Raspunderea Transportatorului De Marfuri

Rutiere
Capitolul I.
Obiectul răspunderii transportatorului

Răspunderea transportatorului-căruăş în contractul de transport de mărfuri este în primul

rând reglementat de dispoziţiile art. 425 din Codul comercial, care prevede că
transportatorul este – direct răspunzător de pierderea sau stricăciunea lucrurilor care i-au
fost încredinţate spre transport din momentul în care primeşte până la acela al predării
lor destinatarului.

Regimul juridic al răspunderii este statornicit de reglementările din dreptul comun, prin
dispoziţiile codului civil alături de prevederile codului comercial. Art.1073-1090 Cod civil
reglementează răspunderea contractuală, art. 998-1000 cod civil, în cazul unui delict sau
cvasidelict, iar art. 420, 423, 425 şi următoarele Cod comercial.

Cauzele răspunderii transporatorului rutier sunt enumerate de art.17 pct.1 din Convenţia
C.M.R. de la Geneva . Textul menţionat are în vedere următoarele trei fapte specifice,
imputabile eventual transportatorului, caracterizându-le totodată pe unele dintre ele
detaliat în art. 20 şi 21 şi anume: pierderea totală sau parţială a mărfii; avarierea
acesteia; întărzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie. Oricare dintre menţionatele
acţiuni sau inacţiuni se analizează, în cadrul elementelor constitutive ale răspunderii, ca
fapte contractual ilicite.

Contractul de Transport rutier se aplică reglementarea uniformă oferită de Convenţia de

la Geneva din 19 Mai 1956 şi Convenţia Vamală relativă la transportul internaţional de
mărfuri sub acoperirea carnetelor TIR de la Geneva.

În transportul de mărfuri, cărăuşul îşi poate angaja răspunderea faţă de celălalt

contractant, cît şi faţă de terţe persoane.

Faptele cărăuşului care au ca rezultat prejudicierea unor terţi, în afara contractului de

transport, ţin de domeniul răspunderii delictuale.

În această sferă intră o gamă largă de accidente: coliziunea cu un mijloc de transport

aparţinând altui proprietar, avarierea infrastructurii unui post ori a unui canal navigabil,
eşuarea unei nave maritime sau fluviale, uciderea unui pieton de către un autocar,
prăbuşirea unui avion pe un imobil locuit.

Raporturile dintre autorul delictului civil şi persoana prejudiciată cad sub incidenţa art.
998 şi urm cod civil.

Fapta cărăuşului care încălcându-şi obligaţiile convenite, aduce prejudicii cocontractului,

fie călător, fie expeditor sau destinatar al mărfii, angajează răspunderea contractuală, ca
temei al reparării pagubei cauzate.

Răspunderea contractuală a cărăuşului individual şi a întreprinderii de transport

Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie contractul de transport:

- Este valabil din punct de vedere juridic;

- Există raporturi nemijlocite între păgubit şi cărăuş
- Prejudiciul rezultă din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii contractuale.

Răspunderea cărăuşului individual şi a întreprinderiii de transport este angajată atunci

cînd:

- există o faptă păgubitoare produsă de cărăuş;

- cărăuşul este vinovat;
- exepeditorul sau destinatarul au suferit un prejudiciu;
- există o legătuă cauzală între fapta păgubitoare şi daună.

a) Fapta păgubitoare produsă de cărăuş. Poate fi o acţiune sau inacţiune ce provoacă

daune cocontractantului. De regulă, răspunderea cărăuşului ia naştere din fapte
comisive. Fapta cărăuşului trebuie să aibă natură juridică.
b) Vinovăţia cărăuşului. Răspunderea contractauală a cărăuşului poate fi angajată dacă în
săvărşirea unei fapte păgubitoare ilicte a acţionat cu vinovăţie. În cadrul contractului de
transport vinovăţia cărăuşului prezintă forma culpei, constând într-o imprudenţă sau o
neglijenţă a acestuia.
c) Existenţa prejudiciului. Denumit de asemenea pagubă sau daună, este rezultatul faptei
ilicte a cărăuşului şi poate fi material sau moral.

Paguba materială constă în lezarea unui drept sau unui interes material al expeditorului
sau destinatarului şi include paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat.

