Partidele comuniste

Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un anume
sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mişcare politică care
doreşte să implementeze acest sistem. Ca sistem social, comunismul este un tip de societate
egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate
bunurile aparţin societăţii ca întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social
şi economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societaţi comuniste este: Fiecare
după puteri, fiecăruia după nevoi.

Prima organizație marxistă internațională a fost Liga Comunistă, care apăra principiile
enunțate de Karl Marx și Friedrich Engels în Manifestul Comunist1 și care se inspira din
exemplul Comunei din Paris. Grupul s-a dizolvat în anul 1882, după apariția mai multor
facțiuni care nu se înțelegeau între ele.

Partidul Bolșevic a cucerit puterea în timpul revoluției din 1917. În martie 1918, partidul și-a
schimbat numele în "Partidul Comunist din Întreaga Rusie (Bolșevicii)", cunoscut însă mai
degrabă sub numele de "Partidul Comunist".

Mai multe partide comuniste au fost create, mai ales în Europa, în al doilea și al treilea
deceniu al secolului al XX-lea, ca rezultat al luptelor facționale din interiorul celor mai multe
partide socialiste ale timpului. Unele facțiuni apărau ideea drumului către socialism pe căi
legale, parlamentrar-democratice, în timp ce altele doreau sa se ajungă la revoluție și la
utilizarea forței împotriva vechilor structuri sociale, considerând că drumul democratic nu
poate fi urmat. De obicei, grupurile pro-revoluție se autodenumeau comuniste, în timp ce
facțiunile care doreau o trecere graduală de la capitalism la socialism au păstrat numele de
socialiste sau social democrate..

La scurtă vreme după ruptura dintre facțiuni au mai apărut și alte diferențe. În timpul
deceniului al treilea al secolului trecut, comuniștii au sprijinit necondiționat Uniunea
Sovietică și marxism-leninismul, în vreme ce socialiștii aderau la doctrina marxistă
respingând leninismul. Ruptura dintre socialiști și comuniști s-a adâncit în continuu, fiecare
dezvoltându-și propria filozofie.

Cele mai importante curente social democrate au abandonat marxismul până pe la jumătatea
secolului trecut. Troțkismul și alte câteva ramuri autoproclamate marxist-revoluționare au
afirmat că partidele comuniste influențate de sovietici, sub influența stalinismului, s-au
depărtat de poziția originală marxist-leninistă în aceeași perioadă. Prin contrast,
antirevizioniștii, care se autoproclamau, de asemenea, ca marxiști revoluționari, considerau că
Uniunea Sovietică s-a îndepărtat de drumul socialismului adevărat din momentul discursului
secret al lui Nikita Hrușciov din 1956. Aceștia din urmă au fost suporterii revoluției chineze
din 1949 a lui Mao Zedong și a Revoluției culturale din China, dar au abandonat acest sprijin
în momentul în care a devenit clar, în viziunea lor, că Deng Xiaoping și al său socialism

1
Karl Marx și Friedrich Engels : ‘’Manifestul comunist’’
având caracteristici chinezești se îndrepta către restaurarea capitalismului în marea țară
asiatică.

In opinia mea, comunismul presupune o societate caracterizată prin proprietatea socială

