD iar între 1994-1995 devine
viceprimar al oraşului, demonstrând că este o personalitate cu iniţiative originale şi
practice.
Gheorghe Dumitru (primar între 1981-1988) era unul dintre cei mai tineri primari
din judeţ şi meritul lui principal este că, având relaţii la judeţ mai concrete decât ceilalţi
predecesori ai lui, a obţinut fonduri şi sprijin direct, destul de consistent. De asemenea,
s-a înconjurat de un consiliu comunal în care predomina tineretul şi i-a mobilizat pe toţi
cu sarcini concrete, îndrumându-i şi controlându-i pe fiecare în parte.
Dobre Valeriu (primar între 1992-1994) a fost unul dintre primarii care au
colaborat îndeaproape cu conducerea schelei Boldeşti, obţinând sprijinul schelei în
multe probleme gospodăreşti.
Prof. filos. Constantin Dinu (n. 24.02.1936, Scăieni) a urmat clasele primare şi
gimnaziale la Scăieni, Liceul “I.L. Caragiale” la Ploieşti (1950-1954). În 1963 a absolvit
Facultatea de filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Pe când a făcut armata, pentru
comportament excepţional, a fost trimis la un curs pe care l-a terminat cu gradul de
locotenent, ceea ce i-a facilitat intrarea în partidul de la putere. Desemnat de
conducerea uteceului pe judeţ, va deveni secretar cu probleme de şcolarizare şi
pioniereşti, inclusiv pe linie de educare a tineretului, activitate pe care nu era voie să o
desfăşoare decât profesorii calificaţi. După ce, printr-o înţelegere, organizaţia pionierilor
s-a rupt de organizaţia uteceului, funcţionând independentă, sub conducerea Consiliului
naţional judeţean, profesorul Constantin Dinu este numit şeful unei Comisii de
comunicări ştiinţifice pe teme de educaţie şi filosofie, unde ţine 31 de comunicări
ştiinţifice în faţa unor profesori universitari specialişti. Uneori a fost nevoie să se
documenteze în străinătate (într-o bibliotecă universitară din Praga) pentru elaborarea
materialelor, toate apreciate de un auditoriu format din specialişti. Altă funcţie avută a
fost cea de inspector şef al corpului de control al preşedintelui consiliului popular
judeţean de atunci. Între timp, fiind profesor gr. doi, a păstrat legătura cu învăţământul,
predând ore (plata cu ora) de filosofie la liceele din Ploieşti: Liceul I.L. Caragiale, liceul
Mihai Viteazul, liceul Nichita Stănescu ş.a. În ultimii ani, a lucrat în informatică, timp de
14 ani, în calitate de analist programator de sistem electronic. În 1990 a trecut la
catedră, de unde s-a pensionat în 1996. A publicat în revista “Viitorul social” materialul
“Critica social-economică a lui Virgil Magiaru, elaborată pe baza cuvântărilor lui de la
Liga Naţiunilor pe când era ministru de externe.” Prof. Constantin Dinu are două fete: Dr.

226
vet. Cristina-Denisa Dinu (n. 1988, Bucureşti), absolventă a Facultăţii de medicină
veterinară din Bucureşti, având şi masteratul în branşă, în prezent lucrând în
administraţia de stat. Cealaltă fată, Loredana-Irene (n. 1970 la Ploieşti), a absolvit
Facultatea de biochimie şi domiciliază în Italia, căsătorită cu italianul Imes, fiind mama
unui copil de patru ani. Soţia prof. C-tin Dinu, Viorica Bălan (n. 18.03. 1936, Focşani),
absolventă a Liceului pedagogic, este învăţătoare pensionară.
Ing. Florin Turbatu (n. 01.06.1965, Ploieşti), în 2001, a deschis, pe str. Liliacului
nr. 7, un foarte solicitat birou, “S.C. Conturimob”, de proiectări şi de copiat documente
prin sistem xerox. Inginerul Florin Turbatu a studiat clasele primare şi gimnaziale la
Scăieni, Liceul industrial tot la Scăieni, după care a urmat Institutul politehnic din
Bucureşti, Facultatea de metalurgie (abs. 1990).
Prof. rusă Platon Goţonoga (19.11.1916-29.03.2005), director al Şcolii generale
nr.2 Boldeşti-Scăieni, între 1 sept. 1963 şi 1 iulie 1980, absolvent al Institutului “Maxim
Gorki” din Bucureşti. A fost căsătorit cu Maria Goţonoga (n. 10.10.1924-22.08.2001). Au
avut două fete: Rodica şi Gabriela. (V. mai jos, ing. Rodica Dinescu).
Înv. Constantin (Titel) Vasilescu (n. 07.01.1924, la Scăieni), frate cu inginerul
Gheorghe, cunoscut mai ales prin buna dispoziţie pe care o împrăştia totdeauna în jurul
său, chiar şi atunci când era bolnav; este învăţătorul cel mai în vârstă din oraş, căruia i-a
trecut prin mâini mai multe generaţii de elevi. Pe vremea cât a fost director la Şcoala cu
cl. I-IV din Balaca, urmându-i, în 1956, învăţătorului Frecăuţeanu, s-a îngrijit pentru
mărirea spaţiului şcolii, pentru îngrădirea curţii şi dotarea claselor cu materiale didactice
noi. După terminarea Şcolii Normale de 8 clase de la Bârlad şi a Liceului teoretic, a
peregrinat prin şcolile ardelene de lângă Beiuş. A urmat un an ca student la
Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, (1947) dar, fiind socotit “fiu de chiabur”, a
fost dat afară din facultate împreună cu numeroşi alţi studenţi ca şi el. În 1956 vine ca
învăţător şi director al şcolii de la Balaca, post din care va ieşi la pensie. Este căsătorit
cu Georgeta Vasilescu (n. 18.02. 1938, la Şarânga, Buzău), învăţătoare gr. I, care a
funcţionat la şcoala din Scăieni până la pensionare. Au doi copii: Sorin Vasilescu
(9.09.1958) inginer petrolist, absolvent al facultăţii de petrol şi gaze din Ploieşti şi Lizeta
Vasilescu (n. 09.11. 1967), inginer informatician, absolventă a Facultăţii de informatică,
Bucureşti. Lizeta este căsătorită în Italia şi locuieşte acolo cu soţul ei, revenind anual la
Scăieni.
Prof. Ion Dinu (n. 30.11.1945), profesor de limba română la Şcoala nr. 2
Boldeşti-Scăieni despre care procesele verbale ale inspecţiilor făcute în acea instituţie
consemnează elogios că predă orele de limba română la un înalt nivel profesional, ca şi
sora lui, Maria Dinu, profesoară de matematică.
Medicul Teodorescu Valentin (n. 15.01.1951), absolvent al Liceului I.L. Caragiale
Ploieşti (1965-1969) şi al Universităţii de Medicină Carol Davila, Bucureşti (1969-1975)
fost director medical al Spitalului Sinaia, medic şef (1987-2007), specialist în boli interne
(1987-1990). Căsătorit cu ing. petrolistă Valentina Teodorescu, au doi copii: Letitia
Gabriela, absolventă a Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative Bucureşti şi
Maximilian Mihai, absolvent al Universităţii Româno-Americane, specializată în
marketing şi management. Ing. Valentina Teodorescu a urmat şi dânsa Universitatea
Româno-Americană Facultatea de Economie a Turismului şi Universitatea Ploieşti,

227
Facultatea de Contabilitate, specializată în Informatică şi Gestiuni.
General rez. de brigadă Teodorescu D. Stelian (n. 15.05.1932, Boldeşti),
profesor la Academia Militară Bucureşti.
Prof. dr. univ., Ionescu Mihai (n. 13.01.1956, Ploieşti), de la UPG Ploieşti, şeful
catedrei de hidraulică. Are 2 copii: Alexandru – student anul III la automatică şi Andre –
clasa a IX-a.
Ing. Ionescu Nicolae-Claudiu (n. 5.11.1959, Ploieşti), inginer petrolist pe
Platforma Maritimă „Gloria”. Are 2 copii: Luminiţa, clasa a IX-a şi Cezar, clasa a V-a.
Ing. Ioan Ionescu (n. 11.09.1924, com. Bătrâni, PH), fost şef de secţie la schela
Boldeşti. Soţia d-lui este învăţătoarea Ionescu Mândruţa (n. 8.08.1932, Ogretin, PH),
absolvent al Liceului Pedagogic Ploieşti. S-a pensionat după 35 de ani de vechime.
Ing. chimist Murăşan Iuliana (n. 31.07.1960, Ploieşti) manager la firma de
Protecţie a Mediului, Ploieşti.
Ing. chimist Murăşan Nicolae (n. 25.11.1959. Braşov), manager la firma Unilever
Ploieşti. Soţii Murăşan au 2 copii: Diana Elena – studentă la Conservator, facultatea de
Muzicologie anul I, Bucureşti; şi Radu Florian – clasa a XII-a la Liceul de Artă, Ploieşti.
Ing. Ioan-Liviu Todoran, născut la 24 iunie 1958, Ţagu – Bistriţa Năsăud,
absolvent al Facultăţii de automatică, Universitatea Bucureşti. Este inginer la firma
personală ArtSoft S.R.L. Ploieşti.
Director economic Valeria Todoran (n. 20.05.1960, Scăieni), absolventă a ASE,
fostă directoare a Băncii Transilvania Ploieşti, pe care a condus-o timp de 10 ani. În
prezent, timp de 4 ani, este directoare la Banca Românească Ploieşti.
Ing. Dima Ion (n. 21.06.1946, Băneşti, PH), absolvent al Institutului Agronomic
Bucureşti, Facultatea de Horticultură, 1970.
Ing. Dima Valeria (n. 1.12.1949, Scăieni), absolventă a aceleeaşi facultăţi în
1974. Soţii Dima au doi copii studenţi: Dragoş şi Bogdan.
Ing. Dan Mogoş (n. 4.04.1970, Segarcea-Vale, Teleorman), absolventă a ASE,
Facultatea de economie agrară 1994, proprietaru firmei DANCOR, Scăieni, fondată în
1998. Ing. Crenguţa Mogoş (n. 19.12.1942, Pârscov, Buzău), absolventă a Liceului I.L.
Caragiale Ploieşti (1991) şi a ASE Bucureşti, Facultatea Management Industrial, soţia lui
Dan Mogoş.
Din persoanele cu funcţii trecute sau actuale, mai cităm pe:
Dinu Neacşu (fost deputat în fosta Mare Adunare Naţională), Ilie Mircea (fost
director la Jovila Construct, alimentarea cu apă a oraşului); econ. Jean Boeru, şef
contabil schela Boldeşti; +Ion Ioniţă (fost deputat în MAN pe timpul lui Petru Groza), Ion
Jipa (în prezent, dirigintele oficiului PTTR), jurist Gh. Pavel (fost judecător la Judecătoria
Ploieşti; a suferit persecuţii sub regimul comunist); educ. Adriana Năstase, fostă
directoare la Grădiniţa Boldeşti nr. 4 (1961-1990). econ. Ion Nagy (fost director
economic al I. Geamuri Scăieni); Prof. Georgeta Necula, fost director al Şcolii generale
nr. 1 Boldeşti-Scăieni; prof. C-tin Chiriţă (director al Grupului Şcolar Industrial “1 Mai”
Ploieşti); Nică Petre (1930-1992), fost director al BAT; ing. Nicolae Ion, prof. Simion Pop,
fost director al Şcolii Seciu); ing. Artur State (specialist în fibre optice), ing. Cristian
Tomescu (director tehnic la Romtelecom), prof. Gh. Necula (fost director al Liceului
industrial Scăieni. Vezi Liceul Scăieni; col. Alecse Olteanu (n. 17 mai 1929 în Boldeşti-

