Sunteți pe pagina 1din 33

I.

DESENUL - MIJLOC DE CUNOAŞTERE A COPIILOR

I. 1. Culoarea, esenţa vieţii

Asemeni muzicii şi dansului, desenul permite omului să se exprime fără


cuvinte, să dea sens lumii sale interioare fără să traducă în concept, îi permite să
vorbească lumii, existenţei, celuilalt şi sieşi, despre sine printr-o modalitate care
reuşeşte să reţină în concretul desenului, sunetului sau mişcării, atât ceea ce este
exprimabil verbal, dar şi înţelesuri trăite dar inexplicabile prin cuvinte. Culoarea
este o însuşire cosmicǎ a existenţei noastre, prezentǎ în viaţa şi activitatea noastrǎ
zilnicǎ la fiecare pas.
Desenul este o reflectare a procesului de gândire şi fantazare a modificărilor
survenite în mintea copilului; pe măsură ce desenează, gândirea încearcă să
menţină tema iniţială, iar fantezia încearcă să aducă temele interioare în prim
planul trăirii. El apare astfel ca o sursă de asociaţii care modifică cursul realizării
lui. Elaborarea desenului apare ca un compromis între două tendinţe: schema
grafică iniţial gândită şi transformările, schimbările, adăugirile etc. Dominarea
primei tendinţe şi a gândirii conduce la un desen schematic, prea puţin expresiv, iar
dacă domină cealaltă tendinţă, desenul va purta încărcătura proceselor inconştiente.
Desenul apare ca o tehnică ce apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea
sentimentelor şi dinamica interioară a copiilor, fără a recurge la cuvinte,
restrângând acţiunea constrângătoare a intenţionalităţii conştiente.
Pentru copil desenul este un joc, un vis, o realitate, culoarea fiind pionul
principal.
Un joc pentru că desenul nu exercită o constrângere, ci îl recrează pe copil.
Un vis pentru că pe foaia de hârtie apar dorinţele conştiente şi inconştiente.
O realitate pentru că preocupările de moment ale copilului motivează
desenul său.
În clasele primare, învăţătorul, în lipsa unui specialist, este cel care trebuie
să-l iniţieze pe copil în desen şi pictură. Această datorie are însă tendinţa de a fi
tratată cu superficialitate şi aşezată pe un plan secundar, după disciplinele „nobile”
ca limba română şi matematica.
Minimalizarea importanţei desenului în şcoală are repercursiuni pe care
institutorul nu le cunoaşte sau deseori le uită. Astfel, un copil care are rare ocazii
de a desena la şcoală se va cantona într-o reprezentare monotonă, va avea tendinţa
de a reproduce întotdeauna aceleaşi teme, cu aceleaşi culori, neputându-se lăsa în
voia sensibilităţii sale. Chiar şi desenele realizate cu anumite ocazii sunt lipsite de
originalitate: pomul de Crăciun, buchetul de Ziua Mamei, aceleaşi subiecte pentru

5
toţi (chiar şi pentru copiii orfani) nu fac altceva decât să-i împiedice pe copii să se
exprime liber.
Nu afirm aici că temele impuse nu au rolul lor, dar, ar fi de dorit, ca temele
libere să fie cel puţin la fel de numeroase ca cele impuse şi aceasta pentru că
amândouă sunt importante: cele impuse dezvoltă simţul logic şi spiritul de
observaţie, iar temele libere dezvoltă sensibilitatea şi simţul echilibrului.
Ar trebui să ne întrebăm, ca învăţători, dacă lipsa de exprimare liberă prin
desen nu este cumva sursa unei forme de inadaptabilitate a unor copii la şcoală.
Copilul este un creator pe care uneori şcoala îl înăbuşă.
Nu trebuie să uităm nici faptul că, mai ales la clasa I, comunicarea prin
limbaj nu este pentru copil foarte simplă el riscând să-şi exprime fals gândirea
pentru că, pe de o parte achiziţia vocabularului său este recentă şi incompletă, pe de
altă parte limbajul este un fapt social a cărui achiziţie este legată de mediul
sociocultural, cuvintele pe care le foloseşte având valori diferite în funcţie de
apartenenţa la mediul cultural evoluat sau modest.
La începutul şcolii, pentru copilul care abia ştie să ţină un creion în mână,
chiar după ce va învăţa să scrie, desenul va rămâne o tehnică seducătoare. Va mai
avea nevoie de mulţi ani pentru a se bucura de plăcerea de a comunica în scris cu
celălalt.
Iată de ce desenul, departe de a dispărea pe parcursul anilor când se învaţă
citirea şi scrierea, se menţine ca o activitate privilegiată a copilului.
Considerăm de aceea, utilă prezentarea succintă a evoluţiei desenului la
copil, legată de dezvoltarea individuală, independentă de capacităţile sale artistice.
Astfel, prima urmă pe care o lasă copilul este pata, dacă părinţii le-ar da copiilor lor
mai mici de un an posibilitatea de a „picta”, aceştia ar face sigur „pete”; apoi
desenul se transformă şi devine un fel de mâzgăleală (pe la 12-15 luni), creionul
devine prelungirea mâinii şi copilul trasează linii în toate direcţiile fără să ridice
creionul; apoi mâzgăleală în toată regula, pe la 2-3 ani copilul trasând bucle închise
(sau loop-uri) cu scopul precis de a imita scrierea adulţilor. Pe la 3 ani apare
„omuleţul mormoloc”, ilustrat printr-un cerc unic, cerc ce se va scinda în două (pe
la 5 sau 6 ani), doar pe la 6 ani corpul fiind complet şi articulat. În procesul descris
până acum un copil desenează, nu scrie. Îşi explică mâzgăleala vorbind, lucru
important, deoarece asociază limbajul cu grafismul fără a face diferenţa între desen
şi comentariu. În stadiile următoare, copilul nu mai are o atât de mare nevoie de
limbaj pentru a-şi comenta desenele, deoarece acestea devin mai concrete şi mai
expresive. Este vorba de stadiul realismului vizual (7-12 ani), când copilul se
străduieşte să deseneze ceea ce vede şi al reprezentării în spaţiu; aceste două stadii
ale reprezentării fiind importante pentru achiziţia simbolică a codului grafic.
O dată copilul „şcolarizat”, părinţii şi dascălii par că pierd orice simţ al
realităţii, aruncându-se cu capul înainte în labirintul şcolarităţii, uitând că un copil