asupra mijloacelor de producţie, având două faze : socialismul şi comunismul propriu-zis.
Cred ca, socialismul reprezintă concepţia social-politică cu privire la făurirea unei societăţi
bazate pe egalitate şi dreptate socială şi lipsită de exploatarea omului de către om. Formulată
iniţial de socialiştii utopici din sec. 16-18, concepţia, ca şi termenul de socialism, au fost larg
răspândite în Franţa şi Anglia, din primele decenii ale sec. 19. Ulterior, noţiunea de socialism
a fost folosită în sensuri variate şi în sprijinul unor diferite interese de clasă. O anumită
răspândire a cunoscut în sec.19, în Germania, socialismul „adevărat“, curent social-politic
care nega necesitatea revoluţiei burghezo-democratice şi propaga ideea că „înfrăţirea
oamenilor“ ar fi condiţia unică a emancipării sociale. Socialismul de catedră, curent al
economiei politice burgheze, cu circulaţie mai ales în Germania în deceniul 8 şi 9 al sec. 19;
acesta susţinea că statul burghez, ca arbitru imparţial, este chemat să asigure pacea socială şi
să introducă treptat socialismul. Socialismul creştin sau creştinismul social, doctrină social-
politică creştină, apărută în prima jumătate a sec. 19; diferitele sale variante susţineau originea
creştină a ideilor socialismului, afirmau primatul eticului în raport cu economicul sau politicul
şi considerau că soluţia antagonismelor sociale ar constitui-o perfecţionarea morală a
capitalismului. Ulterior, unii adepţi ai acestor concepţii, fără a renunţa la programul social-
politic propriu, se alătură mişcărilor progresiste. Socialismul democratic, curent social-politic
de orientare reformistă, apărut în rândurile social-democraţiei germane în deceniile 3 şi 4 ale
sec. 20; a devenit doctrina social-politică oficială a Internaţionalei Socialiste. Potrivit acestei
concepţii, evoluţia capitalismului contemporan ar duce la armonizarea intereselor sociale şi la
instaurarea unor relaţii „umane“, ceea ce ar face inutilă lupta de clasă, protestul social fiind
redus la revendicări privind o democraţie mai consecventă şi alte reforme compatibile cu
societatea burgheză. Socialismul etic, doctrină social-politică de esenţă idealistă, potrivit
căreia socialismul ar reprezenta un ansamblu de principii morale, realizabile în cadrul
capitalismului, iar factorii determinanţi ai progresului l-ar constitui, în exclusivitate,
moralitatea şi educaţia (recte, principiul kantian cum că omul trebuie să fie considerat
întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un simplu mijloc). Socialismul reacţionar, concepţie a
partidului mic-burghez al eserilor, creat în Rusia în 1901, al cărei conţinut îl reprezintă
preluarea eclectică a unor idei ale narodnicismului şi revizionismului. Susţinătorii acestei
teorii se pronunţau pentru desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului, dar nu şi a
proprietăţii private în general. Socialismul ştiinţific (comunismul ştiinţific), una din cele trei
părţi constitutive ale concepţiei lui Marx, teorie (doctrină) social-politică al cărei obiect îl
reprezintă structura şi dinamica proceselor trecerii omenirii de la orânduirea capitalistă la cea
comunistă prin lupta revoluţionară a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Spre deosebire de
socialismul utopic, care considera socialismul ca o cerinţă a „raţiunii“ şi ca un simplu ideal
moral, socialismul ştiinţific, elaborat de Marx şi Engels, demonstrează că pe baza dezvăluirii
legilor obiective ale progresului social, a analizei ştiinţifice a orânduirii capitaliste şi a
evoluţiei acesteia, se iveşte şi necesitatea obiectivă a dispariţiei acesteia în favoarea triumfului
socialismului. V. I. Lenin a dezvoltat teoria socialismului ştiinţific prin dezvăluirea
trăsăturilor specifice stadiului monopolist al capitalismului, prin descoperirea legii dezvoltării
economice şi politice inegale şi în salturi a ţărilor capitaliste în imperialism, fundamentând
posibilitatea victoriei socialismului la început într-o singură ţară sau în câteva ţări, fiind
elaboratorul planului de construire a socialismului în Rusia (U.R.S.S.). În timpul războiului
civil (1918-1920) Puterea sovietică a abordat o politică economică numită comunism de
război. Astfel s-a pus sub controlul acestei puteri alături de marea industrie şi industria
mijlocie şi mică; a introdus monopolul comerţului cu ceriale şi a instituit predarea obligatorie
a surplusurilor de produse agricole pentru a scoate surplusurile de alimente de la ţărani şi a
acumula astfel rezervele necesare. S-a introdus munca obligatorie pentru toate clasele,
