RETELE DE CALCULATOARE

Giuglea Alexandra…………..Clasa XII-i

Introducere in reţele de calculatoare

Reţelele au apărut din nevoia de a partaja date într-un timp

cât mai scurt. Un grup de calculatoare şi alte dispozitive conectate
împreună se numestereţea, iar conceptul de conectare a unor
calculatoare care partajează resurse se numeşte lucru în reţea.

Aşadar, reţeaua de calculatoare (network) este un ansamblu

de calculatoare (sisteme de calcul) interconectate prin intermediul
unor medii de comunicatie (cablu coaxial, fibra optica, linie
telefonica, ghid de unde) in scopul utilizarii in comun de catre mai
multi utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware),

logice ( software de baza si aplicatii) si informaţionale (baze de

date, fişiere), asociate calculatoarelor din
retea.
Calculatoarele care fac parte dintr-o reţea pot partaja:

• Date
• Mesaje
• Imagini grafice
• Imprimante
• Aparate fax
• Modemuri
• Alte resurse hardware

Într-o reţea există mai multe tipuri de resurse care pot fi partajate şi
anume:

a) Resursele fizice reprezinta posibilitatea utilizarii in comun, de

mai multi utilizatori, a unitatilor de discuri, imprimante, scannere
etc. Acest lucru inseamna ca se poate instala oricare dintre unitatile
enumerate mai sus, dupa care urmeaza operatiunile de partajare
(sharing). In urma declararii partajate a unui echipament (hard
disc, CD-ROM, imprimanta, etc.), toate calculatoarele din retea au
acces la acest echipament.
b) Resursele logice (programe). Resursele logice ale unui
calculator sunt de fapt, ansamblul de programe sistem sau de
aplicatii. Se recomanda ca programele, pe care le folosesc toti
utilizatorii din retea, sa fie puse pe un disc partajabil. In acest fel
nu mai este nevoie ca fiecare utilizator sa pastreze o copie a
respectivelor programe, ce se utilizeaza in comun.

! Avantajele acestei solutii sunt costul mai mic al instalarii

programelor precum şi posibilităţi rapide de
actualizare a programelor. Principalul dezavantajul constă în
configurarea dificilă a sistemului.
c) Resursele informationale (Baze de date, fisiere). Resursele
informationale sunt reprezentate de fisiere de
date sau baze de date.
Se pot distinge două tipuri mari de reţele şi anume:
A) Reţelele peer to-peer sau „reţele între egali“: în acest tip de
reţea toate calculatoarele sunt tratate la fel.
Reţelele peer to-peer mai sunt numite şi grupuri de lucru
(Workgroup’s ), acest termen desemnând un
număr mic de persoane. De obicei , o reţea peer-to-peer este
formată din cel mult 10 calculatoare.
Unele sisteme de operare, cum ar fiWin dows înglobează
funcţionalitatea de reţea peer-to-peer.
Instalarea se realizeaza uşor, implicând de obicei costuri mai mici
decât reţelele bazate pe server. Retelele

peer-to- peer se recomandă pentru mediile în care :

- Există cel mult 10 utilizatori
- Utilizatorii s e află într-o zonă restrânsă
- Securitatea nu este o problemă esenţtială
- Nu este prevăzută o dezvoltare considerabilă în viitor
B)Reţele bazate pe server(client/ser ver ): au devenit modelul
standard pentru interconectarea în reţea. Un

server dedicat este un calculator care funcţionează doar ca server,

nefiind folosit drept client sau staţie de lucru. Acesta are rolul de a
satisface cât mai rapid cererile clienţilor din reţea şi să asigure
securitatea fişierelor şi a directoarelor.

Calculatorul central (serverul) poate fi un calculator obişnuit pe

care este instalat un sistem de
operare pentru reţea : NetWare , Unix, L inux, OS/2, Windows
NT/2000 (2003).

Acest calculator central controlează toate resursele comune

(unitaţi de discuri , imprimante, plottere, modemuri, fişiere etc),
asigură securitatea datelor şi sistemului, realizează comunicaţii
între staţiile de lucru.

Într-o reţea pot fi configurate mai multe servere.

Repartizarea sarcinilor pe diferite servere asigură executarea
fiecarei cerinţe în cel mai eficient mod posibil. Indiferent de cât de
puternic sau performant este un server, el este inutil fară sistem de
operare care să valorifice resursele sale fizice.

O staţie de lucru are în configurare o placă de reţea (NIC –

Netware Interface Card) care
realizează interfaţa cu reţeaua.
Avantaje :
- oferă acces la mai multe fişiere şi imprimante, asigurând în
acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele
şi securitatea necesare.
- partajarea datelor poate fi administrată şi controlată centralizat.
- resursele sunt localizate de obicei într-un server central, fiind mai
uşor de detectat şi de întreţinut decât
cele distribuite pe diferite calculatoare .
- politica de securitate este stabilită de un administrator, care o
aplică pentru fiecare calculator şi utilizator
din reţea.
- o reţea bazată pe server poate avea mii de utilizatori. Utilitarele
de monitorizare şi administrare
disponibile în prezent permit gestionarea unei reţele bazate pe
server cu un număr mare de utilizatori.
C ) Reţele combinate: reprezintă o combinaţie dintre reţelele peer-
to-peer şi cele bazate pe server, într- o
astfel de reţea funcţionând două tipuri de sisteme de operare pentru
a asigura ceea ce mulţi administratori
consideră a fi o reţea completă.
Plăci de reţea (engl. NIC Network Interface Card)

Plăcile de reţea funcţionează ca interfaţă fizică între

calculator şi cablul de reţea ea fiind cea care asigură comunicarea
unui calculator cu alte calculatoare din reţea (această comunicare
are loc în ambele sensuri). Fiecare calculator legat în reţea va avea
instalată o asemenea placă într-unul dintre sloturile de expansiune
de pe placa de bază (motherboard).

După ce placa de reţea a fost instalată, la portul ei se conectează

cablul de reţea, pentru a realiza
legătura fizică între calculator şi restul reţelei.
Rolul plăcii de reţea
Rolul plăcii de reţea este de a:
• Pregăti datele din calculator pentru a fi transmise prin cablul de
reţea;
• Transmite datele către alt calculator;
• Controla fluxul de date între calculator şi cablul de reţea.

Înainte ca datele să fie transmise în reţea, placa de reţea trebuie să

le convertesacă din formula în
care ele sunt înţelese de calculator într-o formă sub care acestea
pot circula prin cablul de reţea.

Datele circulă în calculator de-a lungul unor circuite numite

magistrale (bus) în paralel, deoarece cei 16 sau 32 de biţi se
deplasează alături, împreună. O magistrală de 16 biţi poate fi
comparată cu o autostradă cu 16 benzi, pe care circulă în paralel 16
maşini, fiecare transportând un bit de date.

Pe cablul reţea, datele trebuie să circule într-un singur şir de

biţi. Se spune că transmisia este serială, deoarece biţii sunt
transportaţi în şir, unul după celălalt. Cu alte cuvinte, cablul este
similar cu o şosea cu o singură bandă. Datele de pe această şosea
circula întotdeauna într-o singură direcţie. Calculatorul fie
transmite, fie recepţionează date.

Placa de reţea preia datele care circulă în paralel, sub formă

de grup, şi le restructurează astfel încât să devină un flux serial de
biţi, ce va fi transportat prin cablul de reţea. Acest lucru se
realizează prin transformarea semnalelor digitale din calculator în
semnale electrice sau optice care pot parcurge cablurile de reţea.
Componenta responsabilă pentru această funcţie este transceiverul
(TRANSmitter/reCEIVER).

Aşadar o placă de reţea (NIC) va comunica cu reţeaua printr-o

conexiune serială şi cu computerul
printr-o conexiune paralelă.
Adresa de reţea
 În afară de transformarea datelor, placa de reţea trebuie să îşi
notifice poziţia, sau adresa, către restul reţelei, pentru a putea fi
diferenţiată de celelalte plăci din reţea. Producătorii codifică
hardware aceste adrese în cipurile de pe placa de reţea, printr-un
proces numit „ardere” (sau inscripţionare). Astfel, fiecare placă,
deci fiecare calculator, va avea o adresă unică în reţea numită
adresa MAC.

This is an example of a MAC address:

• 00-02-A5 - 9 A- 63-5C

A MAC address is a 48-bit address displayed in Hexadecimal

(HEX) format. In this format each
hex
symbol represents 4 bits. The first half, or 24-bits,00-02-A5
identifies the network interface card
(NIC) manufacturer. In this case it is the manufacturer is Compaq.

Transmiterea şi controlul datelor

Înainte ca placa de reţea emiţătoare să transmită datele în reţea, ea
poartă un dialog electronic cu
placa de reţea receptoare, pentru a se pune de acord asupra
următorilor parametri:

• Dimensiunea maximă a grupurilor de date ce vor fi transmise

• Volumul de date transmise fără a se aştepta confirmarea
• Intervalul de timp dintre blocurile de date
• Intervalul de timp până la transmiterea confirmării
• Capacitatea memoriei tampon, pentru a se evita depăşirea
acesteia
• Viteza transmisiei de date

Dacă o placă de reţea de tip nou, mai rapidă, trebuie să

comunice cu o placă de model vechi, mai lentă, ele vor conveni
asupra vitezei de transmisie pe care să o folosească. Unele plăci de
reţea mai noi conţin circuite care permit adaptarea la viteza unei
plăci de reţea mai lente.

Fiecare placă semnalează celeilalte proprii paramerti,

precum şi acceptarea sau adaptarea la parametrii celeilalte plăci.
Atunci când toate detaliile comunicării sunt puse la punct, cele
două plăci încep să transmită şi să recepţioneze date.

Opţiuni şi parametri de configurare

Plăcile de reţea prezintă uneori opţiuni configurabile, care trebuie
setate pentru ca placa de reţea să
funcţioneze corespunzător. Iată câteva exemple:
Întreruperea (IRQ): liniile de cerere a întreruperii (IRQ – Interrupt
ReQuest) sunt circuite
hardware prin intermediul cărora diferite dispozitive, cum ar fi
porturile de intrare/ieşire, tastatura, unităţile
de disc sau plăcile de reţea pot solicita întreruperea sau alt serviciu
către microprocesorul calculatorului.

Liniile de cerere a întreruperii sunt integrate în arhitectura

hardware a calculatorului, având alocate diferite niveluri de
prioritate prin care microprocesorul poate determina importanţa
fiecăreia dinte solicitări.

Atunci când placa de reţea transmite o solicitare către

calculator, ea foloseşte o întrerupere – un semnal electronic
transmis către unitatea centrală (CPU) a calculatorului. Fiecare
dispozitiv din calculator trebuie să folosească o altă linie de cerere
a întreruperii (IRQ). Linia de întrerupere este specificată în
momentul configurării dispozitivului. (Ex. IRQ4 pentru COM1,
COM3; IRQ7 pentru portul paralel (LPT1); IRQ12 pentru mouse).

De obicei, IRQ3 sau IRQ5 pot fi folosite pentru placa de reţea.

