Sunteți pe pagina 1din 41

Istoricul sexualităţii şi comportamentelor sexuale

Preocupările privind sexualitatea şi sexul sunt din totdeauna. Ele au determinat şi


determină stabilirea unor relaţii trainice, sociale şi spirituale, între două persoane. 0 scurtă
privire în istorie ne dovedeşte acest lucru, precum şi aspecte cu totul diferite privind concepţia
şi conduita oamenilor în acest sens. Mai mult decât atât, relaţiile sexuale au avut un rol
important în rezolvarea unor probleme politice sau de stat. Trăirile declanşate de relaţiile
intime considerate de unii nedemne sau ca înjositoare au fost puse de alţii la loc de cinste. Au
existat femei care s-au impus în paginile istoriei, alături de unii suverani sau oameni de stat,
în artă, cultură etc. (D. Tudor, 1972). Rolul femeii ca element de coeziune a fost şi este
deosebit de important în desfăşurarea vieţii tradiţionale.
2.1. Sexualitatea în antichitate
în protoistorie sexualitatea era prezentă ca un aspect de viaţă care oferă plăcere. în acea
perioadă gâhdirea magică oferea actului sexual un caracter ritual. Ignorarea acestui percept
era privită ca o ofensă adusă fortelor divine. Relaţia statornicită între sex, fertilitate şi
supranatural este găsită până aproape cu 5000 de ani î.Hr. Actul sexual era admis şi practicat
pretutindeni.
În civilizaţia egipteană antlcă, activitatea sexuală era considerată sacră, expresie a culturif
fertilităţii. Prostituţia era larg răspândită, iar adulterul se confrunta cu cele mai acute restricţii
sexuale. Oficial, nu era acceptată nerespectarea fidelităţii conjugale făptuită de către unii din
soţi. în realitate, la toate nivelurile sociale, existau desfăşurări conjugale multiple. în cadrul
ierarhiei sociale, faraonii se bucurau din plin de plăcerile sexuale. Ei au lăsat copii nelegitimi,
fete şi băieţi. în cele trei epoci istorice de înflorire: Regatul Vechi (2800—2300 î.Hr.),
Regatul Mijlociu (2000—1750 î.Hr.) şi Regatul Nou (1580—1100 î.Hr.) sexualitatea a fost în
plină floare. Ea constituia o plăcere de bază a vieţii tuturor, la ea participând activ atât
suveranele, cât şi suveranii. Un exemplu îl reprezintă Hatsepsut (în limba egipteană numele ei
însemnând „supremă nobleţe feminină"), care a fost regentă a trei faraoni bastarzi.
La evrei, în jurul secolului VII î.Hr. ascentismul (pusînicia) scotea în afara religiei tot ce era
sexualitate şi fertilitate. Cu toate acesteaîn societatea civilă se acorda o atenţie cuvenită
relaţiilor sexuale. Talmudul, carte de învăţătură sub aspect religios, legislativ, literar şi istoric,
considera activitatea sexuală necesară procreaţiei. Sterilitatea şi celibatul presupuneau
excluderea din comunitatea socială. Masturbaţia era considerată o practică împotriva naţiunii,
iar homosexualitatea „o bestialitate". Privitor la cele două sexe, sub multiple aspecte, femeia
era considerată inferioară bărbatului. Ea era tratată ca posesiune, iar fetele ca bunuri ale
tatălui.
în Orientul antic amorul fizic a avut o zeiţă specială: Venus, fiică a lui Jupiter. în templele
zeiţei slujeau preotese frumoase. Ele practicau prostituţia sacră, dându-se străinilor ce vizitau
acele locuri împădurite. Navigatorii, negustorii şi libertinii le preferau în locul femeilor
anonime. Pasifae, soţia regelui legendar Minos, a realizat în Creta multe altare în cinstea
zeiţei Venus. Ea se „sacrifica" cu mare plăcere şi destoinicie acestui cult. Cei mai viguroşi
bărbaţi nu o puteau satisface. Legenda spune că zeii, ascultându-i rugile, i-au trimis pentru
împlinirile sexuale un taur alb. Realitatea este că în cinstea zeiţelor sexuale se practica intens
„prostituţia sacră". Regii erau poligami. Fiecare din ei aveau mai multe soţii. Adeseori, pentru
consolidarea tronului, ei aduceau în harem fiice sau principese din alte state. De exemplu,
Darius I (521—486 î. Hr.), cel mai mare rege al Persiei, a adus în haremul său fiice ale lui
Cyrus şi ale altor demnitari. Colecţia feminină din harem a fost în continuare îmbogăţită cu
numeroase principese din aristocraţia persană. Existau cazuri când o femeie a trecut prin mai
multe haremuri. Atassa a făcut parte din haremul fratelui său vitreg Cambyse, apoi din
haremul lui Gaumâta-Smeredis, ca apoi să fie moştenită în aceeaşi situaţie de către noul
stăpân al imperiului, Darius /. El a avut mai multe soţii în acelaşi timp: Atassa, Arystana,
Paramy etc. în haremul său mai avea cu nume celebru în timpul acela pe Fratagame, fiica
fratelui său Armames, pe Faioyme, fiica prinţului Otanes etc. Dintre ele, Atassa, bucurându-se
de frumoase calităţi fizice şi morale, a căpătat primul loc în harem, fapt ce a ridicat-o la rang
de „soţie principală", fiind prima regină a ţării. Ea îl însoţea peste tot pe soţul ei şi nu a fost
străină de elaborarea multor acte importante de guvernământ După moartea lui Darius, ea şi
alte surori au devenit soţiile lui Cambyse, pe care l-au însoţit în timpul campaniei pentru
cucerirea Egiptului.
In civilizaţia ateniană antică, cele mai mari valori se caracterizau prin sexualitate - sex şi
frumuseţe. în concepţia lor, zeii erau angajaţi în diverse escapade amoroase. Urmând
exemplul zeilor, sexualitatea şi sexul sunt scoase din sferele sacre şi devin împliniri de bine şi
fericire ale oamenilor. De altfel, libertinismul sexual al vremii este oglindit în artă şi operele
scrise, unde sunt menţionate primele activităţi într-o întâlnire sexuală constând din îmbrăţişări
tandre, sărutări şi mângâieri. Homer şi alţi poeţi ai epocii menţionează în scrierile lor sărutul
ca expresie a afecţiunii şi a creaţiei sexuale, iar sculptorii modelează în marmură nuduri de
femei şi bărbaţi care reflectă exteriorizarea emoţională a trăirilor intime. De la libertinajul
sexual nu făceau excepţie nici regii. Denis, tiranul Siramizei, a fost un libertin vulgar. El a
practicat orgii sângeroase până ce poporul l-a izgonit de la tron. Refugiat la Corint şi-a
continuat orgiile sexuale, dedându-se prostituţiei masculine oriunde, până ce a ajuns să
putrezească de viu cu sfincterul anal rupt. în cadrul homosexualităţii el era partener pasiv. La
Corint moravurile erau atât de libere, încât fiecare casă ajunsese un lupanar, adică un bordel.
Femeile onorabile din această localitate aşteptau răbdătoare pe plajă sosirea marinarilor străini
care risipeau uşor aurul, drept recompensă pentru plăcerile sexuale. AICI se adunau femei
venite din Fenicia, Milet, Cipru şi Lesbos pentru a practica industria lucrativă a prostituţiei.
Demetrios, regele Macedoniei, a străbătut deghizat Grecia în căutarea plăcerilor sexuale.
Prefera fetele tinere pe care le educa practic pentru satisfacerea rafinată a simţurilor sexuale.
Dintre curtezanele lui se remarcă dansatoarea Lamia care îl făcea pe rege să cadă pradă
dezmierdărilor ei stranii.
Una dintre cele mai prestigioase curtezane a Greciei antice a fost Thais, iubita lui Alexandru
cel Mare. Ea l-a însoţit în toate expediţiile războinice şi dormea în cortul lui. Există
comentarii că, fără prezenţa acestei „mari prostituate", Alexandru cel Mare n-ar fi ajuns unul
din cei mai glorioşi cuceritori ai planetei. După moartea lui Alexandru ea s-a măritat cu regele
Egiptului.
Un nume celebru de curtezană este Aspasia, originară din Milet, dansatoare şi muzicantă la
Megra. Pe la jumătatea secolului V î.Hr., ea s-a stabilit la Atena, unde era în permanenţă
înconjurată de tinere şi frumoase hetaire, adică de curtezane. Aspasia avea o dicţie excelentă
şi se purta foarte elegant. Ea a deschis o şcoală de retorică. La lecţiile ei de etichetă veneau
bărbaţii cei mai iluştri pentru a se desăvârşi în arta de a vorbi şi filozofa cu eleganţă. De aici
nu lipseau nici cele mai importante matroane (femei căsătorite) pentru a participa la discuţii şi
a afla secretul fericirii conjugale. Fetele veneau la Aspasia pentru a învăţa arta de a plăcea
bărbaţilor. Aspasia a dat tonul în moravuri, în politică şi în modă. Multe ateniene bogate şi
cinstite au devenit curtezane pentru a avea un comportament asemănător Aspasiei în cele din
urmă Aspasia devine iubita lui Pericle (490—429 î.Hr.) şi apoi soţia lui după ce acesta
divorţează de Chrysila. El o aprecia ca având mai mult geniu decât toţi înţelepţii Greciei.
Pericle a iubit-o pe Aspasia fără gelozie. Când pleca la Senat, el o lăsa în compania lui
Socrate şi a lui Alcibiade, care au avut-o sexual înaintea lui Pericle.
Filozofii vremii nu făceau excepţie de la relaţiile intime trupeşti. Epicur (341—270 î.Hr.), era
bărbatul intim al frumoasei Beontion, trecută printre filozoafe. El o poseda sexual în faţa
discipolilor săi arătându-le câ omul trebuie să se bucure de toate voluptăţile posibile (E.
Reglis, 1994). în lipsa lui Epicur, ea întreţinea relaţii sexuale cu discipolii lui. Filozoful
Epicur a cunoscut numeroase iubiri feminine şi masculine. El a făcut pasiuni pentru mai mulţi
bărbaţi.
Homosexualitatea era larg răspândită atât la bărbaţi cât şi la femei, fiind apreciată ca o
activitate sexuală normală. De unii bărbaţi era idealizată. Aristotel (384—322 î.Hr.), savant şi
filozof grec, a fost heterosexual şi homosexual. în cadrul relaţiilor intime era element activ.
Albicide era unul din cei mai vestiţi afemeiaţi. El era iubitor de femei dar servea şi drept
femeie pentru alţi bărbaţi. Bărbat cu frumuseţe de femeie era preferat adesea de războinici în
locul celor mai seducătoare curtezane. Poeţii şi filozofii au trăit cu el în deplină intimitate.
2
Din gelozie, femeile l-au urât din toată inima.
Homosexualitatea la femei a fost numită de greci tribalism, iar mai târziu apar termenii de
lesbianism şi saphism. Dragostea dintre femei a fost menţionată de poeta Sapho care a trăit cu
un grup de femei pe insula Lesbos (sec. VI î.Hr.). Ea era considerată imorală şi îndrăgostită de
femei. Se întâlnea cu ele într-o casă de cultură pentru cinstirea muzelor. Aici se slăvea tot ce
era frumos. Sapho descrie calităţile intens emoţionale ale dragostei dintre ele. Termenul de
lesbianism derivă de la Lesbos, numele insulei pe care s-a constatat întreţinerea relaţiilor
sexuale interfeminine, iar termenul de saphism, de la numele lui Sapho, care a popularizat în
scrierile ei activitatea sexuală dintre femei. Saphismul era slăvit de Sapho ca o formă supremă
de iubire, dincolo de relaţiile normale. în copilărie ea a avut legături incestuoase cu fratele ei
Keraxos.
Majoritatea grecilor se pronunţau împotriva lesbianismului ca amor. Ei considerau că
femeia era creată pentru a fi soţie, să nască copii, să aibă grijă de ei şi de casă. în cadrul
cuplului femeia avea datoria să satisfacă dorinţele sexuale ale bărbatului. Femeia aristocrată
nu avea voie să părăsească gineceul casei. Legile recomandau femeilor respectabile, să nu
părăsească casa pe timp de noapte pentru a nu fi bănuite de adulter.
Realitatea este că civilizaţia ateniană antică ascundea un furnicar de pasiuni vulgare şi
de moravuri denaturate. Banchetele grandioase, cunoscute sub numele de festinuri, culminau
cu relaţii sexuale anormale, respectiv cu relaţii homosexuale între bărbaţi, relaţii homosexuale
între femei şi relaţii heterosexuale între bărbaţi şi femei, altele decât cele legate de căsătorie.
În civilizaţia antică a romanilor aspectele legate de sexualitate şi de sex au un caracter
pur pragmatic. Majoritatea dintre ei se ocupau mai puţin de aspectele abstracte şi de formele
de manifestare estetică. Romanii considerau că frumuseţea fizică a unei femei constă în ceva
bine proporţionat, subţire, cu coapsele proeminente, piele fină şi părul vopsit în galben sau
roşu. Bărbatul ideal pentru femeie era cel cu corpul musculos şi puternic bronzat.
Libertinismul sexual era proeminent. Căsătoriile se împuţinează, divorţurile devin frecvente,
relaţiile extraconjugale cu sclavele se înmulţesc. Activitatea sexuală se desfăşura oriunde se
nimerea. Băile publice erau, de obicei, locul întâlnirii întâmplătoare pentru orgii sexuale. Ele
erau mult căutate de libertini. La Roma existau opt sute de băi publice unde îşi găseau
plăcerile sexuale persoane de toate tipurile, inclusiv cei ce proveneau din familii austere. în
asemenea băi a exaltat rafinamentul amorului lesbian. La băile publice sau prin boschete erau
şi copii de ambele sexe, pricepuţi în toate rafinamentele sexuale. Masorii şi masezele căutau
cu mâinile punctele erogene ale pacienţilor pentru a-i excita, iar actul sexual era inevitabil.
Circurile erau nu numai loc al artei şi destinderii, dar şi loc în care se putea face amor
homosexual sau heterosexual.
Curtezanele romane îşi primeau clienţii oriunde, la domiciliu, în grădini, sub poticurile
templelor, în preajma cazarmelor, la circ, pe malul Tibrului, în colţuri umbrite de stradă etc.
înţelegerea dintre parteneri pentru o partidă de sex era simplă : femeia arăta palma, iar
bărbatul ridica degetul.
În sezonul de primăvară (aprilie) la romani se organizau Florariile, serbări agrare ce
durau şase zile, timp în care poporul petrecea din plin. Vinul şi mâncarea nu lipsea nimănui.
Aveau loc dansuri cu ritmuri diferite, exaltate şi lascive. Se simulau lupte după care aveau loc
scene de prostituţie pablică. în timpul serbărilor dispăreau deosebirile de clasă. Sclavii
deveneau liberi câteva zile. Oamenii umblau goi şi se împerecheau pe străzi sau în pieţe
publice. La această sărbătoare a veseliei participau şi curtezanele.
Dincolo de serbări, cei cu educaţie aleasă dispuneau de mijloace elevate pentru
întâlniri. Se organizau dineuri unde se conjugau idei, idealuri şi sentimente. Valeria
Mesallina (25—48 d.Hr.), lacomă, crudă şi defrânată, soţia împăratului Claudius I (10 î.Hr—
54 d.Hr) organiza întâlniri la Palat între doamne nobile şi bărbaţi aleşi de ea, iar soţii erau
martori. întreţinerea relaţiilor sexuale se făcea în camere speciale, în case de întâlnire, în
localuri publice etc.
La banchetele organizate de romani, cunoscute sub numele de festine, se întâlneau bărbaţi şi
femei de toate vârstele şi din toate clasele. Aici se consumau marile plăceri ale trupului, iar
desfătarea sufletească se extazia printr-o mare satisfacţie. Toţi erau supuşi ideii: „Să profităm
3
de viaţă, ea e atât de scurtă”. Starea morală a acestor festinuri era aceeaşi la bogaţi şi săraci,
toţi fiind stăpâniţi de aceeaşi lăcomie sexuală.
Femeile erau foarte amatoare pentru consumul a cât mai multe acte sexuale. între toate
se remarcă Mesallina care s-a declarat „invincibilă" după ce a întreţinut paisprezece relaţii
sexuale consecutive cu paisprezece atleţi viguroşi. Nimeni nu i-a putut potoli dorinţele.
Profitând de somnul greu al bărbatului — împăratul Claudius l —, ea se deghiza, părăsea
palatul şi se ducea la un anumit lupanar unde îşi avea odăiţa ei. Aici sub numele de Lysisca
primea pe oricine — patrician ori plebeu, tribun ori sclav, poet ori gladiator, libertini josnici
ori grăjdari (E. Relgis, 1994). Era vizitată de câte douăzeci, treizeci de amanţi într-o noapte.
în zori se întorcea bucuroasă la palat pentru a dormi. De multe ori însetată încă de sex, îl
trezea din somn pe Claudius ca să întreţină raporturi sexuale. Mesallina nu a fost singura
femeie doritoare de mult sex. Au mai fost şi altele, tot atât de pătimaşe, dar au ştiut să îşi
păstreze secretul marilor pasiuni pe care le-au avut.
Heterosexualitatea împăraţilor era redutabilă. lulius Cezar(100—44 î.Hr.) iubea femeile fără
deosebire de clasă şi de vârstă. Mamă şi fiică se întâlneau în patul său. El a iubit-o pe
Servilia, mama lui Brutus, unul din asasinii lui de mai târziu, apoi Servilia a introdus-o la
împărat pe fiica ei , Tertia. A fost amantul soţiei lui Pompeius, amantul Eunoei — regină
maură, al Cleopatrei, cu care a petrecut multe nopţi de extaz sexual. Cu banii Romei,
împăratul a cumpărat multe femei pentru plăcerile sexuale.
Octavian Augustus îi confiscă lui Tiberius (42—37 î.Hr.) pe împărăteasa Livia. Ea îl
ajută pe Augustus să-şi procure cât mai multe femei. Tiberius, urmaşul lui Augustus, hotărăşte
condamnarea la moarte a oricărui bărbat sau femeie care nu se lasă în voia lubricităţii sale.
Neron (37—68 d.Hr.), ca împărat, a violat-o pe vestita Rubria.
Incesturile la romani sunt prezente, mai ales la împăraţi. Octavian Augustus a avut
relaţii sexuale cu propria fiică, lulia, după care a exilat-o, căutând să aibă informaţii despre
oricare bărbat care se apropia de ea. Caligula (12—41 d.Hr.) a întreţinut relaţii sexuale cu
surorile sale, după care le-a prostituat cu favoriţii săi, iar apoi le-a exilat pe o insulă. Neron a
întreţinut relaţii incestuoase cu mama lui, Agripina, pe care apoi a ucis-o.
Homosexua!itatea, romanii o acceptau ca pe oricare alt fenomen al vieţii. în Roma,
majoritatea barbaţilor cu poziţie socială foarte bună erau bisexuali. împăratul Cezarera era
numit de contemporanii săi bărbatul tuturor femeilor si femeia tuturor bărbaţilor. Printre
numeroşu tineri pe care i-a iubit a fost şi Claudius, urmaşul său la tron. Privind
homosexualitatea, acelaşi lucru se spunea şi despre Neron, Augustus, Adrian, Domiţian şi
Traian. Octavian Augustus a fost adoptat de luliu Cezar cu pretul tinereţii sale. Auguslus s-a
prostituat în Spania pentru 300 000 de sesterti. Neron, se nâpustea asupra bărbaţilor legaţi de
stâlpi şi după ce îşi satisfăcea dorinţele, se lăsa el insuşi pradă sexuală unui sclav eliberat,
Doriphone. cu care s-a căsătorit. Tot el îl castrează pe tânărul Sparus cu care apoi se
căsătoreşte îmbrăcându-l in împărăteasă. Adrian, impăratul pacific a avut o mare pasiune
pentru frumosul sclav Antinous. Moartea accidentală a slavului l-a lăsat pe împărat
neconsolat.
Romanii cunoşteau măsurile contraceptive şi de igienă sexuală. Prevenirea gravidităţii
se realiza prin folosirea de soluţii astringente, irigaţii vaginale acide sau alcaline care
reprezentau un mediu nefavorabil pentru spermatozoizi. Mai erau folosite sisteme
contraceptive asemănătoare diafragmelor de azi. Informarea oamemlor din acea vreme
privind sexul şi sexualitatea s-a realizat prin scrieri despre rolul bărbatului şi al femeii în
activitatea sexuală, despre abstinenţa prelungită, masturbaţie, eliminarea stării de oboseală
care urmează contactului sexual, prin igiena sexuală etc.
Poeţii romani rivalizau în senzualitate. Horaţiu prefera prostituatele, deoarece erau
imediat abordabile sexual. Prima lui amică pentru sex a fost Neera, apoi Catia, Cimera,
Glyera, ultimele două l-au iubit dezinteresat.
Tibulius a fost poetul iubiril dar nu a avut noroc în dragoste. Ovidiu, autorul Artelor
de a iubi şi Melamorfozelor, a cântat-o pe Corina, făptură inexistentă. în realitate, Corina, era
soţia unui roman gelos, pe care a cucerit-o cu greu. Nu a avut noroc în dragoste. El s-a însurat
de trei ori. A iubit-o mult pe lulia, fata împăratului Augustus, motiv pentru care a fost exilat la
4
Tomis. Petronius, poet de talent, cu un fizic frumos şi suflet generos, schimba metresele în
fiecare zi.
În operele lăsate de poeţi, aspectul romantic, natura intimă a dragostei, pasiunea în
iubire sunt elementele de bază care reflectă simţămintele şi trăinle romanilor.
2.2. Sexualitatea in evul mediu
Îîn Evul Mediu, cuprins între secolele V şi XV, toata puterea era în mâinile clerului şi
nobilimii. Morala se baza pe percepte religioase şi consta din virtute, mila şi dragoste. Faţâ de
antichitate, dragostea are un alt demers în societate. Ea se baza pe castitate care devine
doctrină. Conform acesteia, bârbatul care îşi iubea cu ardoare soţia comitea un adulter.
Pretenţiile acelor vremuri impuneau ca femeia să fie iubită cu judecată şi nu cu pasiune. S-a
mers până acolo încât Sf. Augustin, în cartea Oraşul lui Dumnezeu, sugera ca bârbatul să nu-şi
atingă femeia. Activitatea sexualâ era admisă numai în scopul procreăru. Clericii erau
celibatari. Castitatea şl ascentismul erau preocupările de bază în privinţa sexualităţii. Numai
enunţul în convorbire a cuvântului sex presupunea intervenţia teroarei. Duritatea însă nu a
putut elimina preocupările sexuale ale oamenilor. în secret işi lâsau libere chemările de
dragoste şi înfăptuirea ei. Concubinele, prostituţia, hetero-sexualitatea şi homosexualitatea nu
au dispărut deşi legile erau foarte aspre.
În societate, drepturile în privinţa sexualităţii nu erau egale. Oamenii simpli nu se
puteau bucura deschis de o relaţie intimă. Acest drept îl aveau numai nobilii. Ei puteau avea
relaţii sexuale cu oricine. Pentru preocupările lor sexuale nu se justificau în faţa nimănui.
Femeia era sclavă şi sursa lor de plăcere. Pentru căsătoria unei fete de pe domeniul lui, nobilul
trebuia să-şi dea acordul, iar ea era obligată să-i acorde prima noapte de sexualitate. în cadrul
familiei, femeia trebuia să dea dovadă de supunere necondiţionată. Mai târziu, prin secolele
XI—XII, în Franţa se admiteau relaţiile intime între un bărbat şi o femeie fără a fi căsătoriţi.
Homosexualitatea se practica pe ascuns. Ea a luat amploare în Evul Mediu datorită renaşterii
carolingiene, dezvoltării oraşelor şi culturii ecleriastice. Lumea monastică, alcătuită din
celibatari, constituia un mediu foarte favorabil pentru acest tip de act sexual. Problema
devenise generală. în Italia, toate oraşele se confruntau cu aceste fapte. Pentru a curma
fenomenul Sfântul Benedict prevăzuse ca fiecare călugăr să doarmă în câte un pat, iar o
lumânare să ardă permanent pentru a se putea supraveghea. leşirea din cameră pe timpul
nopţii se făcea prin însoţirea călugărului mai tânăr de către unul mai bătrân. Măsura era luată
pentru preîntâmpinarea actului sexual anal.
În Franţa, şcoala de Drept din Orleans publică un cod de legi care prevedea pedepsirea
prin castrare pentru prima greşeală, tăierea unui membru pentru a doua greşeală şi arderea pe
rug pentru a treia greşeală (D. Mater, 1998). Asemenea prevederi se aplicau şi la femei. în
Flandra, adulterul se pedepsea cu tăierea capului. în alte părti femeia adulteră era îngropată de
vie. Infanticidul (omorârea copilului) atrăgea pedeapsa capitală. Toate aceste măsuri erau
luate de justiţia ecleriastică.
În cazul prostituţiei, care era acceptată ca o fatalitate, existau măsuri severe.
Prostituatele erau ţinute într-o anumită stradă sau într-un anumit cartier şi purtau un costum
special pentru recunoaştere. Dacă nu respectau aceste prescripţii, li se ardea părul de pe corp
cu o torţă, erau biciuite şi expuse public agăţându-li-se de spate o tăbliţă pe care scria vina.
Unele prostituate erau marcate cu fierul roşu pe frunte, pe braţ sau în alte părţi.
În Evul Mediu existau secte erotice. Acestea erau ataşate creştinismului primitiv. în
cadrul lor libertatea sexuală ajunsese până la promiscuitate. Sub diverse forme se predicau
poligamia şi poliandria, voind să-şi elibereze sufletul şi trupui. Era religia voluptăţii libere.
Toţi sfinţii şi sfintele catolice practicau misticismul erotic. Erotismul islamic se desfăşura pe
fondul consumului de haşiş. Riturile erotice erau practicate în comunitatea sexuală. La
reuniunile organizate pe întuneric, bărbaţii şi femeile se împerecheau într-un delir sacru.
împerecherea sexelor simboliza eternitatea.
La sfârşitul secolului XIV şi în secolul XV, atitudinea faţă de homosexuali se
înăspreşte. Măsurile luate nu au dus la eradicarea fenomenului, ci dimpotrivă, progresează. La
sfârşitul Evului Mediu, procesele contra homosexualităţii se înmulţesc. Atitudinea Papei Pius
al V-lea , devine drastică . Măsurile stabilite de Consiliul de la Latran sunt aplicate cu
5
fermitate. Clericii şi călugării care practicau homosexualitatea se încredinţau justiţiei seculare.
Judecătorii însă păcătuiau deseori ca şi acuzaţii, fapt ce îi făcea iertători pe cei care erau
victimele naturii lor hipersexuale. Printre cei mai sângeroşi inchizitori ai istoriei au existat
parasesuali sau perverşi sexuali.