6
este o fiinţă „imatură” prin definiţie şi că dezvoltarea sa depăşeşte uneori timpul
şcolarităţii sale.
Începerea vieţii de elev înseamnă pentru copil o transformare majoră în
existenţa sa, ce include şi apariţia unor probleme de adaptabilitate. Învăţătorul se
simte în acest caz foarte rar vinovat şi nu se pune în discuţie. Majoritatea părinţilor
nu înţeleg prin ce trece copilul lor şi de ce, deci cel care „nu este în regulă” nu
poate fi decât copilul. Desenul liber sau tematic poate fi o cale foarte potrivită, în
această situaţie, de evaluare a personalităţii copilului, a problemelor sale
emoţionale, a capacităţilor şi a dificultăţilor sale de a se adapta la mediul şcolar şi
social.
Fiecare institutor trebuie să cunoască faptul că desenele sunt „vehicole” şi
„activatori” de informaţie psihologică inconştientă sau de mesaje pe care copiii
sunt incapabili de a le exprima verbal, ci doar afectiv-imagistic, prin intermediul
liniilor grafice, culorilor, formelor, poziţiilor, dimensiunilor personajelor sau
obiectelor desenate.
Desenele şi jocurile sunt considerate de specialişti drept cele mai relevante
modalităţi de expresie a primilor ani de viaţă, ele oferind date importante despre
inteligenţa şi afectivitatea copiilor.
Utilizarea desenului, a culorii, ca mijloc de cunoaştere a copiilor, nu trebuie
neglijată, uitată sau minimalizată, desenul având o valoare expresivă (modul în
care copilul tratează suprafaţa colii, alegerea formelor şi culorilor exprimă aspecte
ale stării emoţionale); proiectivă (prin stilul general al figurii care exprimă
anumite dispoziţii fundamentale ale modului cum trăieşte lumea şi relaţiile cu
obiectele acesteia); narativă (prin desen copilul îşi dezvăluie centrele de interes,
tensiunile, grijile, gusturile) şi o valoare simbolică (prin intervenţia unor procese şi
mecanisme defensive care relevă natura temelor inconştiente).
În prezenta lucrare mi-am propus sǎ abordez problematica predǎrii
categoriilor cromatice la ciclul primar printr-o descriere amplǎ a ceea ce este
culoarea, a semnificatiilor acesteia, a modului de predare a temei plastice alese la
clasele I-IV, ţinându-se cont de programa şcolarǎ cu proiecte de lecţie, planşe
metodice şi planşe ale elevilor.

7
II. TRATAREA ŞTIINTIFICO-PLASTICǍ A CATEGORIILOR
CROMATICE

II. 1. Definire ştiinţifică


Termenul CULOARE este definit de DEX la sensul de bază drept
“totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi
care creează asupra retinei ochiului o impresie specifică; aspectul colorat al
lucrurilor”. Această definiţie nu diferenţiază cei trei factori implicaţi în “culoare”:
ochiul, lumina şi suprafaţa obiectelor, prima parte insistând asupra criteriilor din
fizică prin care se diferenţiază şi categoriile de culori spectrale. Nu este menţionată
aici una dintre accepţiile curente ale termenului “culoare”, care interesează diferite
domenii de activitate şi chiar limba comună şi anume acela de materie colorantă
(pigment, vopsea). Sintagmele specifice înregistrate de DEX, culoare caldă,
culoare rece, culoare fundamentală sunt, de asemenea, definite în termenii fizicii
(radiaţii luminoase de un anumit tip).

Depăşind limitele unei definiţii lexicografice, putem delimita două sensuri


pentru CULOARE: s.1 “senzaţie optică” şi s.2 “senzaţie optică datorată luminii
reflectate de suprafaţa corpurilor, caracterizată prin tentă, luminozitate şi
saturaţie”, calităţi relevante pentru artele plastice, dar care nu exclud interpretarea
unor date din perspectiva altor ştiinţe. Tot sub sensul 1 apar diferite clasificări, cum
ar fi culori primare ( ~ de bază, ~ fundamentale), culori secundare (amestecuri
de culori primare), culori terţiare (amestecuri de culori primare şi secundare),
culori pigmentare, toate aceste categorii fiind prezentate din perspectiva
interesului pentru pictură. Exemplele ilustrative pentru fiecare categorie conţin
numeroase culori compuse: roşu-vermillon, albatru-verzui (cyanic), violet de
magenta (necunoscute în limba comună). Se menţionează că amestecul optic al
acestor şase culori pigmentare dă alb, gri foarte deschis, gri închis, precizare
care semnalează importanţa în acest domeniu a culorii gri. S.2, definit drept
“materie colorantă folosită pentru pictură, vopsitorie, etc.” conţine o serie de
sintagme specifice cu acest sens, unele desemnând şi nume de “culori utilizate
numai în artele plastice: culori anorganice (galbenul de crom), ~ austere
(sinopia), ~ de cărbune ( negru de ivoriu, negru de fum , ş.a.), ~ de origine
animală (carminul, purpura, sepia, etc.)”.

II. 2. Prezentare generală

8
Culoarea este un atribut fundamental al lumii! Ea este principalul vehicul
prin care aparatul senzorial recepţioneazǎ semnale emise de lumea exterioarǎ.
„Condiţionarea percepţiei coloristice umane, a unei fiinţe prin execelenţǎ vizualǎ,
diurne, cu o sensibilitate cromaticǎ unicǎ în lume, este însǎ un proces mult mai
amplu şi mai puţin cunoscut decât se crede în general.”(Paul Constantin „Culoare,
artǎ, ambient” Alba Iulia, 1979). Capacitatea omului de a deosebi gradele, treptele
de luminozitate este foarte mare. Nu este însă la fel de mare pentru a deosebi
tonurile şi nuanţele culorilor. Aceasta se rezolvă prin prin educaţie, plecând uşor de
la realitatea că ceea ce este mai luminos se percepe mai uşor.

Culoarea impresionează prin trei componente: luminozitatea, calitatea şi


intensitatea culorilor.

Luminozitatea culorilor depinde de intensitatea tonului lor. Tonul deschis


este luminos, iar cel închis este mai puţin luminos. Culorile luminǎ se obţin prin
descompunerea luminii albe în culorile spectrului solar cu ajutorul prismei de
refracţie. Culorile pigmenţi sunt acelea pe care pictorul le întrebuinţeazǎ la
realizarea tablourilor. Culorile pigment se deosebesc de culorile luminǎ, deoarece
ele nu pot da lumina alba prin amestecul lor complementar şi dau culori negre ori
gri atunci când sunt amestecate cu alb. Ele nu au niciodatǎ puritatea culorilor
luminǎ. Într-o lucrare, culorile se gǎsesc întotdeauna în raporturi cromatice şi de
luminǎ. Raporturile cromatice se mai numesc şi raporturi de tentǎ sau de caracter,
iar raporturile de luminǎ sunt in realitate raporturi de ton. Raportul de ton aratǎ
deosebirea de luminozitate dintre petele de culoare. Exemplu : verde-închis, roz
(roşu-deschis cu alb), albastru pur, albastru-închis, albastru-deschis, griuri închise
ori deschise.