Dacă este disponibilă, IRQ5 este
opţiunea recomandată; în majoritatea cazurilor, aceasta este
predefinită.
Adresa portului I/O (de intrare/ieşire) de bază: portul I/O (de
intrare/ieşire) de bază specifică un
canal prin care informaţia circulă între dispozitivele hardware ale
calculatorului (cum ar fi placa de reţea) şi
unitatea centrală (CPU). Portul este văzut de către unitatea centrală
ca o adresă.

Fiecare dispozitiv hardware dintr-un sistem trebuie să aibă o

altă adresă de port I/O. Adresele de port (în format hexazecimal)
sunt de obicei disponibile pentru a fi atribuite plăcilor de reţea, în
cazul în care nu sunt deja folosite.

Adresa de memorie de bază: Adresa de memorie de bază identifică

o locaţie (adresă) în memoria

RAM a calculatorului. Această adresă este folosită de placa de

reţea drept zonă tampon (buffer) pentru a stoca temporar cadrele de
date transmise sau recepţionate. Acest parametru este numit uneori
şi adresă RAM de început.

De multe ori, adresa de memorie de bază pentru placa de

reţea este D8000. Trebuie selectată o adresă de memorie de bază
care nu este folosită deja de un alt dispozitiv. Cantitatea de
memorie rezervată pentru DOS sau Windows 95/98 este vorba de
640 kilobytes (K) până la 1 megabyte (M) de RAM

Transceiverul: anumite plăci prezintă atât un transceiver intern, cât

şi unul extern. În acest caz
trebuie să stabiliţi transceiverul pe care doriţi să îl folosiţi şi să
faceţi selecţia corespunzătoare.
Această alegere se face de obicei direct pe placă, prin jumpere
(călăreţi). Jumperele sunt mici
conectori care fac legătura între doi pini, pentru a determina
(activa) circuitele folosite pe placa de reţea.
Performanţele reţelei
Datorită efectului pe care îl are asupra transmisiei de date, placa de
reţea influenţează decisiv
performanţele întregii reţele.

Cu toate că plăcile de reţea respectă anumite standarde şi

specificaţii minimale, perfecţionarea unor caracteristici poate
îmbunătăţi foarte mult performanţa serverului, a calculatoarelor
client şi a reţelei în ansamblu.

Puteţi mări viteza de transfer a datelor prin următoarele metode:

• Accesul direct la memorie (DMA – Direct Memory Acces) –
prin această metodă, calculatorul
transferă datele direct din memoria tampon (buffer) a plăcii de
reţea în memoria calculatorului, fără a
folosi microprocesorul acestuia
• Partajarea memoriei plăcii de reţea – în acest caz, placa de reţea
conţine memorie RAM pe care o
partajează cu calculatorul. Calculatorul identifică această memorie
RAM ca fiind propria sa memorie.
• Partajarea memoriei sistem – în acest sistem, procesorul plăcii
de reţea selectează o porţiune din
memoria calculatorului, pe care o foloseşte pentru a procesa datele
• Administrarea magistralei – în acest caz, placa de reţea preia
temporar controlul asupra magistralei,

ocoleşte unitatea centrală şi transferă datele direct în memoria

calculatorului. Creşte astfel viteza operaţiilor, prin degrevarea
microprocesorului care se poate concentra asupra altor sarcini.
Aceeste plăci de reţea sunt scumpe, însă pot îmbunătăţi
performanţele reţelei cu 20 până la 70 de procente.

• Folosirea memoriei RAM ca memorie tampon – în general,

traficul datelor prin reţea se face la

viteze care depăşesc posibilităţile de prelucrare a plăcilor de reţea.

Cipurile de RAM de pe placa de reţea formează o memorie tampon
(buffer). Atunci când placa de reţea primeşte mai multe date decât
poate procesa pe moment, bufferul RAM stochează o parte dintre
acestea până când placa de reţea le poate prelucra.

• Microprocesor încorporat – Dacă posedă un microprocesor

propriu, placa de reţea nu mai are nevoie
de microprocesorul calculatorului pentru a prelucra datele.
Majoritatea plăcilor de reţea includ
procesoare, ceea ce măreşte viteza operaţiilor efectuate.
When you select a network card, consider the following three
factors:
1.type of network (for example, Ethernet, Token Ring, or FDDI)
2. type of media (for example, twisted-pair, coaxial, or fiber-optic
cable)
3. type of system bus (for example, PCI or ISA)

Cabluri de reţea
Există 3 categorii mari de medii de transmisie: ghidate (cablu din
cupru şi fibre optice), fără fir
(unde radio terestre) şi prin satelit.
Subiectul acestui laborator vor fi mediile de transmisie ghidate.

Informaţia poate fi transmisă prin cablu folosind variaţia

unor proprietăţi fizice ale semnalului cum ar fi tensiunea şi
intensitatea curentului sau pulsurilor de lumină (depinde ce mediu
de transmisie folosim).Există mai multe variante de a codifica
datele pentru a putea parcurge un mediu de transmisie.

Dintre acestea amintim:

• Codificarea NRS: 0 volţi pentru un bit 0 şi 5 volţi pentru un bit
1; nu mai prea este folosită deoarece

conduce la ambiguităţi (Ex: Dacă o staţie transmite şirul de biţi

00010000, altele l-ar putea interpreta fals ca 10000000 sau
01000000 întrucât nu pot distinge diferenţa între un emiţător
inactiv = 0 volţi şi un bit 0 = 0volţi). Necesită o foarte bună
sincronizare între transmiţător şi receptor ceea ce la viteze foarte
mari este greu de obţinut

• Codificarea Manchester: folosind acest tip de codificare se va

putea determina fără dubii începutul,

sfârşitul şi jumătatea fiecărui bit fără ajutorul unui ceas extern; în

cazul acestui tip de codificare fiecare perioadă a unui bit este
împărţită în două intervale egale; un bit 1 este trimis stabilind un
voltaj ridicat în timpul primului interval şi scăzut în cel de-al
doilea. Un 0 binar este trimis exact invers: întâi nivelul scăzut şi
apoi cel ridicat.

• Propagare = deplasare a semnalului

• Atenuare = pierdere a semnalului
• Reflectie = apare în circuite în care se folosesc elemente avînd
impedanţe diferite
• Zgomot = termic, unde radio, motoare sau cabluri electrice
• Probleme de timing = rezolvate prin sincronizări cu circuite de
tip clock şi prin impunerea

respectării unor seriide protocoale

• Coliziuni ‚ doi biti proveniti de la computere diferite se află în
acelaşi timp pe un mediu comun

Principalele tipuri de cablu

Marea majoritate a reţelelor actuale sunt conectate prin fire sau
cabluri, care acţionează ca mediu
fizic de transmisie în reţea, transportând semnalele între
calculatoare.
Există diverse tipuri de cabluri, care pot îndeplini cerinţele oricăror
reţele, de la cele mai mici până
la cele mari.
• Coaxial
• Torsadat (twisted-pair)
o Neecranat (Unshielded Twisted Pair - UTP)
o Ecranat (Shielded Twisted Pair - STP)
• Fibră optică
Cablul coaxial

Cândva, cablul coaxial era cel mai frecvent utilizat în cadrul

reţelelor. Motivele care au dus la folosirea sa pe scară largă
constau în faptul că acest tip de cablu era relativ ieftin, uşor,
flexibil şi simplu de instalat.

În cea mai simpla formă a sa, cablul coaxial consta dintr-un

miez de cupru solid, înconjurat de un înveliş izolator (PVC,
teflon), apoi de un strat de ecranare format dintr-o plasă metalică
(cupru sau aluminiu) şi de o cămaşă exterioară de protecţie.

Ecranarea se referă la plasa de metal (sau din alt material) împletită

sau răsucită care înconjoară
anumite tipuri de cabluri. Ecranele protejează datele transmise prin
cablu, absorbind semnalele parazite
(zgomot), astfel încât acestea să nu pătrundă în cablu şi să
distorsioneze datele.
Miezul unui cablu coaxial transportă semnalele electronice care
reprezintă datele. Acest miez
poate fi solid sau multifilar (liţat). Miezul solid este de obicei din
cupru.

Miezul este înconjurat de un strat izolator dielectric, care îl

separă de plasa de sârmă. Aceasta acţionează ca masă de semnal şi
protejează miezul de zgomot (semnale parazite) şi diafonie.
Diafonia (crosstalk) este determinată de interferenţa cu semnalul
de pe un fir alăturat.

Miezul conductor şi plasa de sârmă trebuie să fie întotdeauna

separate printr-un strat izolator. Dacă se ating, se produce un
scurtcircuit, iar zgomotul sau semnalele parazite din plasa metalică
vor ajunge în firele de cupru. Acest lucru duce la distrugerea
datelor.

Cablul coaxial
Există două tipuri de cablu coaxial:
• Subţire (thinnet)
• Gros (thicknet)
Cablul coaxial subţire

Cablul coaxial subţire este un cablu flexibil, de aproximativ

0.6 cm grosime. Deoarece acest tip de cablu este flexibil şi simplu
de instalat, poate fi folosit în aproape orice tip de reţea. În cadrul
reţelelor, cablul coaxial subţire se conectează direct la placa de
reţea. Poate transporta un semnal la aproximativ 185 metri (607
picioare), după care semnalul începe să se atenueze.

Cablul coaxial gros

Cablul coaxial gros este un cablu coaxial relativ rigid, de

aproximativ 1.2 cm diametru. Se mai numeşte şi Ehternet
Standard, deoarece a fost primul tip de cablu folosit pentru
cunoscuta arhitectură de reţea Ethernet. Miezul său de cupru este
mai gros decât cel al cablului coaxial subţire.

Cu cât este mai gros miezul de cupru, cu atât cablul poate

transporta semnalul pe o distanţă mai mare. Prin urmare, cablul
coaxial gros poate transporta semnalele mai departe decât cablul
coaxial subţire, şi anume pe o distanţă de 500 de metri
(aproximativ 1640 picioare).

Conexiuni pentru cabluri coaxiale

Pentru a stabili conexiunea dintre cablu şi calculator, atât cablul
coaxial subţire, cât şi cablul coaxial
gros folosesc componente de conectare BNC (British Naval
Connector).
• Conector de cablu BNC (mufă) – este sertizat sau lipit la
capătul cablului
• Conector BNC T – cuplează placa de reţea din calculator la
cablul de reţea.
• Conector BNC bară – folosit pentru a concatena (uni) două
segmente de cablu coaxial subţire, în
vederea obţinerii unui segment de lungime mai mare.
• Terminator BNC – încheie (termină) fiecare capăt al unui cablu
de magistrală pentru a absorbi
semnalele parazite. Fără terminatoare BNC, o reţea magistrală nu
poate funcţiona.
Cablul torsadat

Într-o descriere sumară, cablul torsadat (twisted-pair) constă

din două fire de cupru izolate, răsucite unul împrejurul celuilalte.
Există două tipuri de cablu torsadat: neecranat (Unshielded
Twisted Pair – UTP) şi ecranat (Shielded Twisted Pair – STP).