2.3. Sexualitatea în timpul renaşterii


Renaşterea, care a constituit un eveniment în întreaga lume, aduce profunde modificări
şi în privinţa relaţiilor intime. Ea a început în Italia.
La debutul secolului XV, umaniştii, care erau intelectualii vremii, readuc societăţii
spiritul Greciei şi Romei antice. Treptat dispare conflictul dintre realitatea sexuală şi
idealurile creştinităţii. Moravurile erau destul de libere. Femeia îşi recapătă prestigiul în
familie. 0 situaţie aparte o aveau sclavele care erau folosite fără interdicţie drept concubine.
Sentimentele lor mai rar erau luate în seamă de către bărbaţi. Copiii nelegitimi erau
recunoscuţi de părinţi şi aveau aceleaşi drepturi cu cei născuţi legitim. Prostituatele aveau
voie să-şi desfăşoare activitatea în propriile locuinţe. Unele dintre ele, înzestrate cu o
deosebită inteligenţă, farmec şi educaţie, erau considerate ca membre onorabile ale societăţii.
Homosexualitatea era la ordinea zilei şi nu reprezenta o problemă discutabilă.
Curtezana tipică din această epocă este Imperia, femeie cu educaţie superioară,
muziciană şi pricepută în artă. Avea o atitudine plină de curiozitate, de tandreţe, de
amabilitate faţă de femei şi bărbaţi, o jovială dragoste pentru viaţa sentimentală. Ea s-a
întâlnit cu toate celebrităţile din vremea lui lulius al II-lea şi Leon al V-lea, respectiv cu
diplomaţi, artişti, monseniori în purpură. Se spune că a avut o mie de amanţi cunoscuţi. Pe
surorile ei care erau prostituate, precum şi pe alte prostituate, Papa lulius al II-lea le-a ţărcuit
într-un cartier din Roma, fără a avea permisiunea de-al părăsi. Imperia a fost apreciată de toţi
oamenii de seamă ai vremii. Când a murit i s-au făcut funerarii magnifice şi a fost îngropată în
Biserica Sf. Grigore cel Mare. Pe mormântul ei se află gravat epitaful: Copilă, iubeam cu
speranţă; adultă, iubeam cu fantezie; bătrână, iubeam cu amintirea.
0 altă curtezană a fost Lucreţia Borgia, femeie cultă şi de o frumuseţe stranie. Se
folosea de calităţile ei pentru interesele politice ale familiei. Celibatară, soţie ori văduvă, ea
era fecundă în orice situaţie. Lucreţia a avut legături incestuoase cu tatăl ei Papa Alexandru
al Xl-lea în urma cărora a născut doi copii. De asemenea, a întreţinut relaţii sexuale şi cu fraţii
ei, Cezar şi Jean.
Apar şi idei complezente privitoare la sex favorabile oamenilor din serviciile
religioase. Martin Luther (1483—1546), teolog german, reformator religios, admite existenţa
dorinţei sexuale şi necesitatea împlinirii ei. El avansează propunerea că preoţii, călugării şi
călugăriţele trebuie să se căsătorească. în concepţia lui sexul si căsătoria — ambele sunt
create de Dumnezeu.
În Franţa, Caterina de Medici (1517—1589) s-a folosit de domnişorele de onoare
pentru a-i atrage pe adversari. Cele două sau trei sute de cavalere întreţineau relaţii sexuale
dirijate de stăpâna lor. în vremea aceea, femeile din lumea bună — soţii, văduve şi
domnişoare — făceau dragoste fără reţinere. De cele mai multe ori fetele îşi căutau un bărbat
care să le servească de sot-paravan, salvându-şi aparenţele. De cele mai multe ori fetele nu
ajungeau virgine în patul nupţial. La Paris multe dintre femei erau lesbiene. Ele erau apreciate
de soţii lor, deoarece trăiau cu ele fără gelozie.
În ţările germanice prostituţia era organizată de stat, de pe urma căreia avea de
câştigat. 0 femeie şi o fată cinstită pentru a-şi putea plăti datoriile se putea angaja pentru un
anumit timp într-o casă de prostituţie. în 1490 erau la Strasburg 57 de case publice. în anul
1529 la Lucena, pentru o populaţie de 4000 de bărbaţi erau 300 de fete de plăcere.
Solemnităţile erau un bun prilej de prostituţie. În privinţa relaţiiior sexuale totul a fost perfect
până la apariţia sifilisului ca boală venerică. Acest flagel s-a întins uimitor de repede în
Franţa. Se profită de această situaţie şi Biserica duce o campanie de luptă împotriva
moravurilor sexuale. Jean Calvin (1509—1564), reformator religios francez, sugerează că
boala a fost trimisă pe Pământ de Dumnezeu pentru a pedepsi imoralitatea. El se alătură
concepţiei lui Martin Luther privind virginitatea, căsătoria, dar se declară împotriva
6
moravurilor uşoare, se opune promiscuităţii, dar şi abstinenţei. Sub Carol al X-lea s-a
elaborat şi executat ordonanţa Ludovic cel Sfânt care prevedea desfiinţarea prostituţiei legale.
Prostituatele de meserie îşi desfăşurau industria sexuală pe ascuns. Raporturile sexuale cu
persoane neverificate a determinat răspândirea sifilisului, făcând ravagii în vremea Renaşterii.
Sexualitatea şi sexul erau larg răspândite şi la otomani. După cucerirea
Constantinopolului de către turci, sultanii au construit seraiul — palat al sultanului — un
adevărat oraş de sine stătător. Clădirile exterioare cuprindeau administraţia statului otoman,
iar cele interioare purtau numele de harem. Acestea erau rezervate familiei imperiale formată
din sultan, sultana-mamă, cadânele, odaliscele, eunucii şi prinţii. în harem existau mii de
femei ce serveau drept concubine sultanului. Ele erau aduse din provincii creştine sau păgâne
cucerite de turci. Coranul consfinţea poligamia. Dintre sultani, este de reţinut Soliman
Magnificul (1520—1566), cel care a purtat lupte cu domnii Radu de la Afumaţi şi Petru
Rareş, întărind dominaţia otomană asupra ţării Româneşti. El era un avid consumator de sex,
având câte o fecioară în fiecare noapte. Fecioarele erau răpite de pe toate ţărmurile
mediteraneene.
În Egipt, haremurile erau populate de sclave, fiind preferate cele cu vârsta între 8 şi 15
ani. şahul Persiei avea în harem 300—400 de femei. Familiile distinse se simţeau onorate
dacă şahul o prefera pe cea mai frumoasă fată a lor. Sultanul Marocului avea în harem 800 de
femei, iar Sultanul din Java avea până la 10000 de femei.
În Moldova şi Valahia moravurile au fost influenţate de mentalitatea otomană.
Femeile erau roabe ale părinţilor, bărbaţilor şi amanţilor. Nu ieşeau în lume decât rareori şi
niciodată singure. Bărbatul era atotputernic, femeia tremurând, venea să-i sărute mâna.
Mamele aveau foarte mare grijă de cinstea fetelor. Ginerii dacă nu le găseau virgine le
trimiteau acasă. După prima noapte a nunţii, ginerele arăta semnele virginităţii. Nunta consta
dintr-un ospăţ care dura toată noaptea. El consta din beţie şi jocuri. Femeile când erau înşelate
de soţii lor deveneau foarte drastice. Gelozia lor mergea până la otrăvirea şi castrarea
bărbatului.
Prostituţia bântuia şi în ţările Româneşti. Pedepsirea acestor preocupări era foarte
aspră. Pe la 1643, în Moldova, femeilor cu moravuri uşoare li se tăia nasul, erau puse la stâlp
şi adesea înecate. în Valahia, adulterul era aspru pedepsit. După pravila domnească muierii
celeînice i se turna plumb topit pe acolo unde a păcătuit. în alte situaţii vinovata era trimisă la
mânăstire sau căsătorită înainte de a se naşte copilul. Sub domnia iui Vasile Lupu , câteva mii
de femei au fost înecate. Acest sistem de pedepsire a dăinuit până la începutul secolului XIX.
În secolele XVII şi XVIII atitudinea filozofilor iluminişti faţă de sex şi sexualitate
evoluează. Ea se bazează pe vârsta raţiunii, trăieşte si lasă să treacă. Activitatea sexuală se
cerea să se desfăşoare pe bază de raţionament. de gândire, unde femeia ca ideal era
considerată o combinaţie între sex şi intelect.
în cadrul secolului XVIII apare un nou curent — iluminismul — care sub raport filozofic
acordă sexualităţii noi dimensiuni şi precepte.
Aproximativ în anul 1750, Jean Jacques Rousseau (1712—1778), gânditor iluminist,
scriitor şi muzician francez, pornind de la idealizarea naturii, lansează un nou curent în
privinţa relaţiilor intime, ceea ce devine sexualitatea iluministă. El admite ideea
primordialităfii sentimentului în raport cu raţiunea. Se încurajează ideea ca relaţiile sexuale să
se manifeste în plinătate, fără a fi stingherite de conceptul virginităţii, fecioriei şi al căsătoriei.
Libertinismul sexual devine o realitate. Acest aspect este constatat de James Cook (1728—
1779), navigator şi explorator britanic, care întâlneşte în Tahiti, Polinezia etc. fete care se
comportau liber în privinţa sexualităţii, acceptând şi practicând cu ardoare sexul. în Anglia nu
se respingea aspectul erotic din viaţa indivizilor. Se cerea ca el să se petreacă particular şi în
taină, punându-se accent pe onorabilitate şi virtute morală. Homosexualitatea era interzisă.
Cei descoperiţi cu practicarea homosexualităţii erau pedepsiţi cu închisoarea.
Începând cu secolul XIX apare romantismul, care pune echilibrul formelor clasice în
favoarea libertăţii şi fanteziei. Romantismul înlocuieşte raţionalul din sexualitate cu emoţia şi
instinctul. Bărbatul şi femeia devin egali. Căsătoria se bazează pe dragostea reciprocă dintre
două persoane egale: bărbatul şi femeia. în această perioadă sunt exprimate şi păreri cărora
7
căsătoria constituie un „monopol odios" şi se susţine ca dragostea să fie liberă, să fie permise
activităţi sexuale înainte de căsătorie, cât şi extraconjugale.
Aceste idei, atitudini şi practici privind sexul şi sexualitatea din Europa, ajung în
America. La New York ia fiinţă Oneida Community care s-a preocupat de îmbunătăţirea
relaţiilor sexuale şi sociale dintre bărbat şi femeie (Maria Mândru Ungureanu, 1994). Se
practică controlul naşterilor aplicându-se măsuri contraceptive.
În multe ţări ale lumii, dar mai ales în Anglia, către sfârşitul secolului XIX, în timpul
industrializării, apare victorialismul, curent de opinie în care morala etică are ca ideal negarea
sau reprimarea sexualităţii. Industrializarea conferă femeii prosperitate economică. Dragostea
trece pe planul secund. Teama că prosperitatea economică a femeii ar putea tulbura sistemul
matrimonial îi determină pe bărbaţi să-şi îndrepte atenţia către familie şi casă. Sunt cenzurate
referirile la sex. Se interzic conversaţiile şi cărţile în care precumpăneau relaţiile sexuale. Un
exemplu îl reprezintă confiscarea în anul 1899, de către poliţie, a cărtii Studies in the
Psychology of sex scoasă de Havelock Ellis, în care se făceau referiri la masturbaţie,
heterosexualitate şi homosexualitate, dorinţa sexuală, orgasm, impotenţă la bărbaţi şi
frigiditate la femeie etc.
Cu toate aceste preocupări ale victorialismului, activitatea homosexuală şi
promiscuitatea erau la ordinea zilei, iar făţărnicia, prefăcătoria, falsitatea erau aproape o
regulă în comportamentul indivizilor.

2.4. Sexualitateaîn epoca contemporană


La începutul secolului XX au loc mari evenimente economice, politice şi sociale.
Declanşarea primului război mondial are reflecţie şi în comportamentul social privind
sexualitatea şi relaţiile sexuale. Femeia capătă drept de vot prin constituţie. Ea participă activ
la dezvoltarea economică şi este implicată în politică. în această perioadă istorică, privitor la
relaţiile intime, un rol important îl au preocupările lui Sigmund Freud (1856—1939),
psihiatru austriac. El a studiat rolul sexualităţii în viaţă şi în artă, al visurilor şi al impulsurilor
de autoafirmare. Dintre publicaţiile sale menţionăm „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţir
prin care reinstaurează relaţiile sexuale ca factor major în activitatea umană.
Contemporaneitatea se caracterizează de la început şi se menţine în continuare prin
neiinişte sexuală şi activitate sexuală intensă.
Progresele realizate pe toate planurile se reflectă şi asupra sexualităţii din punct de
vedere al concepţiei. Educaţia sexuală a tinerilor şi, în unele cazuri, a adulţilor devine o
preocupare deosebită. Apar în acest scop nenumărate reviste, cărţi şi instituţii. Prima carte
care neutralizează dogma în victorialism este Căsătoria ideală (1926) scrisă de Theodor Van
de Velde. El prezintă deschis şi curajos toate aspectele legate de activitatea sexuală punându-
se accent şi pe tehnici convenabile de realizare a relaţiilor sexuale. Cea mai completă sursă de
informaţii privind sexologia, o reprezintă cărtile: „Conduita sexuală a bărbatului” (1945) şi
„Conduita sexuală a femeii" (1948) scrise de Alfred Charles Kinsey.
Preocuparea pentru educaţia sexuală a copiilor şi adolescenţilor a devenit o necesitate.
S-au introdus în şcoli programe de sexualitate, mai puţin în România. Rolul lor este de a-i
informa pe tineri despre ce nu este bine şi despre ce este bine în relaţiile sexuale. Se lămuresc
multe aspecte care i-ar putea conduce spre greşeli ce le-ar marca temporar sau pentru
totdeauna personalitatea. Conduita sexuală a adultului depinde în mare parte de informaţiile
culese în perioada adolescenţei.

Anatomia organelor genitale

Organele genitale, atât cele masculine cât şi cele feminine sunt diferenţiate specific,
datorită trăsăturilor particulare de dezvoltare, structurare şi funcţionare. Glandele
reproducătoare sau gonadele, reprezintă organele care determină sexul anatomic al unei
persoane: la bărbat ele sunt reprezentate de testicule (testis), iar la femeie de către ovare
(ovarium). Ambele sunt glande cu secreţie mixtă: exo-endocrină: ca şi în cazul glandelor
8
exocrine, celulele germinale sau sexuale (gameţii) sunt produse la acest nivel, după un
model continuu sau, dimpotrivă, fazic, sunt secretate şi sunt responzabile de procesul de
reproducţie. Pe de altă parte, întocmai ca şi în cazul glandelor endocrine, gonadele sunt
reponzabile de sinteza de hormoni care pătrund în curentul sangvin şi influienţează apariţia şi
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, precum şi buna funcţionare a organelor genitale.
Organele genitale, atât cele masculine cât şi cele feminine, sunt separate în organe genitale
interne şi externe.
Organele genitale masculine
Organele genitale masculine, interne şi externe, sau altfel spus, orgenele reproductive,
sunt distincte: organele genitale interne (organa genitalia masculina interna) OGMI, sunt
reprezentate de: testicule, epididime, canale deferente, vezicule seminale, cordoane
spermatice, glandele bulbo-uretrale şi prostata. Organele genitale externe (organa
genitalia masculina externa), OGME, sunt reprezentate de: penis, uretra peniană şi scrot.
Organele genitale masculine interne
1. Testiculele
Testiculul reprezintă un organ pereche, situat în porţiunea inferioară a scrotului. Este o
structură ovoidală, ale cărei feţe laterale sunt uşor turtite, măsurând circa 4,5 cm lungime,
aproximativ 3 cm lăţime şi având o grosime de circa 2 cm. Greutatea fiecăruia variază între
25 - 30 g. Posedă în consecinţă o faţă internă (medială) şi o faţă externă (laterală), în
continuare una cu cealaltă, o margine anterioară (frontală) şi una posterioară, precum şi
un pol superior şi unul inferior.
Testiculele sunt suspendate în interiorul scrotului prin intermediul cordoanelor
spermatice, cel drept fiind ceva mai sus situat decât cel stâng, la nivelul marginii sale
posterioare, astfel încât polul său superior este uşor orientat înafară, iar faţa laterală uşor
dispusă spre partea posterioară. Marginea posterioară este ocupată de către epididim.
Structura: testicului este alcătuit dintr-un parenchim închis într-o capsulă densă de
ţesut conjunctiv numită tunica albuginee, sau simplu albuginee. De pe faţa interioară a
acestei tunici pornesc o serie de septuri (septula testis) ce împart parenchimul testicular în
lobi sau lobuli (lobuli testis). Septurile pornesc radial de la nivelul marginii anterioare şi
feţele laterală şi internă, până la marginea posterioară a testiculului şi fuzionează în porţiunea
superioară a acesteia pentru a forma mediastinul testiculului. Mediastinul reprezintă o
porţiune mai îngroşată a tunicii albugineea şi are o structură spongioasă. Lobulii testiculari
sunt în număr de 100 până la 250 şi au o formă conică cu vârful dispus înspre mediastinul
testicular. Fiecare conţine un număr de 3 sau 4 tubi seminali contorsionaţi (tubuli seminiferi
contorti) fiecare măsurând 70 - 100 cm lungime şi având circa 140 μm în diametru. Tubii
seminiferi conţin celulele germinale (spermatogoniile) aflate în diverse stadii de dezvoltare
şi din care se maturizează în mod continuu spermatozoizii. La vârful lobulului, 3 sau 4 tubi
seminiferi fuzionează formând tubii seminali drepţi (tubuli seminiferi recti) şi care la nivelul
mediastinului testicular se anastomozează formând o reţea numită rete testis. Din rete testis
emerg un număr de 18 -22 canale eferente, la nivelul mediastinului testicular, şi care
perforează tunica albuginee pentru a pătrunde în capul epididimului.
Testiculul împreună cu epididimul sunt înveliţi în tunica vaginală (sau vaginala
testiculară) care formează o cavitate seroasă virtuală în jurul lor. Ca toate organele
intraperitoneale, testiculul este acoperit direct de tunica parietală peritoneală (lamina
visceralis) care se continuă direct cu tunica parietală vaginală, de-a lungul marginii
posterioare.