Calitǎţile culorii sunt însuşiri de strǎlucire, de luminozitate, de intensitate şi


de puritate sau de saturaţie. Strǎlucirea culorii se caracterizeazǎ prin forţa iradiaţiei
ei. Exemplu : un roşu de cadmiu este mai strǎlucitor decât un roşu veneţian; un
verde smarald este mai strǎlucitor decât un verde pǎmânt. Luminozitatea culorii
aratǎ, de obicei, gradul ei de luminozitate. Exemplu: un galben pur este de trei ori
mai luminos decât un violet pur; un roşu pur este la fel de luminos ca un verde pur;
un oranj pur este de douǎ ori mai luminos decât un albastru pur.

Intensitatea este forţa cu care o culoare îsi afirmǎ strǎlucirea şi


luminozitatea. De exemplu un roşu pur langǎ un roşu amestecat cu puţin alb sau cu
puţin negru sau un roşu pur lângǎ un galben cu albastru pur, pus şi el lângǎ un
violet şi altele. Puritatea culorii reprezintǎ gradul de strǎlucire şi de intensitate a ei.
De exemplu culorile luminǎ au maximum de puritate însemnat cu gr. I; culorile

9
pigmenţi au o puritate mai slabǎ. In general, culorile pigmenţi simple
(necombinate) sunt mai pure decât combinaţiile lor cu complementarele sau cu
culori necomplementare. Maximul de impuritate este griul neutru, numit „griul
perfect” dintre cele şase culori ROGVAVi.

Clasate dupǎ originea lor, culorile pot fi primare şi secundare, adicǎ


rezultând din combinaţia a douǎ culori primare. Clasate dupǎ componenta
spectralǎ, culorile pot fi complementare şi necomplementare. Complementare sunt
douǎ culori care prin amestecul optic redau lumina albǎ. Aceste culori
complementare formează game bine definite de culoare care se caracterizeazǎ prin
armonie şi echilibru. Culorile necomplementare sunt toate celelalte perechi de
terţete sau de culori care luate împreunǎ nu dau niciodata lumina albă.

II. 3. Culorile spectrale


Culorile spectrale apar orânduite pe o bandă, plecând de la violet, albastru,
verde, galben, portocaliu, roşu, indigo, până la infraroşu care nu este vizibil cu
ochiul liber. Acest fel de a se dispune culorile poartă denumirea şi de „paleta
soarelui”. Faptul că cele două culori extreme, violet şi purpuriu indigo sunt culori
închise având ceva comun, sugerând aşezarea în cerc a culorilor pigmenţi:„cercul
cromatic” al lui Johannes Itten, al lui Philipp Otto Cunge şi al lui Paul Klee.
Acestea oferă mai multe posibilităţi de a demonstra unele legi ale culorilor care pot
fi înţelese mai uşor de elevi mai ales atunci când ei cunosc şi stăpânesc, prin
diferite exerciţii, problemele amestecului de alb-negru şi ale amestecului cromatic.

Albul şi negrul sunt considerate nonculori, întrucât ele nu au corespondenţă


pe paleta soarelui, adică în spectru. Negrul rezultă din absenţa luminii, iar albul
rezultă din suprapunerea tuturor culorilor spectrului. Ele nu intră ca elemente
componente ale acestui spectru. Totuşi albul şi negrul pot să aibă roluri importante
în amestecurile cromatice determinând tonurile culorilor şi luminozitatea lor. Între
limitele polare ale amestecului, în diferite cantităţi, a albului cu negru se pot obţine
diferite scări de valori, trepte ale griurilor, care se succed de la griul perfect fie spre
dechis fie spre închis. Aceste scări de delicate treceri de la o treaptă la alta se
numesc scări valorice sau degradeuri. Procedeul tehnic prin care ele se realizează
se numeşte valorare „ton în ton”.

Culorile nu se pot despărţi de relaţia om – natură deşi omul nu poate percepe


decât culorile ale căror lungime de undă a luminii este cuprinsă între 4000 – 7000
unităţi angstrom.

10
Fizicienii moderni resping teoria spectrului în cerc pe baza diferenţei mari
care există între lungimile de undă ale culorilor de la extremităţile spectrului (roşu
– violet). Teoria undelor luminoase nu permite amestecul roşului (undele cele mai
lungi) cu violetul (undele mai scurte). Pe baza acestor teorii s-a adaptat spectrul
liniar ca bază de cercetare.

II. 4. Culorile pigment


Culorile pigment sunt culorile naturale, coloranţii folositi în practica
picturală cuprind în mod obişnuit 6 culori prin excluderea indigoului, şi anume
ROGVAVi. Ele sunt aşeazate pe spectrul liniar (ANEXA 1) şi se observă un
contrast al culorilor în sine, un dezacord cromatic total. Aceste este cel mai simplu
contrast cromatic. Se obţine prin juxtapunerea tentelor de culori pure direct din tub
(culori primare si binare). Pentru a reprezenta acest contrast sunt necesare cel putin
trei culori. Prezenţa albului şi negrului amplifică expresivitatea acestui contrast. O
tentă de culoare primară sau binară înconjurată de negru devine mai palidă ca
intensitate cromatică, dar mai luminoasă. Juxtapusă, albul câştigă în intensitate.

Culorile naturale, pigment folosite în practica picturală cuprind în mod


obişnuit şase culori prin excluderea indigoului. Acestea se împart în:

1. culorile secundare sau binare: portocaliu, verde, violet; amestecate


între ele dau culoarea gri, se neutralizează;
2. culorile fundamentale sau primare: roşu, galben şi albastru; ele nu
se pot obţine amestecând alte culori.

Culorile secundare sau binare (ANEXA 1) se obţin prin amestecul


culorilor fundamentale două câte două în părţi egale. Din roşu cu galben se obţine
portocaliul, din albastru cu roşu se obţine violet, din albastru cu galben se obţine
verde.