Cablul torsadat neecranat (UTP)

Cablul UTP care foloseşte specificaţia 10BaseT este cel mai

cunoscut tip de cablu torsadat şi devine rapid principalul mediu
utilizat în cablarea reţelelor LAN. Lungimea maximă a
segmentului este de 100 de metri.

Cablul UTP constă din două fire de cupru izolate. În funcţie de

scopul propus, există specificaţii
UTP care precizează câte răsuciri sunt permise pe fiecare metru de
cablu.

Specificaţiile cablului UTP sunt cuprinse în standardul 568

al asociaţiilor EIA/TIA (Electronic Industries Association şi
Telecommunications Industries Association) referitor la cablarea
clădirilor comerciale.

Aceste standarde conţin cinci (+2) categorii de cabluri UTP:

• Categoria 1
Se referă la cablul telefonic UTP tradiţional, care poate transmite
vocea, însă nu
şi date.
• Categoria 2
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până
la 4 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi torsadate.
• Categoria 3

Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până

la 10 Mbps (megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi
torsadate, cu trei răsuciri pe picior de cablu.

• Categoria 4
Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până
la 16 Mbps
(megabiţi pe secundă). Are în compunere patru perechi torsadate.
• Categoria 5

Conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de până

la 100 Mbps (megabiţi pe secundă). Are în compunere patru
perechi de fire de cupru torsadate.

• Categoria 6
Pot trata semnale cu banda de frecvenţă de 250 Mhz (categoria 5
=> doar până la
100Mhz)
• Categoria 7
Pot trata semnale cu banda de frecvenţă de 600 Mhz
Aşadar în ziua de astăzi cel mai des folosit tip de cablu UTP este
cel de categoria 5, care este
alcătuit din 4 perechi răsucite (8 fire). Fiecare este colorat ca in
imagine
 Cablul “crossover” utilizat la conectarea a două calculatoare
direct prin cablul UTP este dată de schimbarea la un singur capăt a
conexiunii prin inversarea pinilor 1,2 cu 3 şi 6. Ordinea standard a
culorilor devine:

O problemă care poate apărea la toate tipurile de cabluri

estediafonia (crosstalk). Diafonia este determinată de amestecul
(interferenţa) semnalelor utile cu semnalele provenite din firele
alăturate. În special cablul UTP este predispus la diafonie. Pentru a
reduce efectul diafoniei se foloseşteec ranarea

Cablul torsadat ecranat (STP)

Cablul STP are un înveliş protector de calitate mai bună

decât cea a cablului UTP. De asemenea cablul STP include o folie
dispusă între şi în jurul perechilor de fire. Aceste elemente asigură
cablului STP o protecţie foarte bună a datelor transmise împotriva
interferenţelor externe.

Prin urmare, cablul STP este mai puţin afectat de interferenţe

electrice şi asigură transferul datelor
cu viteze superioare şi pe distanţe mai mari decât cablul UTP.
Conexiuni pentru cablul torsadat:
• Conectori pentru calculator

Cablurile torsadate folosesc pentru cuplarea la calculator conectori

telefonici RJ-45. Aceştia se aseamănă cu conectorii telefonici RJ-
11. Conctorul RJ-45 are dimensiuni mai mari şi nu se potriveşte
într-o priză RJ-11. Conectorul RJ-45 conţine opt conexiuni pentru
fire, în timp ce RJ-11 are numai patru.

• Dulapuri de distribuţie cu sertare

• Panouri de conectare extensibile
• Fişe de conectare
• Prize de perete

Consideraţii referitoare la cablul coaxial

Folosiţi cabluri torsadate dacă:
• Reţeaua LAN are un buget limitat.
• Doriţi o instalare relativ uşoară, cu o conectare simplă a
calculatoarelor.
Nu folosiţi cabluri torsadate dacă:
• Trebuie să asiguraţi integritatea datelor transmise pe distanţe
mari, la viteze ridicate.
Cablul de fibră optică

În acest tip de cablu, fibrele optice transportă semnale de

date digitale sub forma unor impulsuri luminoase modulate. Este
un mod relativ sigur de transmisie a datelor, deoarece prin fibră
optică nu se transportă impulsuri electrice. Ca urmare, datele
transmise prin cabluri de fibră optică nu pot fi interceptate, aşa
cum se întâmplă uneori în cazul cablurilor din fire de cupru, care
transportă datele sub formă de semnale electronice.

Cablul de fibră optică este indicat pentru transmisii de date de

mare viteză şi capacitate, datorită
purităţii semnalului şi lipsei atenuării.
Viteza luminii în vid 3.0 x 108 metrii/secundă
Alcătuirea fibrei optice

Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un cilindru de sticlă extrem

de subţire, numit miez (50 microni- multimod, 8-10 microni-
monomod), înconjurat de un strat concentric de stică, numit
armătură care are un indice de refracţie mai mic decât miezul
pentru a păstra lumina în miez. Uneori fibrele sunt construite din
materiale plastice. Acestea sunt mai uşor de instalat, însă nu pot
transporta impulsurile de lumină pe distanţe la fel de mari ca fibra
de sticlă.

Fiecare fibră de sticlă transmite semnalele într-o singură

direcţie; cablul este alcătuit din două fibre, fiecare în propriul
înveliş (kevlar). Una din fibre este folosită pentru a transmite, iar
cealaltă pentru a recepţiona semnale.
 Fibrele pot fi conectate în trei moduri. Primul mod constă în
ataşarea la capătul fibrei a unor conectori care se pot lega la un
soclu pentru fibră. Conectorii pierd între 10% şi 20% din lumină,
dar avantajul acestor sisteme este că sunt uşor de reconfigurat. Al
doilea mod constă în îmbinarea mecanică care se obţine prin
ataşarea celor două capete unul lângă altul, într-un înveliş special
şi fixarea lor cu ajutorul unor cleme. Prin acest mod semnlul pierdu
t este de aproximativ 10%. A treia modalitate este de a topi cele
două bucăţi de fibră, această îmbinare prin sudură fiind aproape la
fel de bună ca şi folosirea unui singur fir. Pentru toate cele trei
tipuri de îmbinare poate să apară fenomenul de reflexie la punctul
de îmbinare, iar energia reflectată poate interfera cu semnalul.

Pentru transmiterea semnalului se pot folosi două tipuri de

surse de lumină: LED-uri (Light Emitting Diode) şi laserul cu
semiconductor. Capătul fibrei optice care recepţionează semnalul
constă dintr- o fotodiodă, care declanşează un impuls electric când
primeşte o rază de lumină. Deocamdată, doar timpul de răspuns al
acestei diode (1ns) este cel care limitează viteza de transfer de date
la aproximativ 1Gbps.

În următorul tabel este făcută o comparaţie între fibrele optice care

folosesc laser şi cele care
folosec LED, drept surse de lumină.
 Transmisiile prin cablu de fibră optică nu sunt supuse
interferenţelor electrice şi sunt foarte rapide (se folosesc frecvent
pentru transmisii la 100Mbps, dar s-a demonstrat că suportă şi
viteze de peste 1Gbps). Semnalul – impulsul luminos – poate fi
transmis pe distanţe mari.

Consideraţii referitoare la fibra optică

Folosiţi cablu de fibră optică dacă:
• Trebuie să transmiteţi date la viteze foarte înalte, pe distante
mari şi într-un mediu foarte sigur
Nu folosiţi cablu de fibră optică dacă:
• Aveţi un buget limitat
• Nu aveţi experienţa necesară pentru a-l instala şi conecta la
dispozitive
Tabelul de mai jos prezintă o mică comparaţie a tipurilor de cablu
discutate
Reţele wireless
O noua tehnologie in domeniul retelelor incearca sa se impuna in
momentul actual, cea a retelelor
LAN in locul cablurilor , ca mediu de transmisie a datelor, este luat
de undele electromagnetice.

Tehnologiile Wireless ne înconjoară şi ne-au înconjurat şi cu

mai mult timp în urmă, televiziunea, radioul, telefoanele celulare,
telecomandele, radarul, sistemele de alarmă ş.a.m.d. sunt deja
integrate în viaţa noastră de zi cu zi.

O retea WLAN (Wireless Local Area Network ) este un

sistem flexibil de comunicatii de date, folosit ca o extensie sau o
alternativa la reteaua LAN prin cablu, intr-o cladire sau un grup de
cladiri apropiate. Folosind undele electromagnetice, dispozitivele
WLAN transmit si primesc date prin aer, eliminand necesitatea
cablurilor si transformand reteaua intr-un LAN mobil. Astfel, daca
o firma are un WLAN , la mutarea în alt sediu nu este nevoie de
cablari si găuriri in pereti si plafoane pe care acestea le presupun,
ci pur si simplu se muta calculatoarele si reteaua poate functiona
imediat. Ce-i drept , in general retelele WLAN se folosesc
impreuna cu LAN-urile clasice, mai ales pentru parte de tiparire in
retea şi pentru legatura la server.

Standardul pentru reţelele fără fir care a fost creat s-a numit 802.11
(1Mbps) şi câteva obiective pe
care acest standard le-a atins:

• găsirea unei benzi de frecvenţe care să fie disponibile, de

preferinţă la nivel mondial
• tratarea faptului că semnalele radio au o acţiune limitată
• asigurarea menţinerii confidenţialităţii utilizatorului

Standardul 802.11 din 1997 specifică trei tehnici de transmisie:

• Infraroşu
• Transmisii radio pe distanţă scurtă FHSS (Frequency Hopping
Spread Spectrum)
• Transmisii radio pe distanţă scurtă DSSS (Direct Sequence
Spread Spectrum)
! Atât FHSS cât şi DSSS utilizează o parte a spectrului care nu
necesită licenţe (banda 2.4 GHz şi
mai nou 5.7 GHz)

! În 1999 a ieşit standardul 802.11a care foloseşte o bandă de

frecvenţă mai mare şi atinge 54 Mbps precum şi standardul 802.11b
care folseşte o tehnică de modulare diferită atingând o viteză de
până la 11Mbps

Computerele trimit datele folosind semnale electronice.

Transmiţătoarele radio convertesc acest
semnal electronic în unde radio care vor radia în linii drepte prin
antena transmiţătorului.
Trebuie ţinut cont de următoarele :
• undele radio se atenuează pe măsură ce se îndepărtează de
antena transmiţătorului de aceea şi
receptorul trebuie să aibă o antenă care recepţionează semnalele
echivalente cu cele tansmise (dar
mult mai slăbite); apoi se regenerează semnalul
• ca şi lumina undele radio pot fi absorbite de anumite materiale
şi reflectate sau refractate de altele

Noţiunea de semnal face referire la un impuls electric, un

eşantion de lumină sau o undă electromagnetică modulată. Toate
acestea fac parte din rândul semnaleleor analogice şi pot transporta
date în cadrul unei reţele. Un semnal analogic are următoarele
caracteristici:

• Este ondulat

• Are un grafic continuu, în care voltajul variază în timp

• Este natural (există semnale analogice creat fără intervenţia
omului)
• A fost folosit în cadrul comunicaţiilor de mai bine de 100 ani

Undele radio, microundele, lumina vizibilă, razele gama,

toate par a fi lucruri diferite. Cu toate astea ele nu sunt altceva
decât tipuri de energie electromagnetică. Toate aceste tipuri de
energie electromagnetică aranjate în funcţie de lungimea de undă
(de la mare la mic) formează aşazisul spectru electromagnetic. În
general, pe măsură ce ne deplasăm de la undele radio lungi către
lumina vizibilă, undele se comportă din ce în ce mai mult ca
lumină şi din ce în ce mai puţin ca unde radio.