9
2. Epididimul
Epididimul este o formaţiune pereche alungită, dispusă de-a lungul marginii
posterioare a testiculului şi care formează porţiunea terminală cea mai dilatată a canalelor
eferente. Epididimul prezintă o porţiune superioară - capul epididimului (caput epididymis)
care are o formă alungită, oarecum turtită şi coafează polul superior al testiculului, o porţiune
mijlocie îngustată - corpul epididimului (corpus epididymis) şi o porţiune terminală efilată -
coada epidimului (cauda epididymis) care se continuă cu canalul deferent respectiv.
Epididimul este ataşat la nivelul marginii posterioare a testiculului prin două formaţiuni
numite respectiv ligamentul epididimar superior (lig. epidididymis superius) şi ligamentul
epididimar inferior (lig. epidididymis inferius) între corpul epididimar şi marginea
testiculului menajându-se un spaţiu închis în fund de sac numit sinusul epididimar (sinus
epididymis). Capul epididimului este compus din lobulii epididimari străbătuţi de canalele
epididimare care se deschid în conductul (canalul) deferent respectiv. Epididimul este acoperit
de foiţa viscerală a tunicii vaginale a testiculului şi este vascularizat de vase arteriale
provenind din artera testiculară.
3. Canalele deferente
Canalul deferent (ductus deferentes) este un alt organ pereche, prezentându-se sub
forma unui tub având o lungime de circa 50 cm, un diametru exterior de aproximativ 3 mm şi
cu un lumen de 0.5 mm, pormind de la nivelul porţiunii inferioare a cozii epididimului şi
deschizându-se în porţiunea sa superioară împreună cu veziculele seminale în porţiunea
prostatică a uretrei masculine. canalul deferent comportă din punct de vedere anatomic mai
multe porţiuni. Prima parte, care este situată la nivelul epididimului, este reprezentată de un
conduct de formă cilindrică şi foarte sinuos. Porţiunea următoare, care intră în alcătuirea
cordonului spermatic, se întinde de la nivelul cozii epididimului, străbate scrotul, canalul
inghinal, apoi pătrunde în micul bazin fiind dispus subperitoneal, pentru a se termina sub
vezica urinară. Ca aspect se prezintă sub forma unui tub având o culoare alb-sidefie şi
consistenţa dură a unei mine de creion. Porţiunea terminală are un aspect evazat, dilatat,
motiv pentru care se mai numeşte şi ampula canalului deferent (ampulla ductus deferentis),
având la nivelul pereţilor o serie de cavităţi închise în fund de sac, aşa numitele diverticule
ale ampulei (diverticula ampullae) şi care conferă peretelui extern al ampulei un aspect
neregulat. Porţiunea finală a canalului deferent se îngustează din nou, şi se uneşte cu
porţiunea excretorie a canalului seminal (porţiunea excretorie a veziculei seminale), ambele
canale formând un trunchi comun sub denumirea de conduct (canal) ejaculator (ductus
ejaculatorius) şi care se deschide la nivelul porţiunii prostatice a uretrei masculine. Ca
structură, canalul deferent este alcătuit dintr-o serie de tunici concentrice: adventicea (tunica
adventitia) formată din ţesut conjunctiv într-un amestec de fibre elastice, vase de sînge şi
filete nervoase; tunica musculară (tunica muscularis), porţiunea cea mai groasă a peretelui
canalului formată dintr-o împletitură de fibre musculare netede dispuse longitudinal şi circular
în mai multe straturi, şi, în final, tunica mucoasă (tunica mucosa) dispusă la interior.
4. Cordoanele spermatice
Cordonul spermatic (funiculus spermaticus) este un organ pereche, reprezentat de o
bandă rotundă având o lungime de 18-20 cm în lungime. Porneşte de la nivelul inelului
inghinal profund până la nivelul marginii postero-superioare a testiculului. Are rolul de a
menţine suspendat testiculul la nivelul scrotului şi să-l ridice până la nivelul canalulul
inghinal, prin intermediul muşchiului cremasterian, structură musculară striată care intră în
alcătuirea cordonului. Cordonul spermatic este alcătuit din vasele deferente, arterele
testiculare, vene ce alcătuiesc o reţea numită plex pampiniform, vase limfatice, filete
nervoase.
Componentele cordonului spermatic sunt învelite într-o tunică comună cu cea a
testicululul (tunica funiculi spermatici et testis). Porţiunea internă a cordonului spermatic
corespunde peritoneului care tapetează micul bazin (fascia transversalis) şi poartă denumirea
de fascia spermatică internă. Muşchiul cremasterian (musculus cremaster) este cel care
suspendă, susţine şi ridică testiculul. Este reprezentat de un plex de fibre musculare striate şi
se termină în porţiunea sa superioară prin ţesut conjunctiv: fascia cremasteriană (fascia
cremasterica). Fascia împreună cu muşchiul cremasterian şi ţesutul conjunctiv adiacent sunt
învelite împreună într-o foiţă numită fascia spermatică externă care se continuă cu tunica
fibroasă a muşchiului oblic extern al peretelui abdominal.
5. Veziculele seminale
Vezicula seminală (vesicula seminalis) este un organ pereche situat îndărătul şi de o
parte şi alta a bazei vezicii urinare, înaintea rectului. Este în esenţă, un tub sacular (închis la
un capăt), măsurând cam 12 cm în lungime şi 6 - 7 mm în grosime, formând mai multe
falduri pliate şi menţinute împreună printr-un ţesut conjunctiv. Porţiunea anterioară terminală
este sub fomă tubulară: canalul veziculei seminale, sau canalul excretor (ductus
excretorius). Interiorul veziculei este reprezentat de un conduct foarte sinuos care pe secţiune
formează un labirint. Ca structură, pereţii ei sunt formaţi din ţesut muscular neted şi fibre de
colagen formând tunica musculară (tunica muscularis). Cavitatea interioară este căptuşită de
o tunică mucoasă (tunica mucosa) care este intens plisată formând o serie de septuri
incomplete. La exteriror vezicula seminală este acoperită de o tunică adventicială (tunica
adventitia). Porţiunea anterioară este în raport cu baza vezicii urinare, faţa posterioară în
raport cu ampula rectală, de care este separată prin septul rectovezical. De-a lungul feţei
interne, vezicula seminală vine în raport cu ampula canalului deferent respectivl La baza
prostatei, ductul (canalul) veziculei seminale se uneşte cu porţiunea distală terminală a
ampulei canalului deferent formând un conduct comun: canalul ejaculator (ductus
ejaculatorius) care străbate corpul glandei prostate şi se deschide la suprafaţa tunicii mucoase
a uretrei prostatice, de o parte şi alta a colicusului seminal (coliculus seminalis). Este
inervată de filete nervoase provenind din plexul hipogastric şi plexul pelvin şi vascularizată
din vase provenind din arterele rectale superioară şi mijlocie şi vasele deferente.
6. Prostata (glanda prostată)
Prostata (prostata), este o glandă nepereche având structură glandulară şi musculară
(fibre musculare netede). Este situată în porţiunea inferioară a cavităţii micului bazin, imediat
dedesubtul vezicii urinare şi în faţa rectului şi a porţiunii anterioare a diafragmului urogenital.
Prostata îmbracă porţiunea iniţială a uretrei masculine (porţiunea prostatică a uretrei) şi
conductele ejaculatorii. Prostata are forma unei castane având porţiunea mai îngustată numită
apex (apex prostatae) situată în jos în contact cu diafragmul urogenital, precum şi o porţiune
mai evazată uşor concavă în contact direct cu vârful vezicii urinare (baza) (basis prostatae).
Faţa anterioară a prostatei este orientată către simfiza pubiană, iar faţa posterioară este dispusă
în raport cu ampula rectală. Feţele inferolaterale (mai mult margini îngroşate) vin în raport cu
muşchii ridicători anali. Ca structură, prostata este alcătuită din doi lobi: drept şi stâng, care
la nivelul feţei posterioare sunt separaţi de istmul prostatic numit încă şi lob median. Istmul
prostatei este străbătut de canalele ejaculatorii drept şi stâng. Odată cu înaintarea în vârstă,
istmul creşte considerabil căpătând denumirea de lob median al prostatei care comprimă
uretra prostatică determinând dificultăţile micţionale ale bărbatului vârsînic. Uretra străbate
porţiunea anteroinferioară a glandei şi apexul de maniera că cea mai mare parte a prostatei
este dispusă sub nivelul uretrei şi doar o mică porţiune deasupra. Canalele ejaculatorii o
străbat dindărăt înainte la nivelul bazei sale. Prostata are un diametru transversal de circa 4
cm, unul vertical de 3 cm şi unul anteroposterior de 2 cm, având o greutate de circa 20 g în
medie. Dimensiunile şi greutatea prostatei variază odată cu vârsta: este mai mică la persoanele
tinere şi poate ajunge până la dimensiunile unui ou la bătrâni, dezvoltarea sa completă se face
în jurul vârstei de 17 ani. Ca structură este alcătuită din ţesut glandular (substantia
glandularis) şi ţesut muscular (substantia muscularis). }esutul glandular este, cu toate
acestea, dispus în mod neregulat în organ: prevalează cantitativ în zona posterioară în vreme
ce în porţiunea anterioară predomină ţesutul muscular. }esutul glandular înconjură deasemeni
porţiunea iniţială a uretrei prostatice şi constă din 30-50 canale prostatice tubulo-acinoase .
Prostata este învelită într-o capsulă fibro-conjunctivă având în compoziţie şi fibre musculare
netede, de la nivelul capsulei pornind spre interior prelungiri ce fragmentează ţesutul prostatic
într-o serie de lobuli. Fibrele musculare netede se ancorează de pereţii bazei vezicii urinare.
La nivelul apexului, care este situat la nivelul sinusului urogenital, se găsesc dispuse
11
concentric, fibre musculare striate formând sfincterul muscular uretral, aflat sub control
voluntar. Orificiile canalelor prostatice în număr de aproximativ 30, se deschid la nivelul
uretrei prostatice, de o parte şi alta a colicusului şi în jurul său. Prostata este inervată de filete
provenind din plexul hipogastric şi vascularizată de ramuri provenind din arterele rectale
mijlocii şi inferioare.
7. Glandele bulbo-uretrale
Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbo-urethraes) reprezintă un organ pereche cu
structură glandulară, de culoare galben-brună dispuse îndărătul porţiunii membranoase a
uretrei la nivelul părţii posterioare a bulbului penian (porţiunea iniţială dilatată a corpului
spongios). Sunt structurate din mai mulţi lobuli reuniţi prin ţesut conjunctiv dens. Canalele
eferente ale fiecărui lobul în parte fuzionează într-un canal comun ductul bulbo-uretral care
este înconjurat de fibre musculare striate ale sfincterului uretral. Canalul bulbo-uretral
măsoară circa 6 cm în lungime şi are o direcţie înainte şi uşor în jos, străbate bulbul penian şi
se deschide în uretră. Uneori glandele bulbo-uretrale sunt reunite una de alta într-o structură
comună prin filete musculare netede fine. Sunt inervate de filete provenind din plexul
hipogastric şi vascularizate de ramuri din arterele bulbului penisului.
Organele genitale masculine externe
Organele genitale externe la barbat sunt reprezentate de scrot şi penis.
1. Penisul
Penisul (penis) este organul efector al sexualitatii masculine. Pe lângă funcţia de
copulaţie el asigură şi micţiunea. Dimensiunile lui variază după vârstă, individ şi starea
funcţională. Creşterea sa Τ n lungime este inceată şi continuă până la vârsta adultă. Lungimea
penisului şi forma lui sunt date de ereditatea fiecăruia. Dificultăţile Τ n activitatea sexuală pot
să apară Τ n condiţia Τ n care penisul este prea lung pentru că loveşte colul uterin sau când
este mai mic de 3 cm, el neajungând decât Τ n vestibulul vaginal. Creşterea circumferinţei
penisului se face Τ n salturi, foarte Τ ncet până la vârsta de 14 ani şi apoi mai rapid Τ ntre 14
şi 16 ani, când atinge dimensiunile adulte.
Observaţiile sexologilor privitoare la starea flască sau de erecţie a penisului, precum şi
neconcordanţa dintre lungimea penisului şi dezvoltarea fizică generală au dus la concluzia că
lungimea unui penis mai, mic se dublează prin erecţie, Τ n timp ce altul care Τ n stare flască
este mai dezvoltat (10-11,5cm)Τ n erecţie creşte doar cu 7-7,5 cm.
Penisul este singurul dintre organele corpului ale cărui dimensiuni se raportează cel
mai puţin la dezvoltarea fizică generală.
S-a crezut multă vreme că un bărbat Τ nalt va avea un penis lung şi invers:un bărbat
scund va avea un penis mic. Lucru neadevarat. Experienta sexuală feminină a dovedit
contrariul, că există barbaţi scunzi cu un penis bine dezvoltat care Τ n erectie ajunge la 20
cm lungime şi bărbaţi Τ nalţi la care penisul ajunge la 16 cm lungime şi chiar mai puţin.
Configuraţia externă. Penisului i se poate distinge o rădăcina (radix penis) şi o porţiune
liberă (pars pendula), formată din corpul penisului (corpus penis) şi gland (glans penis).
Rădăcina se afla in grosimea penisului, fixata pe oasele pubiene şi ischiatice, fiind
formată din originea celor doua corpuri cavernoase care se continuă, sub simfiza pubiană, cu
corpii cavernoşi ai uretrei şi cu bulbul penisului aşezat median.
Corpul penisului are forma unui cilindru uşor turtit dorso-ventral, cu o faţă dorsală, o
faţă ventrală şi două feţe laterale. Pe faţa ventrală se găseşte rafeul penisului (raphe penis),
Τ n continuare cu cel al scrotului şi cel al perineului. Penisul este acoperit de piele, care este
fină şi mobilă. La partea terminală pielea depăşeşte marginea liberă a corpului formând
prepuţul, care înveleşte glandul ca un manşon fără să adere la el. Prepuţul răsfrânt peste
gland are pe faţă internă aspectul de mucoasă Τ n care există numeroase glande sebacee,
rudimentare (glandele Tysson), ce formează smegma. De obicei, prepuţul este suficient de
elastic pentru a putea fi răsfrânt peste gland. Glandul penisului se găseşte la extremitatea
liberă a corpului penisului, având o formă aproximativ conică. Prezintă un vârf şi o bază, Τ n
vârful glandului se deschide uretra prin meatul uretral. Baza glandului depăşeşte Τ n

12
circumferinţă corpul penisului, formând coroana glandului, care este mult mai pronunţată pe
partea dorsală. Glandul este delimitat de corpul penisului prin şanţul balanoprepuţial.
Structura internă a penisului. Penisul este alcătuit din structuri erectile şi înveliş.
Structurile erectile sunt reprezentate de corpii cavernoşi ai penisului şi corpul
spongios al penisului.
Corpii cavernoşi (drept şi stâng) sunt dispuşi pe părţile lateral-dorsale ale penisului.
Lungimea lor este de 15-16 cm când penisul este flasc şi de 20-21 cm când se află Τ n stare
de erecţie. Ei sunt de formă cilindrică, uniţi pe linia mediană formând corpul penisului prin
septul penian (septum penis), iar posterior sunt separaţi inserându-se fiecare pe cele doua
oase pubiene. Unirea lor are loc Τ naintea simfizei pubiene. Septul prezinta din loc în loc
numeroase lacune prin care cei doi corpi cavernoşi comunică între ei. Anterior corpii
cavernoşi se termină la baza glandului. Ei sunt alcătuiţi din învelişul propriu reprezentat de
albuginee, groasă de 1 mm, foarte rezistentă, şi din trabecule formate din fibre conjunctive
elastice la care se adaugă fibre musculare netede, ambele provenind de pe suprafaţa profundă
a albugineii şi de pe septul penisului. Trabeculele delimiteaza un sistem de areole, respectiv
de compartimente de mărime variabilă care comunica între ele. Sunt căptuşite cu un endoteliu
şi sunt pline cu sânge. Ele au semnificaţia unor anastomoze arteriovenoase cu rol în erectie.
Corpul spongios al penisului se află situat pe partea inferioară a penisului, Τ n jurul
uretrei. Lungimea lui totala este de 12-16 cm. Are aceeaşi structură cu cea a corpilor
cavernoşi. Prezintă trei porţiuni: o extremltate anterioară voluminoasă: glandul, care
prezintă posterior o adâncitură Τ n care patrund extremităţile anterioare ascuţite ale
corpilor cavernoşi, o porţiune mijlocie care este corpul spongios propriu-zis şi o
extremitate posterioara umflată numită bulbul penisului. Pe faţa inferioară a glandului se află
frâul prepuţului.
Învelişul penisului este format din piele, tunică musculară, tunică conjunctivă şi
albuginee. Pielea penisului este continuarea celei de pe regiunea pubiană şi a celei de pe scrot.
Tunica musculară este continuarea celei din scrot. Tunica conjunctivă este formată din ţesut
conjunctiv lax, bogat Τ n fibre elastice, care permit mobilitatea pielii. Albugineea este bogată
Τ n fibre conjunctive, este mai puţin elastică şi are rol Τ n erecţie. Vascularizatia penisului
este asigurată separat de artere şi vene, pentru , Τ nvelişuri şi structuri erectile.
2. Scrotul (scrotum) este o pungă tegumentară proeminentă, nepereche şi mediană
situată Τ ntre coapse şi Τ n care se găsesc dispuse testiculele. Volumul şi forma lui variază cu
vârsta. Pielea scrotului este Τ ncreţită, Τ nzestrată cu peri rari, puternic rasuciţi elicoidal,
precum şi cu glande sebacee mari. Pe fata mediana se afla rafeul scrotului un perete
conjunctiv care Τ mparte interiorul scrotului In doua compartimente, câte unul pentru fiecare
testicul.
Structura: imediat sub piele se află fibre musculare netede care formeaza tunica
dartos, urmata de fascia cremasteriană, tunica vaginală comună, tunica vaginala proprie.
Funcţiile organelor genitale masculine.
Testiculele posedă două funcţii: endocrină şi exocrină.
Functia endocrina constă Τ n secreţia de hormoni androgeni de către celulele Leydig
din testicule şi Τ n mică măsura de celulele zonei reticulate corticosuprarenale. Hormonii
sexuali masculini (androgeni) sunt testosteronul, dehidrotestosteronul şi androstendionul,
toţi sintetizaţi din colesterol. Testosteronul este secretat Τ n cea mai mare cantitate (7 mg/zi la
adult).
Funcţiile hormonilor androgeni constau Τ n dezvoltarea caracterelor sexuale
primare şi secundare la bărbat, favorizeaza creşterea organelor genitale la făt, determină
coborârea testiculelor Τ n scrot Τ n ultimele doua luni de gestaţie, la pubertate până la
vârsta de 20 de ani stimuleaza dezvoltarea organelor genitale şi apariţia caracterelor
sexuale secundare. Privind comportamentul sexual, testosteronul stimuleaza libidoul la
ambele sexe.

13
Funcţia exocrină. Testiculele au capacitatea de a produce spermatozoizi (gameţi
bărbăteşti). Aceasta funcţie se numeşte spermatogeneză. Ea apare la vârsta de 12-13 ani şi
continuă tot restul vieţii, cu o diminuare progresivă spre bătrâneţe.
Sperma finală este un lichid vâscos, de culoare alb-galbuie, cu miros caracteristic şi
reacţie slab alcalină. La formarea ei participă secreţia exocrina a veziculelor seminale, a
prostatei, a glandelor bulbo-uretrale la care se adaugă celulele spermatice (spermatozoizii).
Un mililitru de spermă conţine aproximativ 100 000 000 spermatozoizi. La fiecare ejaculare
se elimină Τ n vagin 2-3 ml de sperma cu aproximativ 200 000 000- 400000 000
spermatozoizi.
Spermatozoidul a fost vizualizat pentru prima dată de studentul Τ n medicina Han
din Leyda Τ n anul 1677. El este o celula filiformă, flagelată, cu o lungime de 50-60 microni.
Din punct de vedere structural, un spermatozoid prezintă următoarele porţiuni: cap, piesa
intermediară şi coadă.
Aparatul genital feminin
Organele genitale la femeie sunt aşezate Τ n pelvis. Ele sunt reprezentate de organele
genitale interne şi organele genitale externe.
1.Organele genitale interne (OGI)
Organele genitale interne sunt reprezentate de ovare, trompe uterine, uter şi vagin
1.Ovarul (ovarium) este un organ pereche care are rolul de glandă sexuala cu secretie
internă şi externă. El este dispus Τ n fosa ovariană din pelvis (micul bazin), de o parte şi alta a
uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace externe şi interne.
Configuraţia externă. Forma, dimensiunile şi greutatea ovarului variază Τ n raport cu
vârsta. La femeia adultă, ovarul are forma ovoid-turtită, asemănător unei migdale, lungimea
de 5 cm, lăţimea de 3 cm, grosimea de 1,5 cm şi greutatea de 6-8 g. Ovarul drept este, de
obicei, mai mare decât cel stâng.
Suprafata ovarului este Τ n perioada de fertilitate neregulată, detorită prezenţei unor
vezicule mari pline cu lichid, numite foliculi. La femeile mai Τ n vârstă ovarul are aspectul
unui sâmbure de piersică pe suprafaţa căruia există numeroase cicatrici provocate de involuţia
corpilor galbeni.
Culoarea ovarului este roşie-cenuşie. După menopauză el devine dur, fibros de culoare
alb-cenuşie.
Ovarele se formează Τ n regiunea lombară a abdomenului, de unde migrează spre
regiunea inferioară a bazinului.
Structura ovarului variază cu vârsta. În structura ovarului matur se află două feluri de
ţesuturi: ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv.
Tesutul epitelial, numit şi ţesutul germinativ, Τ nveleşte ovarul aproape Τ n
Τ ntregime. El este de tip monostratificat. Din acest epiteliu iau naştere foliculii ovarieni din
care se formeaza corpii galbeni. Prin cicatrizarea acestora din urmă rezultă formaţiuni numite
corpi albicans.
Sub epiteliu ovarian se afla albugineea ovarului care este o structură conjunctivă.
Spaţiul delimitat de albuginee este ocupat de stroma ovariană şi este alcătuit din ţesut
conjunctiv, vase, nervi şi celule musculare.
Stroma se diferenţiază Τ n două zone bine distincte: zona corticală şi zona medulară.
Zona corticală se află sub epiteliu ovarian şi albuginee. Este alcătuită din ţesut
conjunctiv format din fibre colagene, fibre de reticulină şi numeroase fibrocite. În zona
corticală exista o densitate celulară deosebită, găsindu-se foliculii ovarieni (foliculii De
Graaf) aflaţi Τ n diverse stadii succesive de evolutie, corpii galbeni şi corpii albicans.
Zona medulară este zona vasculară formată din ţesut conjunctiv lax, fibre musculare
netede, vase sangvine şi limfatice, fibre nervoase şi chiar celule nervoase simpatice localizate
la nivelul hilului. Medulara are o structura puternic vascularizată