obligând burghezia să depună muncă fizică şi eliberând astfel pe muncitori în vederea unei
munci de mai mare importanţă pentru front. Statul sovietic a înfăptuit principiul: „Cine nu
munceşte, nu mănâncă“. În 1918 s-a format în cadrul partidului Puterii sovietice şi un grup
fracţionist, numit „comuniştii de stânga“, în legătură cu încheierea păcii de la Brest. Ei
preconizau un război revoluţionar, susţinând o politică de atragere a Republicii Sovietice într-
un război împotriva Germaniei. Activitatea fracţionară a „comuniştilor de stânga“, sprijininită
de Troţki, a fost înlăturată de partidul bolşevic sub conducerea lui Lenin, care a reuşit în cele
din urmă să impună încheierea păcii de la Brest.
Ca stadiu superior al socialismului, comunismul propriu-zis se caracterizează prin proprietatea
comunistă unică asupra mijloacelor de producţie, un înalt nivel al dezvoltării forţelor de
producţie pe baza ştiinţei şi tehnicii înaintate, o productivitate ridicată a muncii sociale, fiind
realizate astfel condiţiile pentru crearea unui belşug de bunuri materiale, a unui sistem
complex de servicii sociale şi pentru înfăptuirea principiului comunist de repartiţie: „De la
fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Comunismul presupune o societate fără clase,
în care se realizează egalitatea şi omogenitatea socială deplină a tuturor membrilor societăţii
(poporul muncitor unic), ştergerea deosebirilor esenţiale dintre urban şi rural, dintre munca
fizică şi cea intelectuală. Realizarea relaţiilor sociale comuniste presupune, de asemenea, un
înalt nivel de dezvoltare a conştiinţei morale care, alături de pregătirea profesională şi
orizontul superior de cultură şi spiritualitate al tuturor membrilor societăţii, potenţează
transformarea muncii într-o cerinţă vitală a oamenilor, dezvoltarea multilaterală, armonioasă a
personalităţii umane, participarea activă şi conştientă a întregii populaţii la conducerea
treburilor obşteşti. În comunism, statul, care este considerat un instrument de represiune, se
vrea înlocuit de organisme centrale ale societăţii, cu rolul de a organiza, conduce şi planifica
producţia, întreaga activitate socială, de a asigura repartiţia conform principiilor comuniste.
Comunismul în cele din urmă reprezintă, după clasicii marxism-leninismului, finalitatea luptei
clasei muncitoare, a activităţii partidului ei revoluţionar. Dispariţia acestei clase din ţările
unde s-a încercat realizarea sistemului comunist, potrivit existenţei sociale care determină
conştiinţa socială, duce la apariţia altei formaţiuni sociale cu altă bază şi altă suprastructură.
Comunismul, conform modelului ipotetic-deductiv al filozofului şi logicianului Karl Raimund
Popper2, axat pe ideea selecţiei prin falsifiere (falsify) a ipotezelor ştiinţifice, rămâne o teorie
falsificabilă în măsura în care este infirmată de răspunsurile negative ale experienţei. De aici
se poate deduce plastic caracterul utopic al unei teorii care s-a vrut cu orice preţ ştiinţifică.
Impresionant este faptul că în lumea a treia partidele comuniste își exercită puterea la
extrem profitând de gradul scăzut de informare al populației. Deși se consideră că partidele
comuniste ridica nivelul de trai al populației prin politica lor, eu consider că acest lucru se
întâmplă doar la nivel teoretic, practic nefiind vizibile îmbunătățiri. În lumea a treia, partidele
comuniste au devenit foarte populare în anumite țări, deoarece ele au promis răsturnarea
structurilor guvernamentale considerate opresive de majoritatea populației, ca și ridicarea
nivelului de trai al celor săraci. De multe ori, partidele comuniste au jucat rolul dominant în
lupta pentru cucerirea independenței de sub puterile coloniale. Războaiele rezultante au fost
deseori împletite în ițele războiului rece, Uniunea Sovietică sprijinind forțele comuniste, iar
Statele Unite ale Americii sprijinind forțele anticomuniste. Cele două superputeri au purtat
războie prin interpuși, așa cum a fost în războiul din Vietnam, în care trupele sud-vietnameze
și americane au luptat împotriva comuniștilor locali, sau cum a fost cazul războiul din
Afganistan, în care trupele sovietice au luptat împotriva mujahedinilor sprijiniți de SUA, care
încercau să răstoarne guvernul prosovietic comunist afganez.

2
Karl Raimund Popper : "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena)
 Bibliografie

1. Idei personale.

2. Karl Raimund Popper : "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena).

3.Karl Marx și Friedrich Engels : ‘’Manifestul comunist’’