Prejudiciul moral constă în vătămarea unui interes personal nepatrimonial, fiind

susceptibil de preţuire bănească. Expeditorul sau destinatarul poate cere repararea unui
prejudiciu care îndeplineşte următoarele condiţii:

- este cert:
- este personal;
- suferit direct;
- previzibil în momentul perfectării acordului de voinţă a părţilor.

d) Există o legătură cauzală între fapta păgubitoare şi daună.

Cărăuşul este obligat să repare paguba numai dacă este provocată efectiv de fapta sa
ilictă. Cerinţa menţionată este expres enunţată de art.998 şi 999 cod civil.

Cărăuşul poate fi chemat să răspundă şi pentru fapta altuia în temeiul art.1012, 1473,
1624 cod civil şi art.423 cod comercial.
Răspunderea cărăuşului pentru alte persoane în raporturile sale cu expeditorul sau
destinatarul prezintă o natură contractuală şi nu delictuală.
Momentul iniţial al răspunderii cărăuşului pentru mărfurile primite se angajează de la
data aplicării ştampilei proprii pe documentul de transport.
Întreprinderile de transport aflându-se în stare permanentă, ofertă faţă de client, îşi
asumă obligaţia de accepta cererile expeditorilor fie profesionişti, fie ocazionali.

Transportatorul răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile şi omisiunile

prepuşilor săi şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea
transportului, daca aceşti prepusi sau aceste persoane acţionează în exerciţiul funcţiilor
lor -art.3 din convenţia CMR.
În situaţia refuzului unui transport nu se poate angaja răspunderea contractului a
cărăuşului, neexistând contract de transport, ci eventual răspunderea delictuală. Doctrina
împărtăşeşte acest punct de vedere în sensul că „întreprinderile comerciale de profil care
efectuează prestaţii în interes general riscă să-şi angajeze răspunderea delictuală dacă se
abţin în mod abuziv să contracteze cu clienţi potenţiali”.

Convenţia C.M.R. stipulează la art. 7 pct.3 obligaţia transportatorului de a răspunde

pentru toate daunele care i s-ar ivi exepeditorului pentru deficienţe ale scrisorii de trăsură
sau pierderea anexelor. Cărăuşul este direct răspunzător pentru utilizarea inexactă a
documentelor memţionate în scrisoare de trăsură. Totuşi, despăgubirea nu o va depăşi pe
cea care ar datorau în caz de peierdere a mărfii.

Uneori refuzul cărăuşului de a contracta este justificat de ivirea unor împrejurări care
determină transportatorul să renunţe la încheierea unui anumit contract. În acest sens,
art. 54 pct.2 din Regulament dispune: „calea ferată nu este obligată să primească
mărfurile pentru a căror încărcare, transbordare sau descărcare sunt necesare mijloacele
speciale, numai dacă staţiile dispun de asemenea mijloace”. De asemenea, art.55
enumeră câteva dintre mărfurile care sunt considerate excluse de la transport cum ar fi:
mărfurile interzise, periculoase, obiecte care nu corespund cu instalaţiile sau mijloacele
ordinare datorită dimensiunilor, masei sau însuşirilor lor etc. Deasemeni mai pot fi
refuzate şi mărfurile a căror încărcare, stivuire, fixare şi protejare în mijlocul de transport
nu s-a făcut cu respectarea normelor tehnice de încărcare, potrivit art.58 pct.6 din
Regulamentul de transport.

În situaţia în care primirea la transport a fost refuzată în întregime sau parţial, se

întocmeşte un proces-verbal ori se face menţiunea motivată pe scrisoare de trăsură,
referitor la refuz. Dacă cărăuşul refuză nejustificat să primească marfa pentru transport,
răspunderea acestuia faţă de client-solicitantul transportului are o natură delictuală.

Odată încheiat acordul de voinţă dintre expeditor şi cărăuş se naşte şi răspunderea

acestuia faţă de expeditor sau destinatar pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i
incumbă din contractul de transport. Răspunderea transportatorului este antrenată în
cazul pierderii mărfii, avarierii acesteia ori datorită depăşirii termenului de executare a
contractului de transport. Răspunderea cărăuşului încetează în momentul în care
destinatarul recepţionează marfa.

Capitolul II
Răspunderea cărăuşului pentru pierderea mărfii

Conform codului comercial prin pierderea mărfii se înţelege neeliberarea mărfii la

destinaţie datorită distrugerii (incendiu, accident rutier), deteriorării, rătăcirii, eliberarea
unei alte mărfii, folosirii ei de către cărăuş, neeliberarea ei în termen de 30 de zile de la
scadenţa termenului tarifar de eliberarea ori valorificări mijlocului de transport.