2. Trompele uterine (tubae uterinae) sau oviductele sunt nişte tuburi sau conducte

14
muusculomembranoase neregulate, lungi de 10-12 cm. Ele sunt aşezate lateral de uter
Τ n partea superioară a ligamentului larg.
Configuraţia externă. Trompele uterine prezintă o extremitate externă care se prinde
de ovar prin ligamentul tubuloovarian, şi o extremitate internă care se prinde de uter.
Extremitatea internă dinspre ovar este lărgită ca o pΤ lnie şi poarta numele de pavilionul
trompei uterine. Pereţii pavilionului sunt adânc crestaţi, rezultând franjuri. Unul din franjuri
ajunge la ovar unde se fixeaza. El se numeşte franj ovarian sau pliul ovarian şi are aspectul
unui jgheab. Trompele se deschid in cavitatea peritoneala printr-un orificiu numit ostium
abdominal, cu un diametru de 2 mm. Ostium-ul abdominal al trompei face legatura cu ampula
trompei, o portiune mai dilatata. De aici, lumenul trompei se ingustează spre extremitatea
internă. Porţiunea Τ ngustă se numeşte istmul trompei uterine, şi se deschide Τ n uter prin
ostiumul uterin.
Structura trompei. De la exterior catre interior se deosebesc: tunica seroasă, care este
continuarea seroasei peritoniale; tunica adventice, care este un inveliş conjunctiv lax; tunica
musculară, formata din fibre musculare netede dispuse Τ n trei straturi: unul
profund longitudinal (mai groas), unul mijlociu, circular, şi ultimul superficial, cu
fibre longitudinale; tunica submucoasă sau corionul; tunica mucoasă, constituită dintr-un
epiteliu unistratificat cilindric cu cili vibratili şi celule secretoare mucoase. Cilii vibratili ajută
la migraţia oului fecundat spre cavitatea uterului. Secretiea celulelor mucoase are rol nutritiv
pentru spermatozoizi şi zigot.
3 Uterul (uterus) este un organ cavitar nepereche dispus Τ intre trompele uterine şi
vagin. El are forma de pară cu vârful Τ n jos cu lungimea de 6-8 cm şi o lăţime de 4 cm. Este
turtit anteroposterior, iar cavitatea internă este virtuală.
Configuratia externă: uterul prezintă trei portiuni: fundul uterului, porţiunea
superioară, mai largă; corpul uterului, porţiunea mijlocie; colul uterin, portiunea inferioară
care se continuă cu vaginul. Colul uterin se deschide Τ n vagin printr-un orificiu extern numit
ostium uterin. El variază ca formă la virgine, nulipare şi multipare. Fundul uterului, lateral,
prezintă coarnele uterine, ce se continuă cu trompele uterine.
Poziţia uterului faţă de restul organelor este caracteristică. Axele longitudinale ale
corpului şi colului uterin formeaza un unghi de flexie anterior cu valori de 140-1700 Axele
longitudinale ale colului uterin şi vaginului formează un unghi deschis tot anterior cu valoarea
de 90-1000 de versiune. Uterul este în anteiversie şi anteflexie.
Menţinerea uterului în pozitia sa normală se face prin mijloace de suspensie
reprezentate de peritoneu, ligamentele largi, ligamentele rotunde şi ligamentele uterosacrate.
Cavitatea uterină este căptuşită cu mucoasă. Ea are o structură diferită înainte de
pubertate, la pubertate Τ n perioada premenstruală, Τ n timpul menstrei şi al gestaţiei.
Structura uterului constă Τ n trei tunici (de la exterior catre interior) tunica seroasă,
tunica musculară, tunica mucoasă.
Tunica seroasă este alcatuită din peritoneu care imbracă uterul, dublat , profund de
stratul subseros reprezentat de ţesutul conjunctiv.
Tunica musculară sau miometru este formată din fibre musculare netede, dispuse in
trei straturi: un strat extern subseros cu fibre musculare longitudinale şi transversale; un strat
mijlociu cu fibre musculare netede bogat anastomozate care conţine multe vase sangvine; un
strat intern cu fibre longitudinale şi circulare
Tunica mucoasă, sau endometrul, este formata din epiteliu şi carion. Mucoasa
cavităţii uterine este puternic hormonodependentă şi are numeroase glande uterine de tip
tubular simplu sau ramificat, a căror bază ajunge până la miometru. Mucoasa canalului
cervical este de tip glandular acinos, cu numeroase celule mucipare mai puţin
hormonodependente.
4. Vaginul (vagina) este un canal cilindric musculomembranos, elastic şi turtit
dinainte Τ napoi având rol de copulare şi de trecerea fătului Τ n timpul naşterii. În stare de
repaus pereţii săi vin Τ n contact unul cu celalalt, delimitând o cavitate vaginală virtuală. Are
Τ n mod obişnuit lungimea de 8 - 9 cm, dar poate varia Τ ntre 4 - 14 cm, o lăţime de 2,4-2,5
15
cm. El se află Τ n continuarea uterului cu care formează un unghi oblic deschis către simfiza
pubiană şi este foarte extensibil, permiţând acomodarea cu organul penian al bărbatului in
timpul copulaţiei
Vaginul, indiferent de dimensiune, se deschide la extremitatea inferioară Τ n
vestibulul
vaginal sau vulvă. La femeia virgina la acest nivel exista himenul, o membrană
transversală mucoasă care acoperă incomplet intrarea in vagin. La primul contact
sexual, himenul se rupe, avand loc sangerarea.Resturile de himen rezultate la rupere se
cicatrizeaza şi formeaza carunculii himenali sau mirtiformi.
Structura vaginului. Pereţii vaginului au o grosime de 0,3-0,4 cm. De la exterior către
interior peretele vaginal este alcătuit din tunica externă sau adventicea, tunica musculară şi
tunica mucoasa. Tunica externa sau adventicea se află numai la nivelul fundului de vagin.
Tunica musculară este formata din fibre musculare şi ţesut conjunctiv elastic. Tunica
mucoasă este alcatuită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat lipsit de glande şi corion. În
interior epiteliul vaginal prezintă pe toata intinderea sa o serie de pliuri transversale. Pe linia
mediana, anterior şi posterior, se afla cate o creastă longitudinală cunoscută sub numele de
coloana anterioara sau posterioara a vaginului
Organele genitale externe (OGE) la femeie.
OGE la femeie sun reprezentate de o formaţiune ascunsa intre coapse şi numită vulvă.
Vulva reuneşte formaţiunile labiale, spaţiul interlabial, aparatul erectil şi glandele
anexe.
1. Formaţiunile labiale sunt alcătuite din labiile mari, labiile mici şi spaţiul
interlabial. În timpul actului sexual, labiile constituie o prelungire a canalului vaginal.
Labiile mari (buze) sunt pliuri cutanate, care conţin ţesut adipos (grăsime), muşchi
netezi, vase de sânge şi nervi. Ele mărginesc părţile externe ale vulvei. Faţa externă a labiilor
mari este acoperită cu piele pigmentată şi cu fire de par groase, rare. Faţa internă este
acoperită de un tegument subţire cu aspect de mucoasă. Extremităţile labiilor mari se unesc pe
linia mediană, formând comisurile vulvei: anterioară şi posterioară. Comisura anterioara a
labiilor mari se afla spre simfiza pubiană şi se continuă cu Muntele Venerei, a proeminenţă
rotunjită, acoperită cu păr. Comisura posterioară a labiilor mari, numită şi furculiţă, se află la
cca. 2.5 cm de anus.
Labiile mici (buze) sunt repliuri cutanate cu aspect de mucoasă. Ele sunt mai scurte şi
mai groase, au lungimea de 3--4 cm şi lăţimea de 1 cm. Labiile mici conţin fibre elastice, sunt
puternic vascularizate şi se află Τ năuntrul labiilor mari, fiind paralele cu acestea. Faţa
vestibulară a lor este căptuşită cu a mucoasă Τ n suprafata căreia se află numeroase glande
mici sebacee, care secretă smegma vulvară, substanţă albicioasă care se acumulează Τ ntre
labiile mici şi clitoris.
Spatiul interlabial este a despicatură deschisă când se Τ ndeparteaza labiile mari.
Acest spaţiu are aspect de pâlnie. La baza lui se află vestibulul vulvei care este a depresiune
de formă triunghiulară delimitată lateral de labiile mici anterior de clitoris şi posterior de
comisura posterioară a labiilor. La femeia virgina orificiul vaginal este prevăzut cu himen.
2. Aparatul erectil este reprezentat de clitoris şi bulbii vaginali.
Clitorisul este un organ nepereche situat Τ n partea antero-superioară a vulvei, imediat
sub locul de Τ ntâlnire a labiilor mici. El este de formă cilindrică şi este alcătuit din rădăcină,
corp şi gland. Corpul este format din doi corpi cavernoşi. Glandul clitorisului
posedă a bogată reţea de fibre nervoase receptoare ale stimulilor sexuali. Clitorisul
este omologul penisului, dar de dimensiuni mult mai reduse. El este capabil să intre Τ n
erecţie şi este cel mai sensibil din intreaga zonă. La stimularea lui, ca urmare a excitaţiei, are
loc lubrefierea vaginului in 10-30 de secunde. În timpul fazei de excitaţie clitorisul devine
vasocongestiv, glandul şi corpul lui se măresc dublându-şi dimensiunile. Bulbii vaginali
constau din două formaţiuni erectile situate pe părţile laterale ale locului de intrare Τ n
orificiul vaginal. Faţa lor internă vine Τ n raport cu glandele Bartholin şi cu vaginul.
Glandele anexe sunt reprezentate de: glandele anexe ale vulvei şi glandele mamare.
16
Glandele anexe ale vulvei cuprind glandele Bartholin şi glandele vestibulare mici.
Glandele Bartholin sunt in numar de două, situate in dreapta şi in stânga locului de
intrare in vagin. Rolul lor este de a produce o secreţie necesară umectarii vaginului in timpul
actului sexual. Are rol de lubrifiere.
Glandele vestibulare mici sunt prezente pe feţele mediane ale labiilor mici. Acestea
sunt glande sebacee mici (vezi labiile mici).
Glandele mamare sunt glande tegumentare aşezate in regiunea pectorală a toracelui.
Ele formeaza mamelele. Dimensiunile, forma şi volumul variază odată cu vârsta, cu starea
fiziologica (sarcină, lehuzie) şi cu persoana. Cu apariţia pubertăţii, mamelele se dezvolta.
Dupa menopauza acestea invoIuează.
Glandele mamare au in mijlocul feţei convexe o proeminenţă aproximativ cilindrică
numită mamelon, Τ nconjurat de areola mamară. Pe suprafaţa sa se deschid 20-25
pori galactofori prin care se realizează ejecţia laptelui.
Structura areolei, constând din fibre musculare şi nervi, permite erecţia mamelonului
atunci când este stimulat.
Glandele mamare sunt formate din lobi, lobuli şi acini glandulari. Fiecare lob
glandular este prevăzut cu câte un canal galactofor care se deschide la exterior prin porul
galactofor.
Functiile organelor genitale feminine.
Ovarele sunt locul de secreţie a hormonilor sexuali feminini cât şi de e formare şi
expulzare periodica a celulelor sexuale.
Functia endocrină constă Τ n secreţia de catre ovare a hormonilor estrogeni şi a
hormonilor progestativi. Hormonii estrogeni sunt produşi de celulele foliculare la femeia
negravidă, iar in timpul gravidităţii, Τ n mod predominant, de placentă. Principalul hormon
este beta-estradiolul. Tot hormoni estrogeni sunt estrona, care rezultă din degradarea
testosteronului la nivelul tesuturilor şi estriolul, care se formează in urma degradării la nivelul
ficatului a hormonilor estronă şi beta-estradiol.
Hormonii progestativi se mai numesc şi gestogeni. Cel mai important dintre ei este
progesteronul. Acesta este secretat la femeia negravidă de către corpul galben, iar la gravidă
de către placentă. La femeia negravidă, progesteronul este secretat in cantitÎti mai substantiale
in partea a doua a ciclului ovarian, iar la femeia gravidă, cantitătile mai mari sunt secretate in
luna a patra de sarcină.
Actiunile şi functiile hormonilor ovarieni sunt multiple. Estrogenii, la pubertate,
stimulează dezvoltarea trompelor, uterului, vaginului şi labiilor (buzelor) vulvei. Stimulează
creşterea oaselor, respectiv a organismului, imbunătăţeşte vascularizatia pielii şi o
asuplizează. Progesteronul acţionează asupra endometrului uterin, sprijinind nidarea ovulului
fecundat. Tot acest hormon determină scăderea frecvenţei contracţiilor uterine pentru a nu
elimina ovulul implantat. Activează mucoasa trompelor uterine ca să hrănească ovulul prin
secretia lor in timpul când el se deplasează ponă Τ n uter. În graviditate, pregăteşte g!anda
mamară (sânii) pentru secretia lactată. Stimulează creşterea fetusului.
Functia exocrina este reprezentată de procesele de ovogeneză şi ovulaţie. Ambele
procese fiziologice sunt influentate de hormonii gonadotropi hipofizari.
Ovogeneza reprezintÎ procesul de formare şi maturare a ovulelor care sunt gametii
feminini in cadrul ciclului ovarian. Procesul de formare a lor are loc in zona corticală a
ovarului unde există foliculi ovarieni (foliculii De Graaf) aflati in diferite stadii de evolutie.
Foliculii ovarieni in functie de evolutie sunt: primordiali, plini, cavitari şi maturi.
Foliculii ovarieni primordia/i sunt formati dintr-o celulă centrală mare, sferică, numită
ovocit şi din celule mici periferice numite celule foliculare. Foliculii ovarieni primordiali la
fete sunt apreciati numeric intre 200 000 şi 400 000. Dar aceştia involuează şi se cicatrizează.
Din ei, in decursul vietii sexuale a femeii (de la pubertate şi până la menopauză), se
maturizează doar 300-400 foliculi.
Foliculii ovarieni plini provin din evolutia foliculilor ovarieni primordiali. Aici
ovocitul este inconjurat de o substantă amorfă care este invelită de un sistem de celule
foliculare. Celulele foliculare formează membrana foliculară.
17
Foliculii ovarieni cavitari provin din evolutia foliculilor ovarieni plini. Ei reprezintă
stadiul de constituire a tuturor structurilor caracteristice foliculului matern. Folicul creşte in
volum până la 10 mm şi devine ovoid. Cavităţile care se formează in membrana foliculară
sunt pline cu lichid secretat de celulele foliculare active.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă stadiul de dezvoltare completă. Pe măsură ce
aceştia se măresc, se apropie de suprafaţa ovarului, se rup, iar ovulul este expulzat in cavitatea
peritoneală, de unde este extras şi dirijat spre trompa uterină pentru a fi fecundat. Expulzarea
are loc in a paisprezecea zi, la femeia cu ciclul menstrual normal la 28 de zile.
Tot in corticala se mai afla corpul galben sau progesteronic. Acesta este o glanda
endocrina temporară, ce se dezvolta intr-un folicul ovarian matur dupa ovulaţie. Corpul
galben se dezvolta mult dupa ce ovulul a fost fecundat şi are funcţie endocrină. Dacă corpul
galben involueaza, in locul lui se formeaza o cicatrice numita corpul alb, constituită din ţesut
conjunctiv fibros.
Ovulul este o celulă voluminoasă, sferică, imobilă. El are un diametru de cca. 200
microni. A fost descoperit in 1827 de embriologul K. E. Maksimovici Ber .
Ovulele se formeaza in ovar in perioada de fertilitate a femeii, care incepe o data cu
apariţia primei menstruaţii (menarha) şi se termină cu incetarea menstruaţiei.

Fiziologia reacţiilor sexuale

Reacţiile sexuale constituie la om o succesiune extrem de raţională şi ordonată de


fenomene fiziologice al cărei obiect este de a pregăti organismul celor doi parteneri pentru
copulaţie şi reproducţie.
Pentru ca acuplarea să poată avea loc este necesar ca organele genitale ale bărbatului şi
ale femeii să sufere o serie de modificări radicale sub aspectul formei şi funcţionalităţii lor.
Este practic imposibilă producerea unui act sexual dacă partenerii nu sunt excitaţi din
punct de vedere sexual, dacă penisul rămâne în stare de flaciditate, dacă vaginul este uscat şi
contractat.
În privinţa aceasta actul sexual nu diferă în concepţie prea mult faţă de somn sau faţă de
mâncat sau luptă: înainte ca un individ să se poată angaja în unul sau altul dintre aceste
comportamente diferite, organismul ău trebuie să treacă printr-o serie de procese de adaptare
analogă, implicând importante modificări chimice şi fiziologice.
Net diferite, dar complementare, aceste modificări fiziologice survin la cele două sexe
pentru a pregăti partenerii în vederea realizării actului sexual şi în orice caz ele nu se limitează
doar la organele genitale.
Excitaţia sexuală provoacă reacţii nervoase vasculare, musculare şi hormonale care
afectează într-o oarecare măsură, funcţionarea întregului organism.
Cu toate acestea modificările cele mai spectaculare sunt cele produse la nivelul
organelor genitale. Ele se datorează în principal vasodilataţiei localizate a vaselor sangvine de
la nivelul penisului şi vaginului ca răspuns la stimulii sexuali şi care determină la nivelul
acestor organe o acumulare de sânge. Acest fenomen provoacă erecţia la bărbat şi lubrifierea
vaginului la femei.
În lucrarea lor asupra fiziologiei sexuale Masters şi Johnson au divizat reacţiile sexuale
ale bărbatului şi femeii în patru faze succesive:
-excitaţie
-platou
-orgasm
-rezoluţie.
De la ei şi până în prezent această schemă a fost larg acceptată şi oricum a intrat în
limbajul curent a majorităţii sexologilor.
Datele acumulate de Masters şi Johnson se bazează pe observarea reacţiilor fiziologice a
circa 600 de bărbaţi şi femei între 18 şi 89 de ani pe parcursul a mai bine de 2500 de cicluri de
reacţii sexuale.
Cele patru faze ale reacţiei sexuale se succed după cum urmează:
18
1. Faza de excitaţie se caracterizează prin creşterea senzaţiilor erotice şi prin apariţia
erecţiei la bărbat şi a lubrifierii vaginale la femei. Manifestările tensiunii sexuale comportă de
asemenea o reacţie generalizată la nivelul întregului organism, vasodilataţie şi miotonie. În
plus organismul se pregăteşte să facă faţă stresului actului sexual, respiraţia se accelerează, la
fel şi frecvenţa cardiacă, T.A. creşte, ş.a.m.d. La bărbat stadiul excitaţiei sexuale se traduce
prin apariţia erecţiei peniene. Scrotul se îngroaşă şi se contractă în timp ce testicolele
ascensionează datorită contracţiei muşchilor cremasterieni şi cordoanele spermatice se
scurtează.
Întocmai ca şi la bărbat, reacţiile sexuale feminine, în decursul fazei de excitaţie se
caracterizează printr-o vasodilataţie locală la nivelul organelor genitale şi una generală la
nivelul pielii acompaniată de miotonie.
Reacţiile vasculare cutanate sunt mai accentuate în cazul femeii unde ele îmbracă
aspectul "marmorat" de la nivelul toracelui şi sânilor. Pe măsură ce excitaţia se amplifică,
sânii încep să se umfle iar mameloanele devin dure şi erecte.
În ceea ce priveşte reacţiile specifice localizate ale organelor genitale lubrefierea
vaginală constituie caracterisitica specifică a reacţiei sexuale feminine în decursul fazei de
excitaţie. Pe măsură ce femeia este mai excitată, angorjarea vasculară şi grosimea peretelui
vaginal provoacă o secreţie care se răspândeşte pe pereţii interiori ai vaginului formând
această lubrefiere într-un interval de timp ce variază de la 10 la 30 de secunde după începerea
stimulării sexuale.
Într-o măsură mai mică se remarcă şi fenomene de vasodilatare ale clitorisului care la
unele femei ajunge într-o veritabilă fază de erecţie, deşi faptul nu poate fi generalizat pentru
toate.
Uterul îşi sporeşte volumul datorită acumulării sângelui şi tinde să se ridice în poziţie
verticală, părăsindu-şi poziţia culcată pe care o are la nivelul planşeul micului bazin, vaginul
începe să se dilate şi să se lărgească în vederea receptării penisului.
2. Faza în platou. Ceea ce Masters & Johnson au denumit drept “fază în platou”,
corespunde în mare unui stadiu mai avansat a excitaţiei ce se produce imediat înaintea
orgasmului.
În acest stadiu vasodilataţia locală atinge maximul său la nivelul organelor genitale la
ambele sexe.
La bărbat: penisul este gonflat cu sânge până la limita maximă a capacităţilor sale.
Erecţia este fermă şi penisul atinge dimensiunile sale maxime.
Testicolele sunt deasemeni umflate cu sânge, talia lor creşte cu circa 50% în raport cu
dimensiunile lor normale şi sunt ascensionate datorită contracţiei fibrelor musculare din
structura cordoanelor spermatice, până la nivelul în care ajung în contact cu perineul. De la
nivelul meatului uretral se scurg câteva picături de lichid transparent şi vâscos, produs,
probabil, de glandele Cowper.
{i la femeie, modificările fiziologice care survin în decursul fazei acesteia în platou, pot
fi atribuite într-o mare măsură vaso-dilataţiei: umflarea labiilor mici cu sânge, ceea ce
determină sporirea considerabilă a dimensiunilor, schimbarea culorii care devine roşu-
violacee. Ele formează împreună cu treimea externă dilatată a vaginului o secţiune tisulară pe
care Master şi Johnson au denumit-o "platformă orgastmică" şi care înconjoară orificiul şi o
treime externă a vaginului. Uterul îşi ocupă poziţia sa cea mai ascensională. În fine, chiar
înaintea orgasmului, clitorisul realizează o rotaţie de 1800, şi se retractă în poziţie aplatizată
către simfiza pubiană1.
3. Orgasmul. În decursul orgasmului, considerat ca fiind cea mai intensă şi mai plăcută
trăire sexuală, sperma este expulzată prin intermediul penisului aflat în erecţie în sacade de 3-
8, ca număr, spaţiate prin intervale de câte 0,8 secunde. Master & Johnson au descris două
etape ce se succed în cursul acestei faze, la sexul masculin: prima constă într-o o contractie a
glandelor sexuale accesorii (prostată, vezicule seminale, conduct ejaculator) urmată de
expulzia lichidului seminal în uretra posterioară, bărbatul resimţind această venirea a
ejaculării ca pe o senzaţie de “inevitabil ejaculator”. Ea corespunde contracţiilor glandelor
1 Rolul jucat de clitoris `n realizarea orgasmului va fi discutat separat
19
sexuale accesorii şi contracţiilor ritmice ale uretrei, musculaturii peripeniene şi a perineului, şi
care premerge cu câteva secunde etapa a doua a procesului, resimţit ca orgasm propriu zis. În
aceastăm fază, datorită contractiilor ritmice expulsive ce au loc pe toată lungimea uretrei
peniene, lichidul seminal este împins sub presiune până la nivelul meatului uretral şi depus în
vaginul femeii. Înaintarea spermei prin uretră este ajutată de contracţiile testiculelor aflate în
tensiune; contracţiile ritmice ale sfincterului uretrei, a muşchilor bulbospongioşi,
ischiocavernoşi şi ai perineului. Primele 3-4 contractii expulzive peniene sunt cele mai
puternice, ulterior ele scad ca frecvenţă şi forţă. În plan psihic, contracţiile ritmice care
realizează orgasmul, se traduc prin senzaţii foarte plăcute şi de mare intensitate, urmate ,de o
diminuare bruscă a tensiunii neuropsihice acumulate. În timpul fazei orgasmice ritmul
respirator creşte la peste 40 respiratii/minut, iar cel cardiac la 110-180 bătăi/minut
După orgasm, bărbatul este refractar la orice stimulare sexuală, mai precis este
necesară o perioadă de timp, numită “perioadă refractară” pentru a putea fi din nou excitabil şi
capabil să aibă o nouă ejaculare.
Oricare ar fi natura stimulărilor, orgasmul feminin constă tot dintr-o succesiune de mai
multe contracţii reflexe, între care primele 3-6 au loc spaţiat la intervale 0,8 secunde,
interesând musculatura vaginului, a perineului precum şi a platformei orgasmice.
Caracteristicile orgasmului sunt identice la toate femeile, iar observaţiile clinice sugerează că
orgasmul feminin poate fi delanşat de o formă oarecare de stimulare a clitorisului. Spre
deosebire de bărbat, care după orgasm este total refractar la orice formă de stimulare sexuală,
femeia nu pare, din punct de vedere fiziologic refractară la un nou orgasm, ea putând avea
mai multe orgasme în decursul unui singur act sexual. O femeie normală fiziologic şi eliberată
de orice inhibiţii, poate, la câteva secunde după ce a atins paroxismul, în decursul fazei în
platou când vaginul mai este încă turgid, să fie stimulată până la punctul în care trăieşte un
nou orgasm, apoi un altul şi aşa mai departe până la deplina epuizare când nu mai încearcă
nevoia nici unei stimulări suplimentare.
Din punct de vedere fiziologic, un orgasm feminin, de intensitate şi durată normală
constă în circa 5-8 contracţii intense2. Contracţiile orgasmice încep la nivelul fundului
uterului, se propagă în lungul lui până la segmentul inferior şi treimea externă a vaginului,
sfincterul uretral şi sfincterul anal. Intensitatea şi durata contracţiilor variază de la un orgasm
la altul, fiind în deplina relaţie cu importanţa subiectivă şi durata obiecti a fiecărei excitaţii
orgasmice. Clitorisul rămâne retractat, la nivelul mamelelor are loc o rapidă detumescenţă a
areolelor mamare şi plisarea lor. Ritmul cardiac creşte până la 110-180 bătăi/minut, tensiunea
creşte cu 30-80 mm Hg, ritmul respirator se accelerează la peste 40 respiraţii/minut. În plan
psihic, femeia resimte o senzatie de “căldură” în sfera genitală care invadează zona pelvină şi
apoi iradiază în tot corpul. Unele femei descriu senzaţii voluptoase declanşate la nivelul
clitorisului, iar la altele prin excitare vaginală unde a fost descrisă o zonă erogenă specială
denumită “punct G”3.
4. Rezoluţia. În decursul rezoluţiei, care este faza finală în decursul ciclului reacţiei
sexuale normale, toate fenomenele locale sexuale specifice diminuă şi întregul organism
revine la starea sa anterioară: reacţiile somatice diminuă rapid, ritmul cardiac, TA, respiraţia
revin la normal, vaso-dilataţia cutanată dispare în câteva minute.
La bărbat faza de rezolutie reprezintă trecerea organelor genitale de la starea de
activitate din cadrul actului sexual la starea de repaus. Se produce diminuarea treptată a
dimensiunilor penisului realizată în două etape. În prima etapă se produce o decongestie a
penisului concomitent cu o reducere a dimensiunilor lui sub dimensiunile aflate înainte de
stimulare, adică înainte de intrarea în erecţie. În această primă fază dimensiunile sale diminuă
până la jumătate din dimensiunile din faza de excitaţie, fără îndoială, datorită detumescenţii

2 Unele femei prezint\ 10 -12 contractii intense, iar altele pot avea un orgasm “moderat”
format din 3-5 contrac]ii.
3 Acesta ar fi situat la aproximativ 4-5 cm de intrarea `n vagin, pe peretele anterior, fiind
creditat ca fiind capabil sa declan[eze orgasme multiple de o mare intensitate. Asupra
naturii clitoridiene sau vaginale a orgasmului feminin vom mai reveni.