228
Scăieni) fost locţiitor al şefului Inspectoratului Jud. Teleorman în 1970. În 1977 ajunge
şef-plin al securităţii la Teleorman, până an 1978.
Prof. Silviu Diaconescu (n. 21.05.1921, la Podenii Vechi, Prahova), fost director
la şcolile din Boldeşti, Scăieni şi Seciu, personalitate distinsă prin toate iniţiativele şi
lucrările sale pe plan de învăţământ şi de conducere îndelungată a tuturor şcolilor din
oraş (singurul profesor care a fost director la toate şcolile generale din Boldeşti, Scăieni
şi Seciu), respectat de toţi cetăţenii. Împreună cu soţia sa, distinsa înv. Constanţa
Diaconescu, a avut trei copii ingineri: Lioara-Aurelia Bodan, (n. 19.09.1947), mulţi ani
directoare la Liceul Scăieni, Octavian Diaconescu (n. 27.07.1946 – m. 30.12.1932),
inginer specialist în turboreactoare (în unele articole apărute în străinătate s-a scris că a
fost asasinat de securitate în faţa uzinei Turbomecanica din Bucureşti unde avea o
funcţie de răspundere) şi Dan Diaconescu (n. 27.07.1946 în Podenii Vechi), inginer
naval pe vapoare comerciale, fost coleg cu preşedintele Traian Băsescu.
Prof. mat. Dumitru Arcanu, fost director al Şcolii nr. 1 cu cl. I-VIII şi al Liceului
seral Boldeşti, între 1968-1980;
Prof. ist. Eugenia Filote, absolventă a Universităţii Bucureşti Facultatea de
istorie, fostă directoare a Şcolii nr. 1 cu cl. I-VIII Boldeşti-Scăieni, între 1 sept. 1980-8
sept. 1989;
Prof. Georgeta Nicula, fostă directoare între anii 1989-2000;
Înv. Emil Petre Popescu (n. 12.10.1937, Scăieni), fost director la Şcoala cu cl. I-
IV de la şcoala Fundeni, Făget, Prahova. După absolvirea liceului teoretic a satisfăcut
stagiul militar într-un detaşament de muncă DGSM (Direcţia Generală a Serviciului
Muncii, pentru că era fiu de „chiabur”. Acolo a fost repartizat ca învăţător la una din
şcolile de alfabetizare ale unităţii militare. În doi ani a alfabetizat complet peste 200 de
soldaţi, motiv pentru care a fost recompensat de conducerea detaşamentului respectiv.
În 1960, lăsat la vatră, a funcţionat ca profesor suplinitor necalificat la Şcoala generală
din comuna Gura Viitoarei, lângă Vălenii de Munte, apoi la Şcoala generală din Gornetul
Cuib. Între 1963-1965, a urmat Institutul Pedagogic de doi ani din Buzău, după care a
fost numit învăţător-director la Şcoala cu cl. I-IV din Fundeni, comuna Scăioşi (Făgetu)
Prahova, apoi la Şcoala Seciu. Învăţătorul Emil Popescu a funcţionat peste 30 de ani la
Şcoala generală Scăieni de unde s-a pensionat la 1 sept. 2000, cu gradul didactic I,
după 42 de ani de învăţământ. Soţia sa, înv. Eugenia-Victoriţa Popescu (născută
Sorescu la 2.03.1944, în comuna Şoimari) a urmat Şcoala Pedagogică de 6 ani din
Buzău, absolvită în 1965, funcţionând ca învăţătoare la Şoimari şi Surani. În 1968, se
transferă la Şcoala generală Scăieni, unde a excelat cu elevii dumneaei la olimpiadele
de română şi matematică, iar cu formaţiile şcolare de teatru a obţinut locul al doilea pe
judeţ. Înv. Eugenia Popescu a fost mulţi ani conducătoare de cerc pedagogic şi a
colaborat cu articole la revista Tribuna şcolii. S-a pensionat la 1 septembrie 2002. Soţii
Popescu au trei copii: Popescu Camelia-Anca, căsătorită Bucur (n. 2.09.1967),
absolventă a Universităţii Petrol şi Gaze Ploieşti, Facultatea de Inginerie Mecanică şi
Electrică, specializată în Utilaj Petrolifer (1996). Este şefă de birou administrativ la Casa
de cultură a studenţilor din Ploieşti, fiind căsătorită cu ing. Bucur Cristian şi au un copil,
Vlăduţ de 3 ani şi jumătate. Cealaltă fiică este ing. prof. Emilia Raluca Popescu (n.
12.10.1948), absolventă a Liceului I.L. Caragiale Ploieşti în 1997 şi a Universităţii

229
Tehnice Gheorghe Asachi din Iaşi, Facultatea de Textile-Pielărie, specializarea Filatură-
Ţesătorie (1998). Este ing. prof. gradul I la Catedra de Industrie Uşoară de la Grupul
Şcolar Agromontan „Romeo Constantinescu” din Vălenii de Munte, unde a obţinut
calificativul foarte bine în fiecare an şi unde i s-a decernat diploma de excelenţă din
partea primăriei oraşului Vălenii de Munte pentru elevii ajunşi pe locul I la concursurile
pe meserii. Ultimul copil al învăţătorilor Popescu este Adrian Petre Popescu (n. 10 mai
1980m Ploieşti), absolvent al Liceului Nichita Stănescu, profil Chimie-Biologie şi al
Universităţii „Valahia” din Târgovişte şi al Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti, Colegiul
de birotică (2003). În prezent este angajat ca specialist la Vodafone Ploieşti. Din mâinile
învăţătorilor Emil Popescu şi Eugenia Popescu, ambii cu gr. I, au ieşit unii din cei mai
străluciţi intelectuali din oraşul Boldeşti-Scăieni, câţiva ajunşi în înalte funcţii din
conducerea statului. Adesea foştii elevi vin să le mulţumească pentru felul cum i-a
învăţat şi educat.
Ing. Ion Nicolae (n. 17.04.1947, Scăieni) director/preşedinte al cooperativei Arta
Metalului Scăieni timp de 28 de ani. A absolvit şcoala generală la Scăieni, Liceul uzinei
“1 Mai” Ploieşti, la seral şi Institutul politehnic Bucureşti. A înfiinţat sute de locuri de
muncă pentru mulţi cetăţeni din acest oraş. (Vezi amănunte la cap. industria locală). Are
doi copii: Silviu Nicolae, profesor la Bucureşti, absolvent al Facultăţii de filozofie (v.
scriitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni) şi Gabriel Nicolae, doctorand în calculatoare, la
Dallas, Texas, SUA.
Ing. Victor Drăgoi (cercetător fizician la Inst. de Fizică Atomică Măgurele);
Ing. Florin Georgescu (n. 29.01.1940 la Câmpina) este fostul director tehnic al
Uzinei de utilaj petrolifer “1 Mai” din Ploieşti. A absolvit Liceul “I.L. Caragiale” din Ploieşti
(1956), după care a urmat Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti (1967), cu titlul de
inginer foraj-extracţie. Mai întâi a fost şef de secţie la Uzina “1 Mai” Ploieşti, apoi, din
1987 până în 1998, directorul tehnic al uzinei. A fost trimis în delegaţii în Grecia,
Germania, Italia, Ungaria, Rusia etc. Este căsătorit cu Alexandra (Sanda) Georgescu (n.
25.10. 1939 la Giurgiu). În oraşul natal, dânsa a terminat Liceul teoretic (1956), iar la
Bucureşti Şcoala tehnică de chimie (1959). A lucrat ca tehnician chimist la Institutul de
cercetări şi inginerie tehnologică Ploieşti. Soţii Georgescu au doi băieţi ingineri: Cristin-
Florin Georgescu (n. 30.12.1970. Ploieşti), absolvent al Liceului “Mihai Viteazul” şi al
Universităţii de petrol Ploieşti, Facultatea de petrol şi gaze (1996). Este inginer la o firmă
de burse de valori Bucureşti - firma “Confident”. Vivian Georgescu (n. 18.08.1969 la
Ploieşti), a urmat aceleaşi şcoli, apoi Facultatea de petrol şi gaze, secţia
electromecanică (1996). Lucrează ca inginer la Uzina “1 Mai” Ploieşti.
Ing. Nicolae Metea (n. 16.05.1936, Ceptura de Sus, Prahova - m. 30.05.2005 la
Boldeşti), fost director general al Schelei Boldeşti. Coleg cu prof. Cristian Petru Bălan în
clasele I-III la Şcoala primară din Ceptura de Sus. Şcoala medie tehnică de petrol a
absolvit-o la Ploieşti (1955), iar facultatea la Institutul de petrol şi gaze, Facultatea de
geologie tehnică, Bucureşti. (1961-1966). La început, a lucrat ca tehnician principal la
Schela de foraj Zemeş, Moineşti, apoi ca tehnician geolog la Schela Modârzău. Ca
inginer petrolist, a lucrat în mai multe locuri, ultima oară la Schela Boldeşti, unde a fost,
mai întâi, inginer geolog, şef şantier, apoi director între 1977-1987. La pensie ieşise în
1990. Căsătorit cu Ana Bocioacă (n. 13.01.1942-m.10.09.2004), absolventă a fostului

230
Liceu A. Toma din Ploieşti, actualul Colegiu “Mihai Viteazul”, şi a unei şcoli tehnice de
trei ani de drumuri şi poduri. Soţia a funcţionat ca tehniciană la primăria oraşului până la
pensionare (1967-1997). Fratele ei, Mircea Bocioacă (n. 05.04.1950) a fost angajat ca
maistru militar la Strejnic. Soţii Metea au avut doi copii: Bogdan Metea (n.16.12.1968),
absolvent al Liceului auto. Ploieşti, electrician auto şi ing. Corina Metea-Pătrănescu (n.
15.12.1981, Ploieşti), absolventă a Liceului economic Ploieşti (în prezent, Colegiul Virgil
Magiaru) (1996-2000) şi a Universităţii de Petrol Ploieşti, Facultatea de petrol şi gaze
(2000-2005), continuată cu un an postuniversitar de Studii aprofundate de inginerie de
zăcământ (2005-2006).
Ing. Stelian Croitoru (n. 1935, Scăieni) fost director tehnic adjunct al Schelei
Boldeşti.
Iulian Costache (20.07.1878, Scăieni), inspector de specialitate gradul 1 A, la
Primăria municipiului Ploieşti, secţia Grădina zoologică din Parcul Bucov. Este fiul lui
Marian Costache şi al Elenei-Luminiţa Costache. A urmat clasele elementare şi
gimnaziale la Şcoala nr. 2 Boldeşti-Scăieni şi Liceul industrial din Scăieni, iar studiile
superioare le-a făcut la USAMV (Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară) Bucureşti, cu specializare în Managementul dezvoltării rurale în inginerie
economică - funcţii de conducere globală. Fratele său, econ. Ciprian Costache (n.
04.02.1973, Scăieni), după aceleaşi studii ca ale lui Iulian, a urmat Facultatea de finanţe
şi management de la Universitatea “Spiru Haret” din Ploieşti. În prezent, lucrează la
Compania Wiltelski, cu contracte de lucru în Marea Britanie. Practic, Ciprian face naveta
între Scăieni şi Londra de câteva ori pe an. Fraţii Costache au o soră medic stomatolog,
Luiza Radu (n. 01.01.1972, Scăieni). Dânsa a făcut aceleaşi şcoli ca şi fraţii ei, apoi, la
Bucureşti, a urmat Universitatea “Titu Maiorescu”, Facultatea de medicină dentară
(2006), lucrând în Capitală, la Clinica de stomatologie şi la Centrul de investigaţii
radiologice “Maxdent”, cel de al doilea job. Luiza este căsătorită cu preotul Cristi Radu,
(n. oct. 1968) din Scăieni, preot de mare har duhovnicesc, care a fost preot în Geneva,
Elveţia, trimis acolo cu o bursă de Facultatea de Teologie din Bucureşti - Facultatea de
Ortodoxie Greco-ortodoxă. Au locuit amândoi un an la Geneva. Acum sf. sa este preot la
biserica din comuna Blejoi, jud. Prahova.
Prof. Valeriu Teodorescu (directorul Şcolii Seciu cu cl. I-VIII; V. Şc. Seciu);
Prof. Silviu Paul Pantelimonescu (n. 26 dec. 1943), alături de ceilalţi colegi ai lui,
profesori de matematică, Ion Bilciurescu, Maria Dinu şi Fabiola Stan, pot fi socotiţi
printre cei mai buni dascăli de matematică din judeţ, dacă îi judecăm după rezultatele
impresionante ale foştilor lor elevi, orientaţi de aceşti profesori să aprofundeze
matematica, urmarea fiind faptul că mulţi din elevii lor, ulterior, au devenit cunoscuţi
cercetători, profesori în învăţământul mediu şi universitar, ingineri, şefi de instituţii etc.
Prof. Paul Pantelimonescu a fost şi director al Şcolii cu clasele I-VIII nr. 2 din Boldeşti-
Scăieni între 01.07.1980-01.02.1990.
Ing. Sorin Dinescu (n. 17 iunie, 1940) a fost mulţi ani Şeful Departamentului
Termotehnic la IPIP (Institutul de Proiectaăi Petrolifere Ploieşti), implicat în proiectarea
rafinăriilor: Piteşti, Midia, Teleajen, Brazi, Banias-Siria, Anatolia, Turcia. A emigrat în
Canada (1988) unde lucrează la SNC Lavalin, companie de investiţii a teritoriilor
petrolifere din nordul Albertei, cotate pe locul doi în lume după Arabia Saudită. Este