Pentru că toate undele electromagnetice sunt generate în acelaşi

mod, ele au multe proprietăţi
comune cum ar fi viteza de deplasare de aproximativ 300.000
kilometri/s în vid.
Ochiul uman poate intercepta energia electomagnetică având o
lungime de undă între 400 şi 700
nanometrii (nm), adică numai ceea ce noi denumim lumina vizibilă
(curcubeu de culori)

400 – violet
700 – roşu
Lumina infraroşie (cea cu lungime de undă ceva mai mică decât
lumina roşie) este folosită pentru
a transmite date prin fibra optică (lungimi de undă folosite 850 -
1310 – 1550 nm).

Într-o transmisie, semnalele electrice (datele) de la un

computer dintr-un LAN nu sunt transmise direct în antena
transmiţătorului, ci ele sunt folosite pentru a altera (a modifica) un
alt semnal mai puternic numit semnal purtător

(purtătoare). Acest proces de modificare a purtătoarei poartă

denumirea de modulare.
Există trei moduri de a modula o purtătoare şi anume:
• modulare în amplitudine - Amplitude Modulation (AM):
folosită de staţiile radio acest tip de
modulare modifică înălţimea sau amplitudinea purtătoarei
• modularea în frecvenţă - Frequency Modulation (FM): folosită
de staţiile radio acest tip de
modulare modifică frecvenţa purtătoarei
• modulare de fază – PhaseModulation (PM): acest tip de
modulare modifică faza purtătoarei
Pentru transmiterea în WLAN-uri se foloseşte Carrier Sense
Multiple Access/Collision Avoidance
(CSMA/CA)
Rolul unui receptor (receiver) este acela de a demodula semnalul
purtător recepţionat prin antenă
adică de a interpreta schimbările din acest semnal pentru a
reconstrui semnalul electric original.

Utilizatorii acceseaza reteaua WLAN prin adaptoare speciale

, care se prezinta sub forma unor placi PCI sau ISA, pentru PC-
urile desktop, sau a unor echipamente externe, pentru notebookuri.
Ele functioneaza ca si placile de retea clasice, iar sistemele de
operare instalate le tratează ca pe placile de reţea obişnuite. Practic,
faptul ca exista o conexiune wireless in locul celei prin cablu este
transparent pentru sistemul de operare.

O reţea wireless poate lucra în două moduri:

• în prezenţa unei staţii de bază
• în absenţa unei staţii de bază (ad-hoc networking )

De foarte multe ori se întâmplă ca plăci de reţea de la diferiţi

producători să nu fie compatibile. În acest caz, pentru a se putea
realiza comunicare între două astfel de NIC-uri se instalează un
access point (AP) care va funcţiona ca un hub pentru infrastructura
WLAN (Wireless LAN). Acest punct de acces este un
emitator/receptor care este conectat la reţeaua cablată pentru a
oferi calculatoarelor wireles accesul la Internet şi conectivitate cu
LAN-ul cablat. AP-urile primesc, stocheaza si transmit date de
la/către aparatele din WLAN si cele din LAN, cele mai multe
dintre acestea acţionează pe o rază de 90 până la 300 metrii. De
exemplu echipamentele Air Connect de la 3COM au o raza de
actiune de 60 de metri , in cadrul unei cladiri cu birouri standard.
Aceste echipamente , folosite in aer liber , desi nu sunt proiectate
decat pentru folosirea in incaperi , ajung pana la 300 - 400 de
metri.

Comunicatia fara fir este limitata de distanta pe care o

acopera un echipament WLAN, acesta din urma fiind o
caracteristică a puterii emitator/receptor. WLAN-urile folosesc
celule, care aici se numesc micro-celule , pentru a extinde zona de
acoperire a WLAN-ului. O microcelulă este aria de acoperire a
unui punct de acces. Principiul este asemanator cu al telefoniei
celulare. În orice moment un utilizator care dispune de un PC
mobil, dotat cu adaptor WLAN este asociat unei singure
microcelule. Pentru a se acoperi arii geografice ceva mai mari
decât puterea unui AP, soluţia ar fi instalarea mai multor puncte de
acces a căror raze de acţiune să se suprapună într-o anumită
măsură (20-30%), această supapunere va permite aşazisul
“roaming” (serviciu similar cu cel pus la dispoziţie de companiile
telefonice).

Deoarece microcelulele se suprapun partial la trecerea

utilizatorului de la o microcelula la alta nu se intrerupe
comunicaţia dintre el si retea. Există un singur caz in care aceasta
nu este continuă: daca se foloseşte protocolul TCP/IP. La transferul
datelor prin TCP/IP si la trecerea de la o microcelula la alta,
punctul de atasament la retea se schimba (deoarece s-a schimbat
AP-ul ), dar adresa IP nu se modifica. Acest lucru poate duce la
pierderea de pachete. Insa chiar si acest caz, există solutii de
refacere a conexiunii fara pierderea datelor. Mobile IP de la 3COM
lucreaza astfel: la trecerea de la AP la altul, adaptorul WLAN lasa
primului AP adresa celui de al doilea astfel incat toate pachetele
sunt rutate de la primul la al doilea punct de acces si utilizatorul nu
sesizeaza faptul ca a schimbat AP-ul.

UNDE RADIO
Undele radio este cel mai raspandit mod folosit la comunicarea
wireless, deoarece ele prezintă
următoarele proprietăţi:
• trec cu uşurinţă prin pereti si alte obiecte solide
• sunt omnidirecţionale => se pot propaga în orice direcţie de la
sursă deci nu este nevoie de o
aliniere fizică a transmiţătorului cu receptorul
• sunt supuse la interferenţe datorate motoarelor şi altor
echipamente electrice
• proprietăţile undelor sunt dependente de frecvenţă:
o la frecvenţe joase undele radio se propagă bine prin obstacole,
dar puterea semnalului
scade mult cu distanţa de la sursă
o la frecvenţe înalte, undele radio tind să se propage în linie
dreaptă şi să ricoşeze din
obstacole; de asemenea sunt absorbite de picăturile de ploaie
• în benzile de frecvenţă mai joase (VLF, LF şi MF) undele radio
urmăresc curbura Pământului
• în benzile de frecvenţă mai înalte (HF, VHF şi UHF) undele
radio tind să fie absorbite de Pământ,
cele care trec ating ionosfera (100-500km), fiind refractate de
aceasta şi trimise înapoi spre
Pământ
MICROUNDE

Peste 1000 MHz, undele se propagă în linii aproximativ

drepte şi pot fi din acest motiv direcţionate cu ajutorul unei antene
parabolice. Acest lucru se face concentrând energia într-un fascicul
îngust care va fi recepţionat de o altă antenă bine aliniată. MCI
(Microwave Communications, Inc) şi-a construit întregul sistem de
comunicaţie cu microunde, din turn în turn la distanţe de zeci
kilometrii între ele (100metri înalţime/turn => 80 km între ele).

Proprietăţi:
• nu trec cu uşurinţă prin zidurile clădirilor
• poate să apară fenomenul de atenuare multicăi (multipath-
fading) : anumite unde sunt refractate de
straturile atmosferice joase şi pot întârzia mai mult decât undele
directe sosind defazate faţă de
unda directă (fenomenul depinde de vreme şi de frecvenţă)

• de la 8 GHz în sus microundele sunt absorbite de apă

• sunt folosite la sistemele telefonice (celulare şi pe distanţe
mari), televiziune ş.a.
• sunt ieftine prin comparaţie cu alte medii de transmisie

INFRAROŞU

Soluţia bazată pe infraroşu foloseşte transmisiuni cu difuzare

(fără vizibilitate directă) la 0,85 sau 0,95 microni. Sunt permise
două viteze 1Mbps şi 2 Mbps (la fiecare se folosesc codificări
diferite). Există trei motive pentru care această tehnică de
transmisie nu este o opţiune populară:

• semnalele infraroşii nu trec prin ziduri

• lărgimea de bandă redusă
• lumina soarelui afectează semnalele în infraroşu

LASER

Semnalele optice neghidate sunt folosite în ziua de azi pentru

conectarea a două reţele aflate în două clădiri diferite relativ
apropiate. Deoarece semnalizarea prin laser este inerent
unidirecţională va trebui să existe câte un laser şi câte o fotodiodă
pe acoperişul fiecăreia dintre clădiri.

Proprietăţi:
• se oferă o bandă foarte largă la un preţ foarte redus
• uşor de instalat
• nu necesită licenţă pentru funcţionare

• fascicolul de lumină a laserului are un diametru de aprox. 1mm;

acesta trebuie îndreptat spre o
ţintă (fotodioda) f.f. mică deci va trebui folosită o tehnică de vârf
=> sunt folosite lentile pentru o
uşoară defocalizare a fascicolului
• nu penetrează ploaia şi ceaţa groasă
SATELIŢI DE COMUNICAŢIE
În trecut s-au încercat diferite metode de a comunica folosind
reflectarea semnalelor de către
baloanele meteorologice metalizate. Primul satelit folosit pentru
comunicaţii navă-ţărm a fost luna – proiect

dezvoltat de marina SUA. În 1962 a fost lansat primul satelit

artificial pentru comunicaţie, principala diferenţă dintre un satelit
artificial şi unul natural eset că cel artificial poate amplifica
semnalul primit înainte de a le transmite înapoi. Un satelit de
comunicaţie poate fi gândit ca un mare repetor de microunde, care
conţine mai multe dispozitive de recepţie-transmisie automată
(transporder) fiecare dintre ele ascultă pe o anume porţiune din
spectru, amplifică semnalul recepţionat şi apoi îl redifuzează pe o
altă frecvenţă, pentru a evita interferenţa cu semnalul recepţionat.