20
corpilor cavernoşi. În a doua etapă are loc revenirea penisului la starea lui de flaciditate când
dimensiunile sale revin complet la “normalitatea” anterioară, prin evacuarea sângelui şi de la
nivelul glandului şi corpului spongios. Aceste modificări de rezoluţie a penisului depind şi de
timpul cât a durat actul copulator. Dacă el a durat mai mult timp, după ejaculare,
vasocongestia penisului se menţine mai mult. În timpul rezoluţiei, testiculele testiculele revin
la revin la normal ca dimensiune şi poziţie. Scrotul se normalizează ca dimensiuni şi poziţie şi
se relaxează. Această manevră fiziologică de revenire la normal poate fi rapidă sau lentă în
funcţie de lungimea fazei în platou.
La femeie faza de rezoluţie are şi ea o serie de particularităţi. Canalul cervical al
uterului se largeşte pentru recepţionarea spermei. Uterul îşi reia poziţia normală, avută înainte
de excitaţie. Clitorisul revine la poziţia şi dimensiunile iniţiale. Cele două treimi anterioare ale
vaginului, care suferise un proces de alungire, umflare şi lubrectare, revin la normal într-un
timp relativ scurt de la câteva zeci de secunde la câteva minute. Labiile mari, labile mici şi
intrarea în vagin revin la starea avută înainte de excitaţie .

Natura difazică a reacţiilor sexuale

În schema foarte dinamică în patru studii elaborate de Masters & Johnson se regăseşte o
noţiune foarte explicită şi larg acceptată conform căreia reacţiile sexuale constituie derularea
organizată, ordonată a unui eveniment unic şi indivizibil. În realitate, observaţiile făcute
surprind cu claritate faptul că în cazul unui ciclu de reacţii normale, orgasmul urmează
erecţiei complete în cazul bărbaţilor, şi că excitaţia ce se traduce fiziologic prin lubrefierea
pereţilor vaginali şi organelor genitale şi precede orgasmul la femei.
Astfel, bazându-se pe probe clinice şi fiziologice o serie de sexologi avansează o altă
propunere conform căreia la cele două sexe, reacţia sexuală este în realitate una difazică şi
survine în doi timpi.
Conform acestei ipoteze, reacţiile sexuale nu constituie o entitate unică, ci comportă
mai degrabă două secvenţe distincte şi relativ independente: o reacţie genitală vaso-dilatatoare
ce provoacă erecţia penisului la bărbat, lubrefierea şi turgescenţa vaginală la femeie şi
contracţiile musculare reflexe care la cele două sexe constituie orgasmul.
Caracterul foarte distinct al acestor două faze este cât se poate de evident:
1. Mai întâi cele două secvenţe ale reacţiei sexuale implică structuri anatomice
distincte, inervate de ramuri diferite ale sistemului nervos: erecţia este datorată intervenţiei
sistemului nervos vegetativ PS în vreme ce ejacularea este esenţialmente o funcţiune
dependentă de S.
2. Vasodilataţia ca şi orgasmul diferă în ceea ce priveşte vulnerabilitatea lor faţă de
traumatismele fizice, substanţe chimice sau înaintarea în vârstă.
3. Slăbirea şi deteriorarea erecţiei şi ejaculării la bărbat, a lubrefierii vaginale şi
orgasmului la femei, au ca rezultat sindroame clinice net diferite ce sunt probabil cauzat de
mecanisme psihopatologice distincte şi care reacţionează la tratamente diferite.
Având în vedere că cele două secvenţe ale reacţiei sexuale sunt supuse controlului a
două sectoare diferite ale SNC, este foarte posibilă situaţia în care unul va păstra o funcţionare
normală, în vreme ce celălalt este inhibat sau diminuat. Ori lucrul acesta permite o observare
diferenţaită a studiului înţelegerii şi abordării a tulburărilor de sexualitate.
Reacţiile sexuale la bărbat
Capacitatea erectilă a penisului, evidenţiată în decursul relaţiilor sexuale la bărbat,
transformă un penis flasc de dimensiuni mici, având funcţii minore într-un falus rigid, mărit
ca volum şi propriu copulaţiei. Aceste modificări sunt consecinţa reacţiei sexuale masculine:
erecţia care permite inserţia penisului şi ejacularea mecanism prin care sperma este depusă în
vagin.
La orice bărbat sănătos cu un nivel normal de hormoni androgeni, matur din punct de
vedere sexual, nesupus nici unui fel de conflicte sau constrângeri excitaţia erotică poate fi
provocată de un evantai foarte variat de stimuli.
Pentru majoritatea bărbaţilor, stimularea directă, tactilă a organelor genitale, sau
21
atingerea sau vederea unei partenere dezbrăcate şi pregătită emoţional, constituie poate
excitanţii cei mai importanţi. Cu toate acestea şi alţi stimuli vizuali (spectacolul unor cupluri
angajate în activităţi erotice, sau imagini erotice) sau stimulări tactile excitante în alte zone
decât cele genitale, sau mirosuri sexuale sau cum ar fi parfumurile, sunt în egală măsură
susceptibile să determine erecţia la un partener sensibil.
Există situaţii stimulante chiar mult mai subtile foarte stimulante de exemplu vocea şi
atitudinile seducătoare ale unei femei atrăgătoare, fantasmele erotice sau chiar o atmosferă
evocatoare, pot declanşa la nivelul vaselor sanguine ale penisului reflexele fiziologice ce
conduc la erecţie.
Erecţia. Mecanismul vascular al erecţiei, reacţionează prin reflexe involuntare
coordonate de sistemul nervos. Inervaţia parasimpatică este cea care coordonează
vasodilataţia precum şi spasmul sfincterian al arterelor peniene şi prin aceasta este în măsură
să provoace cvaziinstantaneu un aflux de sânge în corpii cavernoşi şi prin urmare erecţia, sau
dimpotrivă drenarea acestuia şi dispariţia erecţiei.
Studiile au demonstrat că filetele nervoase PS ataşate segmentelor S2, S3, S4 ale
măduvei spinării la nivelul inervează vasele sanguine ale penisului determinând erecţia. La
nivelul aceloraşi se află şi centrii autonomi ce inervează rectul şi muşchii sfincterieni ai
vezicii urinare.
Un centru suplimentar al reflexului erectil mai este descris la nivelul segmentelor
superioare ale măduvei spinării.
Centrul nervos din pare să comande erecţia ca răspuns la stimularea tactilă directă a
organelor genitale în vreme ce centrii superiori provoacă erecţia ca urmare în principal a unor
stimulări psihice.
Centrii corticali (cerebrali) care intervin în cadrul reflexului erectil au fost localizaţi în
creierul vechi (reptilian) şi în diverse puncte din cortexul limbic.
Odată intrat în erecţie, penisul poate rămâne în această stare de excitaţie perioade
îndelungate de timp - ceea ce permite unui bărbat să se aventureze în preludii o perioadă de
timp suficientă pentru a-şi excita partenera - întotdeauna cu reacţii mai lente.
Ejacularea. La bărbatul normal ejacularea urmează perioadei de excitaţie şi erecţie. Cu
toate acestea cele două componente ale reacţiei sexuale rămân independente şi distincte una
de alta, aşa încât erecţia poate surveni foarte bine în absenţa ejaculării iar ejacularea în
absenţa erecţiei.
Contrar erecţiei, controlată de sistemul nervos PS, reflexul ejaculator este sub controlul
celuilalt component al SNV şi anume simpaticul.
Acesta din urmă controlează contracţia organelor interne sexuale cu alte cuvinte emisia
şi ejacularea. Centrii reflecşi medulari sunt localizaţi în porţiunea lombară a MS.
Orgasmul masculin comportă două faze de emisiune - în care lichidul seminal este
evacuat din veziculele seminale în uretra bulbară şi ejacularea - prin care acesta este expulzat
în exterior.
Studiile au demonstrat că în circumstanţe normale, stimulările tactile ritmice ale
glandului şi penisului sunt indispensabile ejaculării. Cu toate acestea aşa cum ne-am putea
aştepta, cantitatea de stimuli senzoriali necesari pentru a ajunge la această finalitate variază în
mare măsură de la un individ la altul.
Reacţiile sexuale la femeie
Reacţiile sexuale transformă la femeie spaţiul vaginal care la origine este unul potenţial-
sec şi strâmt într-un receptacol lubrefiat şi întredeschis apt să primească într-însul falusul.
Reacţia vasodilatatoare iniţială care se finalizează cu formarea platformei orgastice
acompaniate cu lubrefierea vaginală, nu şi-au găsit încă o denumire descriptivă specifică. Ele
sunt desemnate în consecinţă ca faza de lubrefiere şi dilatare.
Femeia se aseamănă cu bărbatul în aceea că stimulii sexuali specifici precum şi o serie
de alţi agenţi mai suptili sunt susceptibili să declanşeze la ea sentimente erotice şi reacţii
fiziologice de ordin sexual. O serie de diferenţe pot să existe însă, câtă vreme stimulii tactili
(mângâieri, sărutări tandre, etc.) pot să constituie pentru femeia modernă stimuli mult mai
puternici decât cei vizuali (ca în cazul bărbatului).
22
Faza de lubrefiere - turgescenţă. Este provocată de excitaţia erotică, reacţia
vasodilatatoare localizată antrenează modificări fiziologice profunde la nivelul organelor
genitale: la câteva secunde după ce stimularea sexuală a început survine o dilatare a plexurilor
venoase care înconjoară canalul vaginal (vasodilataţie locală) ceea ce antrenează apariţia la
nivelul pereţilor vaginali a unui exudat care lubrefiază conductul şi facilitează inserţia
penisului.
Pe măsură ce excitaţia se intensifică un aflux de sânge are loc către corpul uterului care
datorită acestui fapt se îngroaşă şi părăsind cavitatea pelvină devine din ce în ce mai vertical
pentru ca, colul uterin să se găsească într-o poziţie cât mai propice fertilizării. În cea mai mare
măsură toate aceste modificări fiziologice, deşi importante, scapă observaţiei directe şi permit
uterului şi vaginului să-şi îndeplinească funcţia lor de reproducere, nu este mai puţin adevărat
faptul că această angorjare vasculară a segmentului inferior a tractului genital, intensifică
plăcerea erotică a femeii si o pregăteşte pentru orgasm.
Orgasmul feminin. Ca şi la bărbat, reacţiile sexuale la femeie îşi ating paroxismul în
momentul orgasmului care constă într-o suită de contracţii ritmice reflexe şi involuntare care
antrenează platforma orgastică - adică musculatura şi ţesuturile ce înconjoară vaginul precum
şi o suită întreagă de muşchi pelvini.
Contrar orgasmului masculin care comportă două faze (emisia şi ejacularea) orgasmul
feminin se reduce la o fază unică analogă expulsiei.
Musculatura perineală, bulbocavernoasă pubo-coccigiană ai perineului şi ai porţiunii
inferioare a vaginului se contractă ritmic la intervale de 0,8 secunde compunând ţesutul erectil
al platformei orgastice şi generând orgasmul feminin.
Rolul clitorisului şi vaginului în declanşarea orgasmului. Problematica merită a fi
nuanţată, câtă vreme rolul jucat de fiecare în sexualitatea feminină a suscitat numeroase
discuţii şi confuzii, sursa a numeroase erori clinice. Controversa, formulată în termenii:
“orgasmul la femeie este clitoridian sau vaginal” când mai corect ar fi fost ”Stimularea
vaginală sau cea clitoridiană declanşează orgasmul la femee”?.Datele acumulate permit
presupunerea că stimularea clitoridiană joacă un rol crucial în declanşarea orgasmului, atât în
cursul actului sexual cât şi a jocurilor amoroase. Astfel clitorisul capătă, în viziunea lui
Masters & Johnson, atât rolul unui transmiţător cât şi al unui conductor al senzaţiilor erotice.
Sensibilitatea clitorisului, pe de altă parte este atât de mare, încât stimularea sa directă se
poate dovedi intolorabilă, mai ales în absenţa lubrefierii. Majoritatea femeilor chestionate,
preferă stimularea clitoridiană indirectă, fie presiuni efectuate la nivelul Muntelui Venus, fie
tracţiuni prin intermediul labiilor mici.
După părerea majorităţii sexologilor, tocmai această stimulare ritmică, indirectă a
clitorisului realizată în decursul actului sexual (prin intermediul labiilor mici şi a capişonului
clitoridian, a Muntelui Venus şi combinate), va duce în final la declanşarea orgasmului. Cu
toate acestea, chiar dacă clitorisul joacă un rol crucial în declanşarea orgasmului, rolul său în
realizarea acestuia pare nul: orgasmul, repetăm, este un reflex iar realizarea sa se bazează pe
contracţia ritmică a musculaturii striate la nivelul 1/3 inferiare a vaginului – fiind din punct de
vedere fiziologic, identic la toate femeile.
Dacă clitorisul este dotat cu o foarte mare sensibilitate, vaginul în schimb, nu este
sensibil la atingere decât la nivelul orificului său inferior şi puţin la nivelul 1/3 inferioare.
Deşi capabil să procure, prin stimulare, senzaţii agreabile calitatea acestora pare diferită de a
celor clitoridiene: majoritatea femeilor recunosc că reacţionează la o combinaţie a celor două
stimulări, dar că acea clitoridiană constituie factorul cel mai important care declanşează
orgasmul. Dimpotrivă, stimularea vaginală, oricât de agreabilă sau intensă nu pare capabilă să
declanşeze o reacţie orgasmică, decât însoţită de fantasme erotice foarte puternice: orgasmul
“vaginal” este în acest caz unul mai mult declanşt psihologic mai curând decât fiziologic. În
schimb, stimularea clitoridiană declanşează constant orgasmul. Această aparentă dihotomie a
contribuit la naşterea şi perpetuarea mitului conform căruia femeia ar fi capabilă să resimtă
două tipuri diferite de orgasm: unul clitoridian şi unul vaginal şi a generat o controversă
extrem de stupidă legată de acest lucru. Orgasmul feminin este similar din punct de vedere
fiziologic celui masculin: la femeie componenta senzorială reprezentată de stimularea
23
clitorisului (indiferent cum este ea realizată) determină apariţia unui răspuns motor
reprezentat de contracţia ritmică a platformei orgasmice. La bărbat componenta senzorială
reprezentată de stimularea glandului şi penisului (indiferent cum este ea realizată) determină
apariţia unui răspuns motor reprezentat de contracţia ritmică a a muschilor ischiocavernoşi şi
bulbocavernoşi de la rădăcina penisului.
Compararea reacţiilor sexuale masculine şi feminine.
La ambele sexe, organele genitale, la fel ca şi reţeaua nervoasă care le subtensionează şi
le cooordonează activitatea, derivă din structuri embrionare identice. Aşa se face că reacţiile
sexuale oferă numeroase similarităţi cu implicaţii mai profunde decât ar rezulta dintr-o
judecată mai superficială.
John Money şi Mary Jane Sherfey au subliniat faptul că, înafara unei intervenţii
determinate exterior, orice fetus se dezvoltă în sensul unui viitor copil de sex feminin, şi doar
sub influienţa hormonului androgen fetal, survine o modificare înalt specializată se produce
având drept consecinţă o diferenţiere foarte netă în cazul sexului masculin. Ori tocmai în
virtutea unei origini comune şi a unei specializări care intervine precoce în primele stadii de
dezvoltare embrionară, vor exista la vârsta adultă similarităţi dar şi diferenţieri la nivelul
aparatului genital şi a reacţiilor sexuale la cele două sexe.
Natura difazică a sexualităţii, este manifestă atât la bărbat cât şi la femeie şi, în ambele
cazuri cele două faze sunt analoge. La bărbat, o vasodilataţie localizată la nivelul corpilor
cavernoşi şi a celui spongios ai penisului, determină erecţia. La femeie vasodilataţia bulbilor
vestibulari şi a structurilor 1/3 inferioare ale vaginului, duc la apariţia platformei orgasmice.
Dar, deşi similară în esenţă la cele două sexe, faza de vaso-dilataţie prezintă anumite
diferenţieri în planul vulnerabilităţii sale: reacţia vazodilatatoare mai specializată şi mai
complexă a bărbatului se dovedeşte mult mai vulnerabilă decât cea mai slab diferenţiată a
femei. Astfel dacă tulburările erectile sunt foarte frecvente la bărbaţi, cazurile de inhibiţie a
umectării şi dilatării organelor genitale feminine sunt rare (chiar dacă există).
Orgasmul prezintă şi el analogii semnificative la cele două sexe: la bărbat este declanşat
de stimularea glandului şi a penisului, iar ejacularea este determinată de contracţii ritmice a
muşchilor de la baza penisului; la femeie este declanşat de stimularea clitorisului, iar
“orgasmul în sine” este determinat de contracţia ritmică, sacadată a muşchilor perineului şi
1/3 inferioare a vaginului. Cu toate aceste similitudini, orgasmul pare mult mai uşor de inhibat
în cazul femeilor decât al bărbaţilor: în timp ce tulburările orgasmice reprezintă grosul
patologiei sexuale feminine, echivalentul lor masculin este cvaziabsent.
În fine, libidoul şi funcţionarea sexuală sunt determinate la ambele sexe de factori
multipli, dar care în final se rezumă la nivelul de androgeni şi factori psihologici. Este virtual
imposibilă separarea chiar grosieră a influienţei exercitate asupra reacţiilr sexuale la cele două
sexe a părţii ce revine biologicului de cea aparţinând experienţei trăite pe de alta. Se pare că,
în general, reacţiile sexuale feminine sunt mai variabile decât cele masculine, fără îndoială în
virtutea faptului că acestea sunt mai sensibile la factorii psihologici şi culturali. Dimpotivă,
excitaţia sexuală la bărbat (mai ales la vârtele tinere) este guvernată în cea mai mare parte de
factori fizici şi pare mai puţin influienţată de factorii psihologici (fără a fi însă total
insensibilă).
Creierul şi sexul
Comportamentul sexual la om este în mod inevitabil legat de biologie pe de o parte şi
de experienţele anterioare trăite pe de altă parte. Clinicianul care tratează tulburările sexuale
trebuie să posede cunoştinţe în ambele domenii şi să poată interveni atât la nivelul somaticului
cât şi a psihocomportamentalului în măsura în care aceasta este posibil tehnic.
Sistemul nervos central - controlul nervos al reacţiilor sexuale
Centrii care comandă vasodilataţia şi reflexele orgasmice caracteristice reacţiei sexuale
sunt localizate în zone distincte strict delimitate dar asociate intim sistemului nervos central.
Observaţiile clinice şi neurofiziologice duc la ideea că centrul reflex interior al erecţiei
este situat în segmentul sacral al măduvei spinării, regiune unde sunt elaborate descărcările
sistemului PS.
Mai precis stimulii exercitaţi asupra nervilor erectali aparţinând perechii S2-S3-S4
24
determină vasodilataţia vaselor sanguine ale penisului şi antrenează erecţia. Pe de altă parte
centrii care comandă ejacularea par să fie localizaţi în secţiunea cervico-lombară a MS şi
aparţin inervaţiei simpatice a SNV.
Este posibilă provocarea ejaculării - la primatele superioare prin stimularea electrică a
unor arii anumite din trunchiul cerebral şi din creierul vechi - sistemul limbic.
Ariile ejaculării la nivel cortical sunt localizate la om, de-a lungul circuitului talamic -
în nucleii talamici şi într-o serie de prelungiri ale sistemului limbic ce se întinde de la talamus.
S-a descoperit că stimularea aceloraşi arii corticale sau zone foarte apropiate determină
senzaţia de sete sau de foame ceea ce lasă să se presupună aceste reflexe viscerale sunt
asociate. Stimularea zonelor învecinate doar cu câţva mm. De cele care determină ejacularea,
provoacă acte viscerale de urinare sau vomă, adică determină declanşarea unor alt gen de
răspunsuri viscerale.
Senzaţiile determinate de stimulii tactili ajung pe căile spino-talamice în talamus unde
sunt prelucrate şi transmise mai departe spre hipotalamus şi sistemul limbic cortical unde sunt
localizaţi centrii corticali ai plăcerii şi unde senzaţiile sunt discriminate la nivelul conştiinţei -
explicând de ce ejacularea poate fi supusă controlului voluntar. Heath a reuşit să declanşeze
orgasmul la subiecţi umani, stimulând regiunea septală a cortexului limbic - acest lucru
sugerând tocmai faptul că există la om şi o reprezentare corticală a orgasmului. Mac Lean a
reuşit să localizeze la nivelul circuitului limbic în relaţie cu talamusul şi care determină
erecţia - centrii fiind localizaţi în zona corticală şi subcorticală a sistemului limbic.
Alţi centrii sunt localizaţi în ariile talamo-corticale în circuitul Papez - sistem care
controlează comportamentul afectiv. În al treilea rând în lobul frontal ariile paro-orbitale în
zonele de contact talamice.
Corelaţiile nervoase relative la comportamentul superior de autoapărare şi conservare a
speciilor
A fost amplu studiat de Mac Lean care ademonstrat că sistemul limbic este cel care este
răspunzător de integrarea şi elaborarea comportamentului de autoprotecţie şi conservare a
speciei.
Această porţiune arhaică a creierului este localizată în plan anatomic în girusul limbic -
un inel care înconjoară trunchiul cerebral şi comportă creierul "reptilian" paleocortexul şi
nucleii ce-i sunt asociaţi. La animale sistemul olfactiv este integrat sistemului acesta limbic şi
există date că el ar juca un loc şi la specia umană - fiind programat să asigure integrarea
comportamentelor relative la autoapărare şi conservarea speciei.
Această parte a creierului "vechi" se sprijină pe informaţii oferind caracterul de
"sentimente" în particular de "stări afective" care ghidează comportamentul ce urmează a fi
adoptat în funcţie de cele două principii vitale fundamentale: autoprotecţie şi conservarea
speciei.
Sistemul limbic formează un inel: partea superioară a acestui inel cuprinzând
circumvoluţiunile corticale şi structurile nucleare asociate (nucleii preoptici şi septali)
reprezintă agentul cel mai diferenţiat al sistemului de integrare a comportamentelor sexuale.
Stimularea acestei zone provoacă la om manifestări de interes şi atractivitate sexuală: erecţie
comportament de amploare. Stimularea zonelor imediat învecinate suscită o plăcere intensă pe
care animalul încearcă să o prelungească ("RED SPOT").
Pe de altă parte zona inferioară a acestui inel este asociată cu funcţiile de
autoprotecţie. Stimularea lor determină reacţii asociate funcţiilor de autoprotecţie: alimentare
sau un comportament agresiv - lupta pentru viaţă, hrană sau pentru dominarea adversarului.
Ablaţia acestei arii "a egoismului" determină la animal un comportament mai "altruist",
agreabil, din punct de vedere sexual axat pe comportamentul reproducător - funcţii ce normal
revin porţiunii superioare a acestui inel.
Se observă cum cele două porţiuni ale inelului limbic precum şi comportamentele care
le sunt asociate sunt în aparenţă legate între ele prin raporturi fascinante:
1.Olfacţia influenţează în egală măsură sexualitatea şi autoapărarea.
2.Cele două sisteme sunt capabile să antreneze în acţiune agenţii nervoşi responsabili de
comportamentul agresiv în scopul finalizării scopurilor propuse.
25
Olfacţia
Studiile de neurofiziologie au stabilit că există o strânsă legătură anatomică între
funcţionalitatea olfactivă şi cea sexuală.
Rolul pe care îl joacă olfacţia în excitaţia sexuală este bine cunoscut în comportamentul
reproducător în regnul animal. Mamiferele submarine sunt capabile să secrete substanţe
odorizante care determină reacţii sexuale la partenerul de sex opus aceste substanţe sunt
denumite
La rasa umană influenţa puternică deşi ignorată cel mai adesea pe care o are mirosul în
desfăşurarea comportamentului sexual deabia începe să fie considerată.
{i organismul uman este capabil să sintetizeze asemenea substanţe prin intermediul unor
glande numite apocrine la nivelul prepuţului la bărbat şi clitoridian la femei.
Aşa stând lucrurile, devine explicabilă atracţia sau repulsia în faţa unor asemenea
mirosuri sexuale - cu toate că individul nu este conştient de percepţia acestora - mirosul fiind
de slab. Lucrurile încep până acolo încât unii psihanalişti se întreabă dacă nu cumva alegerea
obiectului iubit sau fixaţia libidinală din stadiile oedipiene nu este cumva dictată de
perceperea
Oricare ar fi situaţia nu este mai puţin adevărat că un parfum constituie un puternic
afrodisiac după cum poate constitui un puternic inhibitor sexual de care partenerii nici măcar
nu sunt conştienţi.
2.Agresivitatea
Mac Lean a descoperit că o arie vecină centrului hipotalamic este responsabilă de emoţii
şi de furie şi este în raport strâns cu sistemele de autoprotecţie şi conservare a speciei.
Această relaţie strânsă ar putea să explice legăturile strânse ce se observă clinic între
sexualitate, agresivitate, gelozie sexuală, spiritul de competiţie sau diversele forme de sado-
masochism.
3.Sexul şi plăcerea
Un mecanism dublu reacţionează şi dictează comportamentul uman: teama de durere şi
căutarea plăcerii. Dintre toate pulsiunile plăcute cea mai puternică este fără doar şi poate cea
mai puternică.
La nivel cerebral există centrii ai aversiunii dar şi ai atracţiei şi aceşti centri controlează
toate pulsiunile şi prin aceasta toate aspectele comportamentale.
Conform acestei teorii când un subiect este înfometat, speriat sau rănit, centrii aversivi
intră în funcţiune comandându-I să evite aceste pericole.
în revanşă, dacă subiectul reuşeşte în antreprizele sale , este satisfăcut de sine este pe
cale să mănânce sau să facă dragoste centrii plăcerii intră în funcţiune comandându-I să
reîntărească comportamentul.
în decursul anilor '50-'60 Olds a stabilit puterea pulsiunilor atractive şi a descoperit
bazele neurofiziologice ale plăcerii. Mai precis a descoperit că stimularea electrică exercitată
în anumite arii ale sistemului limbic (arii foarte apropiate de centrii durerii) determină la
animale adoptarea unui anumit comportament: un şobolan bunăoară va renunţa la somn,
alimentaţie, va înfrunta chiar şi un scurt şoc electric dureros numai pentru a putea acţiona un
mic levier ce va închide circuitul electric ce-I va descărca prin electrodul implantat o
stimulare a centrului plăcerii.
Această descoperire I-a determinat pe fiziologi să admită că această sete de plăcere
(principiul plăcerii) descoperit de Freud constituie o importantă motivaţie în comportamentul
uman.
Heath a putut confirma faptul că la om orgasmul este acompaniat de descărcări de
stimuli electrici în aria septală. Stimulările efectuate asupra acestei zone sunt asociate cu
sentimente extrem de agreabile de dragoste, tandreţe, afecţiune, acompaniate de o diminuare
considerabilă a reacţiilor coleroase şi de iritabilitate.
Această relaţie anatomică şi fiziologică furnizează explicaţia neurologică a raportului
strâns care în domeniul comportamentului uneşte voluptatea cu sentimentele de dragoste,
afecţiune şi satisfacţie sexuală.