231
Senior Mechanical Specialist. Soţia sa, Rodica Dinescu (n. 3 Februarie 1946), a terminat
Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea de Electronică, promoţia 1968. A lucrat la
Ploieşti alături de soţul ei, la IPIP, unde era şef colectiv Calculator. În Canada a lucrat la
IBM ca System Implementor, în prezent la TransCanada ca şef instalare sisteme de
operare şi alt soft specific la servere care monitorizează acest proces. Fiul lor, Adrian
Dinescu (n. 4 oct. 1968), absolvent al Fac. de Mecanică, Institutul Politehnic Bucureşti şi
Facultatea Mecanică la Michigan University-Kalamazoo USA (1994) este Manager la
Concernul MAGNA Windowmotion Toronto - firmă implicată în construirea automobilelor
din Detroit USA, Malaiezia şi China. Fiica lor, Alina Dinescu (n. 10 ian. 1974), căsătorită
Warner, a terminat University of Iowa, USA (2001) şi lucrează la firma Rockwell Collins
Rapids Iowa, firmă de soft şi echipamente aviaţie, inclusiv pentru compania TAROM.
După cum vedem, o familie de scăienaro-boldeşteni foarte realizată, care face cinste
oraşului nostru.
Med. farm. Ţuică Georgeta (n. 1956), absolventă a Facultăţii de farmacie
Bucureşti; Med. farm. Maria Tănase (n.1955), absolventă a Facultăţii de farmacie
Bucureşti şi Ana-Atena Nicola (n. 01.04.1946, Boldeşti), tehn. farm., absolventă a Şcolii
tehnice de farmacie Ploieşti şi a Liceului de farmacie Ploieşti (1969), împreună cu soţul
ei, Lucian Nicola (n. 1945, Ploieşti), cu toţii împreună, au înfiinţat, prin asociere,
Farmacia “Ermia” din oraş care este de mare ajutor populaţiei locale prin gama largă de
medicamente aflate zilnic în stocul farmaciei.

PREOŢII LOCALI: +Ioan Vlaiculescu, +Vlad Babi, C-tin Banu, +D. Bercaru,
+Vasile Cazacu, Marian Dincă (în Noua Zeelandă), +Lică Dinescu, +Ionescu, C. Petre,
+Ion Piţa, Cristi Radu, Grigore Simion. (Vezi biserici.)

ARTIŞTI PLASTICI, TINERI ZIARIŞTI ŞI SCRIITORI :

Nicolae Moianu (v. cetăţeni de onoare), fraţii Stoica (V. arta în B.-Sc.)
Cristian Răduţă (n. 17 apr. 1982, Bucureşti) sculptor profesionist care a
domiciliat la Scăieni. A absolvit Liceul de arte plastice din Ploieşti şi Universitatea de
Arte Plastice din Bucureşti, Facultatea de Sculptură (2005). Studii postuniversitare de
arte plastice la Paris iar în prezent în Italia, la Roma (2006-2007), cu o bursă “Vasile
Pârvan” oferită de “Academia di Romania” din Roma. A avut câteva expoziţii în
Bucureşti, Paris şi Roma, cu diferite lucrări de sculptură modernă. A ilustrat unele cărţi
de versuri ale scriitoarei Viorica Răduţă din Ploieşti.
Veronica State-Iliescu (n. 16 aug. 1950, Scăieni), specializată ca restauratoare
de artă şi pictor de icoane pe sticlă (reproduceri după icoane vechi din sec. XVIII ş XIX).
Mare colecţionară de artă rară, valoroasă. A fost restauratoare a Muzeului Naţional de
Istorie Bucureşti, specializată în obiecte de podoabă. Revista Tribuna României nr. 7 din
1 aug. 1986, apreciază că „Veronica Iliescu este una din cele mai vechi restauratoare
ale muzeului fiind foarte exigentă cu bijuteriile. Ea a ţinut să aibă în expoziţia de
restaurări un minunat Crucifix din argint aurit datând din secolul al XII-lea şi descoperit la
Dobârca”. Dânsa a restaurat Tezaurul de la Peretu, care este considerat o capodoperă a

232
artei metalurgice realizată de marii maeştrii. Cea mai delicată restaurare pe care
Veronica Iliescu a executat-o au fost piesele Traco Getice turnate din argint dublate cu
foiţe de aur. În prezent, restauratoarea se ocupă cu pictarea de icoane pe sticlă, copii de
pe icoanele din sec. XVII şi XIX, ca de pildă „Maica Precista” şi „Cina cea de taină”,
precum şi lucrări de inspiraţie personală.
Rodica Vlăsceanu (n. Dragomir, 9 iunie 1952, Scăieni-Balaca), Şcoala generală
absolvită la Scăieni, după care a urmat Liceul de arte plastice din Ploieşti, absolvit în
1970. Specializare în pictură la Şcoala populară de artă de pe lângă Palatul Culturii din
Ploieşti, cu maestrul Ovidiu Paştina (n. 20.11.1934), fost Preşedinte al Uniunii Artiştilor
Plastici din România. A lucrat pictură şi grafică (portrete, compoziţii şi peisaje) şi a
participat la expoziţii colective în saloane de artă din Prahova. Soţia fostului viceprimar
Cristu Vlăsceanu.
Cristina Ciulei (n. 18 aug. 1968, Piteşti), economistă şi pictor de icoane pe sticlă.
A terminat şcoala generală şi liceul la Piteşti şi ASE, - Academia de Ştiinţe Economice -
la Bucureşti, în 1990. Subiecte preferate: Sfântul Petru, Sfânta Fecioară Maria cu
Pruncul, Sfântul Vasile, Naşterea Domnului, Învierea, lucrate în serie, în stilul tradiţional
al vechilor iconari pe sticlă din România. S-a căsătorit la Scăieni cu Florin Ciulei (n. 15
sept. 1969). Cristina a donat la instituţii 15 frumoase icoane pe sticlă.
Silviu Nicolae (n. 1.12.1975, Scăieni) poet de mare talent cu capacităţi de a
deveni o voce dinstinctă în marea poezie modernă românească. A urmat cursurile
Facultăţii de Filozofie din Cadrul Universităţii Bucureşti, cu masteratul din 1999, prof. la
Liceele din Ploieşti şi Bucureşti, a publicat un prim grupaj de poeme în „Facla literară”
(1999) şi a debutat cu volumul de versuri „O zonă Zoster interzisă”, editura Vinea,
Bucureşti, 2000. Cităm: „Ciopli-voi în copacii minerali / sufletul tău coconi de diamant /
Va mirosi în jur a portocali / Când ei (plesnind) vor recita din Kant”. Silviu Nicolae a fost
sufletul cenaclului literar „String” din Scăieni.
Abel Stan (n. 19.07.1973, Boldeşti-Scăieni) absolvent al Facultăţii de Educaţie
Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Profesor de sport la Şcoala
cu cl. I-VIII din Matiţa Prahova şi ziarist la Ploieşti. A descoperit că bătrâna Victoria Ghiţă
(n. 20.06.1889, Ariceşti-Zeletin) care avea 110 ani şi 3 luni era cea mai bătrână
persoană din România. Fratele profesorului Abel Stan este Daniel Stan (n. 28.03.1970),
absolvent al Liceului seral Boldeşti-Scăieni. El a adus inovaţii la motoarele cu ardere
internă.
Daniela Neagu este elevă în ultimul an la Liceul Pedagogic din Ploieşti, o fată de
o sensibilitate literară deosebită, un talent real, dar cu inima-i de înger împovărată de
apariţia ei nedorită într-o familie cu probleme, despre care revista Formula As, nr. 528
(din 15-21 ian. 2004), la rubrica “Acasă”, scrie un foarte mişcător articol “Un înger căzut
vrea să zboare”. Deşi doreşte să scrie versuri şi proză, visul Danielei este să ajungă
inginer geolog, fiind o pasionată colecţionară de roci şi de pietre rare. Ne-am bucura ca
ea însăşi să ajungă o piatră rară, cu străluciri de diamant.

REPREZENTANŢI AI REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE DIN BOLDEŞTI-


SCĂIENI: Petrache (Petre) Angelescu (1906-1973) - funcţionar la Asigurarea
Românească între 1936-1943, fost secretar local PNŢ, arestat şi dus la Canalul Dunăre-

233
Marea Neagră între 1951-1953. Mircea Angelescu (1932-2006), fost director comercial
la Gara de Sud Ploieşti, ISAR şi IMUT Buzău; Petre (Puiu) Angelescu (131.01.1933-
2004), Nicolae Angelescu (n. 07.12.1936 Ploieşti); Ghorghe Petrescu (1917-2001);
Nicolae Gheorghe Ţârlea, Nicolae Gheorghe (Bărbosu), Gheorghe Constantin (Puişor),
Vasile Urzică (1950-2005), Jean Pandele, Mielu Soroiu (Grigore Matei). Despre toţi am
vorbit la cap. tratând rezistenţa locală anticomunistă.
MILITANŢII LUPTĂTORI PENTRU DREPTURI LOCALE: O listă care cuprinde
localnici bătăioşi pentru drepturi cetăţeneşti şi teritoriale, pentru fondări de noi locuri de
muncă, coordonatori şi organizatori de excursii de documentare în locuri istorice: ing.
Toma Călinescu, Gheorghe T. Gheorghe, Ştefan Pahonţu, ing. Ion Tomescu (şef cadre
la schelă, şef de secţie care a angajat mulţi muncitori), înv. Emil Popescu, înv. Titel
Vasilescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Gheorghe Genel Costache, ing. Ion Nicolae, ing.
Codruţa Mogoş, ing. Dan Mogoş, ing. Gheorghe Comănescu (v. întreprinderile locale),
Ioan Tronaru (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldeşti), Gheorghe
Catrinoiu (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldeşti), Rodica Popescu
(militantă pentru organizarea de proteste contra celor ce au poluat oraşul cu mirosuri
infestate la aşa-zisa rampă ecologică; organizatoare de excursii); Tot organizatoare de
excursii mai sunt Puica Bălan, din Boldeşti (îndeosebi cu pensionarii) şi Aurelia Radu,
din Scăieni, tot cu pensionarii sau alţi cetăţeni dornici de a cunoaşte frumuseţile ţării.
BĂTRÂNII FONDATORI: Bălăceanu Manolache (v. capit. Falansterul), Teodor
Diamant (v. capit. Falansterul), Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache), +Ilie B.
Răspop (v. capit. opere de artă),
Tănase V. Gheorghe, zis şi Vasilache: (1889-1969) A fost de profesie croitor,
apoi proprietarul unei mici prăvălioare. Fiind un om foarte întreprinzător, scăienarii l-au
ales primar în primele decade ale secolului trecut. Contează ca unul dintre primarii care,
la primăria din Scăieni, au avut cele mai multe numiri succesive în această funcţie, între
anii 1930-1936, aceste mandate de primariat, întrerupte, depinzând de timpul când PNŢ,
al cărui membru era, venea la putere în parlamentul ţării. Ori de câte ori veneau liberalii,
primarul Tănase V. Gheorghe era schimbat cu un primar liberal, dar readus când
ţărăniştii redeveneau lideri politici. În acea perioadă de alternanţă, dânsul a avut o
misiune destul de dificilă, de reîmpărţirea marii moşii ce aparţinuse lui Petre Bălăceanu
şi care, prin lege, trebuia distribuită localnicilor după dispariţia moşierului. Întrucât
Scăieniul ducea o mare criză de apă, Tănase Gheorghe a iniţiat săparea a două fântâni
în comună. O tentativă a unei firme germane de a înfiinţa o fabrică de cauciuc sintetic la
Scăieni a eşuat, în parlamentările ei cu primăria locală, pe motiv că propunătorii cereau
extensie mare de teren din fosta moşie a lui Bălăceanu, invocându-se şi poluarea cu
miros de cauciuc. Fabrica de anvelope s-a construit atunci la Floreşti (Întreprinderea
Banloc).
Petre G. Popescu (n.1898), fost notar al comunei Scăieni şi primar de centru pe
mai multe comune. La vârsta de 18 ani a plecat ca voluntar în Războiul de întregire a
neamului (1916-1918), luptând eroic la Mărăşeşti şi Mărăşti, unde au supravieţuit 300 de
soldaţi din cei 3000 de colegi ai regimentului Dorobanţi. După război, Petre Popescu a
urmat şcoala de notari, fiind notar timp de 35 de ani, sub 12 primari din Scăieni,
colaborator principal al celui mai bun primar, Ilie Răspop. Datorită rezultatelor obţinute, a