Culorile fundamentale sau primare R, G, A, pot fi aşezate pe un triunghi


echilateral, fiecare pe un vârf. Ele mai pot fi dispuse pe un cerc împărţit în şase, R
la dreapta sus, G sus şi A la stânga jos.(ANEXA 1)

Celelalte culori şi anume cele binare, pot fi aşezate pe celelalte sectoare de


cerc, printre R, G şi A (ANEXA 1) sau sub formă de triunghiuri isoscele,
cuprinzând câte două culori primare: O lângă R şi G, V lângă G şi A, iar Vi lângă
A şi R. Această aşezare constituie mijlocul unui cerc cromatic mai complex,
reprezentat de un cercetător numit Johannes Itten. (ANEXA 2)

11
Cercul cromatic al lui Itten se utilizează în instruirea elevilor de la clasele I –
IV, întrucât pe cerc însuşirile culorilor pot fi mai bine observate la ei. La aceste
clase elevii vor cunoaşte unele din relaţiile în care pot afla culorile una faţă de alta
şi efectul produs de aceste relaţii prin aplicarea lor în colorarea desenelor. Nu se
învaţă decât cele mai simple însuşiri, care pot fi uşor observate, înţelese şi aplicate
de elevi. Astfel ei vor şti că în spectru şi în natură culorile nu sunt fixe. Uneori
intensitatea lor luminoasă depinde de modificările de intensitate al luminii. De
exemplu un pom verde arată diferit dimineaţa, la amiază în plin soare, sau pe o
vreme închisă.

Culorile pot fi slabe atunci cand sunt mai şterse şi saturate când sunt mai vii.
Cerul, poate fi un bleo mai saturat sau mai palid, în funcţie de lumnină, umezeală,
anotimp, moment al zilei etc.

Albul şi negrul sunt nonculori. Arta plastică le numeşte şi le consideră


nonculori din cauza acromatismului sau a lipsei de intensitate, de viaţă, de
"culoare". Ele sunt valori ce nu se află în componenţa cercului cromatic.
Amestecate între ele dau griurile acromatice. Atunci când o culoare este amestecată
cu alb sau negru dau nuanţe.

Dupǎ felul în care culorile impresioneazǎ ochiul şi dupǎ efectul fiziologic


organic, culorile se denumesc calde şi reci.(ANEXA 3)

Culorile calde amintesc de culorile focului. Ele sunt roşu, portocaliu şi


galben cu nuanţele şi tonurile lor. Culorile reci sunt acelea care amintesc de
culoarea şi adâncul apei, albastru, verde şi violet. Între ele se situează culorile de
trecere, galben-verzui, care este mai rece şi galben auriu, mai cald.

Nuanţele (ANEXA 4) sunt variaţiile unei culori, roşu de la mac, de la


ciclame, de la muşcată, galben de la lămâie, floarea soarelui, galbenul frunzelor de
toamnă şi altele care formează cu ajutorul unei culori vecine din cercul cromatic.
Galben cu puţin orange dă un galben portocaliu. Astfel se obţin nuanţele calde şi
reci.

Amestecurile cromatice se obţin prin amestecarea culorilor cu nonculorile


alb şi negru. Amestecurile cromatice se realizează intre culorile ROGVAVi.
Bineînţeles, dacă amesteci orice culori complementare, de exemplu roşu + verde,
portocaliu + albastru, galben + violet, vei obţine tot un gri. Griul acesta e un gri
neutru.

12
Tonurile se deosebesc în treptele de intensitate luminoasă a unei culori.
Maria Ilioaia, in Metodica predării desenului la clasele primare afirmă că elevii
mici pot obţine tonuri mai mult sau mai puţin clare dând culorii mai puţin sau mai
mult alb, şi la fel prin mai mult sau mai puţin negru obţin tonuri mai închise.
Tonurile se împart în două categorii:

- tonuri cromatice care rezultă prin amestec culorilor pigment cu alb


rezultând tonuri deschise, sau cu negru dând tonuri închise; (ANEXA 5)
- tonuri acromatice care se obţin prin amestecul noculorilor, alb şi
negru; (ANEXA 6)

Culorile se pot gǎsi una lângă alta nuanţate în tentǎ şi în ton, în închis şi
deschis, ceea ce inseamnǎ cǎ se gǎsesc în raporturi tonale diferite. Exemplu: stins-
strǎlucitor, roşu englez langǎ roşu de cadmiu, roşu vermillon lângǎ indigo. Apoi,
închis-deschis: violet lângǎ verde, verde lângǎ galben. Aceste raporturi se numesc
şi raporturi de valoare şi ele se referǎ în special la luminozitatea culorilor.

II. 5. Simbolistica culorilor


Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeităţile din multe cosmo-
gonii. Mulţi dintre indienii din America de nord asociaza fiecaruia dintre cele 6
sectoare cosmice o culoare sacră. Aproape de sol se regăseşte albul, iar peste alb
era aşternut albastrul (culoarea va apărea sub forma peluzei), pentru a remarca
dimineaţa, peste albastru era galbenul, simbol al asfinţitului şi deasupra se află
negrul, simbol al nopţii. Amerindienii realizează următoarele concepţii:
galben=nord, albastru=vest, roşu=sud, alb=est, zenitul=multicolor, griul=pământul.

La populaţiile maya, patru culori desemnează geniile celor 4 puncte


cardinale care dominau pământul şi inspirau sentimentele omului, realizându-se o
“mică ” inversiune a rolului culorilor. Astfel albului îi corespunde nordul, negrului
îi corespunde vestul, roşului îi corespunde estul, iar galbenului îi corespunde sudul.
Percepţii diferite dintre elementele cosmonogonice şi culori se găsesc la indienii
pueblo pentru care roşu=vest, albastru=nord, verde=est, galben=sud. Aztecii, ca cei
mai mulţi dintre amerindieni, folosesc acelaşi cuvânt pentru toate nuanţele de verde
şi albastru. Simbolismul pietrelor albastre sau verzi: verzi-albastre, este pe de o
parte un simbolism solar, asociat cu peruzeaua, piatra focului şi a soarelui, semn de
secetă şi foamete, pe de altă parte, albastrul verzui al pietrelor sunt simbol al
fertilităţii, a renaşterii.

13
Cel mai perceptibil caracter al simbolismului culorilor este universalitatea
sa, puterea de a se constitui un suport al gândirii simbolice fără efort, fără
delimitare demografică şi geografică, la toate nivelele fiinţei umane şi ale
cunoaşterii: cosmologic, mitologic, psihologic, mistic, convenţional, cromatologic.

Cele şapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de
nuanţe) au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri, cele şapte
planete, cele şapte zile ale săptămânii. Unele culori simbolizează elementele cum
ar fi: roşul şi portocaliul simbolizeaza focul, azuriul, galbenul sau albul
simbolizează aerul, verdele şi albastrul apa, negrul sau cafeniul simbolizează
pământul. De asemenea ele simbolizează spaţiul: albastrul simbolizează
dimensiunea verticală, albastrul deschis simbolizează înălţimea (cerul), albastrul
închis simbolizează baza (orizontul), roşul simbolizează dimensiunea orizontală,
mai deschis la răsărit, mai închis la apus. Culorile mai simbolizează timpul: negrul
reprezintă timpul propriu-zis şi albul atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot
ceea ce însoţeşte timpul, alternanţa lumină - întuneric, forţa şi slăbiciunea, veghea
şi somnul.