26
Hormonii şi sexul

Hormonii sexuali joacă un rol foarte important în funcţionarea sexuală şi în anumite


situaţii clinice se recomandă chiar prescrierea lor în calitate de agenţi terapeutici.
Astăzi se încearcă descifrarea relaţiei complexe ce uneşte hormonii sexuali cu
comportamentul uman: atât cel sexual cât şi comportamentele non-sexuale. O serie de teorii
au putut fi avansate cu privire la:
1.Rolul pe care îl au hormonii sexuali în determinarea încă din stadiul prenatal a
"sexului cerebral" adică a unui comportament dirijat specific unui anumit sex, dulat la om de
conştiinţa intimă de a fi bărbat au femeie.
2.Efectele hormonilor sexuali asupra sexualităţii bărbatului sau femeii în timpul vieţii
adultului.
3.Efectele hormonilor sexuali asupra altor comportamente non-sexuale.
Date generale
Fie că vrem fie că nu, comportamentul uman reprezintă o succesiune de acţiuni
integrate şi comandate de către creier.
Aceste comportamente nu sunt arbitrare ci răspund la două categorii de stimuli:
1.Stimuli externi care implică individul prin intermediul organelor sale de simţ.
2.Stimuli interni care decurg din variaţia homeostaziei interne (a echilibrului
neurohormonal) care este corelată cu dinamica corticală prin intermediul sistemului
neuroendocrin.
Se ştie că pragul de răspuns la un stimul depinde de un complex de factori, printre care
sistemul hormonal: în special hormonii cortico-suprarenalieni şi sexuali, care este cel mai
important. Ambele grupe de hormoni acţionează la nivelul cortical având ca zonă ţintă aria
lobilor temporali.
Cercetările actuale au dovedit de o manieră certă la animal şi mai posibilă la om, că
pragul de declanşare al unor anumite comportamente, cele sexuale, depinde de nivelul şi
acţiunea hormonilor sexuali asupra creierului.
Pe de altă parte, sensibilitatea creierului la această acţiune a hormonilor sexuali
variază mult în funcţie de subiectul în cauză - mascul sau femelă.
Estradiolul, de exemplu, declanşează un anumit comportament la femelă şi nu îl
declanşează la mascul. Astfel, cu toată aparenţa de similitudine, creierul mascul şi cel femel
nu reacţionează de aceeaşi manieră faţă de un acelaşi hormon, existând o anumită diferenţiere
sexuală în funcţionarea cerebrală. Ceea ce-i determină pe anumiţi cercetători să considere
creierul ca făcând parte dintre caracterele sexuale din aceeaşi categorie cu uterul sau penisul
de exemplu (Gorski).
În final se poate întâmpla ca acest "sex cerebral" - în medierea căruia un rol esenţial
revine hormonilor sexuali, să nu fie obligatorie în conformitate cu sexul anatomic, încât un
individ dotat cu atribute sexuale masculine, poate avea un creier care reacţionează hormonal
ca unul feminin şi invers.
Cercetările de laborator au arătat că la naimale, această reactivitate corticală de tip
"mascul" sau "femelă" se imprimă de o manieră în decursul unei foarte scurte perioade a
dezvoltării fetale - în primele două-trei zile de viaţă fetală în cazul primatelor, de exemplu. În
acest foarte scurt interval de timp creierul pare iremediabil "marcat" la macul sau la femelă şi
comportamentul animalului va fi ulterior profund marcat de acest lucru. Problema este
desigur mult mai complicată la om oricât de tentantă ar părea simpla extrapolare. Există însă o
serie de observaţii şi analogii care pun într-o lumină nouă mecanismul determinismului
comportamentului sexual şi non-sexual la specia umană. Sexualitatea la om este un mecanism
complex, care se desfăşoară în mai multe etape:
1.Prima etapă este cuprinsă între mecanismul fecundării şi primele şase
săptămâni de dezvoltare embrionară, timp în care se formează mugurele genital cu
cordoanele Wolff şi Muller ce se transformă ulterior în testicole şi respectiv ovare.
2.A doua etapă începe din săptămâna a şasea, când testicolul embrionar începe să
secrete hormonii embrionari: androgeni (testosteron şi dehidro-testosteron) şi MIS (sustanţa
27
inhibitoare mulleriană) ce va duce la degenerarea cordoanelor Muller în timp ce canalele
Wolff vor da naştere în continuare la organele genitale interne masculine. În absenţa
secreţiilor testiculare embrionare, evoluţia embrionului va fi către unul de sex feminin cu
organe genitale corespunzătoare, ca urmare a degenerării cordoanelor Wolff şi proliferarea
celor Mulleriene (care vor da naştere la uter şi trompe).
Este binecunoscutul "principiul lui Adam": prezenţa testosteronului în plus determină
masculinitatea, şi "principiul Evei": prima preferinţă a naturii: "programarea de bază" se face
automat feminin (Alfred Jost).
3.Cea de a treia etapă este cea a diferenţierii sexuale a creierului (diferenţiere care
trebuieşte privită în sens funcţional şi nu anatomic). Această diferenţiere se va exprima
biologic la animale şi om şi se va traduce psihologic, adică comportamental la animal,
rămânând de demonstrat în ce măsură şi acest ultim aspect este valabil şi la om.
Din punct de vdere biologic, diferenţa fundamentală dintre mascul şi femelă constă
din aceea că pe toată scala animală deci inclusiv la om - aceasta din urmă prezintă o activitate
ciclică de ovulaţie.
Ovulul este reglat de secreţia hipofizară aceasta la rândul ei fiind comandată de o
porţiune a creierului - hipotalamusul.
Pe de altă parte ovarul are şi funcţie secretorie: secretă hormoni sexuali feminini
numiţi hormoni estrogeni (estrodiol şi progesteron) care nu numai că reglează activitatea
hipotalamusului, dar influenţează şi răspunsul cortical. Hipotalamusul feminin şi prin el şi
creierul, are deci capacitatea de a-şi diferenţia răspunsul în funcţie de cantitatea de estradiol
prezentă în sânge, având capacitatea unei modalităţi de răspuns ciclic.
Masculul, dimpotrivă, fabrică în mod continuu spermatozoizi şi sintetizează hormoni
androgeni sub controlul hipofizei, ea însăşi dependentă de hipotalamus. Numai că aici
stimularea nu mai este de natură fizică sau ciclică ci regulată şi tonică - continuă.
Această deosebire biologică fundamentală între macul şi femelă reprezintă expreia
unui veritabil marcaj hipotalamic, într-un sens sau altul, prin simpla prezenţă sau absenţă a
testosteronului embrionar.
Dacă pare clar demonstrat rolul pe care pare să îl joace hormonii sexuali în
influenţarea comportamentului, intervenind atât în organizarea creierului în cursul dezvoltării
intrauterine cât şi prin influenţarea comportamentului în stadiul adult, şi etapele precise de
acţiune rămân încă controversate.
Aceasta pentru că cele două tipuri de influenţe par să implice mecanisme şi procese
diferite, necesitând o observare separată.
1.Hormonii androgeni în stadiul prenatal
Money şi Ehrhardt au atras atenţia asupra faptului că în absenţa hormonilor androgeni
fetusul evoluează în sensul dezvoltării şi naşterii ulterioare a unui copil de sex feminin atât
din punct de vedere anatomic cât şi comportamental.
Urmărindu-se modalitatea realizării acestui "marcaj" în cursul vieţii embrionare s-a
descoperit că celulele nervoase din anumitele regiuni ale creierului posedă în decursul vieţii
embrionare structuri clinice jucând rol de legături hormonale.
La mamifere (şobolani, iepure, maimuţă) aceşti receptori se găsesc concentraţi în trei
zone hipotalamus - cel puţin în porţiunea hipofizară, aria preoptică (APO) - o porţiune din
paleocortex dispusă îndărătul hipotalamusului şi amigdala cerebrală (AC) o altă fracţiune
corticală arhaică, dispusă în vârful lobului temporal - deci la baza creierului.
Rolul APO este binecunoscut la şobolani: reglează ciclul ovarian la femele, în
corelaţie cu ciclul nictomeral, dar la primate şi cu atât mai mult la om APO nu mai pare să
îndeplinească această funcţiune. Totuşi prezenţa receptorilor cerebrali hormonali la acest
nivel lasă de presupus că rolul său nu este de loc neglijabil. Cât despre AC funcţiile ei sunt şi
mai vagi: I se atribuie un rol în organizarea şi direcţionarea comportamentelor legate de
supravieţuirea individului şi speciei.
Testosteronul este transformat enzimatic la acest nivel în DHT şi estradiol.Dacă DHT-
ul nu are o acţiune particulară la nivelul neuronal estradiolul provoacă în schimb dezvoltarea
accentuată a dentritelor şi a funcţiilor sinaptice interneuronale. Este adevărat că acest lucru s-a
28
observat deocamdată doar la nivelul APO şi doar la mamiferele inferioare, dar şi aşa stând
lucrurile se poate considera de o manieră sigură, APO la şobolanul mascul are o densitate mai
mare decât la femelă atât datorită numărului de neuroni cât şi datorită ramificaţiilor dentritice
mai numeroase.
Aceasta lasă să se presupună cu suficientă penitenţă că orcare ar fi markerii vizibili,
diferenţierea creierului în decursul vieţii embrionare există cu certitudine şi la nivel uma. Ea
se datorează, se pare, prezenţei sau absenţei testosteronului în momentele cruciale ale vieţii
fetale şi se manifestă după naştere nu doar prin reacţii biologice (comandă tonică sau ciclică a
sistemului endocrin) dar şi (cel puţin la animal) printr-un comportament particular.
Care sunt aceste comportamente de diferenţiere sexuală?
La nivelul scalei animale ele sunt relativ simple şi constau în:
-comportament de acuplare
-conduită parentală faţă de pui
-conduite sociale - faţă de teritoriu, grup, etc.
La şobolan, de exemplu comportamentul mascul "tip masculin" de acuplare se
caracterizează prin urcarea pe femelă şi mişcări de acuplare ritmice, repetate. Atitudinea
femelei constă în accentuarea lordozei pentru a facilita acuplarea.
şobolanii masculi castraţi în perioada embrionară (care nu au suferit deci o impregnare
hormonală masculină şi deci o diferenţiere în acest sens), nu numai că nu încalecă femelele
dar, dimpotrivă adoptă o poziţie în lordoză când de ei se apropie un mascul necastrat - au
deci un comportament de femelă.
Dimpotrivă, femelele care au primit în perioada embrionară o anumită cantitate de
testosteron nu numai că nu adoptă poziţia de lordoză, dar dimpotrivă încalecă alte femele şi
simulează mişcări de acuplare - comportament tipic masculin.
Aceste observaţii sunt capitale căci ele demonstrează că "marcajul" cerebral se
realizează de o manieră definitivă în timpul perioadei numite "critice". Într-adevăr un mascul
castrat după pubertate nu adoptă niciodată poziţia în lordoză.
Dacă după castrare va primi injecţiile cu estradiol el va adopta ocazional poziţia de
lordoză, numai că aceasta nu durează. Similar, dacă o femeie va primi după pubertate, un
tratament cu testosteron va încăleca ocazional alte femele dar acest lucru rămâne periodic.
În schimb, dacă se va administra testosteron unui mascul castrat în perioada critică el
nu va prezenta ulterior niciodată un comportament masculin de acuplare.
În paralel, femela tratată cu testosteron în cursul perioadei aminitite nu va reacţiona la
administrarea ulterioară de estrogeni păstrând un comportament "pervertit".
Dacă vom examina conduita parentală vom observa foarte clar apariţia noţiunii de
prag. În stare normală ambii părinţi se ocupă de pui, dar într-un grade diferite: dacă o femelă
este plasată în apropierea unui pui care plânge, ea se va precipita imediat şi va încerca cu
frebilitate să fabrice un cuib cu tot ce se găseşte la îndemână, va purta puii în cuib şi îi va
încălzi cu corpul ei.
Dacă se repetă experienţa cu un mascul va trebui aştepatat un timp îndelungat ca puii
să ţipe îndelung şi tare până când adultul se va decide să repete, mult mai imperfect, ceea ce a
făcut femela.
Această diferenţiere comportamentală sugestivă pentru noţiunea de prag de delansarea
conduitei arată că aceasta este mult mai ridicată la mascul decât la femelă.
Castrarea intrauterină însă va coborâ în cazul masculului acest prag, în timp ce
tratamentul femelei cu hormoni masculini în aceeaşi perioadă îl va ridica foarte mult.
Toate aceste experienţe spectaculoase au fost reproduse cu alte specii, dar rezultatele
sunt mai puţin nete pe măsură ce ne ridicăm pe scala filogenetică. Întrebarea ce se ridică este
dacă vom găsi în cazul fiinţei umane, criterii suficient de precise pentru a defini condiţiile
"masculine" şi "feminine"? şi cu tot caracterul cumva vag, al criteriilor comportamentale de
masculinitate şi feminitate în cazul raei umane, putem pune în corelaţie aceste aspecte
comportamentale umane, cu factorii hormonali ?
Fireşte, că se vorbeşte de un comportament la nivelul copiilor mai accentuat într-un
sens sau altul, dar în cazul fiinţei umane acest lucru poate fi atribuit în mare măsură educaţiei
29
şi experienţei.
Cu toate acestea experimentele de androgenizare prenatală făcute asupra primatelor
femele au condus la rezultate în mare măsură sugestive.
Maimuţele femele ale căror mame primiseră în perioada de gestaţie hormoni
androgeni, aveau tendinţa să se comporte ca tinerii masculi adică se dovedeau mai agresive,
mai energice, se lăsau mai puţin intimidate de către alte femele.
Sau ocazional aveau tendinţa să adopte un comportament masculin de acuplare.
Tentativele de a extrapola aceste observaţii la om au dat rezultate, fireşte, neclare la
om influenţele exercitate din familie, culturale, personale, au un rol mult mai important în
comportamentul specific al fiecărui sex decât în cazul animalelor.
În plus nu dispunem în cazul raei umane decât de cazuri fortuite, limitate pentru a
putea observa efectele androgenizării prenatale asupra comportamentului ulterior.
Observaţiile provin din două surse: androgenizarea prenatală de origine iatrogenă şi
tulburări genetice de metabolism care modifică proporţia normală dintre androgeni şi
estrogeni la nivelul fetusului.
În prima situaţie se află un număr de copii ai căror mame au urmat în timpul sarcinii
un tratament cu hormoni progestativi - a căror acţiune masculinizată era puţin cunoscută în
anii '60. (Astăzi se ştie că aceaste substanţe au o structură clinică asemănătoare testosteronului
şi exercită acelaşi efect asupra embrionului atât asupra organelor genitale cât şi aupra centrilor
sexuali din SNC).
Atunci când s-a studiat comportamentul acestor copii s-a remarcat imediat în cazul
fetiţelor un comportament de băieţei mai energic, mai agresiv, predispoziţie pentru sporturile
de competiţie concomitent cu o lipsă de interes pentru îmbrăcămintea feminină, podoabe sau
păpuşi.
Surprinzător multe aveau un QI superior mediei. Asemenea rezultate au fost raportate
şi în Anglia unde a fost utilizat un hormon progestatic diferite lipsit de efecte masculinizante
în plan anatomic ci doar în plan comportamental.
Din a doua categorie de observaţii se cunosc cazurile de sindrom adrenogenital la fete:
un accident de secreţie în exces de hormoni masculini suprarenalieni în perioada fetală. Copii
se nasc cu o schiţă mai mult sau mai puţin evidentă de organe genitale externe masculine.
Desigur, intervenţiile chirurgicale şi hormonale corectoare duc ulterior la o dezvoltare
somatică feminină, dar comportamental aproape toate aceste fetiţe prezintă acelaşi
comportament de "băiat ratat" descris anterior.
În ceea ce priveşte băieţii există până în prezent câteva zeci (30-40 de cazuri) de
pseudohermafroditism masculin (sex genetic masculin; aspect exterior pseudofeminin). Ori
aparţinând unor medii sociale mai puţin informate ei au fost consideraţi, declaraţi şi crescuţi
ca fetiţe.
Numai că în ciuda acestui fapt ei se comportau din punct de vedere sexual ca bărbaţii
preferând activităţile fizice, competiţiile, fiind atraşi de femei, etc.
2.Hormonii androgeni şi comportamentul sexual la adult
Cunoştinţele noastre relative la efectele androgenilor asupra comportamentelor şi
funcţionalităţii sexuale ale adultului se sprijină pe argumente mai solide.
Hormonii androgeni par să aibă efecte specifice ce intensifică la cele două sexe
pulsiunile sexuale - fenomenul este binecunoscut şi poate fi considerat ca un lucru stabil.
1.Androgenii şi libidoul masculului
Bărbaţii care au suferit operaţii de castrare sau cei la care secreţia de testosteron este
insuficientă pierd treptat interesul pentru sexualitate precum şi capacitatea de a ajunge la
erecţie. Această pierdere a libidoului şi a potenţie se poate obţine şi pe cale chimică
administrând fie hormoni estrogeni fie sustanţă cu potenţial antiandrogen cum este
ciproteronul.
2.Hormonii androgeni şi libidoul feminin
Hormonii androgeni ce acţionează probabil şi asupra centrilor cerebrali joacă un rol
esenţial şi la sexul feminin în ceea ce priveşte libidoul. Testosteronul constituie pentru femei
un afrodisiac extrem de eficient, în special în cazurile în care aportul androgeni-estrogeni este
30
ineficient faţă de valorile normale.
S-a dovedit că femeile ovarectomizate şi cu ablaţia glandelor suprarenale suferă o
inhibiţie puternică a libidoului, nu mai prezintă vise erotice sau fantasme sexuale, nu mai
reuşesc să fie excitate nici în prezenţa unor stimulări sexuale anterioare eficace. Pe de altă
parte anumite femei care au primit tratament cu hormoni androgeni devin autoritate
hiperexcitabile sexual, chiar în absenţa unor consideraţii sentimentale.
3.Efectele hormonilor androgeni asupra comportamentului non-sexual
Hormonii androgeni, s-a sugerat, sunt susceptibili să depăşească stadiul specific erotic
şi să influenţeze comportamentul gnostic şi teritorial. Hormonii androgeni intensifică în egală
măsură comportamentele dominatoare, nivelul energetic, apetitul, metabolismul şi
agresivitatea.
Aceste observaţii sugerează că influenţele hormonale constituie factorul esenţial
determinând comportamentul. Este evident că testosteronul joacă un rol relativ minor dacă ar
fi să-l comparăm cu influenţele psihice extrem de puternice care reglează comportamentul
global şi sentimentele fiecărui individ. Cu toate acestea influenţele hormonale există şi sunt,
poate, cu mult mai importante decât se credea anterior.
2.Hormonii sexuali feminini în stadiul prenatal
Efectele estrogenilor şi progesteronului asupra anatomiei şi fiziologiei organelor
genitale feminine, caracterele sexuale secundare, sarcină, naştere şi alăptare sunt bine
cunoscute. Mai puţin clară este influenţa pe care o exercită aceşti steroizi în decursul vieţii
intrauterină, ba mai mult o serie de observaţii par să sugereze că este posibil ca efectul lor să
fie unul minim sau chiar nescpecific.
O serie de fapte par să sugereze că progesteronul inhibă sexualitatea feminină poate
indirect, în măsura în care se opune acţiunii hormonilor androgeni.
Administrarea de estrogeni la mame în decursul sarcinii a dus în cazul naşterii unor
fetiţe la apariţia unui comportament feminin mai marcat: gust pronunţat pentru hainele mamei
şi pentru podoabe cosmetice şi machiaj, etc. - dar aceste observaţii sunt vagi şi inconstante.
Mai mult în cazul fetiţelor cu sd. Turner (sd. caracterizat prin absenţa ovarelor),
marcajul hormonal în perioada prenatală nu se poate face decât în măsura în care el este
realizat de hormonii materni. Dar aceste fetiţe (al căror marcaj cerebral este incert) dovedesc
mai târziu un comportament tipic feminin, se joacă cu păpuşile şi adoptă un comportament
maternal.
Feldman şi Maccullch au emis ipoteza conform căreia un nivel scăzut de testosteron în
stadiile fetale, realizând un marcaj insuficient de pronunţat este susceptibil să predispună un
băieţel să adopte după naştere un comportament cu tendinţe feminine timid, gentil, neiubind
jocurile şi întrecerile brutale, preferând jocurile şi compania fetiţelor.
Studiile lui Ingheborg par să aducă un sprijin în favoarea acestei ipoteze: el a
demonstrat că stresul mamei din timpul sarcinii este capabil să inducă la copilul de sex
masculin un efect demasculinizat în plan comportamental. Aceasta deoarece sub influenţa
stresului glandele suprarenale materne secretă androstendion, un hormon steroid al cărui
acţiune deşi incompletă este suficient de analogă testosteronului pentru a invada centrii
receptori cerebrali ai fetusului în curs de dezvoltare şi perturbând masculinizarea normală a
acestuia.
2. Hormonii sexuali feminini în viaţa adultă
1. Ciclul menstrual
În decursul ciclului menstrual hormonii sexuali feminini suferă următoarele variaţii:
a.Estradiolul atinge nivelul cel mai ridicat al secreţiei sale în momentul oulaţiei urmat
de un al doilea vârf în cursul fazei luteale a ciclului.
După menstruaţie nivelul său scade foarte mult.
b.Progesteronul secretat de corpul galben ovarian are un nivel în creştere din
momentul ovulaţiei şi care descreşte brusc după menstrua-ţie.
În ceea ce priveşte libidoul, reacţiile la fluctuaţiile hormonale diferă de la o femeie la
alta, lucru dealtfel de loc surprinzător, dorinţele erotice fiind la ele determinate de factori
multipli. Astfel, la unele ciclul menstrual nu pare să aibă nici un efect asupra libidoului, în
31
vreme ce la multe altele reprezintă o serie de modificări ciclice ce se traduc nu doar prin
modificarea dorinţei sexuale ci şi prin variaţii de dispoziţie şi instabilitate.
Astfel după o serie de observaţii libidoul feminin pare să se accentueze începând cu
debutul ciclului pentru a atinge un punct maxim îm momentul ovulaţiei când nivelu de
estrogeni atinge punctul culminant.