234
fost ales preşedinte al Asociaţiei Notarilor din jud. Prahova şi vicepreşedinte al Asociaţiei
Notarilor din România. A condus comisia de unificare a legilor din vechiul regat cu sediul
la Braşov. În 1930 a reuşit la concursul de primari de centru devenind, timp de 6 ani,
primar de centru peste comunele Prahovene Surani, Boldeşti, Lipăneşti, Pleaşa şi
Măgurele. În 1950 a fost dat afară din serviciu de comunişti, iar în 1952 a fost alungat cu
familia din propria casă, confiscată de comuniştii locali. Mai târziu şi-a recăpătat casa
ţinându-se cont că fusese erou cu multe decoraţii din primul război mondial.
Jean Popescu (n. 19.06.1933, Scăieni). După absolvirea Liceului I.L. Caragiale
în 1952, unde a fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu şi Eugen Simion (preşedintele
Academiei Române), a urmat ASE Bucureşti, devenind economist, şef la BAUPS
Ploieşti (Baza de Aprovizionare de Utilaj Petrolifer). În 1990, a fost numit primar până în
1992 când, din motive personale nu a mai putut candida la alegeri. Jean Popescu s-a
distins ca un activ militant pentru drepturile cetăţenilor din oraşul Boldeşti-Scăieni, ca şi
fratele lui Constatin Raul Popescu (n. 29.09.1934 - m. 14.03.1993), dispărut prematur. El
fusese absolvent al Şcolii medii tehnice din Ploieşti (1952), devenind tehnician proiectant
la Institutul de Proiectări Miniere din Bucureşti, apoi mecanic şef la Întreprinderea Valea
Telejeanului din Vălenii de Munte, iar în cele din urmă şef al serviciului de transporturi
ICIL Ploieşti, de unde s-a pensionat în 1990.
August Călinescu (13 oct. 1893-31 oct. 1978) a fost un mare inginer agronom din
jud. Prahova. Locuia la Scăieni şi era foarte apreciat de prof. univ. Gh. Ionescu-Şişeşti
(1885-1867), întemeietorul ICAR-ului (Institutul de Cercetări Agronomice din România) şi
de savantul Nicolae Iorga (1871-1940), pe când inginerul era Şeful Regionalei Agricole
din Vălenii de Munte. Participase ca reprezentant al judeţului la împroprietărirea ţăranilor
în 1923. Dânsul mai funcţionase şi ca şef al Consiliatului Agricol Ialomiţa. Absolvent de
frunte al Şcolii Naţionale de Agricultură Bucureşti-Herăstrău, actuala Universitate
Agricolă, agronomul Călinescu era un mare îndrăgostit de natură şi un mare fermier. Şi-
a construit o fermă-model la Scăieni, care va deveni baza Ocolului Agricol Scăieni.
Aceasta va coordona ocolurile agricole subordonate din Valea Călugărească, Băicoi şi
Ţintea. Inginerul August Călinescu a fost printre primii români care au introdus maşini
agricole mecanizate în jud. Prahova: tractoare, combine, batoze, trioare ş.a., ajutând şi
pe agricultorii din comună. Comuniştii l-au declarat chiabur şi i-au confiscat toată averea,
ferma transformându-i-o în Gospodăria de partid Prahova. Actuala fermă
ECOFARM/CRIS TIM se află pe pământul lui, prin legile noi urmând a fi moştenit de fiul
său, ing. Toma Călinescu, dar care se află, în continuare, în conflict cu noii proprietari.
Înv. Constantin Nichita, unul din primii directori ai şcolii din Boldeşti, apreciat de
inspectorat ca unul din învăţători cei mai buni de pe valea Teleajenului.
Înv. Nicolae Tănase (1905-1979, n. la Homorâciu, Prahova), învăţător, căsătorit
cu înv. Adriana Filcescu (învăţătoarea mea în clasele III-IV), absolventă a Şcolii Normale
din Arad şi care a predat la Şcoala elementară Scăieni, între 1924-1965. Soţii Tănase au
fost consideraţi de localnici întemeietorii noii şcoli elementare din comunna Scăieni.
Nicolae Tănase a absolvit Şcoala Normală din Ploieşti, după care a funcţionat ca
învăţător în Baraolt, jud. Covasna. Între 1924-1941 va funcţiona ca învăţător la Şcoala
elementară Scăieni, unde va fi şi director, apoi va fi luat pe front, unde va lupta având
gradul de căpitan. Vor avea doi copii: Cornel şi Natalia. N. T. se va despărţi de

235
învăţătoarea Adriana Filcescu (n. Drajna de Sus, PH -15.05.1906-27.05 1982, Scăieni),
în ciuda faptului că în faţa comunităţii dânşii contau ca unii dintre cei mai buni învăţători.
Lui N.T. i s-a datorat crearea grădinii model din anexa şcolii, considerată cea mai
frumoasă grădină din tot judeţul, dar din care astăzi nu a mai rămas nici o urmă.
Învăţătoarea Adriana Filcescu (n. în Drajna de Sus la 15.05.196 - 27.05. 1982, Scăieni)
a făcut Şcoala normală din Arad, după care a funcţionat ca învăţătoare la Scăieni între
1924-1965. Cornel Tănase (1928-1987), după studiile elementare de la Scăieni, Liceul
Sf. Petru şi Pavel, Ploieşti, a studiat la fără frecvenţă ASE Bucureşti şi a fost numit ca
şef al Serviciului de informatică la Cooperaţia din Ploieşti. Este tatăl marii artiste Carmen
Tănase (n. 18.01.1961, Ploieşti) de la Teatrul Odeon Bucureşti. Natalia Tănase,
căsătorită cu ing. + Anton Atanase. Natalia (Păpuşa) Atanase (n. 10 iulie 1934 la Scăieni
-m. 2003), după studiile elementare din comuna natală, urmează Liceul “Despina
Doamna” - L.D.D. - din Ploieşti, apoi Institutul pedagogic de 3 ani, continuat la
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Biologie (1958), devenind profesoară de biologie,
mai întâi predând zece ani la Scăieni, apoi la Şcoala generală nr. 3 din Ploieşti, condusă
de subsemnatul, după care a predat la Liceul Pedagogic din Ploieşti (1970-1980) şi la
Liceul economic din Ploieşti (1980-1991). Un an a locuit în Libia, la Tripoli, cu soţul ei.
Prof. Tănase I. Bălan (1911-1999). Despre el, fostul inspector şef al raionului
Ploieşti, prof. de matematică Gheorghe Nedelea, în cartea sa “Din istoricul unor şcoli
prahovene”, vol. I, Editura PRINTEURO, Ploieşti, 2005, la pag. 191-192, sub titlul
“Profesorul Tănase Bălan - exemplu luminos de dascăl autentic”, scrie următoarele: “În
toamna anului 1945 este numit directorul Şcolii din Scăieni (01.09.1945-01.09.1963) -
distinsul învăţător Tănase Bălan, care s-a străduit să transforme şcoala primară într-o
şcoală generală cu clasele I-VIII şi a obţinut fonduri pentru construirea unui nou local de
şcoală. Între timp, a devenit profesor de limba română şi istorie. Născut la 22 aprilie
1911 în satul Blidarele, comuna Cârligele, judeţul Vrancea, într-o familie de ţărani săraci,
era fiul lui Ioan D. Bălan, unul dintre eroii devotaţi care au luptat la Mărăşeşti în primul
război mondial, devenit primar la Cârligele. Viitorul dascăl a urmat şcoala primară în
satul natal, apoi Şcoala normală din Focşani, fiind în fiecare an elev premiant. La
absolvirea şcolii, a obţinut titlul de învăţător şi a funcţionat în primii ani în Moldova, apoi
mai mult în Transilvania, la şcolile din Clopotiva şi Râu de Mori, judeţul Hunedoara,
lângă Sarmisegetuza. Acolo s-a căsătorit cu Margareta Vasilescu, o colegă de la şcoala
unde funcţionau amândoi ca învăţători, având doi copii. La Râu de Mori a fost directorul
şcolii până în anul 1938, când se mută în comuna Ceptura, jud. Prahova. Acolo îi moare
unul din copii, Maria-Doina. Tănase Bălan a funcţionat ca învăţător atât la Ceptura de
Jos cât şi la Ceptura de Sus, timp de şapte ani, după care este numit ca director la
şcoala din Scăieni. Aici devine şi directorul căminului cultural, care a obţinut rezultate
excepţionale cu echipele de coruri, teatre şi dansuri naţionale, ajunse la concursuri de
mai multe ori la finala pe ţară. Şcoala pe care o conducea devenise una dintre cele mai
bune din Prahova, fapt pentru ca a fost păstrat ca director până la pensionare, la 1 sept.
1963. S-a stins din viaţă în ziua de 17 martie 1999, întreţinându-se prieteneşte, până în
ultimele clipe ale vieţii, cu toţi cei care îl vizitau, răspunzându-le întotdeauna cu aceeaşi
căldură, cu aceeaşi blândeţe şi prietenie ce i-au fost caracteristice în întreaga viaţă. (...)
Soţia domniei sale, remarcabila învăţătoare Margareta Bălan (n. 31.03.1902 în oraşul