Determinarea locului unde va fi plasat un satelit este influenţată de

• perioada unui satelit (cu cât un satelit este mai sus cu atât este
mai lungă perioada)
• centurile lui Van Allen = straturi de particule prinse în câmpul
magnetic al Pământului
GEO: pentru a evita interferenţa în condiţiile tehnologiilor actuale
nu este recomandat să existe
sateliţi mai apropiaţi de două grade în planul ecuatorial de 3600 =>
cel mult 180 de sateliţi
Proprietăţi:

• perioada de aprox. 24 ore

• aprox 4000 kg
• alimentare pe bază de panouri solare
• echipate cu motoare de rachetă pentru a rămâne pe locurile
prevăzute pentru ei pe orbită
• folosesc benzi de frecvenţe alocate a.î. să nu se suprapună cu
cele folosite pe Pământ
• au o antenă de aproximativ 10 m
• sunt în mod inerent sisteme cu difuzare deci criptarea este
esenţială dacă dacă securitatea

este necesară
• preţul transmisiei unui mesaj este independent de distanţa
parcursă
• mai nou s-au dezvoltat microstaţii cu cost redus (VSAT- Very
Amall Aperture Terminals)
care deoarece nu au suficientă putere să comunice între ele
folosesc o staţie terestră
specială; folosite de televiziuni

MEO: un ocol în jurul Pământului durează aprox. 6 ore. Nu sunt

folosiţi pentru comunicaţii. Exemple de sateliţi MEO sunt cei 24
de sateliţi GPS (Global Positionig System) care orbitează la aprox.
18.000 km

LEO:
• IRIDIUM => a fost propus în 1990 de Motorola; se dorea
lansarea a 77 de sateliţi; s-a

realizat în 1997-1998, doar 66 de sateliţi mai puternici; era un

sistem care urma să fie folosit pentru comunicare care transmitea
din satelit în satelit; proiectul a fost un fiasco total

• GLOBALSTAR => 48 de sateliţi; diferenţa faţă de IRIDIUM

era schema de comutare
diferită, în sensul că apelurile sunt dirijate printr-o reţea terestră
• TELEDESIC => conceput în 1990 de Craig McCaw şi Bill
Gates, 30 de sateliţi la o
altitudine de 1350 de km, sistemul este posibil să intre în funcţiune
în 2005 conform
planului
 Modelul ISO OSI

Nivelul Transport fragmetează datele în unităţi mai uşor de

manipulat numite segmente. De asemenea numerotează segmentele
pentru ca acele calculatoare destinaţie să poată recompune datele
iniţiale. Apoi nivelul Reţea încapsulează fiecare segment luând
naştere pachetele, la care va adăuga adresele IP a maşinii sursă şi a
celei destinaţie. Mai departe nivelul Legătură de date încapsulează
pachetele rezultând astfel aşanumitle frame-uri la care va adăuga
adresa MAC a maşinii sursă şi a celei destinaţie. Apoi aceste
frame-uri vor fi transmise bit cu bit către nivelul Fizic.

Primele trei niveluri (cele mai de jos) a modelului OSI sunt

cele care se ocupă de mişcarea datelor prin Internet şi Intranet.
Când datele sunt transmise doar de-a lungul unui LAN, vom vorbi
despre unităţile de date ca fiind frame-uri, adresele MAC fiind tot
ceea ce este necesar pentru ca datele să ajungă de la sursă la
destinaţie. Dacă însă va trebui să trimitem datele peste Intranet sau
Internet, pachetele vor deveni unităţile de date la care se va face
referirea deoarece maşina destinaţie va fi căutată după adresa IP
introdusă în pachet la nivelel Reţea al nivelului OSI.

Rolul pachetelor în comunicaţia din reţea

 Datele fac parte din fişiere de dimensiuni mari. Însă, reţelele
nu ar putea funcţiona dacă fiecare calculator ar plasa pe cablu la un
moment dat o cantitate mare de date. Există două motive pentru
care transferul unor blocuri mari de date pe cablu, la un moment
dat, duce la încetinirea reţelei.

În primul rând, transmiterea în bloc a unor cantităţi mari de

date „strangulează” (blochează) reţeaua, împiedicând interacţiunea
şi comunicaţiile rapide, din cauza unui calculator care „inundă”
cablul cu date.

Al doilea motiv pentru care reţeaua reformatează blocurile

mari de date în pachete mai mici este posibilitatea unei erori în
transmisie. În acest caz, doar o mică parte a datelor va fi afectată şi
va trebui retransmisă, ceea ce simplifică sarcina de tratare a erorii.

Pentru ca mai mulţi utilizatori să poată transmite simultan

informaţii în reţea, datele trebuie
fragmentate în unităţi mai mici şi mai uşor de manevrat. Aceste
unităţi sunt numite pachete sau cadre.

Pachetele reprezintă unitatea de bază a comunicaţiilor în

reţea. Dacă datele sunt fragmentate în pachete, transmisiile
individuale vor fi accelerate, astfel încât fiecare calculator din reţea
va avea mai multe ocazii de a transmite şi recepţiona date. La
calculatorul ţintă (destinatar), pachetele sunt preluate şi
reasamblate în ordinea corespunzătoare, pentru a readuce datele la
forma iniţială.

Atunci când sistemul de operare în reţea al calculatorului emiţător

fragmentează datele în pachete,
el adaugă fiecărui cadru informaţii de control. În acest fel se
creează posibilitatea:

• Transmiterii datelor originale, dezasamblate în unităţi mai

mici.
• Reasamblării datelor în ordinea corespunzătoare, la destinaţie.
• Verificării eventualelor erori, după reasamblarea datelor.

Crearea pachetelor

Procesul de creare a pachetelor începe la nivelul Aplicaţie al

modelului OSI, acolo unde sunt generate datele. Informaţia care
urmează a fi transmisă în reţea porneşte de la nivelul Aplicaţie şi
„coboară” prin toate cele şapte niveluri.

La fiecare nivel, datelor le sunt adăugate informaţii referitoare

la nivelul respectiv. Aceste informaţii se adresează nivelului
echivalent de pe calculatorul receptor. De exemplu, informaţiile
adăugate de nivelul Legătură de date din calculatorul sursă vor fi
citite de nivelul Legătură de date din calculatorul receptor.

La nivelul Transport, blocul de date iniţial este fragmentat în

pachete. Structura pachetelor este
determinată de protocolul folosit de cele două calculatoare.
Atunci când pachetele ajung la nivelul Transport, se adaugă
informaţii referitoare la succesiunea
datelor, care vor preciza calculatorului receptor modul de
reasamblare a datelor din pachete.
Atunci când pachetele trec şi de nivelul Fizic, fiind transferate pe
cablu, ele conţin informaţii
despre fiecare din celelalte şase niveluri.

Adresarea pachetelor

Majoritatea pachetelor din reţea sunt adresate unui anumit

calculator. Fiecare placă de reţea „vede” toate pachetele transmise
pe segmentul său de cablu, însă atenţionează (întrerupe)
calculatorul doar în cazul în care adresa pachetului corespunde cu
adresa sa. În afară de acest tip de adresare, mai poate fi folosită şi o
adresă de difuzare (broadcast). Pachetele transmise cu o adresă de
difuzare sunt în atenţia tuturor calculatoarelor din reţea.
Dirijarea pachetelor
Componentele de reţea folosesc informaţiile de adresă din pachete
pentru a dirija pachetele către
destinaţiile corespunzătoare sau pentru a le opri să ajungă în alte
locuri.
Următoarele două funcţii joacă un rol important în dirijarea corectă
a pachetelor:
• Retransmiterea pachetelor – Calculatoarele pot transmite un
pachet de date către o altă
componentă de reţea, pe baza adresei din antetul pachetului.
• Filtrarea pachetelor – Această funcţie se referă la selecţia
anumitor pachete pe baza unor criterii,
cum ar fi adresa.
Formatul cadrelor

Începutul cadrului sau preambulul este de obicei de 8 octeţi

fiecare octet conţinând şablonul de biţi 10101010. Codificarea
Manchester a acestui şablon furnizează o undă dreptunghiulară de
10 MHz timp de 6,4s

µpentru a permite ceasului receptorului să se sincronizeze cu cel al

emiţătorului. Ceasurile trebuie
să rămână sincronizate pe durata cadrului, folosind codificarea
Manchester pentru a detecta graniţele biţilor.
Cadrul conţine două adrese, una pentru destinaţie şi una pentru
sursă, pentru standardul în bandă
de bază de 10Mbps folosesc numai adrese pe 6 octeţi.

Câmpul tip specifică procesul căruia îi este destinat cadrul.

Altfel spus identifică protocolul de nivel reţea folosit. Dacă este
folosit câmpul lungime atunci sfârşitul de cadru nu mai este
necesar din pricina faptului că acest câmp lungime precizează
exact câţi octeţi mai sunt până la sfârşitul cadrului.

Apoi urmează datele, până la 1500 de octeţi (această valoare a fost

limitatî de faptul că la data
creării standardelor memoria RAM era f. scumpă).

În afara faptului că există o lungime maximă a cadrelor,

există şi o lungime minimă a cadrelor, pentru a facilita distingerea
cadrelor valide de reziduuri (cele provenite în urma coliziunilor).
Standardul Ethernet cere ca toate cadrele valide să aibă cel puţin
64 de octeţi.

Dacă porţiunea de date dintr-un cadru este mai mică decât

lungimea minimă acceptată este folosit
câmpul de completare.

Suma de control este un cod de dispersie pe 32 de biti a

datelor, fiind de fapt un număr rezultat dintr-un calcul matematic
efectuat cu datele din pachet la calculatorul sursă. Atunci când
pachetul ajunge la destinaţie, se reface calculul. Dacă rezultatele
sunt identice, înseamnă că datele din pachet au rămas intacte. Dacă
rezultatul de la destinaţie diferă de rezultatul de la sursă, înseamnă
că datele au fost alterate (s-au modificat pe parcursul transmisiei
datorită zgomotului de pe cablu). În acest caz, trebuie semnalizat
calculatorului sursă faptul că trebuie să retransmită datele.

Există trei modalităţi importante de a calcula această sumă de

control:
1.cyclic redundancy check (CRC) – se fac calcule polinomiale
asupra datelor
2.paritate bidimensională – se adună un bit care face ca o secvenţă
de 8 biţi să aibă un număr par sau
impar de valori 1
3.Internet checksum – se adună valoarea tuturor biţilor dată
 CRC
Codurile polinomiale sunt bazate pe tratarea şirurilor de biţi ca
reprezentări de polinoame cu

coeficienţi 0 şi 1.
Ex.: 110001 = x5+x4+x0
Va fi folosită aritmetica polinomială de tipul modulo 2, în care nu
există transport la adunare şi niciîmprumut la scădere. Se va folosi
un polinom generator G(x) care are atât bitul cel mai semnificativ
cât şi cel mai puţin semnificativ 1. Ideea este de a se adăuga la
sfărşitul unui cadru a cărui polinom este notat

M(x) un număr de biţi a.î. M(x) G(x).

Algoritmul pentru calculul sumei de control va fi următorul:
• Fie r gradul lui G(x). Se adaugă r biţi de 0 la capătul mai puţin
semnificativ al cadrului aşa încât acesta
va corespunde polinomului xr M(x).
• Se împarte şirul de biţi ce corespund lui G(x) într-un şir de biţi
corespunzător lui xr M(x), utiizând
împărţirea modulo 2.
• Se scade restul (care are întotdeauna r sau mai puţini biţi) din
şirul de biţi corepunzător lui xr M(x),
utilizând scăderea modulo 2. Rezultatul este cadrul cu suma de
control ce va fi transmis (acesta este
divizibil modulo 2 cu G(x)).
 Anumite polinoame au devenit standarde internaţionale. Cel
folosit de IEEE 802 este:
x32+x26+x23+x22+x16+x12+x11+x10+x8+x7+x5+x4+x2+x1+1

Pe măsură ce o companie se dezvoltă, reţeaua acesteia se

extinde, ajungând până la urmă să nu mai facă faţă sarcinilor, acest
lucru se întâmplă din pricina faptului că fiecare topologie şi
arhitectură de reţea are propriile sale limite.