Componenta psihosocială şi sexul

Legătura sexuală
Sigmund Freud considera că toate relaţiile sociale ale fiinţei umane derivă din relaţiilor
sexuale. Din capitolul precedent ar trebui să fie limpede că asemenea apreciere nu este în
termeni atât de generali. Pe de altă parte, este deasemenea adevărat că, la oameni, menţinerea
unei legături prin intermediul relaţiilor sexuale joacă un rol deosebit de important şi fără egal
în regnul animal. Întreaga semnificaţie a acetui rol adesea nu este pe deplin recunoscută - în
mod deosebit în disputele actuale referitoare la controlul naşterilor - şi, deci, merită să fie
discutat.
Învăţătura bisericii romano-catolice susţine că legătura dintre bărbat şi femeie şi funcţia
reproductivă sunt legate inseparabil prin legi naturale şi că legătura sexuală, în condiţiile în
care posibilitatea reproducerii este exclusă, este din această cauză contrară naturii. Dar această
referire la legea naturală este deficientă atâta vreme cât nu se dovedeşte a fi valabilă nici în
cazul animalelor. La fiinţele unicelulare, unirea nu conduce la procrearea urmaşilor, ci numai
la un schimb de gene. şi mai relevat este faptul că la vertebrate tiparele comportamentale
sexuale au suferit o multitudine de schimbări de semnificaţie şi, la fel ca şi comportamentul
parental, au fost plasate în serviciul asigurării coeziunii grupului. Lucrul este valabil mai ales
în cazul primatelor care conveţuiesc în grupuri. La babuini şi alte câteva specii de primate,
etalarea sexuală a femelei - "prezentarea zonei genitale" - a devenit un gest de salut şi
supunere. La babuinii hamadrya mişcările ce imită copulaţia executate de masculi au aceeaşi
semnificaţie, fapt ce neagă afirmaţia că în lumea animală acuplarea serveşte în exclusivitate
reproducerii. acuplarea socială are funcţii exclusiv sociale şi nu este însoţită de ejaculare.
Dacă investigăm acum acest subiect în cazul omului, descoperim că, aparent, natura a
folosit toate căile posibile de formare şi menţinere a unei legături. În afara mecanismelor de
asigurare a coeziunii grupului, pe care le-am menţionat deja, natura a făcut uz considerabil de
comportamentul sexual în scopul menţinerii legăturii heterosexuale. Necesitatea de a se apela
la această posibilitate s-a născut probabil din cauza prelungirii perioadei de dezvoltare
ontogenetică a fiinţei umane. Copiii, de regulă, au nevoie de îngrijire până după vârsta de 4
ani, iar în primii ani sunt aproape complet dependenţi de îngrijirea maternă. Mama, la rândul
ei, are nevoie de o diviziune a muncii în care bărbatul să o ajute în procurarea hranei şi în
special să-i asigure protecţia. Acestea sunt motivele pentru care ea trebuie să-şi ţină partenerul
legat afectiv pentru o lungă perioadă de timp. Legătura asigurată de motivaţia sexuală este, în
aceste condiţii, deosebit de eficientă fiind foarte puternică. Pe baza împlinirii sexuale se poate
cimenta uşor o legătură. Aceasta, însă, presupune ca femeia să poată răspunde dorinţelor
sexuale ale bărbatului în cea mai mare parte a timpului, lucru care a reclamat apariţia de
adaptări noi, speciale, în fiziologia femeii.
La mamifere, cu câteva excepţii, dispoziţia pentru acuplare şi procreere coincide cu cele
câteva zile fertile în care femela se află "în călduri". Actul copulării la mamifere aproape
întotdeauna serveşte numai reproducerii. Pentru a susţine o funcţie adiţională de menţinere a
legărurii între parteneri, la om a trebuit eliminată dependenţa rigidă a receptivităţii sexuale de
ciclul reproductiv. Graţie unei serii de particularităţi fiziologice femeia are capacitatea de a
răspunde la dorinţele sexuale ale bărbatului chiar şi în afara perioadei de fertilitate. În cea mai
mare parte a timpului ea este capabilă să fie activată sexual şi gata să se dăruie bărbatului pe
care l-a ales. În acest fel, ea poate menţine legătura cuplului pe calea recompensei sexuale.
Chiar şi în primele luni de sarcină această disponibilitate nu este cu totul anulată. Dar o
oarecare variabilitate individuală sugerează că, în acest caz avem de a face cu o achiziţie
32
filogenetică recentă. Unele femei pot fi activate sexual şi pot trăi orgasmul numai în perioada
de ovulaţie, fapt care reaminteşte că aceasta este, de asemenea, perioada în care femeile sunt
deosebit de receptive faţă de anumite mirosuri. La strămoşii noştri perioada de receptivitate
sexuală trebuie că a fost limitată la perioada de fertilitate, la fel ca la majoritatea celorlalte
mamifere. Această legătură fiziologică strânsă a fost ulterior abandonată. În acelaşi timp, la
femeie s-a dezoltat capacitatea de a trăi orgasmul, fapt care a condus la creşterea
disponibilităţii sale sexuale. Nu este dificil de înţeles că aceasta a contribuit la strângerea
legăturilor dintre parteneri. În sfârşit, o altă adaptare, care are rolul menţinerii legăturii dintre
parteneri, este creşterea potenţei sexuale a bărbatului. Nu numai că are o disponibilitate
sexuală constantă, dar aceasta este pralungită şi la bătrâneţe. Înţelegând greşit semnificaţia sa
biologică, moraliştii au afirmat adesea că această "hipersexualitate" este o dovadă de
decadenţă, iar întreaga "luptă a pilulei" (anticoncepţionale) se poartă deoarece funcţia
sexualităţii în menţinerea legăturilor cuplului nu este recunoscută de autorităţile religioase
care iau decizii.
Nu există nici o îndoială cu privire la funcţia pe care o deţine legătura sexuală în
menţinerea cuplului şi în perpertuarea speciei. Cele două funcţii pot fi privite separat.
Adaptările fiziologice speciale asigură posibilitatea acuplării în afara perioadei fertile a
femeii. Din punctul de vedere al procesului selecţiei, acest lucru are sens pe deplin. Odată ce
s-au născut câţiva copii într-o familie, este desigur în interesul prezervării speciei ca bărbatul
să rămână alături de femeia sa şi să aibă grijă de copii, chiar şi după ce capacitatea
reproductivă a femeii a încetat.
Cu toate că am recunoscut cele două funcţii ale comportamentului sexual, tot mai avem
de discutat dacă vreuna dintre ele trebuie evaluată mai mult decât cealaltă. La această
întrebare trebuie găsit răspuns înainte de a putea decide dacă anularea conştientă a uneia
dintre funcţii, în cazul de faţă cea a procreerii, cu menţinerea celeilalte funcţii reprezintă o
atitudine împotriva naturii. În primul rând, trebuie să ne reamintim faptul că şi în lumea
animală menţinerea legăturii cu partenerul joacă un rol mai important decât procreerea. La
multe animale la care cuplul durează întreaga viaţă, legătura între parteneri se menţine şi în
afara perioadelor reproductive şi după ce partenera a devenit infertilă.
Dacă ne întoarcem la situaţia omului, ete indispensabil apelul la o anumită sursă de
cunoaştere, şi anume la propria noastră experienţă subiectivă. Wolfgang Wickler a insistat
asupra importanţei acestei căi de înţelegere subliniind faptul că aceasta este modalitatea de a
face judecăţi de valoare, care nu sunt accesibile teologilor celibatari. "Ceea ce este nociv" -
scrie el - "nu este atât faptul - uimitor în sine - că preoţii sunt singurii membrii ai Bisericii, în
afară de ordinele mănăstireşti, care sunt excluşi de la unul dintre lucrurile sfinte şi de la
fericirea pe care acesta o aduce, ci faptul că ei sunt cei care exercită autoritatea supremă
asupra legii morale naturale, cu toate că în acest domeniu au insuficient acces la cunoaştere,
aşa după cum este evident din numeroasele pasaje din encyclicus."
O altă cauză care provoacă alarmarea biserici este aceea că “omul care va creşte în
obiceiul de a folosi metode contraceptive poate să uite de respectul pe care trebuie să-l poarte
femeii." Aceasta este o posibilitate atât de redusă - şi numai la oameni de joasă speţă - încât,
ca argument crucial, apare total irelevant; dar, oricine poate înţelege că după opinia
slujitorilor Bisericii, respectul pentru partenerul de căsătorie se sprijină în mod substanţial pe
frica de consecinţele actului sexual. Soţii uniţi printr-o profundă dragoste pot scuza această
imputare care li se aduce numai punând-o pe seama ignoranţei.
La fel de periculoasă este afirmaţia pe care o întâlnim în paragraful 21 al aceleiaşi
lucrări, conform căreia abstinenţa periodică nu ar avea efecte nocive asupra dragostei
conjugale".
Orice experienţă de căsătorie dezminte, de asemenea, declaraţia comisiei papale că
dragostea dintre bărbat şi femeie (dacă este vorba de dragoste adevărată) este în primul rând
de natură spirituală şi nu are nevoie de exprimare prin gesturi specifice - şi mai puţin încă de
repetarea acestora cu vreo frecvenţă oarecare. Actul conjugal are o semnificaţie adâncă pentru
menţinerea legăturilor dintre soţ şi soţie şi poate cu siguranţă există fără nici o legătură cu
procreerea”.
33
Pe de altă parte, un asemenea act făcut cu scopul de a avea un copil, chiar dacă între
parteneri există sentimente de ură, desigur este contrar legii morale naturale."
Devotamentul total faţă de partener pare să fie o condiţie mult mai importantă pentru o
unire din dragoste. Este atât de importantă pentru menţinerea legăturii cu partenerul, încât
orice reţinere este inadamisibilă dacă se doreşte menţinerea căsătoriei. Pe de altă parte, dacă
circumstanţele reclamă o limitare a numărului de copii, atunci trebuiesc admise măsurile
contraceptive. Acestea sunt la fel de puţin îndreptate împotriva legii morale naturale cât sunt,
să spunem, intervenţia medicinii în viaţa individului cu scopul prelungirii ei.
Extrema semnificaţie a actului sexual pentru păstrarea legăturilor cuplului a determinat
într-un anumit sens o "hipersexualizare" a bărbatului, astfel încât, în cursul fiogenezei sale, s-
a dezvoltat un instinct sexual crescut şi o mai mare senzualitate. Odată ce am stabilit că
această hipersexualizare nu este în nici un fel de domeniul patologicului, trebuie să se ajungă
la o acceptare fundamentală a sexualităţii umane, chiar şi atunci când procreerea este exclusă
de la bun început prin folosirea mijloacelor contraceptive. Dar faptul că sexualitatea serveşte
menţinerii legăturii presupune existenţa unui tip special de legătură în cadrul cuplului,
dragostea. Cu alte cuvinte, relaţiile trecătoare, cu schimbarea frecventă a partenerilor, trebuie
să fie privite ca fiind naturale în cel mai bun caz pentru faza tranzitorie a căutării şi
experimentării din tinereţe, dar nu ca o atitudine de durată. Dregostea este o legătură
individualizată între parteneri, iar schimbarea constantă a partenerilor contravine acestei
legături. A te îndrăgosti înseamnă a crea o legătură cu un anumit partener. şi această nevoie
face parte din natura noastră. În acest sens, avem dispoziţii înnăscute de a dezvolta legături de
lungă durată, de tip conjugal.
Aceasta nu înseamnă, totuşi, că suntem legaţi de orice formă matrimonială specifică.
Observaţiile etnologilor aduc dovezi ale faptului că monogamia şi poligamia sunt aproape la
fel de comune, numărul de culturi care permit poligamia fiind poate mai mare (de subliniat ca
poligamia reprezinta tot o forma de legatura matrimoniala) . Aceasta demonstrează că omul
are înclinaţii către poligamie. Existenţa acestei tendinţe a deveni evidentă în zilele noastre
chiar şi în societăţile monogame, unde poartă doar masca succesiunilor de căsătorii
monogame. Procentul divorţurilor în cultura noastră occidentală este relativ ridicat, şi se pune
întrebarea dacă nesolicitarea divorţului numai pentru a rămâne credincios idealului de
monogamie este întradevăr omenească. Diorţurile nu au loc întodeauna cu deplinul acord al
ambilor parteneri. De regulă, unul dintre parteneri are de suferit, şi la fel şi copiii. Din acestă
cauză, trebuie folosit orice mijloc care poate duce la păstrarea familiei odată formate. Dacă se
va ajunge la concluzia că legalizarea unui tip de relaţii conjugale cu un al doilea partener
poate contribui la aceasta, atunci şi această posibilitate trebuie luată în considerare. şi asta
deoarece, în ultimă instanţă, poligamia nu înseamnă o chimbare constantă de parteneri, ci o
legătură conjugală. Argumentul că relaţia individuală ideală este împlinită numai prin
monogamie, deoarece este limitată la o singură persoană, are puterea de convingere şi se
poate observa o tendinţă generală către monogamie. Ca răspuns la aceasta, totuşi, se poate
obiecta că avem relaţii extrem de individualizate cu copiii noştrii şi că sentimente nu sunt în
nici un fel diminuate acolo unde există mai mult de un copil. Cu greu ar putea cineva să
poarte o campanie în favoarea familiei cu un singur copil, pentru ca părinţii să aibă o singură
relaţie individualizată puternică.
Continuarea dezbaterii referitoare la precizarea regulilor naturale sau înnăscut care
guvernează comportamentul nostru sexual conconduce la discutarea tabuului incestului.
Relaţiile sexuale în cadrul unei familii sunt permise numai între soţ şi soţie, nu între părinţi şi
copii sau între frati. Nici o cultură nu face excepţie de la această regulă, şi un mare număr de
cercetători s-au străduit să explice acest fenomen, fără însă a ajunge la un răspuns
convingător. Una din teoriile biologice susţine că există inhibiţii înnăscute de a avea relaţii
sexuale cu cei cu care ai crescut în preajmă în cadrul grupului celui mai restrâns. Avantajul
selectiv se presupune a fi, în primul rând posibilitatea asigurării schimbului ereditar între
membrii unei populaţii care sunt cât mai diferiţi genetic cu putinţă, astfel evitându-se
"endogamia" genetică. Acestei argumentări I se replica că o linie pură nu este obligatoriu atât
de nocivă, dovadă că este practicată adesea în încrucişarea anumalelor domestice. Se poate
34
afirma că în natură, de regulă, acest fenomen al "endogamiei" este evitat. La plante s-au
dezvoltat cale mai complicate sisteme de prevenire a autopolenizării. Unele dintre ele sunt
auto-sterile, la alte autopolenizarea este împedicată prin ritmul diferit de dezvoltare a
staminelor şi a stigmatelor, sau prin îndepărtarea lor fizică unele de altele. Fenomenul
heteromorfismului descris de Darwin (plante care au pistile şi stamine de lungimi diferite)
este bine cunoscut. Pe scurt, se poate considera ca fiind dovedit faptul că principala funcţie a
fertilizării este de a servi schimbului de gene. La plante, graţie florilor lor adesea biexuate şi a
poziţiei fixe, există pericolul autofertilizării, fapt pentru care s-au creat diferite modalităţi de
pre-întâmpinare a acestui act, ceea ce oferă probe clare referitoare la valoarea selectivă
pozitivă a fertilizării de către un alt organism. La animale, în general, nu sunt necesare
asemenea dispozitive speciale, deoarece prin mobilitatea de care dispun se asigură un amestec
satisfăcător al indivizilor în cadrul unei populaţii. În aceste condiţii, nu este foarte grav dacă
un şoarece sau o veveriţă se acuplează ocazional cu un congener provenit din aceiaşi părinţi.
În general, familia se dispersează după înţărcarea puilor. Numai acolo unde legăturile de
familie sunt foarte puternice, există pericolul inbreedingului regulat, dar în aceste cazuri sunt
prezente inhibiţii înnăscute de a se frena tendintele de acuplare cu părinţii sau între fraţi.
O trecere în revistă a literaturii ne arată că deţinem extrem de puţine date despre acsete
aspecte la mamiferele superioare pentru ca ele nu au fost de regulă observate pe parcursul mai
multor generaţii în condiţii naturale. Exemplele individuale demonstrează cu toate acestea că
există uneori, la animale, inhibiţii înnăscute de a se acupla cu rude apropiate, şi putem numai
presupune că aceste inhibiţii sunt prezente şi la om.
La om apare şi un alt avantaj selectiv în domeniul social pentru prevenirea incestului.
Dacă ar fi ca mamele să se căsătorească cu fii şi taţii cu ficele, dată fiind marea diferenţă de
vârstă, aceasta, ar duce curând la văduvia partenerului mai tânăr. O căsătorie în afara familiei,
pe de altă parte, face posibilă selectarea unui partener preferabil de aceeaşi vârstă şi de
asemenea crează alianţe în afara hotarelor limitate ale familiei.
Opunerea la teze conform căreia tabuul asupra incestului ar fi înnăscut la om, vine din
partea multor psihanalişti care cred că au detectat dorinţe sexuale ale copiilor faţă de părinţii
lor şi a părinţilor faţă de copii. Se presupune că băiatul ar nutri asemenea dorinţe sexuale faţă
de mama sa, fapt care trezeşte frica de pedeapsă pe care ar putea-o primi din partea tatălui.
Aceasta apare în literatura psihanalitică sub denumirea de "frica de castrare". Dar o mare
parte din ceea ce Freud şi discipolii săi au interpretat ca fiind de origine sexuală (mângâiatul,
sărutatul şi altele), sunt elemente care nu sunt primar sexuale, ci derivate din comportamentul
de îngrijire parentală. A atribui dorinţe sexuale băiatului care-şi mângâie şi-şi sărută mama,
este complet fals. O interpretare plauzibilă a fost mult prea necontrolat adoptată ca explicaţie
cauzală, pe ea construindu-se complexul Oedip, teama de castrare, dorinţa de penis la fete, ca
şi cum ar fi vorba de fapte gata dovedite. Nimic din toate acestea nu a fost demonstrat. Ceea
ce este adevărat, este că ici şi colo câte o fetiţă doreşte foarte mult să fie băiat şi câte un fiu
ajunge la conflicte premature cu tatăl. Aceste lucruri pot fi la fel de plauzibil explicate, în
afara contextului sexual, ca fiind dispute de maturizare a dorinţei.
Pentru moment problema dacă tabuurile faţă de incest sunt înnăscute în noi sau sunt
stabilite cultural, trebuie să rămână încă deschisă. Există, totuşi, argumente substanţiale cară
să susţină teoria bazei înnăscute a acestei conduite. Ca un argument în plus, ne putem din nou
referi la experienţa noastră personală subiectivă. Ne îngrijorează cu siguranţă o legătură foarte
puternică emoţional cu copiii noştri. dar ea nu cuprinde simţăminte sexuale. Etologii care au
întrebat, în cele mai variate culturi, de ce oamenii nu se căsătoresc cu farţii sau cu copiii lor,
au subliniat mereu şi mereu că întrebarea lor a fost întâmpinată cu o totală lipsă de înţelegere.
Pur şi simplu acei oameni nu-şi puseseră niciodată o asemenea întrebare. Jocuri sexuale apar
între fraţi atunci când sunt mici, dar odată cu pubertatea se dezvoltă o puternică barieră
sexuală emoţională; aceasta se manifestă fără nici o presiune educaţională specială. Pur şi
simplu aşa se întâmplă, ca şi cum ar da roade inhibiţiile înnăscute.
Putem afirma în concluzie că, pe lângă funcţia reproductivă, tiparele comportamentale
sexuale, la om, îndeplinesc un important rol în menţinerea legăturii cu partenerul de sex opus.
În condiţii normale, legăturile cu partenerii de acelaşi sex nu se cimentează sexual; acelaşi
35
lucru este valabil în cazul legăturii părinţi-copii şi a celei dintre fraţi şi surori, care în esenţă
derivă din acţiunile de îngrijire parentală şi derivatele lor. Proasta înţelegere moralizatoare a
sexualităţii - în special din partea îvăţăturilor bisericii conduce la trivializarea relaţiilor dintre
sexe, care având conţinutul sexual reprimat, sunt deposedate de valorile cele mai specific
umane. Mai mult, orice reprimare în acest sens, aşa după cum Plack a arătat în mod
convingător, duce la o creştere a agresivităţii. Multe din perversiunile sadice îşi au rădăcinile
în asemenea reprimări. În legătură cu acest fapt, Plack se referă atât la persecutarea
vrăjitoarelor din Evul Mediu, cât şi la faptul că sadicii din SS erau susţinători ai unei etici
sexuale puritane. Desigur, reprimarea conduce şi la sentimente de vinovăţie şi acestea se
poate foarte bine să fi fost cultivate în trecut pentru a menţine o relaţie de dependenţă.
Sentimentul de vinovăţie îi face pe oameni mai uşor de condus. Doctrina păcatului originar a
fost cultivată secole de-a rândul în acest scop. În ultimele decade suntem martorii creşterii
liberalizării sferei sexuale, la fel ca şi a altora. Este interesant de remarcat coincidenţa cu
mişcarea din întreaga lume împotriva războiului şi agresivităţii. Evident acţionăm aproape
inconştient în sensul activării tuturor acelor forţe care au rol de coeziune socială şi care
subluniază agresivitatea, inclusiv a celor ce se află în sexualitate. Există în această mişcare o
anumită posibilitate, dar şi pericolul deja menţionat al depersonalizării relaţiilor sexuale.
Aceasta ar duce la moartea iubirii.
Problematica interdicţiilor sociale
S-a încercat mult descrierea şi explicitarea originilor profunde şi îndepărtate ale
interdicţiilor şi represiunilor sociale ale sexului şi sexualităţii, chiar înafara unei simple
necesităţi colective de codificare.
Problema primordială vis-a-vis de acest subiect este de a şti dacă represiunea sexuală
relevă în fapt o atitudine socială, sau dacă măsurile sociale nu reprezintă decît proiecţia unor
necesităţi intrinseci ale individului. Freud, de exemplu, după ce atribuie societăţii rolul de
limitator al sexului, transferă apoi problematica în interiorul individului. De fapt instanţa
moralizatoare şi represivă numită de Freud, Supra-EU (şi pe care copilul o adoptă pentru Eu-l
său sub influienţa educaţiei parentale) nu este decît rezultatul persistenţei în “lumea adulţilor”
a unor culpabilizări conflictuale infantile. Psihanaliza, dealtfel, atrage atenţia asupra situaţiei
psiho-biologie particulare infantile de imaturitate şi frustrare, în care copilul frustrat de
decalajul dintre puseele pulsionale şi incapacitatea personală de a le da curs sau de a le
controla, preferă să atribuie propria sa incapacitate unor interdicţii sau prohibiţii externe.
Pentru Wilhelm Reich, dimpotrivă, interdicţia sexuală ar surveni dintr-un context socio-
economic particular şi nu ar reprezenta decît o deghizare prin intermediul căreia clasa
dominatoare încearcă să se menţină la putere. Obişnuit cu modelul concret al
prohibiţiilor instinctuale, copilul ar avea tendinţa de a se transforma cu uşurinţă într-un
adult obedient.
Este posibil ca interdicţia să genereze ca o contrapondere în dialectica dintre energiile
libidinale şi energiile agresive, altfel spus, ca agresivitatea să fie cea care dictează
limitele sexualităţii. Otto Rank vorbea de o “culpabilitate biologică limitativă”, filozofii
existenţialişti au vorbit de o culpabilitate existenţială: vina de a exista pe lume...
Este posibil ca prohibiţia să reprezinte de asemeni un mijloc de stimulare retro-activă în
maniera feed-back-urilor cibernetice sau din biologie: o sexualitate lipsită de limitări
pare condamnată unei atrofieri progresive; Freud însuşi afirma că “pentru a se dezvolta
plenar, libidoul are nevoie de obstacole”.
O ultimă eventualitate ar fi aceea că plăcerea sexuală intensă ar putea fi resimţită în
profunzime, ca o ameninţare de depersonalizare şi de destructurare a EU-lui. În practică, cele
două aspecte ale sexualităţii ce par cel mai mult vizate de represiune, sunt dorinţa şi
orgasmul; aspecte care, mai mult decît altele, sunt supuse unei atitudini ambivalente. Dorinţa
poate fi trăită ca un “foc energetic” dar şi ca “un fenomen devastator”, iar orgasmul fie ca o
explozie de energie, fie ca o experienţă tanathică. Să amintim în acest sens imaginile
patologice ale bolnavilor ce concep eventualitatea unui suicid printr-un exces orgasmic.
Aceasta ar putea veni în sensul viziunilor unui control al sexualităţii, elaborat de gîndirea
religioasă hindusă care presupune că direcţia cea mai uşoară de eliberare a tensiunilor sexuale
36
este aceea a satisfacerii lor la maximum şi prin aceasta, să se ajungă la epuizarea lor completă.
Organele genitale masculine şi feminine sunt în consecinţă, tratate atît ca obiecte preţioase cît
şi ca porţiuni nedemne ale corpului.
Oricum ar fi, asistăm la o alternaţă de perioade istorice şi culturale de prohibiţie
intensivă a sexului, cu perioade de toleranţă mai mult sau mai puţin marcată. Dacă libertatea
sexuală extremă determină o diminuare pulsională, ea ar putea fi concepută însă şi ca un
răspuns automat al colectivităţii la excesele demografice. Prohibiţia, pe de altă parte, ar putea
fi considerată ca fiind o manifestare absurdă şi nefastă, sau ca un fapt care, oricît de nefast ar
fi el, este inerent statutului social însuşi al individului ce este sacrificat pentru binele
colectivităţii. Freud, însuşi are un punct de vedere în această privinţă, cînd afirmă că un
anumit grad de impotenţă caracterizează viaţa amoroasă a omului civilizat.
Într-o situaţie de libaralizare şi toleranţă, cum este sitaţia epocii actuale, codificarea
viaţii sexuale nu dispare