236
Bereşti, jud. Galaţi), deşi orfană de mamă de la vârsta de 14 ani, şi-a crescut mai mult
dânsa cei şase fraţi mai mici, până la terminarea liceelor şi facultăţilor, s-a ostenit
nespus pentru instruirea şi educarea elevilor, fiind foarte apreciată de aceştia. După
pensionare, a continuat să funcţioneze ca profesoară de muzică la Măneciu-Pământeni.
Foarte conştiincioasă în muncă, îi ajuta întotdeauna pe cei aflaţi în dificultăţi materiale.
Şi-a încheiat viaţa exemplară la aproape 82 de ani, la 15 octombrie 1983, în Scăieni. (...)
Prin comportarea respectuoasă faţă de fiecare cetăţean, prin inteligenţa şi
calmul proverbial, prof. Tănase Bălan şi-a cucerit o bună reputaţie prin toate locurile prin
care a muncit. Mii de oameni i-au apreciat devotamentul faţă de meseria aleasă, talentul
său didactic incontestabil, blândeţea şi bunătatea faţă de toţi românii. Figura domniei
sale de dascăl de elită va rămâne neştearsă în memoria foştilor elevi, a părinţilor
acestora, a colegilor şi prietenilor, fiind pentru toţi un exemplu luminos de dascăl
autentic, devotat întru totul nobilei meserii pe care şi-a ales-o.” Este consemnarea unui
inspector şef, recunoscut prin corectitudinea lui destul de drastică şi pretenţioasă, care i-
a controlat şcoala de mai multe ori.
VECHII ŞI NOII EMIGRANŢI: Violeta Aljizawi - boldeşteanca Violeta Zamfirescu
- s-a căsătorit cu libianul Abdulatif Aljizawi, fost student la IPG Ploieşti, care ajunsese
ing. prof. în înv. universitar din Tripoli, Libia, unde a decedat în urma unui accident.
Violeta s-a repatriat; ing. Petrică Angelescu şi soţia sa Olimpia Angelescu, din Scăieni,
şi-au urmat pe fiica lor, ing. Adriana Angelescu, în Quito, Ecuador, ţara soţului ei, fost
coleg de facultate la IPG Ploieşti. Acolo Adriana a fost ucisă într-un accident de
circulaţie. Părinţii îndureraţi se repatriază, iar fiul lor, Adrian Angelescu, se stabileşte în
Toronto, Canada. Nicolae Angelescu, frate cu Petrică, a emigrat în Germania. În
apropierea vârstei de pensie, a revenit în ţară. Familia mea a emigrat în SUA: Cristian
Petru Bălan şi soţia, Dorina Bălan (dr. în cosmetologie estetică), Codrina Bălan
(graduată a Universităţii din Chicago, cu specializări la Sorbona, Franţa şi Florenţa,
Italia), Ozana Bălan (cu masterat la Universitatea din Bloomington, Indiana), directoare
„Muzeului Apelor” din Chicago; noi nu ne-am repatriat. Econ. Rodica Darie, din Scăieni,
absolventă a ASE, Bucureşti, este şefa unui mare birou din Washington, D.C.; preotul
Marian Dincă, din Boldeşti, s-a stabilit cu familia în capitala Noii Zeelande, Wellington.
Mă aflam în Auckland, fosta capitală a Noii Zeelande, de unde l-am contactat şi m-a
invitat să-l vizitez. Familia de ingineri, Sorin Dinescu, Rodica Dinescu, din Scăieni; ei
locuiesc în Calgary, provincia Alberta, în Canada, dar promit să revină în ţară după
pensionare. Tatiana Mihalcea-Cotillard, din Scăieni, s-a căsătorit în Franţa, cu Alain şi
locuieşte în Saint Brieuc, unde va rămâne definitiv. Ing. Liliana Tatu (Bahlmann) s-a
căsătorit cu ing. neamţ Hubert Bahlmann, în Germania, revenind doar în vizite anuale în
Boldeşti-Scăieni; la fel, Violeta Popescu, stabilită în Italia, revine când şi când în ţară. Dr.
Raluca Pascu (Serrano), căsătorită în SUA, vizitează rar oraşul de unde a plecat.
Boldeştencele Florentina Savu-Aguletti şi Nely Cârcioiu, stabilite în Franţa, revin doar ca
vizitatoare în Boldeşti. Ing. Lizeta Vasilescu, căsătorită în Italia, de asemenea, revine
doar în vizită la părinţii din Scăieni. La fel, biologul Loredana Irene Dinu-Imes. Surorile
Constantin, arhit. Constantin Liliana (Glasser) şi ing. Constantin Valeria (Busnakowsky),
căsătorite şi stabilite definitiv în Toronto, Canada, datorită serviciilor cărora li s-au
dedicat acolo cu pasiune, revin rar să-şi viziteze părinţii din oraşul Boldeşti-Scăieni

237
ş.a.m.d.
V-am oferit aceste câteva exemple, din multe altele, spre a dovedi că persoanele
care au părăsit ţara, în marea majoritate a lor, chiar dacă ar dori să revină în locurile de
baştină, obişnuindu-se cu noile locuri unde îşi formează noi relaţii, noi prieteni - această
obişnuinţă care le devine cea de a doua natură - le diminuează dorinţa de repatriere.
Uneori necazurile îi cheamă definitiv acasă, alteori bucuriile. Alţii nu mai vin deloc.
Acesta este şi fenomenul care li se întâmplă multor români care şi-au găsit în ultimii ani
de lucru în ţările din Uniunea Europeană şi decizia lor nu poate fi condamnată, mai ales
dacă acel loc de muncă este excelent şi le permite să-şi cumpere case în ţările de
adopţiune.

MARI PERSONALITĂŢI DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE CARE, ÎN DECURSUL


TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITĂŢILE BOLDEŞTI ŞI SCĂIENI SAU NUMAI AU
TRECUT PRIN ELE FĂRĂ SĂ LE VIZITEZE AMĂNUNŢIT

Fiind o zonă foarte bogată şi bine aranjată peisagistic, fiind, de asemenea, un loc
de pasaj rapid spre Vălenii de Munte, spre staţiunea turistică Cheia şi spre Braşov, prin
cele două localităţi, de-a lungul timpului, au trecut sau - mai spre zilele noastre - chiar s-
au oprit să viziteze faimoasa Cramă Seciu, o mulţime de mari personalităţi din ţară şi din
străinătate, şefi de state, miniştri, ambasadori, oameni de artă şi ştiinţă, scriitori, artişti
etc. Dinspre Ploieşti, nici nu se poate trece pe un alt drum mai scurt spre Văleni decât,
obligatoriu, traversând pe teritoriul Scăieniului şi Boldeştiului. Încă înainte de construirea
vilei de la Casa Seciu, localităţile Boldeşti şi Scăieni au fost vizitate de mari oameni de
seamă, de numeroase delegaţii străine, atât în trecut, cât şi în prezent. Să trecem, deci,
în revistă câteva din aceste nume celebre, indiferent de poziţionarea lor politică...

Pe drumul care merge dinspre Ploieşti spre Vălenii de Munte şi spre Ardeal, de-a
lungul timpurilor, au trecut:
Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei (care a distrus Cetatea Teleajenului de pe
dealurile din Scăieni); Mihai Viteazul, Domnul Ţării Româneşti al Moldovei şi al
Ardealului; gen. Ioan Kemeny (principe al Transilvaniei (1661-1662), cdt. trupelor lui
Gheorghe Rakocsi I; Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnul Munteniei; N.
Mavrogheni (1786-1791); Ion Ghica (1817-1897), Domnitorul Ţării Româneşti; Gh.
Bogdan Duică; Gustave Eiffel (1832-1923), ing. francez care a construit Turnul Eiffel.
Când a venit în vizită la prietenul său ing. Gh. Pănculescu din Vălenii de Munte, în 1879,
s-a oprit să admire peisajul sălbatic pe atunci, din actuala aşezare Boldeşti-Scăieni;
Regele Carol al II-lea; Mareşalul Ion Antonescu (1882-1946); I. Agârbiceau, N. Cartojan;
B. Şt. Delavrancea; N.N. Tonitza, pictor; Nicolae Grigorescu, pictor Horia Stamatu
(1912-1989), poet şi ziarist legionar; Oscar Han (1891-1976), sculptor; C. Moisil; Moses
Gaster; Vasile Pârvan; Mihail Sadoveanu; I. Simionescu; Al. Vlahuţă; A. D. Xenopol
(1847-1920); M. R. Paraschivescu; Corneliu Vadim Tudor; Vasile Brezeanu, actor; G.
Călinescu; Nicolae Manolescu; Octavian Paler; Andrei Pleşu; Gabriel Liiceanu; Horia
Patapievci; Mircea Cărtărescu; Valeriu Sârbu (1931); Mircea Maliţa (n. 1927); Chivu

238
Stoica; Regele Mihai I; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), lider politic, fondator al
mişcării legionare; Ion Iliescu, preşedintele ţării; Emil Constantinescu, preşedintele ţării;
Nicolae Furdui Iancu; Gheorghe Zamfir; Gheorghe Turda; Ion Dichiseanu şi mulţi alţii
(vezi numele lor la pozele anexă).

Localităţile Boldeşti şi Scăieni, printre multe somităţi din ţară, în majoritate lideri
politici de la Bucureşti, au mai fost vizitate de:
Dimitrie Anghel (1872-1914), poet clasic român, care a venit de mai multe ori în
vizită la fratele său, Constantin D. Anghel (1867-1935), prefectul judeţului care avea un
conac la Scăieni. Ştirea o am de la fiica prefectului, d-ra Viorica Anghel, prietena mamei
mele, care mi-a povestit despre vizita unchiului ei la Scăieni. Acolo, în livada din faţa
casei, a scris impetuosul D. Anghel celebrul poem “Balul pomilor”. Iată un citat din
această gingaşă poezie: “Ce e de spumă sus pe ramuri, se face jos de catifea,/ Şi astfel
umbrele căzute pe pajişte par mantii grele/ Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n
dantele,/ În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.” În acea grădină am stat
mult de vorbă cu acad. D. Panaitescu-Perpessicius. Despre geneza poeziei “Balul
pomilor” am publicat un articol în Flamura Prahovei, nr. 5979 din 13 mai 1971. Tot în
acea grădină veneau adesea prietenii prefectului, conducătorii socialişti Iosif Nădejde şi
Paul Bujor. Continuăm lista cu vizitatorii de seamă a acestor localităţi: Nicolae Iorga
(1871-1940), istoric, scriitor, om politic. A cercetat bisericile din Scăieni şi Boldeşti;
Mateiu Caragiale (1885-1936), scriitor, fiul lui I.L. Caragiale; Gheorghe Eminescu (1889-
1987), col. rez., nepotul de frate al poetului naţional M. Eminescu, istoric. Era prieten cu
Cristian Petru Bălan cu care se vizita reciproc. Atunci nepotul Luceafărului a fost adus
să viziteze Şcoala de la Scăieni şi Clubul de la Boldeşti unde a vorbit mulţimii adunate;
Pârvu Mutu (1657-1735), vestit pictor de biserici. A pictat biserica (dispărută) de la
Boldeşti; Patriarhul Iustin al Bisericii Ortodoxe Române; Patriarhul Teoctist al Bisericii
Ortodoxe Române; Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului comunist
român; Mareşalul Iosip Broz Tito (1892-1980), mareşal, preşedintele Iugoslaviei; Walter
Ulbricht (1893-1973), preşedintele Consiliului de Stat al fostei R. D. Germană; Nicolae
Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, preşedintele fostei RSR şi consoarta lui; Henri Coandă
(1886-1972), inventator de reputaţie mondială; Acad. D. Panaitescu Perpessicius (1891-
1971), cu care am stat multe ore de vorbă la Scăieni şi acasă la dânsul, la Bucureşti;
Ioan Socolescu (1856-1924), arhitect; Toma Socolescu (1883-1960), arhitect; Justin
Capră, inventator român, colaborator al lui Henri Coandă şi vechi prieten al lui Cristian
Petru Bălan, care vine anual acasă la prof. Bălan, când el îşi vizitează casa de la
Scăieni; Nicolae Simache (1905-1972), profesor, istoric, director de muzee prahovene;
Nichita Stănescu (1933-1983), poet, colegul de clasă al fostului primar Jean Popescu;
Acad. Eugen Simion (n.1933), preşedintele Academiei Române, colegul de clasă al
fostului primar Jean Popescu; tenorul Ion Dacian, care a cântat la Scăieni, Maria Petre
(Fecioara de la Parepa, naşa de botez a Codrinei Bălan şi a Ozanei Bălan). Întrucât, la
nivelul de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, se discută posibilitatea sanctificării în
viitor a acestei fiinţe deosebite, redau aici câteva date biografice ale Mariei Petre. Ea s-a
născut în satul Parepa-Ruşani, com. Colceag, Prahova, în ziua de 22 sept. 1923 şi a
decedat în casa ei în ziua de 5 iunie 1996, la vârsta de 73 de ani. De mică, era o copilă