Dispariţia încărcăturii, îndeosebi prin distrugere-incendiu, accident rutier, în timpul

transportului constituie de obicei un fapt material cert, care nu suscită dificultăţi pe plan
probator. În alte situaţii însă pierderea mărfii poate fi nesigură, deductibilă numai din
împrejuararea că nu a ajuns la destinaţia convenită.

Pierderea mărfii poate fi totală sau parţială.

Pierderea totală presupune lipsa întregului transport. Astfel, cărăuşul răspunde cu plata
de despăgubiri echivalente cu contravaloarea mărfii, calculate după preţul din factură, iar
în cazul în care transportul se face fără factură, după preţul curent stabilit de organele
competente, urmând a restitui şi taxa de transport corespunzătoare operaţiunii
neonorate, eventualele taxe vamale şi alte cheltuieli ocazionale pe care clientul le-a
achitat pentru transportul mărfii la destinaţie.

În situaţia în care marfa care a fost piredută, dar nu a fost însoţită de acte financiar–
contabile, atunci modul de calcul al stabilirii de despăgubire se stabileşte după indicele
preţurilor mărfurilor de aceeaşi natură şi calitate la locul şi data la care marfa a fost
recepţionată de transportator.

Pierderea parţială poate fi determinată de cântărire, sustragerii sau de starea

necorespunzătoare a mijlocului de transport. Cărăuşul este obligat să plătească
despăgubiri echivalente cu contravaloarea mărfii pierdute parţial şi desigur restituie taxa
de transport aferentă servicului de transport neefectuat în condiţii calitative.

Articolul 17 pct.1 din Convenţia CMR reglementează răspunderea transportatorului rutier

pentru pierderea mărfii transportate, însă pentru a înlătura starea de dubiu în situaţiile
neclare s-au instituit anumite prezumţii relative de pierdere.

O primă prezumţie se referă la aceea pierdere intervenită atunci când beneficiarul

transportului „poate să considere marfa pierdută fără a prezenta alte dovezi, când
aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la expirarea termenului convenit”
sau dacă prin scrisoarea de trăsură nu s-a fixat data ajungerii la destinaţie, situaţie în
care marfa este presupusă pierdută la expirarea unui termen de 60 zile de la primirea ei
de către cărăuş, în vederea executării deplasării. – art. 20 pct.1 Convenţia CMR.

A doua prezumţie se referă la prezumţiei de pierdere prin găsirea ulterioară a mărfii.

Comportă consecinţe diferite, după cum beneficiarul transportului, care a primit
despăgubiri de la cărăuş, este sau nu interesat să intre totuşi în posesia mărfii
considerate, după eventuala ei descoperire.

Dacă doreşte să obţină eliberarea încărcăturii trebuie să ceară în scris să fie

încunoştiinţat imediat, în cazul în care marfa ar fi găsită în cursul anului care urmează
plăţii despăgubirii-art.20 pct.2 CMR. Transportatorul având obligaţia la rândul lui să
comunice în scris petiţionarului confirmarea unei astfel de cereri.

Transportatorul trebuie să aducă la cunoştinţa solicitantului regăsirea mărfii. Acesta

poate cere ca încărcătura să-i fie predată, dacă acceptă să se conformeze cereinţelor
prevăzute de art.20 pct.3.

O altă prezumţie se referă la dezinteresul destinatarului faţă de marfa regăsită care se

manifestă prin lipsa cererii la eliberare a încărcăturii de către transportator persoanei
îndreptăţită să obţină eliberarea. În al doilea rând, prin lipsa de răspuns la înştiinţarea
despre regăsirea mărfii, trimisă de către transportator persoanei îndreptăţită să obţină
eliberarea. Situaţiile arătate sunt asimilate de art.20 pct.4 cu cazul în care marfa pierdută
a fost găsită după expirarea unui an de la plata despăgubirii de către transporator.
Asimilarea se explică, deoarce, aşa cum s-a arătat mai înainte, cererea de restituire a
mărfii pierdute produce efecte numai dacă încărcătura este descoperită până la limita
duratei de un an de la data plăţii despăgubirii.