Etiologia tds

Reacţiile sexuale, complexe şi delicate la om depind de o multitudine de factori: în primul


rând de o stare de normalitate a organelor sexuale. În abordarea problemei etiologiei
tulburărilor sexuale este important de ţinut cont deci de factorii organici.
Cu toate acestea, clinic şi la subiecţii cu o bună stare de sănătate, reacţiile sexuale sunt extrem
de vulnerabile - în special fiind sensibile la efectul stresului afectiv şi au tendinţa de a se
deregla cu uşurinţă în condiţii defaorabile.
Anxietatea relativă la performanţele sexuale, precum şi anumite inhibiţii dobândite afectând
în mod specific reacţiile sexuale, constituie, de obicei, cauzele imediate şi specifice a
tulburărilor funcţionale sexuale, deşi aceste probleme sexuale pot avea de asemeni o structură
mult mai profundă.
Cauzele superficiale, angoasele immediate care intervin în momentul schimburilor amoroase
constituie de regulă, rezultatul unui ansamblu complex, având cauze multiple, mai profunde şi
mai îndepărtate, din care provine tulburarea sexuală.
Astfel, o nevroză profund ancorată unui complex Oedip nerezolvat, teama de abandon,
conflictele conjugale, complexele de culpabilitate, de ordin moral sau religios privitoare la
sex, sunt susceptibile de crearea unei ambianţe sexuale de stres, conducând la tulburări de
funcţionare sexuală.
Noţiunile de cauze immediate şi cauze îndepărtate în disfuncţiile sexuale nu sunt particulare
sexologiei: ele sunt principii de bază în medicina psihosomatică, iar implicaţiile sunt
importante în privinţa abordării terapeutice.
Concepţia psihosomatică referitoare la tulburările de funcţionalitate sexuală
Raporturile sexuale normale, gratifiante satisfăcătoare din punct de vedere sexual presupun
intervenţia unui lanţ întreg de fenomene hormonale şi fiziologice deosebit de volubile, uşor de
dereglat de o suită întreagă de stări afective fie cronice fie acute.
Teama, anxietatea în stare acută se însoţesc de reacţii fiziologice profunde susceptibile să
acţioneze direct asupra reflexelor musculare responsabile de erecţie la bărbat sau lubrefierea
şi turgescenţa vaginală la femei. Reacţiile sexuale mai depind în egală măsură la cele două
sexe de un bun echilibru hormonal şi în mod special de un nivel adecvat de hormoni
androgeni.
În stare cronică, stresul, stările depresive, eşecurile şi conflictele pot genera grave deordini
endocrine susceptibile să antreneze o diminuare a nivelului circulator al androgenilor pe axa
hipotalamo-hipofizară - cu apariţia unor tulburări psihosomatice diverse în special în sfera
sexuală.
La toate aceste condiţii intervine un fapt notabil: reacţiile sexuale se pretează foarte bine la
condiţionările reflexe de tot felul.
Reflexele orgastice sunt în mod particular victimile acestor inhibiţii dobândite, dacă, la
excitaţia sexuală e asociază sentimente negative de teamă, culpabilizare, etc.
Astfel, circumstanţale defavorabile, atât cele de ordin subiectiv cât şi cele de ordin obiectiv,
37
care în mediul nostru cultural au toate şansele să apară, au şanse foarte mari să genereze
pulsiuni şi manifestări sexuale care sunt adesea dăunătoare pentru reacţiile sexuale.
Problemele afective acute sau cronice susceptibile să perturbe reacţiile sexulale, la fel ca şi
circumstanţele defavorabile care pot provoca inhibiţia orgastică nu par să prezinte nici un fel
de specificitate: orice problemă suficient de anguasantă pentru a genera la un individ o
dereglare a reacţiilor genitale viscerale sau o diminuare a nivelului de testosteron pot fi cauza
unor tulburări ale dinamicii sexuale. Astfel, o ambianţă sexuală stresantă, teama de eşec,
exigenţele şi criticile distructive ale unei partenere ostile, anxietatea provocată de o suită
întreagă de asemănările dintre parteneră cu mama pacientului, complexele de culpabilitate
vis-à-vis de plăcerea sexuală emanând dintr-o serie de vechi percepte religioase, umilinţele
unui amor propriu sensibil în cazul în care "performanţele" nu ar fi conforme cu cine ştie
standard "grandios" - toţi aceşti factori pot fi în cazul unui bărbat, de exemplu, "cauza" care
face ca erecţia să " prezinte dificultăţi". Tot atât de adevărat este însă şi faptul că stările
anxioase şi depresive - ce nu au nici un fel de raport nici chiar îndepărtat cu sexualitatea, pot
deasemeni, prin perturbarea echilibrului pacientului, să-I anihileze capacitatea erectilă. Astfel,
un bărbat pe cale să-şi piardă situaţia sau o femeie care se simte prizonieră şi exploatată pot să
se dovedească pur şi simplu incapabili să realizeze acel abandon ce constituie o condiţie
indispensabilă unei bune funcţionări sexuale. În această situaţie, simptomele sexuale nu
constituie mecanisme de apărare împotriva anxietăţii - ca în cazul isteriei de exemplu - ci
dinpotrivă îşi fac apariţa tocmai atunci când mecanismele de apărare psihologică eşuează şi
individul se lasă copleşit de emoţie.
Simptomul este aici manifestarea factorilor psihopatologici ce determină o stare afectivă
nocivă, penibilă care la rândul său acţionează asupra reflexelor sexuale a căror fragilitate este
deja evocată.
1.Factori biologici care antrenează o perturbatre a funcţionalităţii sexuale.
Pentru a parveni la raporturi sexuale satisfăcătoare, este absolut necesar mai întâi de toate ca
organele sexuale, sistemele muscular, nervos şi endocrin să fie indemne. Este imposibil orice
raport sexual dacă penisul şi vaginul nu sunt indemne.
Problema complicată provine din două surse:
a)mai întâi din aceea că sunt foarte numeroase dezordini fiziologice şi substanţe chimice
(medicamente), susceptibile de a genera TDS şi să modifice interesul psihologic pentru sex;
b)apoi pentru că este foarte dificil în plan clinic, de operat o diferenţiere între tulburările
sexuale datorate unor dezordini organice şi cele care relvă o sursă pur psihologică.
Ca atare, deşi cauzele psihologice sunt de departe cele mai frecvente, este recomandabil a se
începe cu eliminarea diverşilor factori de ordin somatic, înaintea începerii oricărei terapii
sexuale.
Estimările privind frecvenţa pacienţilor ale căror tulburări sexuale sunt datorate unor cauze
biologice sau chimice, variază de la 10 până la 30%.
Efectele exercitate de diferitele maladii asupra sexualităţii sunt variate ca impact iar
categoriile mari nosologice pot fi cuprinse după cum urmează:
1.1.Diferite stări şi tulburări psihopatologice - stresul, oboseala sau o serie de tulburări psihice
cum ar fi depresia sunt susceptibile să dăuneze profund sexualităţii. Când un pacient este într-
o astfel de condiţie, sexul reprezintă ultima dintre preocupările sale.
Chiar dacă depresia este una moderată pacientul îşi pierde rapid interesul pentru activităţile
sexuale şi se dovedeşte foarte dificil de sedus sau de implicat emoţional.
Considerente asemănătoare se aplică atât bărbaţilor cât şi femeilor supuşi de o manieră
continuă la încercări epuizante, lupte, crize afective, divorţuri au despărţiri, pierderea locului
de muncă, proceduri judiciare, etc.
Mecanismul prin care aceste stări şi condiţii psihice şi afective duc la deteriorarea sexualităţii
nu este explicitat cu claritate. Conform unor opinii mecanismul ar fi unul pro psihic: un
individ care traversează o criză, se mobilizează intens pentru a-şi surmonta dificultăţile şi este
preferabil într-adevăr să-şi concentreze toată energia sa pentru a le găsi o finalitate refuzându-
şi orice diversiune.
Este posibil de asemeni ca modificările fiziologice şi endocrine profunde care acompaniază
38
stările depresive grave, stresul sau oboseala fizică şi psihică să contribuie la diminuarea
motivaţiei sexuale acţionând asupra SNC şi neurotransmiţători cât şi prin diminuarea
nivelului de hormoni sexuali. Date relativ recente duc la ideea că nivelul testosteronului
sanguin nu este constant şi suferă fluctuaţii importante în cursul unei aceleiaşi zile, dar şi
conform unor cicluri care au o periodicitate mai mare.
Astfel este demonstrat faptul că la bărbaţii supuşi unui stres permanent, nivelul testosteronului
sanguin scade de o manieră semnificativă şi constantă, pentru a reveni la normal odată ce
stresul este îndepărtat. Este probabil că mecanismele hipotalamo-hipofizare sunt cele
răspunzătoare de aceste reacţii de frânare, după cum un mecanism indirect poate fi şi el luat în
discuţie: stresul determină o creştere a nivelului de corticon plasmatic capabil să diminueze
pulsiunile sexuale datorită faptului că hormonii corticosteroizi au o acţiune contrară
hormonilor androgeni.
În plus se dovedeşte că există o relaţie sinergică şi antagonică între pulsiunile sexuale şi
neuromediatorii cerebrali: serotonina poate să deprime activitatea sexuală în vreme ce
noradrenalina pare să aibă efecte contrarii - ambele substanţe având un rol important în
modularea comportamentul afectiv şi fiind la rândul lor subordonate stării afective a
subiectului.
2.1.Stări şi tulburări predominant somatice care afectează sexualitatea
Diversele stări morbide de origine organică au asupra comportamentului sexual un efect
comun nespecific: când o persoană se simte bolanvă, slăbită sau suferă, este foarte puţin
probabil ca ea să fie interesată de chestiuni erotice.
Anumite afecţiuni diminuă libidoul în stadii relativ precoce: tulburările hepatice şi renale de
exemplu care perturbă detoxifierea şi excreţia compuşilor rezultaţi din metabolismul general
precum şi sinteza şi nivelul estrogenilor se însoţesc de o diminuare marcată a interesului
sexual. Diabetul zaharat, de asemeni, afectează relativ precoce relaţiile sexuale şi în special
erecţia la bărbat - câteodată chiar înainte la alte simptome clinice să-şi facă simţită apariţia.
Sau, în egală măsură, problemele relative la impotenţă şi/sau ejaculare pot constitui primele
simptome ale sclerozei în plăci.
O serie întreagă de alte maladii somatice perturbă buna funcţionalitate sexuală prin
intermediul mecanismelor patologice care afectează în mod direct organele genitale sau
sistemul lor nervos şi/sau muscular - sau maladia poate acţiona asupra secreţiilor endocrine cu
impact indirect asupra centrilor sexuali corticali sau prin diminuarea nivelului de androgeni
sanguini.
O regrupare în mare a acestor maladii somatice ar cuprinde, în mare următoarele categorii:

2.1.1.Boli care afectează nivelul de androgeni circulant


În această categorie sunt incluse toate intervenţiile chirurgicale, toate substanţele chimice
administrate pentru motive medicale, care au drept consecinţă scăderea nivelului normal de
androgeni au ca o consecinţă directă diminuarea libidoului la ambele sexe, în plus la bărbat
ducând şi la perturbarea reacţiilor care determină erecţia. Dezordinile endocrine care
afectează buna funcţionare a glandei hipofizare şi/sau gonade sunt astfel susceptibile de a
duce la apariţia problemelor sexuale. Tulburările care afectează lobul anterior al hipofizei şi
tumorile testiculare cu efect feminizant intră în această categorie. Ablaţia chirurgicală a
hipofizei, a glandelor suprarenale sau a gonadelor, diminuă de asemeni nivelul hormonilor
androgeni.
Administrarea de medicamente pe bază esterogenică administrate în regim terapeutic în
special în cancerul de prostată prin efectul lor antiandrogen duc în timp la o adevărată castrare
chimică.
2.1.2.Boli care afectează sistemul nervos
Bolile care afectează în mod specific centrii sexualităţii din creier sunt rare.
Este cazul unor tumori craniene localizate în zonele temporale sau frontale ale lobului limbic,
sau a epilepsiilor ce-şi au sursa în aceste zone, intensifică sau dimpotrivă diminuă
comportamentul sexual.
Mai frecvente sunt tumorile, traumatismele sau alte circumstanţe care duc la afectarea
39
nervilor care comandă organele genitale.
Scleroza în plăci care provoacă fenomene de degenerescenţă la nivelul măduvei spinării este
adesea cauza nebănuită a tulburărilor erecţiei şi orgasmului.
Alte boli nervoase degenerative, sau datorate malnutriţiei au efecte similare, ca şi tumorile sau
bolile infecţioase ale măduvei spinării ce afectează segmentul ei inferior.
Diabetul zaharat care-şi simte prezenţa adeseori precoce prin tulburări de dinamică sexuală,
acţionează prin afectarea filetelor nervoase ale sistemului vegetativ (nerita diabetică).
O serie de intervenţii chirurgicale care duc la secţionarea filetelor nervoase simpatice şi
parasimpatice duc la perturbarea transmiterii influexului nervos la organele genitale aşa cum
se întâmplă în cazul simpatectomiei lombare, prostatectomiei, etc.
2.1.3.Bolile vasculare
Reacţia sexuală este făcut din vasodilataţii şi vasoconstricţii consecutive astfel încât ea poate
fi cu uşurinţă perturbată în cazul bolilor vasculare.
Hipertensiunea arterială nu afectează în mod direct erecţia, cu toate acestea numeroase
medicamente antihipertensive provoacă diminuarea reflexelor vaculare sexuale şi TDS.
Trombozele localizate şi în special tromboza bifurcaţiei aortei întrerupe irigarea cu sânge la
nivelul penisului şi prooacă impotenţa.
Deteriorarea vasculară a vaselor de sânge şi a valvulelor venoase ale penisului pot fi adesea
sechelele sau traumatismelor peniene şi sunt la originea unor dificultăţi relative de erecţie.
2.1.4. Boli care antrenează dureri cronice
Orice stare care fie face ca raporturile seuale să fie dureroase, fie fac dificilă intromisiunea au
stimularea este susceptibilă să dăuneze reacţiei sexuale normale. În această categorie se
include durerile provocate de artrită, durerile lombare din discopatia lombară, ierniile
inghinale sau obezitatea accentuată.
Afecţiunile locale ale organelor genitale la bărbat cum ar fi maladia Peyronie, fimoza sau
parafimoza, infecţiile localizate, etc., fac parte din această categorie.
La femeie numeroase afecţiuni locale sunt susceptibile să genereze disparemie şi în
consecinţă să determine o evitare a raporturilor sexuale: malformaţii ale himenului, vaginita,
endometrita, traumatismele obstetricale sunt numai câteva dintre acestea.
2.Factori psihologici care antrenează o perturbare a funcţiilor sexuale
Majoritatea sexologilor sunt de acord să considere că marea majoritate a problemelor sexuale
sunt generate de factori legaţi de experienţa individuală. Cu toate acestea atunci când se
discută asupra naturii acestor factori părerile încep să se monteze şi există nenumărate
controverse şi confuzii din cauza diversităţii şi caracterului adesea contradictoriu al
numeroaselor cauze psihologice considerate ca fiind "specifice".
2.1.Cauzele immediate ale TDS
Cauzele psihologice immediate ale TDS acţionează "instantaneu" de maniera în care distrug
reacţia sexuală în momentul în care subiectul se află angajat într-un comportament erotic.
Reacţiile sexuale se bazează pe un proces complex de reflexe viscerale reglate de sistemul
nervos vegetativ, iar pentru ca aceste reflexe să se desfăşoare normal este necesar ca subiectul
să fie relaxat şi destins pentru ca procesul să se deruleze "de la sine", să nu fie perturbat de
acţiunea unui control conştient.
Altfel spus, pentru a beneficia de o bună funcţionalitate sexuală, subiectul trebuie să fie
capabil să se abandoneze totalmente experienţei erotice, renunţând la orice control conştient
asupra lui însuşi (până la un anumit punct bineînţeles) nepunând contactul cu mediul
înconjurător.
Patru mair cauze par să revină mai frecvent în cursul curelor de terapie sexuală:
2.1.1.Incapacitatea de a adopta un comportament sexual eficace.
Se spune în general că actul sexual ar fi "contactul dintre două epiderme şi întâlnirea dintre
două fantasme". Dacă una sau alta dintre aceste două relaţii se dovedeşte deficitară există
şanse să se creeze probleme de sexualitate.
Pe de altă parte, răspunsul sexual pentru a se putea manifesta de o manieră adecvată
presupune pe de o parte ca subiectul să beneficieze de o stimulare erotică eficientă iar pe de
altă parte să se simtă liber să răspundă la această stimulare. Este evident că o suită întreagă de
40
factori pot interveni pentru a afecta aceste cerinţe:
A.Ignoranţa în materie sexuală
Numeroase sunt culpurile ale căror cunoştinţe în domeniul sexualităţii sunt limitate, şi
încearcă jenă şi dificultăţi evidente să se livreze la explorarea sau experimentarea în acest
domeniu.
-lipsa orgasmului simultan - un mit!
-femeia insuficient stimulată şi bărbatul prea grăbit
-efectele vârstei asupra sexualităţii.
B.Refuzul inconştient al satisfacţiei sexuale
Tehnicile sexuale deficitare nu sunt întotdeauna rezultatul ignoranţei sau timidităţii. Pentru
multe cupluri comportamentul sexual este grevat de anxietate şi/sau de un complex de
culpabilitate. Dorinţele şi nevoile erotice pot genera la unii complexe de culpabilitate şi
conflicte ce se opun plăcerii sau oricum imaginează compromisuri puţin satisfăcătoare.
Alţii care caută să evite orice expresie sexuală eficientă pentru că ea prezintă pentru ei un
caracter angoasant, au tendinţa să-şi axeze activităţile lor sexuale asupra stimulării organelor
genitale şi orgasmului neglijând potenţialul sexual al restului corpului şi creatismului non-
orgastic.
C.Anxietatea suscitată de actul sexual
Anxietatea şi conflcitele interioare, oricare ar fi sursele lor subtile şi profunde sunt
susceptibile să perturbe actul sexual, în măsura în care ele pot genera sentimente de anxietate
sau agresivitate sau ostile.
Cu toate acestea există adesea motive de anxietate mai simple şi mai evidente ale căror efecte
sunt cât se poate de destructive: teama de eşec, anxietatea generată de exigenţele celuilalt, de
a fi refuzat sau abandonat.
D.Problemele de comunicare
Faptul că numeroase cupluri se dovedesc incapabile să comunice deschis despre sentimentele
lor şi senzaţiile lor sexuale reciproce constituie un factor important în etiologia TDS.
2.2.Conflictele - cauzele îndepărtate ale TDS
Dintre toţi factorii susceptibili să determine TDS, conflictele profunde numeroase operează la
niveluri diferite putând genera TDs.
Există numeroase influenţe culturale susceptibile de a predispune la conflicte sexuale. În fapt,
în cadrul unei societăţi ca a noastre, dominată în plan sexual de confuzii, restricţii,
antagonisme inclusiv în sânul familiilor noastre, apariţia şi dezvoltarea unor influenţe nefaste
şi conflicte psihologice. Conflictele ce apun dorinţele sexuale cu teama de represalii -
religioase, morale sau parentale sunt în permanenţă prezente şi până la un punct inevitabile.
Deşi cel mai adesea indivizii nu sunt conştienţi de prezenţa acestora, conflictele
acestea sunt capabile să exercite efecte destructive asupra aspectelor sexuale sau non-sexuale
ale vieţii.

41

S-ar putea să vă placă și