„O culoare este cu atât mai caldǎ cu cât se apropie mai mult de roşu şi cu atât
mai rece cu cât este mai dominant albastrul. Culorile închise induc stǎri depresive,
descurajante, cele prea vii sunt obositoare, iar culorile deschise înveselesc.”
(Pavel Mureşan, „Culoarea în viaţa noastrǎ”, Bucureşti, 1988)
Culoarea dinamizeazǎ spaţiul, îi înnobileazǎ dimensiunile. Tot culoarea este
aceea care poate dilata sau contracta spaţiul, îl poate încǎlzi sau rǎci, îl poate
diminua şi înveseli sau îl poate face monoton, neagreabil şi chiar ostil. Cu ajutorul
culorilor putem crea senzaţia de mǎrire sau micşorare a unui spaţiu şi tot ele sunt
cele care ne pot face bucuroşi, deschişi, comunicativi, sociabili sau dimpotrivǎ
tǎcuţi, interiorizaţi, mediativi.
Culorile au putere de influenţare asupra stǎrii fiziologice a organismului,
proceselor psihice şi stǎrii noastre afective, lucru dovedit printr-o serie de cercetǎri
ştiinţifice. De exemplu, un mediu înconjurător prea monoton şi rece, din punct de
vedere coloristic, induce o creştere a tensiunii nervoase, o stare de iritare
permanentă, pe când alegerea cu discernământ a culorilor creează o stare de bună
dispoziţie şi optimism. Cunoaşterea carateristicilor afective ale culorilor permite
realizarea de aranjamente coloristice plăcute ochiului, care să contribuie la crearea
unor stări de confort fizic şi psihic în locuinţe.

Roşu scoate în evidenţă sensibilităţile observatorului, fiind deci o culoare


foarte puternică. De aceea roşul captează foarte repede atenţia. În acest caz se
recomandă ca persoanele care optează pentru o îmbrăcăminte de această culoare să

14
fie stăpâne pe sine şi nu prea timide. Totodată, roşul este şi culoarea pasiunii. Roşu
are un efect stimulator general, provoacă, incită la acţiune, îndeosebi în plan
psihomotor, stimulator intelectual. Este o culoare specifică tipului activ, autonom,
locomotor, competitiv, operativ. Simbolizează căldura, focul, pasiunea,
entuziasmul şi agresiunea. El poate mări presiunea sângelui şi ritmul respiraţiei.
Are efectul de a stimula oamenii să ia decizii în mod rapid şi creşte speranţele.
Personalităţile 'roşii' sunt pline de viaţă şi pasionale, constituind o sursă de
inspiraţie pentru ceilalţi. Pe de altă parte, aceste persoane sunt adesea nestatornice
şi pot părea ca fiind 'atotcunoscătoare'. Uneori recurg la tot felul de mijloace pentru
a impresiona şi a ajunge în centrul atenţiei. Analizat din punct de vedere emoţional,
roşul este asociat caracterului hotărât şi pasional. La nivel fizic, expunerea la o
lumină roşie, accelerează bătăile inimii şi creşte circulaţia sângelui.

Oranj este o culoare revitalizantă care reprezintă energiile solare şi anunţă


deschiderea către ceilalţi şi sinceritate. Firea persoanelor care preferă această
culoare este una sociabilă care îşi va face întotdeauna mulţi prieteni şi care dispune
de calităţi de comunicare de excepţie. Dacă culoarea este pală persoanele îşi pierd
perseverenţa şi devin delasatoare. Se spune că oamenii care preferă oranjul deschis
au şi aura de aceeaşi culoare şi sunt predispuşi tulburărilor hepatice sau renale. Este
culoarea care îndeamnă la un puternic simţământ matern, la nevoia de a oferi
protecţie, fiind culoarea fericirii. Totodată, această culoare are un efect stimulator
emotiv, dă senzaţie de apropiere. Este o culoare sociabilă, mai activă decât
galbenul, care lasă impresia de optimism, veselie, însă pe suprafeţe întinse poate fi
iritant.

Galbenul stimulează vederea, simbolizând văpăia soarelui, energie,


bucurie, căldură, fructe şi cereale coapte. Galbenul este o culoare benefică, iar în
combinaţie cu albul pur se obţine galben pal. Este totodată şi culoarea geloziei. Se
ştie că această culoare stimulează şi întreţine starea de vigilenţă, sporeşte
capacitatea de mobilizare şi concentrare a atenţiei, predispune la comunicativitate;
dă senzaţia de căldură şi de intimitate. Galbenul este culoarea caracteristică tipului
activ, expansiv, investigativ şi cu un nivel ridicat de aspiraţie. Privită mult timp, dă
senzaţia de oboseală, dar în tonuri palide este suportabilă.

Verdele este o culoare excelentă pentru realizări financiare, fiind deci


culoarea câştigului financiar. Se spune că persoana care-l poartă e înclinată sa ia
iniţiativă, având bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, echilibru, siguranţă. El
facilitează deconectarea nervoasă. Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom,
reţinut. Personalităţilor 'verzi' le place să-i ajute pe ceilalţi. Prietenii lor îi consideră

15
oameni de încredere, însă şi 'verzii' pot fi victime, aşa că, uneori, ar trebui să acorde
prioritate problemelor proprii.

Albastrul este o culoare liniştitoare, fiind culoarea intelectualului. Este


dealtfel şi simbolul unei iubiri ascunse. Această culoare favorizează dezvoltarea
proceselor de inhibiţie şi de încetinire a ritmului activităţii; îndeamnă la calm şi
reverie, concentrare şi linişte interioară, seriozitate, meditaţie. În exces, conduce la
depresie. Se caracterizează prin profunzimea trăirilor şi sentimentelor.
Caracteristică pentru tipul pasiv, senzitiv, perceptiv. 'Albaştrii' sunt sensibili,
emotivi şi singuratici. Intuiesc cu uşurinţă stările oamenilor, dar au tendinţa de a nu
se încrede în ceilalţi. Persoanele 'albastre' adoră ordinea, devotamentul şi
compasiunea. Pentru a scapa de stres şi a fi mai calm, soluţia este 'albastrul'.
Albastrul reprezintă culoarea păcii, de asemenea, autoritatea şi încrederea - de
aceea uniformele sunt, deseori, albastre. Este o culoare ideală pentru a fi purtată la
un interviu pentru angajare. Este utilă şi in cazul in care ai probleme de
hipertensiune, stres, insomnie sau anxietate.