Reţeaua va avea mai mulţi useri care vor partaja fişiere de

dimensiuni mari, vor accesa fişiere de
pe servere, sau se vor conecta la Internet.

Atunci când operaţiile de tipărire necesită un timp îndelungat

de aşteptare (imprimantă partajată), sau aplicaţiile care generează
un trafic intens răspund din ce în ce mai greu, devine evident faptul
că trebuie făcut ceva pentru îmbunătăţirea performanţelor. Apare
ceea ce se numeşte congestie care se manifestă prin timpi de
răspuns mai mari, transferuri de fişiere mai lungi, întârzieri.

Există anumite componente pe care un administrator de reţea

le poate instala cu scopul de a extinde o reţea, a reuni două sau mai
 multe reţele LAN separate sau a segmenta o reţea LAN
existentă astfel încât fiecare segment să devină o reţea LAN
separată. Principalul motiv pentru a segmenta un LAN este de a
izola traficul între segmente şi de a obţine mai multă lăţime de
bandă pentru fiecare user prin crearea unor domenii de coliziune
mai mici ( => decongestionarea reţelei).

Componentele folosite sunt:

• Repetoare + huburi
• Bridge-uri + switch-uri
• Routere

• Porţi de interconectare

Repetoare

Pe măsură ce semnalul traversează cablul, el se degradează şi

este distorsionat, acest proces purtând numele de atenuare. În cazul
în care cablul este destul de lung atenuarea va face ca semnalul să
devină de nerecunoscut. Un repetor este un dispozitiv analogic care
conectat între două segmente de cablu permite transportarea
semnalului pe o distanţă mai mare în ambele direcţii, regenerând
semnalele din reţea şi retransmiţându-le pe alte segmente.
 Repetoarele sunt dispozitive având un singur port de intrare
şi un singur port de ieşire. Acestea pot transfera pachetele de pe un
mediu fizic pe altul atunci când repetorul este astfel construi astfel
încât să accepte mai multe tipuri de conexiuni fizice. Acest transfer
se poate face doar dacă cele două medii folosesc aceeaşi metodă de
acces.

Repetoarele funcţionează la nivelul Fizic al modelului OSI

(înţeleg doar tensiuni electrice) şi reprezintă cea mai ieftină metodă
de a extinde o reţea, folosirea lor fiind indicată atunci când apare
necesitatea extinderii reţelei, însă traficul generat de fiecare
segment nu este foarte mare, iar costurile au o pondere importantă
în luarea deciziei.

Atunci când se folosesc repetoare pentru extinderea

segmentelor LAN-urilor trebuie ţinut cont de regula 5-4-3 care
spune că se pot conecta doar 5 segmente folosind patru repetoare
dar numai trei dintre aceste segmente pot avea calculatoare pe ele.

Unele repetoare multiport acţionează ca şi concentratoare

(hub). Concentratorul este componenta centrală a unei retele cu
topologie stea, deci va avea mult mai multe cabluri conectate decât
un repetor. Principalul avantaj al unei reţele care foloseşte o
topologie de tip stea este faptul că atunci când un cablu va fi
întrerupt, restul reţelei va continua să funcţioneze la parametii
normali. Rolul unui concentrator (hub) este acela de a regenera si
retransmite semnale, la fel ca şi repetoarele. Concentratorul este o
caseta mica, cu mai multi conectori de cablu pe ea. Fiecare
calculator din retea se conecteaza la concentrator, prin intermediul
conectorilor de cablu.
Concentratoarele permit extinderea reţelelor şi folosirea mai
multor tipuri de cabluri. Exista mai multe
tipuri de concentratoare.
• Concentratoare active – regenerează şi retransmit semnalele
• Concentratoare pasive – acţionează doar ca puncte de conectare
• Concentratoare hibride – la care se pot conecta diferite tipuri de
cabluri

Punţi (bridge-uri)

Asemeni repetoarelor, o punte poate uni două segmente sau

reţele locale de mici dimensiuni (grupuri de lucru). O punte poate
diviza reţeaua în două reţele separate prin izolarea traficului – o
punte va împiedica „inundarea” segmentelor cu date care nu sunt
destinate calculatoarelor de pe acele segmente (deci îmbunătăţeşte
performanţele celor două reţele pe care le leagă).

Punţile lucrează la nivelul Legatură de Date (Data Link) al

modelului OSI. Din această cauză, toate informaţiile de la
nivelurile superioare ale modelului OSI le sunt inaccesibile şi ca
urmare nu disting tipul de protocol folosit.

Punţile transferă aşadar orice tip de protocol în reţea

folosindu-se de adresa MAC (Media Acces Control) a
calculatoarelor putând chiar să conecteze segmente de reţea
diferite, aici referirea făcându-se atât la tipul reţelei (Ethernet,
Token Ring, FDDI etc) cât şi la mediile fizice folosite pentru
comunicare.

O punte de nivel MAC:

- Controlează tot traficul din reţea
- Verifică adresele sursă şi destinaţie ale fiecărui pachet
- Generează o tabelă de rutare pe măsură ce informaţiile devin
disponibile
- Transferul pachetelor se face în modul următor:

• dacă destinaţia nu se regăseşte în tabela de rutare, puntea

transmite către toate segmentele
• dacă destinaţia apare în tabela de rutare (aflată în memoria ei
RAM), puntea transferă pachetele pe

segmentul respectiv (cu excepţia cazului când destinaţia se află pe

acelaşi segment cu sursa => are
loc segmentarea reţelei, ceea ce nu se întâmpla în cazul
repetoarelor)
! Această tabelă de rutare este construită dinamic puntea având
acces la adresele sursă şi destinaţie
a fiecărui pachet.

Aşadar punţile au toate caracteristicile unui repetor,

conectează două segmente şi regenerează semnalul la nivel de
pachet. Principalul dezavantaj pe care îl prezintă (ca şi repetoarele
de altfel) este că transferă pachete cu destinaţii necunoscute
(mesaje de difuzare) ceea ce consuce la aşanumitele “avalanşe”.

Pentru a lega două segmente de cablu este necesară o singură

punte. În situaţia în care două reţele LAN se află la distanţă mare
una de alta ele se pot uni prin folosirea a două punţi la distanţă
conectate prin modemuri sincrone pe o linie telefonică dedicată.

Comutatoare (switch-uri)

Comutatoarele sunt similare cu punţile deoarece amândouă

lucrează tot la nivelul Legatură de Date şi rutează cadre pe baza
adreselor MAC. Principala diferenţă fiind că switch-ul
(comutatorul) este folosit pentru a conecta calculatoare individuale
nu segmente de reţea ( => topologie de tip stea).

Switch-ul este un echipament care seamănă ca aspect cu un

hub ce se foloseste in retelele de trafic mare de date şi poate
gestiona mai multe legaturi deodata. Are mai multe porturi şi se
comporta ca o punte multiplă, iar deoarece fiecare port se află în
propriul domeniu de coliziune, comutatoarele nu pierd niciodată
cadre din pricina coliziunilor.

Switch-urile lucrează full-duplex adică pot trimite şi primi date în

acelaţi timp.

Diferenţa dintre un hub şi un switch este una de ordin

funcţional: switch-ul ia decizii funcţie de adresele MAC cu privire
la transmiterea cadrelor pe când huburile nu iau decizii de loc.
Datorită acestor decizii datele vor fi comutate, vor lua drumul
portului la care calculatorul host ţintă este conectat => o reţea mult
mai eficientă. (Hubul transmite datele pe toate porturile, iar
calculatoarele host care le primeşte vor trebui să decidă ele dacă să
accepte sau să refuze aceste date).

Un bridge se mai diferenţiază de un switch şi prin faptul că

comutarea este făcută prin software pe
când la switch-uri aceasta este făcută prin hardware (este mult mai
rapidă).

Există mai multe tipuri de switch-uri:

• Store-and-forward. Întregul cadru este primit înainte de a-l
trimite din nou pe cablu; detecţia
erorilor este foarte bună deoarece este destul timp de calcul însă
aceste switch-uri sunt mai lente
• Cut-through. Switch-ul citeşte adresa destinaţiei şi începe a
trimite pe cablu informaţia primită
înainte de a primi întregul cadru detecţia erorilor nu este foarte
bună însă creşte viteza simţitor;
există 2 varietăţi al acestui tip de switch
o Fast-forward switching. Varianta obişnuită
o Fragment-free switching. Se filtrează în plus şi nu se mai
retransmit în reţea
fragmentele decadre provenite din coliziuni (cele mai mici de 64
bytes).
Routere

Routerul este primul dispozitiv care lucrează la nivelul Reţea al

modelului OSI, deci va lua decizii cu privire la transmisia datelor
prin analiza adreselor de reţea nu a adresei MAC cum făceau
bridge-urile sau switch-urile. Ele au devenit backbone-ul Internet-
ului deoarece folosesc protocolul IP şi în plus pot conecta diferite
tehnologii de reţea.

Scopul unui router este de a examina pachetele (datele de

nivel 3) şi de a alege cea mai bună rută de-a lungul reţelei către
destinaţia acestora. El foloseşte o tabelă de rutare care este
configurată automat sau manual.

Nivelul retea

Nivelul reţea are ca sarcină preluarea pachetelor de la sursă

şi transferul lor către destinaţie, chiar dacă ajungerea la destinaţie
poate necesita parcurgerea mai multor segmente de reţea. Această
funcţie contrastează clar cu cea a nivelului legătură de date, care
avea un scop mult mai modest şi anume de a transfera cadre de la
un capăt al unui fir la celălalt.

O adresă Mac ar putea fi comparată cu numele unei

persoane, pe când o adresă de reţea cu adresa la care locuieşte acea
persoană. Dacă acea persoană s-ar muta, numele ar rămâne acelaşi,
însă adresa automat se va schimba astfel încât aceasta să
“pointeze” spre locaţia acelei persoane. Dispozitivele aflate în
reţea, cum ar fi computerele şi routerele au atât o adresă MAC cât
şi o adresă de reţea. La mutarea fizică a unui calculator într-o altă
reţea, adresa lui MAC va rămâne aceeaşi, dar va trebui să îi fie
schimbată adresa de reţea (adresa IP este cel mai important
exemplu de adresă de reţea şi de aici încolo când ne vom referi la
adresa de reţea ne vom referi de fapt la adresa IP ).

Protocoalele aflate la nivelul Reţea (Layer 3) folosesc o altă

tehnică de identificare faţă de Nivelul
Legătură de Date (Layer 2) .

Adresarea folosind adresele MAC (cea de la Layer 2 sau

Legătură de Date) este destul de obtuză adesele gazdelor fiind
aleatoare, făcînd dificilă localizarea dispozitivelor aflate în alte
reţele. În schimb adresarea de la nivelul Reţea foloseşte o schemă
de adresareierarhică care permite:

• adresă unică pentru un dispozitiv în cadrul graniţelor unei

reţele
• o metodă pentru găsirea căii de transmisie a unor date destinate
altor reţele

Reţeaua telefonică este un exemplu de reţea în care se

foloseşte o schemă de adresare ierarhică. Sistemul telefonic
foloseşte un cod format din câteva numere pentru o anumită arie
geografică (acesta este primul hop). Apoi urmează un număr de
trei cifre (de obicei) pentru aria locală (acesta este al doilea hop).
În sfârşit ultimele cifre vor reprezenta destinaţia finală, individuală
a apelului telefonic (ultimul hop).