239
foarte evlavioasă. În ziua de joi, 29 august 1935, la sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan
Botezătorul, într-o zi senină, zi mare de post, când fetiţa nu împlinise 12 ani, după ora
prânzului, dânsa a avut o revelaţie copleşitoare, când, dintr-un nor care s-a coborât din
cer asupra ei, luând forma unui tunel plin de mii de îngeri, ca în gravura lui Gustav Dore
din cartea lui Dante “Divina comedie”, a apărut o figură de lumină puternică. Maria, care
se afla la marginea lacului din spatele casei, a căzut în genunchi. Fiinţa de lumină i-a
vorbit cu un glas blând, spunându-i că a ales-o pentru sfânta misiune de a fi un exemplu
a credinţei adevărate şi pentru a sfătui pe oameni să se întoarcă la credinţă. I s-a cerut
ca în acel loc să se facă o fântână şi o biserică. La început, Maria s-a speriat, dar lumina
vorbitoare a atins-o şi copila s-a calmat, rămânând aşa câteva ore, timp în care s-a
strâns în jurul ei o mulţime de lume. Cei care încercau să o atingă erau aruncaţi de o
forţă invizibilă înapoi. Din clipa aceea, Maria putea vindeca bolnavii de cele mai grele
boli şi putea prezice evenimente care s-au realizat. A fost vizitată de patriarhul Miron,
iar, la bătrâneţe, de patriarhul Teoctist. La înmormântarea ei, o cruce albă, imensă,
televizată în direct, a apărut deasupra cortegiului de preoţi şi de oameni, iar crucea nu a
dispărut decât atunci când Maria Petre a fost aşezată în mormânt. Într-o noapte,
acoperişul mânăstirii construită la locul apariţiei, pe malul lacului, a luminat puternic,
vecinii crezând că arde mânăstirea. În acel loc s-au mai petrecu şi alte minuni. Alţi
vizitatori ai oraşului: prof. univ. Vladimir Zamfirescu, pictor, coleg de clasă cu autorul
acestei cărţi; Savel Ştiopul, regizor; Toma Caragiu (1925-1977), actor; Matilda Caragiu-
Marioţeanu (n. 1927), prof. univ., sora lui Toma Caragiu, venită la Scăieni în inspecţia de
grad. I pentru prof. Cristian Petru Bălan; Corneliu Şerban, poet (n. 1937), coleg de clasă
cu autorul cărţii de faţă; Zigu Ornea, scriitor; Nicolae Mihai (1932-2001) romancier,
prieten cu autorul acestei cărţi; Vasile Nicolescu (1929-1990), poet; C-tin Enciu, prof. lui
Nichita Sănescu, al lui Eugen Simion, al lui Toma Caragiu şi al lui C.P. Bălan; Mihai
Apostol, prof. şi prolific istoriograf prahovean; Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii
Judeţene “N. Iorga”, Ploieşti; prof. Emil Vasilescu (n. 01.01.1907 la Tg. Bujor-m.
27.06.1971, Ploieşti), compozitor, profesor, dirijor, publicist. Şcoala Normală la Tg.
Mureş (1927), Conservatorul de Muzică tot la Tg. Mureş, prof. de muzică la Liceul I.L.
Caragiale Ploieşti (1954-pensionare), autorul “Simfoniei ploieştene”, a operei “Corina”,
compoziţii pt. vioară, pian, coruri mixte, lieduri etc. A înfiinţat Corul Ansamblului CFR,
Corul Primăriei Ploieşti, Corul Sindicatului Învăţământ; autor de cărţi de câtece şi coruri
“Carte de cântece şi coruri şcolare” (1936), “Moş Cocoloş” (1940) etc. Este unchiul prof.
Cristian Petru Bălan, fratele înv. Margareta Bălan; econ. George Vasilescu (1904-1983),
inspector general al CFR, apoi director general al Ministerului Telecomunicaţiilor, frate
cu înv. Margareta Bălan; prof. Leonida Vasilescu-Brezeanu (n. 28.10.1938, com.
Teişani), fiul prof. Emil Vasilescu, compozitor, profesor de muzică, dirijor al orchestrei
populare Flacăra Prahovei Ploieşti, folclorist, publicist. Compune muzică de scenă, de
estradă, operete, muzică vocal-simfonică, de cameră, corală. Editează antologii
muzicale cu folclor prahovean (“Mândră floare-i Prahova”, “De pe plaiuri prahovene”,
“Flori din Prahova” etc; Carmen Tănase (n.18.01.1961, Ploieşti), actriţă, a urmat IATC -
Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (1980-1984) la clasa Prof. Olga
Tudoreche, colegă cu Oana Pellea şi cu Radu Duda, Alteţa Sa, principele de
Hohenzollen. Tatăl şi bunica ei, trăind la Scăieni, având mormintele la Scăieni, Carmen

240
a venit şi a stat de multe ori în această localitate; Maria Tănase; Maria Lătăreţu; Irina
Loghin; Angela Moldovan; Romica Puceanu; Ileana Sărăroiu; Ion Luican; Ileana
Constantinescu; Ion Bogza; Ştefan Lăzărescu; Nelu Huţu. Dintre sportivii care şi-au
sărbătorit victoriile la Casa Seciu, îl amintim pe marele campion mondial de box la
categoria semiuşoară, posesorul “Centurii cu diamante”, Leonard Doroftei, adus de
colegul său care l-a recrutat de la juniori, boxeurul Dan Codescu ş.a. Aceştia - şi încă
mult mai mulţi, nedescoperiţi de mine, au călcat pe frumoasele meleaguri ale mult
căutatului oraş Boldeşti-Scăieni. Puţine orăşele atât de mici au fost vizitate de oameni
atât de mari...

241
Concluzii
Cititorii care survolează cu privirea unele sau altele din capitolele acestei
monografii, sau cei care le parcurg cu răbdare cronicărească, la rând, vor ajunge, cu
siguranţă, la o concluzie clară: citind paginile respective, oraşul Boldeşti-Scăieni va fi
înţeles şi va fi văzut într-o altă lumină; realităţile şi oamenii lui vor capătă alte aprecieri,
alte dimensiuni şi - cine ştie - poate chiar şi o anumită aură strălucitoare.
Dintr-o localitate din Prahova, mai mult sau mai puţin cunoscută, ea va fi
percepută de orice lector interesat, ca un punct geografic destul de important pe harta
ţării noastre - şi, în multe privinţe, chiar ca un punct unic. Desigur, când m-am decis să
scriu această monografie, m-am gândit în primul rând să o redactez mai mult pentru
localnici, dar, pe măsură ce avansam în cercetarea documentelor, mi-am dat seama că
aş face o greşeală să nu lărgesc mai mult aria descriptivă şi să nu o adresez oricărui
cititor din România, din orice judeţ, deoarece unele capitole se referă la problemele
generale ale ţării, iar alte capitole m-am străduit să le prezint ca pagini necesare a fi
incluse în însăşi Istoria României, cum sunt acele informaţii inedite despre Falansterul
de la Scăieni, prezentat aici într-o lumină nouă, alta decât fusese înfăţişat sub
interpretările ideologice impuse de regimul comunist; sau cum sunt paginile de revoltă
muncitorească din Boldeşti-Scăieni şi de luptă armată cu organele securităţii, de care
nici o istorie contemporană nu pomeneşte, pentru că nu fuseseră făcute cunoscute de
nimeni înaintea mea. Aşadar, pe spaţiul acestei localităţi, pierdute undeva pe valea
Teleajenului, s-au petrecut evenimente istorice deosebite, demne de ştiut de fiecare
român.
Lăsând la o parte importanţa ei economică şi industrială pentru întreaga ţară,
care este şi va rămâne un factor indiscutabil, valoarea localităţii am urmărit să fie
percepută şi în întreaga ei complexitate social-istorică, suficient de amplificată, atât de
un trecut istoric impresionant, cât şi de prezenţa în contemporaneitate a noului oraş,
aflat într-un rapid proces de schimbare, importanţă la care a contribuit în primul rând
valoarea însăşi a multor cetăţeni care au trăit aici, care provin de aici sau care trăiesc
aici în zilele noastre. Pe cât a fost posibil, m-am străduit să scot în evidenţă cât mai
multe din aceste valori, cu numeroase exemple concrete alese din viaţa zilnică. Nu a
fost uşor să le găsesc de la distanţa de peste 10.000 de kilometri şi după o lipsă din ţară
de peste 22 de ani.
Oricum, Dumnezeu a aşezat localitatea descrisă de noi într-un loc destul de
binecuvântat şi de bogat. Oamenii au valorificat mai mult sau mai puţin acest uriaş
avantaj. Peisajul natural intercolinar, de o splendoare unică, este departe de a fi fost
valorificat în întregime, precum ar fi trebuit. Un american care a venit la mine şi a privit
peisagiile locale din jur, mi-a spus: “Cristian, dacă ar exista acest loc frumos în America,
fii sigur că s-ar face investiţii colosale şi s-ar scoate din el o perlă, o staţiune balneo-
climaterică de prim rang”. Poate a vrut să mă flateze şi să-mi gâdile puţin patriotismul
meu local, vizibil pentru el, dar m-am gândit că s-ar putea, totuşi, să aibă dreptate. Ştiu,
de pildă, că la Ţintea există nişte băi termale pentru tratarea reumatismului. Ei bine,
apele termale saline care fuseseră folosite acum cincizeci de ani la băile improvizate de
pe strada Distilăriei din Scăieni, mi s-au spus de nişte specialişti că erau mult mai bune

242
şi mai puternic curative decât apa din băile de la Ţintea. Dar cineva a avut grijă să
desfiinţeze acele băi scăienare. Nici acum nu este târziu să fie repuse în funcţie...
Nici de bogăţiile subsolului nu s-ar spune că locuitorii boldeşteni şi scăienari ar fi
profitat cât trebuie, căci, în trecut, aurul negru de sub pământul lor era folosit mai mult de
străini decât de ei, realitate deosebit de tristă care vedem neputincioşi că, iată, continuă
şi astăzi, toate companiile petrolifere fiind acum în mâna austriecilor, date lor printr-un
contract criminal de un fost premier neocomunist care a fost deja adus în faţa justiţiei
fără a păţi totuşi mai nimic. Inechitatea acestui contract a fost arătată şi de preşedintele
Băsescu, fără să poată interveni nici el cu ceva concret spre a-l anula. Dacă numai 5%
din preţul petrolului scos din sondele locale ar fi fost folosit pentru modernizarea
localităţii, vă garantăm că s-ar fi putut pava cu marmură trei oraşe de mărimea acestui
oraş.
Frumuseţea peisajului local a atras scriitori care l-au vizitat cu inters (poetul
Dimitrie Anghel, Mateiu Caragiale, Nicolae Iorga, Dumitru Panaitescu Perpessicius,
Gheorghe Eminescu, Zigu Ornea, Nicolae Mihai, Corneliu Şerban, Vasile Nicolescu,
Nichita Stănescu), iar oameni cu spirit practic au ales întinderile de teren locale să ridice
pe ele solide întreprinderi. Oraşul devenise o mică citadelă industrială. Ne doare sufletul
să vedem şi să spunem acum că toată industria locală din Boldeşti-Scăieni, elaborată cu
greu şi cu mari sacrificii, de-a lungul zecilor de ani, a început să moară sub ochii noştri şi
că locuitorii lui tineri au plecat deznădăjduiţi în bejanie, prin străinătăţuri, ca să-şi poată
întreţine familiile. Desigur, situaţia este specifică multor alte aşezări, nu numai acestui
oraş - şi de ea se fac vinovaţi neocomuniştii care făceau spume la gură strigând cu
ipocrizie: “Nu ne vindem ţara!” - dar iată că ne-au vândut-o în propriul lor folos, spre a
acumula averi fabuloase, procurate necinstit din avutul statului român, sărăcindu-ne şi
distrugându-ne valorile naţionale. Zilnic creşte numărul miliardarilor răsăriţi din rândul
acestor vampiri hidoşi şi, toţi la un loc, bazaţi pe forţa banilor, cumpără pe justiţiari,
încurajează corupţia, încalcă moralitatea creştină, sfidează cu nonşalanţă legile şi, la
urma urmelor, ei sfidează masa populaţiei sărace care este majoritară şi care spera cu
entuziasm că Revoluţia le va aduce frumoasele schimbări visate, chiar dacă au existat şi
câteva cuceri de libertăţi evidente. Dar ei - aceşti neomafioţi - au distrus industria
înfloritoare, ei au vândut bogăţiile subsolului companiilor străine, ei au devalorizat
băncile, ei au privatizat (vândut) străinilor cele mai valoroase terenuri, fermele,
crescătoriile de porci, vite şi păsări - tot ce s-a mai putut vinde spre folosul lor. Din
păcate, oraşul Boldeşti-Scăieni nu a scăpat de tentaculele acestei caracatiţe mafiotice.
Nu mi-a fost teamă să arăt deschis acest lucru în lucrarea de faţă.
Grija mare a edililor din prezent şi din viitor este să creeze condiţii care să
schimbe radical această situaţie. Să fim convinşi că se pot găsi şi căi concrete de
rezolvare a ei. Un prim pas, chiar unul destul de urgent, ar fi ca oraşul Boldeşti-Scăieni
să dispună de un ziar propriu, de un organ de presă distribuit gratis fiecărui locuitor, care
să mobilizeze populaţia şi să trezească conştiinţa oamenilor în orice domeniu -
economic, material şi spiritual - paralel cu existenţa unui post de radio şi de televiziune
local, care să difuzeze ştiri locale, necenzurate, ştiri din ţară şi de pretutindeni. În
Chicago, am putut înfiinţa atât o publicaţie locală, “Datoria românească”, cât şi un post
local de televiziune pentru românii americani, “Suflet românesc”, care au mers bine ani