Violetul este culoarea legată de paranormal, dar este şi o culoare a


suferinţei. Are un efect stimulator, neliniştitor şi descurajator, dând senzaţia de
gravitate. Semnificaţia psihologică este de tristeţe, melancolie. 'Violeţii' sunt
persoane marcate de spiritualitate. Le place sa înveţe din experienţe şi să citească
despre vieţile altora. Dacă este nevoie de mai multă încredere în sine, soluţia este
'violet'. Violetul este o culoare regală - asociată, în general, cu luxul, creativitatea,
spiritualitatea şi tot ceea ce este sofisticat. Este considerată a avea un efect benefic
asupra stării mentale, fiind cunoscută drept o culoare care sporeşte increderea in
sine şi forţa spirituală.

Albul semnifică vindecare, purificare, nou, neatins, calm. Albul reprezintă


purităţii. Totodată, albul sugerează şi sinceritatea. Are efecte de expansivitate,
uşurinţă, suavitate, robusteţe, puritate, răceală; exprimă pace, împăcare, linişte,
inocenţă, curăţenie, sobrietate. Este în mod logic o culoare a perfecţiunii şi este
preferată adesea de către persoanele care au atins o maturitate suficientă a
cunoaşterii celorlalţi. Mai mult ca sigur că o astfel de persoană va şti întotdeauna
cum să iasă dintr-o situaţie critică şi va cunoaşte potenţialul şi calitatea prietenilor
săi. Atributul său este diplomaţia, convingerea fermă şi forţa de caracter.

Negrul sugerează confuzie, nehotarâre, durere, despărţire. Are efecte


psihologice de nelinişte, reţinere, depresie, introversie; impresie de adâncime,
greutate; are o semnificaţie psiho-afectivă de tristeţe, sfârşit, singurătate, despărţire,
doliu. Poate fi utilizat ca element de delimitare, contrast sau fond pentru celelalte

16
culori. Poate că nici una dintre culori nu ascunde atâtea semnificaţii ca aceasta,
care se pare că este considerată ca fiind una de tranzit. S-a constatat că preferinţa
către vestimentaţia neagră este întotdeauna în funcţie de starea de spirit a persoanei
care o poartă. Ea anunţă dorinţa de singurătate, independentă, neimplicare şi mai
ales, perioade de criză morală.

Culorile contrarii, precum albul şi negrul simbolizează dualismul intrinsec al


fiinţei umane. O îmbrăcăminte în două culori, asemenea a două animale faţă în
faţă, faţă-n spate, spate-n spate sau doi dansatori, toate exprimând conflicte ale
unor forţe care se manifestă la toate nivelele existenţei; de la universul cosmic la
lumea intimă, negrul reprezentând forţele nocturne, negative şi involutive, albul
forţele diurne, pozitive şi evolutive. "Echilibre" de culori contrarii pot fi
considerate şi "unităţile" roşu - albastru care simbolizează opoziţia între cald şi
rece, între cer şi pământ, între benefic şi malefic.

Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeităţile din multe


cosmogonii. Mulţi dintre indienii din America de nord asociază fiecăruia dintre
cele şase sectoare cosmice o culoare sacră. Aproape de sol se află albul (culoare
care va apărea sub forma perlelor), care indică zorile, peste alb era aşternut
albastrul (culoare care va apare sub forma peruzelei), pentru a marca dimineaţa,
peste albastru era galbenul, simbol al asfinţitului şi deasupra se află negrul, simbol
al nopţii.

Culorile au şi un simbolism de ordin bilogic şi etic. De exemplu, la egipteni,


valoarea simbolică a culorilor intervine adesea în operele de artă. Negrul este
simbolul renaşterii postume şi al dăinuirii veşnice, culoarea bitumului cu care se
impregnau mumiile, culoarea zeiţelor Anubis (călăuzitoarea morţilor pe lumea
cealaltă) şi Min (ocrotitoarea genezei şi a secerişului). Verdele colorează uneori pe
întunecatul Osiris, pentru că este culoarea vieţii vegetale, a tinereţii şi a sănătăţii.
Pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră, iar roşul este culoarea
blestemată a lui Seth şi a tot ceea ce este vătămător, violenţa de temut, răutatea
perversă.

Simbolismul religios al culorilor este uşor de "regăsit" şi în alte tradiţii şi


credinţe. Astfel, în tradiţia creştină, culoarea este o participare a luminii create şi a
celei necreate. Scriptura şi Sfinţii Părinţi nu fac altceva decât să glorifice măreţia şi
frumuseţea luminii, cuvântul lui Dumnezeu fiind denumit "lumină din lumină",
realizându-se o structurare luminoasă a universului.

17
Artiştii creştini devin deosebit de sensibili la reflectarea divinităţii în
structura luminoasă a universului. Interpretarea culorilor va avea un punct de
plecare în normele antichităţii dar, cu timpul, va căpăta "resurse" simbolice proprii,
ieşite din arhaic. Iniţial se pleacă prin "reprezentări" de culoare în mozaicurile,
miniaturile şi vitraliile folosite la construcţii. Culoarea simbolizează o forţă în
ascensiune cumulată cuceritorului joc al jocului de lumini şi umbre din casele şi
bisericile romane, unde umbra nu este contrariul luminii ci o însoţeşte pentru a o
pune mai bine în valoare şi a contribui la revărsarea ei. Se va merge până la crearea
unui principiu care spune că toţi credincioşii nu trebuie să se mulţumească, să
admire frumuseţea culorilor ci trebuie să le sesizeze înţelesul şi, prin ele, să se
înalţe până la lumina creatorului.

Aceste consideraţii "deosebite" asupra divinităţii şi luminii au ajuns


(evolutiv) până la a asimila (fără o regul absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea
albastră a Fiului, culoarea roşie a Sfantului Duh. Este evident ca, de aici, au apărut
şi unele interpretări "de asimilare" tehnică cum ar fi verdele sa fie asimilat vieţii şi
speranţei, albul credinţei şi castităţii, roşul dragostei, negrul căinţei şi apropiatei
judecăţi. Pentru Filon din Alexandria, universul este reconstituit din patru culori de
bază: albul este pământul, verdele este apa, violetul este aerul, roşul este focul. De
aici până la asimilarea culorilor la veşmintele liturgige sau îmbrăcămintea de
ceremonie nu a fost decat un pas. Culorile care simbolizează ansamblul
elementelor constitutive ale lumii fiind uşor asociate la totalitatea universului
acţiunilor rituale.