Capitolul III.
Răspunderea pentru avaria mărfii

Prin avarierea mărfii se înţelege orice degradare, depreciere a calităţii mărfii survenită pe
timpul deplasării încărcăturii, astfel încăt în momentul ajungerii la destinaţie, acestea nu
mai prezintă aceleaşi caracteristici sau însuşiri tehnico-economice în comparaţie cu
momentul predării lor.

Nerespectarea de către cărăuş a oligaţiilor privind paza, supravegherea, integritatea

mărfii ori punerea la dsipoziţie a unui mijloc de transport corespunzător poate avea drept
consecinţă deprecierea ei. Suntem în prezenţa unor factori ce influenţează calitatea
mărfii şi integritatea ei.

Din punctul de vedere al naturii mărfii, avarierea poate consta în substituire, diluare,
denaturare, alterare, spargere,. În această situaţie, cărăuşului îi este antrenată
răspunderea deoarece o dată cu primirea bunurilor spre a fi transportate, alături de
detenţia precară, deţine şi paza bunurilor respective şi asemenea unui depozitar, trebuie
să conserve substanţa mărfurilor şi să se asigure de integritatea lor sub aspect cantitativ
şi calitativ.

Prin avarie se înţelege schimbarea care a avut loc în starea exterioară sau interioară a
mărfii datorată unor factori externi ce ţin de natura specifică a mărfii, schimbare ce are
consecinţă modificarea cantitativă sau calitativă.

Substituire-înlocuirea mărfii cu altă marfă, de aceiaşi natură sau de altă natură, dar cu
alte înuşiri.

Diluare-miscşorarea concentraţiei unui produs aflat în stare lichidă.

Denaturarea-schimbarea intenţionată a naturii unui produs prin deformare, falsificare,

adăugarea unei substanţe străine spre a-l face improprie scopurilor pentru care a fost
destinat iniţial.

Alterare-transformare însuşirilor unui produs sub influenţa unor factori externi, având ca
efect descompunerea, degradarea, stricarea acestuia.

Atunci când mărfurile ajung la destinaţie avariate, depreciate ori coletul sau mijlocul de
transport închis prezintă urme de violare, operează prezumţia de culpă a cărăuşului. Fiind
vorba despre o prezumţie relativă-juristantum, acesta poate face dovada că deprecierea
se datorează unei cauze neimputabile lui, ca de pildă, naturii perisabile a mărfii sau culpei
exepeditorului sau destinatarului.

Dacă mijloacele de transport rutiere sau coletele ajung la destinaţie fără urme de violare,
prezumţia de culpă a căruşului nu mai operează, iar răspunderea poate fi antrenată
numai dacă cel prejudiciat face dovada că avarierea s-a produs în cursul transportului,
din culpa căruşului. În aceste cazuri nu se prezumă culpa cărăuşului datorită faptului că
lipsesc elemente de fapt, urmele de violare a mărfurilor, iar reclamantul trebuie să
dovedească faptul ilict.

Atunci când se constată că diminuarea greutăţii mărfii s-a produs din alte cauze decât
naturale, răspunderea cărăuşului este angajată, fără a se mai face aplicarea procentajului
de pierdere admis de lege. Astfel s-a stabilit că lipsa sigiliului predătorului la roata
ventilului, antrenează răspunderea cărăuşului pentru lipsurile cantitative constatate la
destinaţie.

În cazurile când avarierea mărfurilor este imputabilă cărăuşului acesta plăteşte o sumă
de bani ca despăgubiri, corespunzătoare cu deprecierea valorii mărfii.

În cazul avariei parţiale a mărfii, despăgubirea este echivalentul pentru recondiţionarea

acesteia, neputând depăşi suma ce s-ar fi plătit pentru prinderea părţii avariate.

Cărăuşul trebuie să restituie partea din tariful încasat, care se stabileşte proporţional cu
procentul de avariere al mărfii. Deprecierea valorii se determină în funcţie de rezultatul
exepertizelor care au ca obiect stabilirea procentului de depreciere al mărfii.

Atunci cînd deprecierea se constată asupra mărfurilor perisabile. Cărăuşul răspunde

numai în cazul în care termenul de executare a contractului de transport a fost depăşit.
Dacă alterarea mărfurilor intervine înăuntrul termenului de executare a contractului de
transport, răspunderea cărăuşului nu poate fi antrenată.

Capitolul IV
Răspunderea cărăuşului pentru întărzierea încărcăturii

Depăşirea de către cărăuş a termenului convenit pentru executarea transportului

comportă ca sancţiune plata unor despăgubiri. Cuantumul lor, stabilt de de art. 428 Cod
comercial, variază în funcţie de intervalul de timp al întârzierii.