243
de zile (“Datoria” mai apare şi acum), dar dorinţa mea de a face aşa ceva şi la Boldeşti-
Scăieni nu este realizabilă, deoarece eu nu trăiesc acolo. Las altora mai tineri împlinirea
acestui deziderat şi sunt convins că se vor găsi iniţiatori. Trebuie umblat la buget pentru
asemenea priorităţi şi trebuie apelat insistent chiar şi la bugetul statului. Forţa mass-
mediei este uriaşă; ea va fi vocea cetăţenilor din oraş şi, în primul rând ea va uni pe toţi
locuitorii frumoasei aşezări să-i accelereze evoluţia şi lupta pentru drepturile cetăţeneşti
inalienabile. Tocmai de aceea, nu putem încheia aceste pagini pe un ton pesimist.
Lumea evoluează rapid, tehnologia de asemenea. În oraş există destule resurse
materiale şi umane ce pot fi valorificate. În perspectiva viitorului, ştim că Boldeşti-Scăieni
va arăta ca un oraş ultramodern, cu totul diferit de felul cum îl cunoaştem noi astăzi.
Fără îndoială, el va fi un cartier nordic al viitoarei Metropole Ploieşti. Ceea ce am dori cu
toţii este ca urmaşii urmaşilor noştri să nu uite că aceste generaţii - numite fără
exagerare generaţii de sacrificiu - au pus bazele fundamentale ale noii cetăţi. Ei vor
trebui să fie mândri că am existat şi că am trăit înaintea lor pe aceste blânde meleaguri
ale visurilor ce trebuie împlinite, construindu-le o pistă de decolare spre viitor.
Autorul s-a străduit să ofere tuturor cititorilor o mică enciclopedie despre oraşul
pe care cu drag l-a descris, în speranţa că va fi şi va rămâne o carte de referinţă, chiar
dacă au mai rămas încă multe de spus.
Urarea mea, pentru prezentul şi viitorul Boldeşti-Scăieni, este una de bun augur:
EXCELSIOR! - TOT MAI SUS!

Cristian Petru Bălan

Membru al Uniunii Scriitorilor din România


Membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte Româno-Americană

Chicago/Glen Ellyn, 8 martie 2007

244
About this book
Author Christian Petru Balan was born in 1936 in Sibiu, Romania. A former
teacher in both Romania and the United States, as well as a painter and sculptor, his
published works include novels, plays, screenplays, books of poems and various
dictionaries. His latest book, "The Monograph of Boldesti-Scaieni," is the first book
dedicated exclusively to documenting the history of the city where he spent most of his
life before moving to the United States, where he has been residing with his wife Dorina
and their two daughters for more than twenty years.
Boldesti-Scaieni is an agrarian-industrial city of 11,485 residents located in
Prahova County. It is located 80 kilometers north of Romania's capital, Bucharest, and
10 kilometers north of the county seat, Ploiesti. The city officially formed in June 1968,
through the unification of Boldesti and Scaieni, two towns with rich individual histories. In
Scaieni, the engineer Teodor Diamant (1810-1841)-a young disciple of the French
socialist Utopian Charles Fourier (1772-1837) - and his friend Manolache Balaceanu
(1807-1842) founded an agrarian-industrial Utopian community based on egalitarianism
called a phalanstere where the locals worked together for mutual benefit. The Scaieni
phalanstere lasted only one year, after which it was forcibly dissolved by the authorities
of the day.
The author describes the evolution of the city from historical, economic, political,
social, cultural and artistic vantage points, with an emphasis on its industrial
transformation and its cultural development. The two formerly modest towns, located in
the picturesque undulating region along the Teleajen River valley where residents
practiced agriculture, viticulture and cattle raising, were transformed by the discovery of
petroleum in the heart of their hills. With the onset of petroleum extraction, the towns
grew quickly and local industry expanded to include a glass factory - at one time the
largest in Romania - and a paper mill in Scaieni, while the headquarters of the oil
extraction operation were located in Boldesti. The accompanying population boom -
mostly industrial workers - led to the construction of new residential buildings, stores,
and schools.
The city's main tourist attraction is Crama Seciu, a beautiful villa that crowns a
hilltop and is home to a winery and restaurant and which attracts hundreds of Romanian
and foreign visitors every year. More recently, the city's picturesque areas have become
a favorite vacation home destination.
In conclusion, the author shows the potential that the city of Boldesti-Scaieni has
to become one of the most beautiful and prosperous locations in Romania.

245
Despre cărţile scriitorului Cristian Petru Bălan
“Sânge spaniol” e, neîndoios, un prea frumos efort şi nu odată m-am surprins
minunându-mă de fermitatea cu care povesteşti, de siguranţa cu care zugrăveşti tablouri
din natură. (...) Povestea se desfăşoară nu numai nestingherită, dar admirabil, chiar
surprinzător de perfectă. Stilul însuşi e de o viguroasă prioritate.” (Text publicat).

(Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius (1891-1971). Scriitor şi critic literar


despre nuvela “Sânge spaniol”, scrisă la vârsta de 25 de ani.)

“M-am delectat citind scenariul dumitale închinat unchiului meu Mihai Eminesu şi
achiziţionat de cinematografia română. L-am citit cu emoţie şi entuziasm. Sincere
felicitări.”

(Col. Gheorghe Eminescu (1894-1989), nepotul de frate al marelui poet; scriitor


şi memorialist, despre scenariul de film “Geniu sublim - Viaţa lui Mihai Eminescu”, scris
în 1967.)

“Romanul “Dincolo de curcubeu”, scris de C.P. Bălan, este un bun exemplu de


tratare literară a unor probleme de conştiinţă cu mijloacele simple ale polemicii de idei.
Lumii efemere ale veleitarismului şi minciunii i se opune, fără exces de pedanterie,
umanismul iubirii, pocăinţei şi iubiri de neam.”

(Prof. Univ. Dr. Aurel Sasu în “Dicţionarul scriitorilor români în Statele Unite şi
Canada”, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.)

“Pentru cine a citit cărţile lui Cristian Petru Bălan - în special excelentul roman
“Dincolo de curcubeu” - faptul că el se lansează şi în genul aforistic nu constituie o
surpriză.”

(M.N. Rusu, critic şi istoric literar despre cartea de aforisme”Cioburi de cristal”.)

“Excepţional!”

(Marele poet Ion Alexandru (1941-2000) despre romanul “Dincolo de curcubeu”.)

“Scris într-o manieră incitantă, cu personaje şi acţiuni oglindite prin alternanţă


sau în planuri paralele, cu o tehnică a contrapunctului menită să finalizeze momentele
de înaltă tensiune, cu un limbaj colorat şi savuros, de expresie neaoşă românească,
până la cea savantă, cu dialoguri şi comentarii subtile, erudite, romanul “Dincolo de
curcubeu” surprinde şi captează, de la prima până la ultima pagină, amintind întrucâtva
de tehnica şi mijloacele de realizare artistică a romanului “Sertarul cu aplauze” de Ana
Blandiana.”

246
(“George Băjenaru, scriitor şi critic literar, în cartea “Cititor în exilul creator”,
Editura “Danubius”, Bucureşti, 201.)

“Rareori mi se întâmplă să iau o carte în mână şi să nu o pot lăsa, citind-o cu


nesaţ până la capăt..”

(Ioan Dan (1922-2003), mare romancier român.)

“Cristian Petru Bălan - traducător mai ales din limbi romanice, artist plastic
patriotic şi religios cu teme române şi americane, precum şi pasionat OZN-ist, este un
poet eclectic care se roagă pentru resurecţia virtuţilor naţionale şi pentru înlăturarea
răului abătut peste ai săi.”

(“Istoria literaturii române de azi pe mâine” de Marian Popa, critic literar, Editura
Fundaţia Luceafărul, Bucureşti , 2001, pag. 120.)

“O carte care surprinde cititorii, în primul rând prin modalităţi, tehnici şi formule
artistice mânuite într-un mod cu totul original.”

(Prof. Constantin Enciu despre romanul „Oaspeţii din Elizeu”; Meridianul


românesc din 23 mai 2004. Prof. Enciu este fostul profesor al lui Nichita Stănescu,
Eugen Simion, Toma Caragiu şi Cristian Petru Bălan.)

247
Bibliografie selectivă

– Marele dicţionar geografic al României (1898-1902), 5 vol. de Gr. Tocilescu, G. I. la


Hovari gen. C.I. Brătianu.
– Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgovişte, 1969, de prof. Nicolae Simache.
– Dicţionar topografic şi statistic al României, de D. Frunzescu, 1872, tip. Statului
Bucureşti.
– Dicţionar istoric al judeţului Prahova, de Mihai Apostol, Societatea Culturală Ploieşti,
editura Mileniul III, 2004,.
– Comentarii şi contribuţii la Dicţionar(ul) istoric al judeţului Prahova, de Octavian
Onea, editura Pygmalion, Ploieşti, 2006.
– Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), al Academiei
Române, ediţia a II-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
– Falansterul de la Scăieni, de Zigu Ornea şi Ion Cojocaru, editura Politică, Bucureşti,
1966.
– Ion Ghica, Opere vol. I, Bucureşti, ESPLA, 1956.
– Magazin istoric nr. 2, feb. 1985.
– Micul dicţionar enciclopedic, editura Cartier, 1999.
– Micul dicţionar enciclopedic MDE, editura Enciclopedică şi editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
– Din istoricul unor şcoli prahovene, vol. I, de prof. Gh. Nedelea, editura Printeuro,
Ploieşti, 2005.
– Contribuţii la istoria petrolului românesc, de Boncu M. Constantin, editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1971.
– Oameni care au fost, vol. I şi II, de Nicolae Iorga.
– Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova. Date noi privind
industria petrolieră din judeţul prahova în jurul anului 1900, de Mihai Racheru şi E.
Negulescu.
– Industrializare şi urbanizare, cercetare de psihosociologie concretă la Boldeşti, sub
redacţia prof. univ. Traian Herseni, editura Academiei R.S.R. 1970 (258 pagini).
– Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţului Prahova.
– Monografia unui sat, de Henri N. Stahl, editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1939.
– Rucăr (monografie), de prof. Gherghe Pârnuţă, Bucureşti, 1972.