Datele transmise de la o reţea LAN către alta, prin una dintre

căile disponibile, sunt rutate. Protocoalele care acceptă comunicaţii
LAN-LAN pe mai multe căi sunt cunoscute sub numele de
protocoale rutabile. Deoarece protocoalele rutabile pot fi folosite
pentru a conecta mai multe reţele LAN, creând astfel medii WAN,
importanţa lor a crescut. Exemplu de protocol rutabil: TCP/IP.
Exemplu de protocol nerutabil: NetBeui
 În ziua de astăzi routerele au devenit backbone-ul Internet-
ului putând conecta diferite tehnologii de reţea. Un router poate fi
un computer foarte puternic pe care să ruleze un anumit software
pentru rutarea pachetelor, dar de cele mai multe ori este un
dispozitiv (o casetă) dedicat exclusiv acestei operaţii de rutare

Routerele vor conecta două sau mai multe reţele şi vor putea
comuta pachete între aceste reţele folosindu-se de adresele logice
(IP). Când datele ajung la router de la unul dintre segmente, router-
ul va decide conform tabelei sale de rutare, către ce segment să le
“forward-eze”.

Un router va folosi o tabelă de rutare care este configurată manual

sau automat prin schimburi de
informaţii cu alte rutere din reţea.

Ceea ce trebuie precizat este faptul că routerele “cunosc”

doar reţele nu şi gazde, adică ele vor face comutarea pachetelor pe
ideea că o anumită dată trebuie să ajungă la o anumită reţea, dar nu
ştie la care dintre gazdele acestei reţele va ajunge.

Un router se aseamănă cu un bridge (amândouă au un

procesor, memorie RAM şi diferite interfeţe de I/O, fiecare pentru
conectarea unui alt tip de reţea), diferenţa constă la niveleul OSI la
care se lucrează (Bridge = Data Link, Router = Network Link).
Această diferenţă face ca un router să aibă acces la informaţii pe
care un bridge nu le cunoaşte.
 Un ruter poate fi conectat la mai multe reţele prin aşazisele
interfeţe (sau porturi). În rutarea IP,
fiecare interfaţă trebuie să aibă o adresă de reţea (subreţea)
diferită , unică.

Unitatea de dată folosită în transferul de date este pachetul

IP. Un astfel de pachet este format din două componente majore:
header-ul (conţine adresa sursă şi destinaţie) şi partea de date. Alte
tipuri de protocoale au formatele lor proprii.

Routerele au două responsabilităţi majore:

1.Selectarea unei rute optime pentru pachetele ce parcurg reţeaua
de la o gazdă la alta.

Un router utilizează un algoritm de rutare pentru a determina calea

optimă spre destinaţie. Ex de algoritmi: The Optimality Principle,
Shortest Path Routing, Flooding Distance Vector Routing, Link
State Routing, Hierarchical Routing, Broadcast Routing, Multicast
Routing, Routing for Mobile Hosts, Routing in Ad Hoc Networks.
Aceşti algoritmi întreţin tabele de rutare care conţin informaţii
despre rute, cum ar fi destinaţia sau următorul hop. Un algoritm de
rutare trebuie să satisfacă condiţiile de:

o Optimalitate şi simplicitate – implică găsirea celei mai bune

rute în funcţie de anumite
metrici specifice fiecărui ruter în parte (număr de hopuri, întârzieri
etc. ) fără însă să
ceară resurse prea mari
o Robusteţe şi simplitate – routerele sunt localizate în punctele
de joncţiune ale reţelelor
(=> de ele depind comunicarea între acele reţele), de aceea trebuie
să ştie ce măsuri să ia
în cazul unei comportări neobişnuite ale anumitor componente
hardware
o Convergenţă rapidă – routerele trebuie să se pună de acord cu
privire la rute optimale de-

a lungul reţelei pentru a se evita cazul intrării într-o buclă. Când

are loc un eveniment în reţea (eroare la un computer sau o reţea,
căderea unui anumit segment), automat se vor face shimbări în
tabela de rutare, fieare router trebuind să refac anumite calcule,
bazate pe mesajele primite de la alte rutere din reţea.

o Flexibilitate – este abilitatea de a se adpta rapid la schimbările

sau evenimentele ce au loc
în reţea
2. Comutarea (transportarea) pachetelor prin reţele
Când un computer vrea să transmită un pachet într-o altă reţea
aflată după un ruter, va
reformata

pachetul primit cu adresa fizică a ruterului şi cu adresa

logică (de reţea) al adevăratului destinatar. Când acel cadru ajunge
la router acesta îl va despacheta (va da jos încapsularea specifică
nivelului
 Legătură de Date) pentru a avea acces la
adresele de reţea (cele speifice nivelului Reţea). Router- ul va
căuta în tabela sa de rutare şi va lua o decizie în funcţie de
rezultatul căutării:

o Dacă nu este nici o intrare în tabela de rutare pentru respectiva

adresă pachetul va fi distrus

o Dacă găseşte o intrare în tabela sa de rutare pentru respectiva

adresă va reîncapsula

pachetul într-un cadru (frame) specific nivelului Legătură de Date

unde va pune la adresa destinaţie adresa MAC (fizică) a
următorului hop. Acest hop nu este neaparat host-ul destinaţie ci
poate fi un alt router care va executa aceeaşi rutină din nou. Un
pachet cu date poate trece pe la mai multe rutere în drumul său, de
fiecare dată câmpul destinaţie al adresei fizice schimbându-se.

Pentru ca două dispozitive aflate într-o reţea să poată

comunica, dispozitivul care comunică trebuie să aibă atât adresa IP
cât şi adresa MAC a dispozitivului destinaţie, altfel respectivul
pachet nu va trece niciodată de Layer 3. Adresa IP este cunoscută,
fiind provenită de la aplicaţiile care folosesc schimbul de
informaţii în reţea. Problema care apare cel mai frecvent este
problema aflării adresei MAC care corespunde unei anumite adrese
IP, cunoscută. Această problemă, în cazul unei reţele care foloseşte
TCP/IP se rezolvă folosind protocolul ARP - Address Resolution
Protocol (integrat în TCP/IP).

Ideea este de a se completa cu intrări pereche de tipul adresa

IP - adresă MAC nişte tabele numite ARP tables aflate în memoria
RAM a unui dispozitiv (calculator) şi fiind completată şi
întreţinută de acel dispozitiv. Când un dispozitiv vrea să trimită
date într-o reţea pentru o anumită adresă IP el va trebui să-şi
consulte tabela ARP pentru a putea completa câmpul adresă
destinaţie a cadrelor transmise cu adrea MAC corespunzătoare
acelei adrese IP. În cazul în care este găsită o intrare de tip adresă
IP- adresă MAC la care adresa IP coincide cu cea căutată problema
este rezolvată.

Dacă nu este găsită se va folosi protocolul ARP şi se va proceda

astfel:
• se va iniţia procesul ARP request care începe cu crearea unui
pachet ARP request care va fi trimis
tuturor dispozitivelor din reţea; acest lucru se face folosind adresa
de broadcast FF-FF-FF-FF-FF-
FF (hexazecimal) pentru câmpul adresă destinaţie a pachetului
transmis
• pentru că pachetul ARP request este transmis în mod broadcast,
toate dispozitivele din reţeaua

locală vor primi pachetul şi-l vor trimite spre analiză nivelurilor
OSI superioare. Dacă adresa IP a oricăruia dintre dispozitive este
aceeaşi cu cea aflată în câmpul sursă al pachetului primit, atunci
acel dispozitiv îi va trimite adresa lui MAC celui care a iniţiat ARP
request-ul printr-un pachet numit ARP reply

• această adresă MAC va fi folosită pentru transmiterea datelor

care se voiau a fi trimise iniţial dar

şi pentru completarea tabelei ARP a celui care a iniţiat ARP

request-ulş trebuie menţionat faptul că şi dispozitivul destinaţie va
folosi câmpurile din pachetul ARP request pentru a-şi modifica la
rândul său tabela ARP

RARP (Reverse ARP) este un protocol folosit de obicei de

staţiile fără hard-disk, care-şi cunosc adresa MAC, dar nu şi cea IP.
Este nevoie de un RARP server existent în reţea pentru a-i trimite
solicitantului un pachet cu IP-ul cerut.

BAZE DE NUMERAŢIE

Un număr zecimal obişnuit, constă dintr-un şir de cifre

zecimale (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9). Alegerea lui zece ca bază
(radix), a fost făcută pentru că în vaţa de zi cu zi suntem obişnuiţi
cu numere zecimale. În lumea calculatoarelor sunt mult mai
convenabile alte baze cum ar fi 2, 8 şi 16. Aceste baze de
numeraţie sunt denumite binară, octală şi respectiv hexazecimală.

Baza 2 => cifrele 0, 1

Baza 8 => cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
Baza 16 => cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F

Numărul 7B9 este evident hexazecimal, deoarece simbolul B

poate apare doar în această reprezentare. Oricum număru 111 poate
apare în oricare din sistemele de numeraţie discutate. Pentru
eliminarea ambiguităţii se utilizează ca indice inferior 2, 8, 10 sau
16 pentru a indica baza de numeraţie, atunci când ea nu poate fi
dedusă din context.

Forma generală a unui număr indiferent de baza n care este scris

este:
d n...... d 2 d 1 d 0 . d -1 d -2...... d –k
iar numărul se va putea scrie în funcţie de baza considerată după
formula:
i
i
n
k
i
r
d
Numar
*
∑−
=
=
unde r este baza (radix)
Scrieţi cât reprezintă în format zecimal următoarele numere
folosind formula de mai sus. (baza de
numeraţie folosită este precizată în dreapta)
• 1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 (binar)
1*210 + 1*29 + 1*28 + 1*27 + 1*26 + 0*25 + 1*24 + 0*23 +
1*22 + 0*21 + 1*20 = 2005
1024 512 256 128 64
0
16
0
4
0
1
• 3 7 2 5
(octal)
3*83 + 7*82 + 2*81 + 1*80 = 2005
1536 448 16
5
• 7 D 5
(hexazecimal)
7*162 + 13*161 + 5*160 = 2005
1792
208
5
• 2005
(zecimal)
2*103 + 0*102+ 0*101 + 5*100
Conversia numerelor zecimale în numere binare se poate face în
două moduri diferite.

Metoda I metodă derivă direct din definiţia numerelor binare. Cel

mai mare număr oţinut prin ridicarea lui 2 la putere, mai mic decât
numărul dat, este scăzut din număru dat. Procesul se repetă apoi
asupra diferenţei obţinute. Odată obţinută decompoziţia numărului
în puteri ale lui 2, scrierea în baza 2 a numărului poate fi obţiută
poate fi scrisă prin scrierea lui 1 în poziţiile coresounzătoare
puterilor lui 2 şi 0 în rest.