Depăşirea acestui termen urmează să fie înţeleasă în sensul prevăzut de art.19 din
Convenţia C.M.R, care deosebeşte două situaţii de fapt diferite, după cum scrisoarea de
trăsură a fixat sau nu o dată pentru ajungerea la destinaţie.

Se consideră întărziere, atunci cînd marfa nu a fost eliberată în termenul stabilit prin
convenţie. Respectarea datei fixate pentru ca încărcătura să ajungă la punctul terminus
este obligatorie, fără să fie nevoie în acest scop de vreo avertizare a transportatorului. Nu
se cere ca expeditorul sau destinatarul să-i atragă atenţia nici asupra urgenţei, nici că
termenul are caracter imperativ. Sosirea punctuală, în chiar ziua stabilită, se impune de
la sine, de plin drept.
În lipsa unei date prestabilite, criteriul de apreciere îl constituie timpul care în mod
rezonabil este acordat unui transportator diligent pentru parcurgerea distanţei convenite.
Dacă durata respectivă este depăşită se consideră că există întărziere la eliberarea
mărfii. Textul precizează că pentru determinarea timpului rezonabil. Trebuie să se ţină
seama de circumstanţe concrete.

În cazul unei întârzierii mai mici dublul duratei convenite, cărăuşul pierde o parte din
preţul transportului, proporţional cu durata întârzierii.
În cazul unei întârzierii egale cu dublul duratei convenite, cărăuşul pierde întregul preţ al
transportului.

Dacă preţul deplasării nu acoperă daunele, destinatarul poate cere diferenţa de la cărăuş
dacă probează că ele au provenit din această cauză.

Pentru plata cauzei penale nu se cere ca paguba să fie probată deoarece calculul se
bazează exclusiv pe criteriile prestabilite de părţi.

Obligaţia transportatorului de a plăti despăgubiri în cazul depăşirii duratei convenite

pentru deplasare, ia naştere numai dacă din această întârziere a rezultat un prejudiciu-
art.23 pct 5. Sarcina de a aduce proba existenţei pagubei revine, potrivit principiilor celui
în drept, aşadar persoanei care poate dispunde de marfă.

Cuantumul despăgubirilor se situează şi de astă dată sub limita pe care o reprezintă

damnum emergens şi lucrum cessans. Potrivit textului menţionat „transportatorul este
ţinut să plătească daune care nu pot depăşi preţul transportului”.

Persoana îndreptăţită să dispună de marfă poate pretinde dobânzi pentru pagubele

suferite. În conformitate cu art.27 pct.4 acestea sunt fixate la un cuantum invariabil de
5% pe an. Dispoziţia citată având caracter imperativ.

Dobânzile pe an încep să curgă, potrivit art.27 pct.1:

- din ziua reclamaţiei adresate în scris transporatorului;

- din ziua introducerii acţiunii în justiţie, dacă nu a exsitat o reclamaţie prealabilă.

Alte forme de răspundere mai sunt în cazul cînd marfa nu se mai poate recondiţiona,
despăgubirile sunt echivalente cu contavaloarea mărfii, dacă marfa se poate recondiţiona
atunci despăgubirile se acordă în cuantumul egal cu contravaloarea cheltuielilor de
recondiţionare. Deasemeni când marfa este folosită de cărăuş în interesul său,
despăgubrile sunt echivalente dublului contravalorii mărfii folosite.

BIBLIOGRAFIE

Literatură juridică

1. Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Dreptul Transporturilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.
2. Florin Fănişi, Dreptul Transporturilor –Note de curs, Ed. Fundaţiei România de Măine,
Bucureşti, 2000.
3. Gheorghe Filip, Cristina Badea, Mihai Manoliu, Dreptul Transporturilor, Ed. Junimea,
Iaşi, 2002.
4. Octavian Căpăţănă, Dreptul Transporturilor-Transporturile rutiere interne şi
internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Legis

1. CONVENŢIA C.M.R - Geneva 19 Mai 1956 referitoare la contractul de transport

internaţional de mărfuri pe soşele.
2. Ordonanta de Urgenţă nr 109/2005 privind transporturile rutiere, publicat in M. Of.
partea I nr.655/22.07.1995.
3. Legea nr.102/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 398 din 9 Mai 2006.