În Africa culoarea neagră este, de asemenea, un simbol religios, încărcat de


sens şi putere. Diferitele culori sunt tot atâtea mijloace de accedere la cunoaşterea
celuilalt şi de a acţiona asupra sa, ele fiind investite cu o valoare magică, bine
precizată. Astfel, albul este culoarea morţilor, semnificaţia ritualică a acestuia
mergând până la culoarea care serveşte la alungarea morţii, atribuindu-se şi o
semnificativă putere curativă. Adesea, în ritualurile iniţiatice, albul este culoarea
primei faze, cea a luptei împotriva morţii. Ocrul galben este o culoare neutră,
intermediară, cea care serveşte la împodobirea fondului, deoarece este culoarea
pământului şi culoarea frunzelor veştede. Roşul este culoarea sângelui şi, prin
asociere, culoarea vieţii. Tinerele mame, tinerii iniţiaţi, oamenii maturi, în timpul
ritualurilor diverselor anotimpuri, se împodobesc cu roşu. Negrul este culoarea
nopţii, culoarea încercării şi a suferinţei, a misterului şi pericolului. Verdele este
culoarea iniţiaţilor şi a podoabelor acestora, fiind deseori folosit împreună cu alte
culori pentru a delimita, transmite, esenţa iniţierii.

18
În tradiţiile islamice simbolismul culorilor atinge un fel de apogeu al
simbolismului şi al credinţelor magice. Animalele de culoare neagră sunt
considerate nefaste, un câine negru fiind vestitorul unei viitoare morţi intr-o
familie, găinile negre sunt folosite la vrăjitorie. Negrul are şi valoarea unui antidot
împotriva deochiului şi poate fi folosit ca mijloc de influenţare a timpului, conform
principiului magiei homeopatice. Albul este culoarea luminii şi a strălucirii, un
semn de bun augur. Din acest motiv o importantă valorificare magică este adusă
laptelui, pe de o parte a originii şi utilităţii acestuia dar şi pe de cealaltă parte a
culorii sale albe. S-a ajuns până într-acolo încât atunci când i se citeşte unei
persoane un descântec, ea trebuie să-i dea medicului sau scribului drept plată ceva
alb. De bun augur este considerată şi culoarea verde, fiind simbolul vegetaţiei. A
oferi cuiva ceva verde, mai ales dimineaţa, însemană că ii va purta noroc. De aici
s-a născut obiceiul de a se arunca mănunchiuri de iarba în direcţia lunii pentru ca
luna calendaristică să fie verde, binecuvântată. Verdeaţa care creşte datorită apei,
sursă a vieţii, se consideră că are efect şi asupra morţii, transmiţând energie vitală.
Galbenul este culoarea aurului şi a soarelui, căpătând din acest motiv valori magice
intense.

Pentru misticii arabi, simbolistica va merge mai departe: o scară a culorilor


reprezentând manifestările luminii absolute în momentul extazului. Aceste scări ale
culorii au avut diverse "structurări" cum ar fi: o scară merge de la albastru, roşu,
galben, trecând prin alb, verde, bleu pal, până la lumina lipsită de culoare, o altă
scară merge de la alb (culoare a Islamului), galben (culoare a credinciosului),
albastru închis (culoare a binefacerii), verde (culoarea păcii), azur (culoare a
certitudinii intuitive), roşu (culoare a Gnozei), până la negru (culoare a Existenţei
Divine, adică a culorii in sensul propriu în care sunt întelese toate culorile şi unde
nu mai pot fi cuprinse alte culori). O altă atribuţie interpretativă se poate aduce
roşului şi verdelui care simbolizează harul divin, care aduce sufletului mesajul
speranţei. Roşul provine de la soare şi este, ca atare, cea mai bună dintre culori.

Conform metodei dhikr (invocaţie a numelui divin) la maeştrii naksabenditi


sunt luate în considerare centrele subtile ale fiinţei umane, asociindu-se acestora
luminile corespunzătoare. Astfel, lumina inimii este galbenă, lumina spiritului este
roşie, lumina centrului subtil numit "secretul" este albă, centrul denumit "cel
ascuns" este negru, "mai ascunsul" este verde.

În tratatul despre "Omul perfect" (Insan-ul-kamil), se afirmă că misticii au


văzut cele şapte ceruri care se înalţă peste sferele pământului, apei, aerului şi
focului. Astfel, "Cerul Lunii", invizibil datorită subtilităţii sale, creat din natura
gândirii are o culoare mai albă decât argintul. "Cerul lui Mercur", lăcaş al anumitor

19
îngeri, creat din natura gândirii, are culoarea cenuşie. "Cerul lui Venus", creat din
natura imaginatiei, lăcaş al "Lumii Similitudinilor", are culoarea galbenă "Cerul
Soarelui", creat din lumina inimii, este galben ca aurul strălucitor. "Cerul lui
Marte", stăpânit de Azrael, îngerul morţii, cer creat din lumina judecăţii, are
culoarea roşu sângeriu. "Cerul lui Jupiter", creat din lumina meditaţiei, lăcaşul
îngerilor a căror căpetenie este Sfântul Mihail, are culoarea albastră. "Cerul lui
Saturn", creat din lumina Inteligenţei Primordiale are culoarea neagră. Aici se
descriu şi şapte simboluri ale pământului, cărora le corespund anumite culori.

De la cele şapte ceruri, la cele şapte pământuri, se face trecerea la omul


interior şi cele şapte culori ale organelor fiziologiei subtile. Colorarea caracteristică
a luminilor, care sunt voalurile subtiri ce infăşoară fiecare dintre centrele subtile
dezvăluind pelerinului etapa evoluţiei sau a itinerariului spiritual unde se află:
lumina corpului (a lui Adam din făptura ta) este de culoare gri ca fumul, bătând in
negru, cea a sufletului vital (Noe din făptura ta) este de culoare albastră, cea a
inimii (Avraam) este de culoare roşie, cea a forului intim (Moise) este albă, cea a
spiritului (David) este de culoare galbenă, cea a misterului (Iisus) este de un negru
luminos, cea a centrului divin (Mahomed) este verde strălucitoare (culoarea verde
este considerată a fi cea mai corespunzătoare a secretului Misterului Misterelor.

Toate aceste consideraţii despre şi pentru culoare nu aveau cum să nu se


implice si politica lumii islamice. Astfel, negrul a intrat printre simbolurile politice
odată cu abbasizii, în emblemele califatului şi ale statului, steagurile negre fiind
simbolul revoltei abbaside. Califii purtau o mantie neagră şi nu era îngăduit să te
prezinţi la palat îmbrăcat în altă culoare decât negru. De asemenea hainele de
ceremonie erau negre, stofa de mobilă şi perdele din sălile "publice", voalul ce
acopera Ka'ba este mereu negru.