Ex: 200510 îl transformăm în binar folosind tabelul de mai jos

2005-1024 = 981 => cifra de 1
981 - 512 = 460 => cifra de 1
469 - 256 = 213 => cifra de 1
213 - 128 = 85 => cifra de 1
85 - 64 = 21 => cifra de 1
21 – 16 = 5

=> cifra de 0 şi 1 (s-a sărit peste 32)

5 – 4 =1
=> cifra de 0, şi 1 (s-a sărit peste 8)
1-1 = 0
=> cifra de 0, şi 1 (s-a sărit peste 2)
=>1*210 + 1*29 + 1*28 + 1*27 + 1*26 + 0*25 + 1*24 + 0*23 +
1*22 + 0*21 + 1*20
Deci 200510 =1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 12

Metoda II este o care se foloseşte de împărţirea numărului şi

câturilor obţinute la 2 succesiv şi considerarea
ultimului cât precum şi a resturilor intermediare obţinte în sens
invers
Ex: 200510 îl transformăm în binar

2005
1002
rest1
501
rest0
250
rest1
125
rest0
62
rest1
31
rest0 => 200510 =1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 12
15
rest1
7
rest1
3
rest1
1
rest1
Dacă este obţinută reprezentarea binară a unui număr zecimal
atunci reprezentarea octală şi
hexazecimală a numărului este foarte uşor de obţinut. Aceasta se
face:
• pt repr. octală: se împarte reprezentarea binară în grupe de 3
începând din stânga care, fiecare în
parte reprezintă o cifră în octal
• pt repr. hexazecimală: se împarte reprezentarea binară în grupe
de 4 începând din stânga care,
fiecare în parte reprezintă o cifră în hexazecimal
Ex:
1 1 1 1 1 0 1 0 1 0 1 2
011 111010 1012 = 3 7 2 55
0111 1101 01012 = 7 D 516
 Adrese IP

Pentru orice comunicare în reţea trebuie să existe un

mecanism de adresare şi de recunoaştere unică a calculatoarelor
conectate. De obicei adresa este numerică, şi nu este aleatoare. La
conceperea protocolului IP s-a impus utilizarea unui mecanism de
adresare care să identifice unic fiecare dispozitiv gazdă din reţea.
Versiunea IP v4 foloseşte o adresă binară pe 32 de biţi. Fiecare
adresă constă din patru numere pe 8 biţi (octeţi) separate prin
punct. Astfel se pot adresa 4.294.967.296 locaţii IP, un număr
considerat suficient de mare, dar datorită gestionării ineficiente a
spaţiului de adrese, s-a impus găsirea unor mecanisme sau
arhitecturi de reţea care să îmbunătăţească gestionarea spaţiului de
adrese. Astfel au apărut subreţelele şi alte mecanisme de adresare
(care vor fi tratate ulterior), iar în viitorul apropiat se va
implementa o nouă versiune a protocolului IP v6 care va permite,
printre altele, adresarea pe 128 de biţi.

În reprezentarea unei adrese se utilizează formatul zecimal cu

punct:
Ex: 192.168.123.15 – este o adresă IP validă
192.168.283.152 – este o adresa IP invalidă (DE CE? Justificaţi....)
OBSERVAŢIE: adresarea într-o reţea se face cu adrese valide din
cadrul clasei sau subreţelei, FĂRĂ
ALOCAREA CAPETELOR DE INTERVAL (=> adresele 0.0.0.0
şi 255.255.255.255 NU SUNT VALIDE).
Aceste adrese de retea sunt distribuite de un organism international
numit IANA (Internet
Assigned Numbers Authority)

Adresele au fost împărţite pe clase pentru a facilita utilizarea

reţelelor mari, medii şi mici. Diferenţele între clase constau în
numărul de biţi alocaţi pentru reţea faţă de cel alocat pentru
adresele dispozitivelor gazdă. Clasele sunt: A, B, C, D, E

Clasa A: Foloseşte doar primul octet pentru identificare reţelei.

Întotdeauna o adresă de clasă A

începe cu primul bit 0. Din acest motiv, matematic, se pot aloca

maxim 127 de adrese de clasă A, fiecare putând aloca un număr de
16.777.214 adrese gazdă. Intervalul adreselor de clasa A este:
1.0.0.0 – 126.255.255.255. Numãrul de retea, continut în primul
octet ramane fix odata ce e alocat.

!!! Adresele începând cu01111111, deci127 în zecimal, sunt

rezervate pt loopback şi pentru
testarea internă pe o maşină locală – localhost
Clasa B: Primii doi biţi sunt 10, primii doi octeti fiind folositi
pentru identificarea reţelei, deci

alocarea adreselor gazdă se face cu ultimii doi octeţi. Se pot aloca

16.382 de adrese de clasa B, fiecare cu un număr de 65534 adrese
gazdă. Intervalul adreselor de clasa B este: 128.0.0.0 –
191.255.255.255. Numãrul de retea, continut în primii doi octeti
ramane fix odata ce e alocat.

Clasa C: Primii trei biti sunt 110, iar alocare adreselor gazdă se
face numai cu ultimul octet. Avem

astfel: 2.097.150 de adrese de clasa C care pot aloca cel mult 254
adrese gazdă. Intervalul adreselor de clasa C este: 192.0.0.0 –
223.255.255.255. Numãrul de retea, continut în primii trei octeti
ramane fix odata ce e alocat.

Clasa D: A fost create pentru a face posibilă difuzarea multipunct

(multicasting) într-o reţea IP. O

adresă multipunct este o adresă unică ce dirijează pachetele spre

grupuri predefinite de adrese IP. Astfel o singură staţie poate
transmite un singur flux de date care va fi rutat simultan spre mai
mulţi destinatari. Primii biţi sunt 1110. Spaţiul adreselor din clasa
D variază între 224.0.0.0 - 239.255.255.254

Clasa E: Clasa E a fost definită dar este rezervată de IETF (Internet

Engineering Task Force)
pentru cercetări proprii. Din acest motiv clasa E nu a fost dată în
folosinţă pe Internet.
Structura claselor de adrese IP;

După cum se observă, se poate determina cărei clase aparţine o

adresă IP prin examinarea primilor
patru biţi ale acelei adrese IP.
Exercitii:1. Sa se verifice corectitudinea cifrelor date in sectiunea
anterioara.
2 . Sa se precizeze caror clase de adrese apartin urmatoarele IP-uri:
• 25. 36. 10. 150
clasa A
• 143. 213. 65. 210
clasa B
• 198. 1. 21. 67
clasa C

Organizaţiile mari care au mai multe reţele de calculatoare

cu acces la Internet au întâmpinat probleme la atribuirea mai
multor adrese dintr-o clasă. Traficul prin router-ul organizaţiei era
foarte mare iar comunicaţia avea astfel de suferit în orele de vârf.
Pentru a mări viteza de transfer a datelor şi a nu supraîncărca un
router, organizaţiile mari şi-au reorganizat reţeaua ierarhic folosind
mai multe routere. Astfel reţeaua a fost divizată în subreţele pentru
care accesul la Internet şi la celelalte reţele este asigurat de un
dispozitiv “gateway” (un router sau un calculator gateway).

Pentru a face posibilă această divizare se utilizează adresarea

pe subreţele. Aşa cum se cunoaşte, o adresă IP are o zonă alocată
reţelei şi o zonă în care se alocă adresă pentru calculatoarele gazdă.
Conform acestei arhitecturi avem clasele A,B,C şi D pentru
multicast. Pentru a gestiona mai eficient spaţiul de adresare alocat
unei organizaţii mari cu mai multe reţele proprii, s-au creat
subreţelele.

Utilizând o mască de reţea (Net-mask) binară, se poate

stabili porţiunea alocată reţelei şi porţiunea alocată gazdei. Astfel
bitii 1 din net-mask indică zona alocată reţelei iar biţii 0 specifică
zona alocată gazdei. Avem astfel pentru clasele A,B,C cunoscute
următoarele măşti de reţea predefinite:

A: 255.0.0.0
- în format zecimal cu punct
11111111.00000000.00000000.00000000- în binar
B: 255.255.0.0
11111111. 11111111.00000000.00000000
C: 255.255.255.0
11111111. 11111111. 11111111.00000000
Folosind acelşi mecanism, se pot defini subreţele în cadrul unei
clase de adrese alocate, folosind
pentru aceasta primii biţi din cadrul spaţiului alocat gazdei.

Putem stabili prin numărul de biţi rezervaţi subreţelei

numărul de subreţele disponibile pentru o anumită clasă de adrese
şi numărul de gazde alocabile în fiecare subreţea. Pentru aceata se
va folosi urmatoarea formula:

2n-2
unde n este numarul de biti.
Astfel pentru clasa B avem următoarele configuraţii posibile:
 OBSERVAŢIE: Utilizarea unui singur bit pentru subreţea nu
este permisă deoarece pentru
subreţea biţii nu pot fi toţi simultan 1 sau 0. Aceste adrese se
utlizează pentru comunicarea între subreţele şi
pentru identificarea subreţelei.
Un router va afla din adresa IP destinatie carei retele, respectiv
subretele ii este destinat un anumit
pachet prin realizarea SI-ului logic (AND) intre adresa IP si masca
de retea.
Utilizarea subreţelelor în practică
Alocarea adreselor gazdă într-o reţea în care sunt definite
subreţele, trebuie sa ţină cont de
următoarele caracteristici:

- Fiecare subreţea are rezervate prima adresă alocabilă ca

fiind identificatorul subreţelei (Net Address) şi ultima adresă
alocabilă utilizată pentru trimiterea datagramelor către toate
calculatoarele din subreţea (Broadcast Address)

- Calculatoarele cu adresa alocată într-o subreţea nu

comunică direct decât cu calculatoarele din aceeaşi subreţea, din
reţelele subordonate si din reţeaua imediat superioară. Pentru
comunicarea cu alte subreţele se utlizează gateway-ul.

Dacă se cunoaşte adresa IP şi Net mask-ul subreţelei alocat

pentru un calculator gazdă într-o clasă cunoscută atunci se poate
calcula uşor Net address şi Broadcast address pentru acea subreţea,
folosind reprezentarea în binar a adresei şi a net-mask-ului şi
aplicând următoarele formule:

Net-address = IP-address AND Net-mask

Broadcast-address = NOT (Net-address XOR Net-mask)

Unde calculele se fac în binar cu operatorii obişnuiţi din

calculul binar

Exemplu:
Avem IP =192.168.12.72 si Net-mask =255.255.255.240
In binar:
IP = 11000000.10101000.00001100.01001000
NM =11111111.11111111.11111111.11110000
------------------------------------------(AND)
NA = 11000000.10101000.00001100.01000000adic ă
192.168.12.64
NM =11111111.11111111.11111111.11110000
------------------------------------------(XOR)
00111111.01010111.11110011.10110000
------------------------------------------(NOT)
BA = 11000000.10101000.00001100.01001111adic ă
192.168.12.79
Se observă că este suficient să calculăm pentru ultimul octet,
deoarece adresa face parte din clasa
C. (pentru clasa B se calculează pentru ultimii 2 octeţi)