248
Cuprins
De sub pulpana lui Sevastos*) (prefaţă) ....................................................................... 5
Cuvânt înainte................................................................................................................. 7
CAPITOLUL I. Istoricul localităţii: primele menţionări documentare....................... 11
CAPITOLUL II. Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic şi
botano-faunistic al oraşului Boldeşti-Scăieni............................................................ 18
CAPITOLUL III. Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni.
Despre numele acestui oraş........................................................................................ 31
CAPITOLUL IV. Falansterul de la Scăieni................................................................... 36
STATUILE LUI DIAMANT ŞI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER .......................48

CAPITOLUL V. Localităţile Boldeşti şi Scăieni în timpul celor două războaie


mondiale........................................................................................................................ 52
CAPITOLUL VI. Populaţia oraşului Boldeşti-Scăieni. Poliţia locală......................... 55
CAPITOLUL VII. Cultura în oraşul Boldeşti-Scăieni .................................................. 61
MUZEUL ORAŞULUI........................................................................................................61
ŞCOLILE ORAŞULUI .......................................................................................................61
ŞCOALA DIN BOLDEŞTI .................................................................................................63
GRĂDINIŢELE DIN BOLDEŞTI ........................................................................................65
ŞCOLILE DIN SCĂIENI ....................................................................................................66
ŞCOALA DE LA SECIU ....................................................................................................70
GRĂDINIŢA DE LA SECIU ...............................................................................................72
GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEŞTI-SCĂIENI......................................72
ŞCOALA MILITARĂ DE SUBOFIŢERI POMPIERI “PAUL ZĂGĂNESCU”
BOLDEŞTI-SCĂIENI.........................................................................................................74
CLUBURI, CĂMINE CULTURALE, CASE DE CULTURĂ ................................................75
CLUBUL BOLDEŞTI .........................................................................................................75
CASA DE CULTURĂ SCĂIENI.........................................................................................79
BIBLIOTECA DE PE LÂNGĂ CASA DE CULTURĂ SCĂIENI..........................................83
CASA DE COPII ORFANI DIN SCĂIENI ..........................................................................84
BISERICILE DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI.............................................................85
BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BOLDEŞTI ..............................85
BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCĂIENI .........................................87
BISERICA “SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA” DIN BALACA........................89
BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU......................................................................91
BISERICILE CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE ................................................................92
CIMITIRELE......................................................................................................................95
CASA SECIU ....................................................................................................................96
LUCRĂRI DE ARTĂ DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI ................................................99
MONUMENTUL EROILOR DIN SCĂIENI (1916-1919)..................................................100
MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEŞTI ...................................................................102

249
STATUIA LUI TEODOR DIAMANT.................................................................................105
STATUIA “RUPĂTORUL DE GEAM” ..............................................................................106
LUPOAICA ROMANĂ DE LA SCĂIENI (“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ŞI
REMUS) ..........................................................................................................................108
ÎNGERUL JUDECĂŢII.....................................................................................................111
BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT..................................................................................112
PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURĂ ..............................113
PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RĂSPOP (1888-1952) ...............................................114
PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCĂIENI..............................115
DETALII DESPRE FAŢADA CIMITIRULUI “ETERNITATEA” DIN SCĂIENI: .................116

CAPITOLUL VIII. Tradiţii locale, obiceiuri păstrate din bătrâni .............................. 119
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN ......................................................................................123

CAPITOLUL IX. Asistenţa medicală.......................................................................... 129


SPITALUL BOLDEŞTI ....................................................................................................129
UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARĂ (UAMS) SAU SPITALUL DE
RECUPERARE SOCIALĂ BOLDEŞTI-SCĂIENI ............................................................130
DISPENSARUL BOLDEŞTI ............................................................................................130
DISPENSARUL SCĂIENI ...............................................................................................131
FARMACIILE DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI .........................................................................132
DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEŞTI-SCĂIENI ......................................132

CAPITOLUL X. Diverse .............................................................................................. 133


COOPERATIVA MEŞTEŞUGĂREASCĂ “ARTA METALULUI”......................................133
FERMA S.C. ECOFERM BOLDEŞTI-SCĂIENI (CRESCĂTORIA DE PORCI ŞI
DE VITE “CRIS TIM”) ......................................................................................................134
RAMPA ECOLOGICĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI............................................................138
BAT SERVICE S.A. BOLDEŞTI-SCĂIENI ......................................................................141
ABATORUL DE PĂSĂRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL” .........................142
FIRMELE MICI DIN ORAŞ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN, LUX MOB,
PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT, BAZA DE APOVIZIONARE
FLOREŞTI.......................................................................................................................143

CAPITOLUL XI. Primăria oraşului Boldeşti-Scăieni ................................................ 145


DIRECŢIA DE PATRIMONIU A ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI.................................146
STEMA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ESTE JUMĂTATE DIN STEMA A.R.L.U.S.
ŞI DIN STEMA COMUNISTĂ A C.G.M.-ULUI!! ..............................................................148
OFICIUL POŞTAL DIN BOLDEŞTI SCĂIENI..................................................................150
GARA SCĂIENI, HALTA BOLDEŞTI ŞI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAŞ ..151
UNITĂŢI UTILITARE ÎN BOLDEŞTI-SCĂIENI................................................................152
UNITĂŢI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAŢIEI ..................................................153

CAPITOLUL XII. Contraste dureroase sau discrepanţa dintre Boldeşti şi


Scăieni......................................................................................................................... 155
CAPITOLUL XIII. Artişti, cântăreţi, muzicieni........................................................... 159
CAPITOLUL XIV. Activitatea sportivă din Boldeşti-Scăieni.................................... 162

250
CAPITOLUL XV. Industria din oraşul Boldeşti-Scăieni ........................................... 165
ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCĂIENI (IGS) .......................................................165
ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEŞTI-SCĂIENI - CAHIRO S.A........................171
SCHELA PETROLIFERĂ BOLDEŞTI.............................................................................174
O ÎNTREPINDERE PETROLIFERĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI INTRATĂ ÎN GURA
MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A., SUCURSALA BOLDEŞTI ...........................179
ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX... ..............................................................180
ARTEMA PLAST SRL, BOLDEŞTI-SCĂIENI .................................................................183

CAPITOLUL XVI. Rezistenţa anticomunistă în Boldeşti-Scăieni............................ 184


- 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVĂ GENERALĂ MUNCITOREASCĂ DIN
ROMÂNIA, ÎNSOŢITĂ DE UN MARE PROTEST PE STRĂZI, CU 6 ANI ÎNAINTEA
GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAŞOV ! - .......................................184

CAPITOLUL XVII. Persoane de onoare ale oraşului ................................................ 201


ALŢI CETĂŢENI DE ONOARE: ......................................................................................210
O PRIMĂ LISTĂ CU CETĂŢENII CARE ŞI-AU ADUS CONTRIBUŢII DE SEAMĂ ÎN
ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI, SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICĂ,
RIDICAREA LOCALITĂŢII..............................................................................................220
FOŞTI PRIMARI ŞI AJUTOARELE LOR ........................................................................222
FOŞTI ŞI ACTUALI LIDERI DE INSTITUŢII LOCALE ŞI ÎNTREPRINDERI ..................223
ALŢI CETĂŢENI DE FRUNTE AI LOCALITĂŢII: ............................................................225
PREOŢII LOCALI............................................................................................................232
ARTIŞTI PLASTICI, TINERI ZIARIŞTI ŞI SCRIITORI : ..................................................232
MARI PERSONALITĂŢI DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE CARE, ÎN DECURSUL
TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITĂŢILE BOLDEŞTI ŞI SCĂIENI SAU NUMAI AU
TRECUT PRIN ELE FĂRĂ SĂ LE VIZITEZE AMĂNUNŢIT ...........................................238

Concluzii ..................................................................................................................... 242


About this book .......................................................................................................... 245
Despre cărţile scriitorului Cristian Petru Bălan....................................................... 246
Bibliografie selectivă.................................................................................................. 248
Cuprins........................................................................................................................ 249

251
DE ACELAŞI AUTOR:

DINCOLO DE CURCUBEU (Roman politic si religios), 406 pag., ediţie de lux.


Editura „North America", Chicago, 1992.
AMPLIFICĂRILE TĂCERII (poeme).
Editura „Liberty", New York, 1993.
NESTINSA LUMINĂ (poeme religioase)
Editura „Atlantic World", Washington, D.C., 1993.
VIAŢA LUI IISUS (Prezentata in secvenţe istorice şi cronologice).
Editura „Holy Cross", San Francisco, 1993.
DICŢIONARUL PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA.
Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.
DICŢIONARUL CRIMINALILOR POLITICI COMUNIŞTI DIN ROMÂNIA.
Editura „White Wings", Glen Ellyn, USA, 1993.
UN DICŢIONAR AL EROILOR CĂZUŢI VICTIME ALE COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA.
Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.
STROPI DE ROUĂ (Colecţie de poezii pentru copii. Volum colectiv.)
Editat de A.B.R. - USA, Chicago, 1987.
DESPERATION ABOARD (Scenariu de film, în limba engleză, despre soarta
vietnamezilor refugiaţi.) Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.
VISURI COSMICE (poeme cosmice).
Editura „California", Hollywood, USA, 1994.
CIOBURI DE CRISTAL (4000 de maxime şi cugetări, scrise intre 1955-1981).
Editura „Pheonix", Glen Ellyn, USA, 1996
GENIU SUBLIM (Mihai Eminescu) - Un scenariu de film prezentând viaţa lui Eminescu,
din copilărie pană la plecarea sa in eternitate, scris in 1965-1966 şi contractat cu
Cinematografia Română, Studiourile Cinematografice Buftea, in 1967. Editura
„Western", Chicago, 1996.
JURNALUL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE (ARA),
Editura ARA, California, USA, 1998, 1999.
ZBORUL DESTINULUI (roman)
Editura „Eminescu", Bucureşti, 2003.
VAGABOND PE MAPAMOND (Jurnal de călătorii)
Editura WINDOWS, Glen Ellyn, 2003.
OASPEŢII DIN ELIZEU (romani)
Editura „Eminescu”, Bucureşti, 2004.
TEATRU (Ispită şi virtute şi Neprihănitului Iov), Bucureşti, 2006
STINDARDE TRANSPARENTE, Editura Premier, Ploieşti, 2006.
MONOGRAFIA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI, Editura Premier, 2007.

252
SUB TIPAR:
DICŢIONAR ROMÂN-MULTILINGV
(Un dicţionar inedit, în 26 de limbi moderne: română, franceză, spaniolă,
italiană, portugheză, engleză, germană, olandeză, suedeză, daneză, norvegiană,
polonă, cehă, sârbo-croată, maghiară, finlandeză, turcă, indoneziana, swahili,
esperanto, rusă, greacă, ebraică, arabă, idiş, japoneză); Editura „International", Los
Angeles, 2003. Premieră editorială absolută.

GATA DE TIPAR:
EMINESCU ŞI FOLCLORUL - Studiu filologic, scris în 1964, având două
prezentări făcute de prof. univ. ID. Bălan, de la Universitatea Bucureşti şi de prof. univ.
Mihai Zamfir, de la Universitatea Bucureşti şi Lisabona, Portugalia. (Editura Academiei
Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, ARA, California, USA.)
TRIDIRAME - Carte color cu imagini tridimensionale vizibile de pe suprafeţe
plane.
DICŢIONARUL IMNURILOR DE STAT ALE ŢĂRILOR LUMII (Ed. muzicală,
Bucureşti).

În pregătire: UN BLESTEM NUMIT YALTA (Roman istoric. Aprox. 500 pag.)


LET'S GLORIFY AMERICA! (Poeme patriotice despre America; în limba
engleză).

SPONSORI
Autorul le mulţumeşte cu distinsă gratitudine celor care au sponsorizat
această monografie, consilierilor primăriei din oraşul Boldeşti-Scăieni: Biţă Paul,
Isbăşoiu Constantin, Marinescu Florin; Bibescu Ion, Dinu Nelu, Stăncescu Gheorghe,
Tănase Răzvan Ionuţ; Marinescu Ion, Mirea Mihai, Popescu Ion, Stârceanu Anca;
Enache Vasile, Gheorghe Nicolae-Ţârlea, Stăncescu Petruţa, Vlăsceanu Cristu; Lupu
Viorel, Samoilă Nicolae, în frunte cu primarul Ion Dumitru şi viceprimarul Paul
Dorian Petcu. De asemenea, cartea a mai fost sponsorizată de următorii: ing.
Gheorghe Comănescu, managerul companiei Artema Plast, col. Petre Răduţă;
Ioan Tronaru, George C. Nicolae Castellano, din S.U.A., directorul economic
Dragoş Rusu din Ministerul Finanţelor, înv. Emil Popescu, ing. Toma Călinescu,
ing. Dan Mogoş, Lucian şi Atena Nicola, Gheorghiţă Catrinescu. Tuturor le
aducem calde mulţumiri.

253

S-ar putea să vă placă și