Cum culoarea neagra era emblema abbasizilor, alizii au adoptat verdele,


abolindu-se folosirea negrului. Apoi, albul a devenit simbolul omeiazilor. Cu
timpul această culoare devenind însemnul întregii opoziţii, acordându-se
calificativul de alb inclusiv religiei care se opune celei islamice. De aici s-a ajuns la
un fel de "generalizare" care desemna prin termenul de "alb şi negru" pe toţi
supuşii imperiului, cei liberi şi cei rebeli. Una din particularităţile de interpretare
cunoscute este legată de culoarea roşie. Astfel, din vremuri preislamice, persii şi
străinii erau numiţi "Roşii", în opoziţie cu arabii care erau numiţi "Negrii", de unde
a aparut expresia "Roşu şi Negru" care desemnează întreaga lume.

Asemenea arabilor, europenii au dezvoltat un "sistem" de intrerpretare a


culorilor, cu toate că acesta este destul de interpretabil. Cel mai bine precizat

20
sistem este cel masonic unde albul corespunde Înţelepciunii, Harului, Victoriei,
roşul corespunde Inteligenţei, Rigorii şi Gloriei, albastru corespunde Coroanei,
Frumuseţii, Fundamentului, negrul corespunde lui Malkuth şi regatului. O atenţie
deosebită s-a acordat culorii albastre care mai desemnează şi Cerul, Templul şi
Bolta instalată, eşarfa albastră fiind aproape general folosită: francezii utilizau
eşarfa albastră, scoţienii eşarfa albastră tivită cu roşu. Şi astfel, în ţările europene,
s-a creat echilibrul "roşu - albastru" pentru a delimita întreg cuprinsul lumii.

Se poate spune că sistemele descrise mai sus au o oarecare asemănare între


ele dar, de multe ori simbolistica culorilor este "inversă" la popoare destul de
apropiate. Astfel, în ţările islamice semnul doliului era negru pe când vechii
musulmani din Spania asociau doliului culoarea albă. Europenii interpretează
negrul drept o culoare negativă (fiind abordată, de exemplu, de către purtaţi şi
considerată aproape general a fi culoarea păgânilor) şi, mai nou, şi culoarea roşie,
asociată de arabi şi restului lumii, este asociată şi de către europeni.

Poate că ar trebui să privim puţin în trecut la credinţele andamanilor, care


afirmă ca omul are suflet roşu şi spirit negru. De la suflet se trage răul şi de la spirit
binele, afirmau aceste credinţe. Ţinând cont de simple asocieri la viaţa reală şi
actuală se poate deduce foarte uşor că simbolul culorii poate fi mai puternic decât
se pare. Anticii au recunoscut puterea culorii din cele mai vechi timpuri. Astfel,
oraşul Ecbatana avea şapte ziduri zugrăvite în culorile celor şapte planete, fiind
conceput asemenea unui microcosmos. De aici până la asocierile de culoare ale
alchimistilor nu este decât un pas. Alchimia urmează o ordine ascendentă a
culorilor atribuind negrul materiei, celor oculte, păcatului, penitenţei, albul
mercurului, inocenţei, iluminării, fericirii, roşul sulfului, sângelui, pasiunii,
sublimării, albastrul cerului, aurul lui Opus Magnum.

Printre particularităţile de interpretare a culorilor putem aminti de anumite


tradiţii agrare europene, în care secerătorii fac din ultimul snop de grau o căpăţână
neagră cu buzele roşii, originare culorilor magico - simbolice ale organului
feminin. Roşul este, de altfel, regăsit în multe tradiţii ca fiind culoarea vitală şi
genezică prin excelenţă. Trebuie reţinut ca interpretările obscurului îi atribuie
acestuia, puterea de a fi miezul germenului, negrul fiind locul germinaţiilor,
culoarea originilor, a începuturilor, a impregnărilor, a ocultărilor, în faza
germinativă înainte de explozia luminoasă a naşterii. Poate că acesta este sensul
Fecioarelor negre, zeiţe ale germinării şi ale cavernelor, ca artemis din Efes cu faţa
întunecată şi strălucitoare.

II. 6. Contrastele cromatice şi acromatice

21
Intr-un tablou, un pictor poate intrebuinţa culorile fǎcându-le sǎ difere
puternic, unele de altele prin tentǎ, prin ton şi prin gen (caldurǎ sau rǎcealǎ).
Acestea sunt contrastele de culoare. Ele exprimă conflictul mai mult sau mai
puţin dramatic dintre culori sau dintre alb şi negru. De exemplu un roşu pur lângă
un albastru pur dǎ un contrast pur spectral; un roşu pur lângǎ un verde pur –
contrast complementar; un roşu pur intens lângǎ un verde stins ori în griurile lui
roşcate dǎ contrast de saturaţie sau de calitate. O suprafaţǎ de galben mai mare
decât una de violet face un contrast mai mare, spaţial, de culoare. Un galben lângǎ
un violet sau un roz lângǎ un rosu închis dǎ contraste de închis – deschis, dupǎ cum
o culoare caldǎ lângǎ una rece – un contrast de cald – rece. Contrastul alb-negru
este cel mai tăios, net, dur, ce acţionează asemenea unei lame bine ascuţite.

Contrastele cromatice cele mai cunoscute sunt în număr de şapte:

1. Contrastul culorii în sine: apare prin alăturarea unor culori curate.


Exprimă optimism, explozie de bucurie, de viaţă. (ANEXA 1)
2. Contrastul deschis-închis (ANEXELE 5, 6): se obţine alăturarea
unor culori cu luminozităţi diferite (valori tonale diferite). „Este cunoscut şi sub
denumirea de perspescitvă tonală. Ea sugerează şi unele efecte impresive – de
aproape, de greu – de culori inchise; de departe, uşor – culori deschise. Termenul
de valoare a unei culori poate fi folosit şi pentru tonul ei.”(Maria Ilioaia, Metodica
predării desenului)
3. Contrastul de cantitate: rezultă din alăturarea unor culori
strălucitoare (saturate) cu culori tulburi (stinse, rupte) dar saturate. Maria Ilioaia
afirmă că acest contrast mai poartă şi denumirea de perspectivă cromatcă. El este
evident în funcţie de gradul egal de saturaţie, raportul dintr-o culoare saturată
strălucitoare şi o culoare saturată dar tulburată (închisă). Ca şi contrastul de clar –
obscur el aste de fapt un efect al luminozităţii diferite a culorilor.
4. Contrastul de calitate (ANEXELE 5, 6): se obţine prin înlăturarea
unor culori care acoperă suprfeţe de mărimi diferite. Prin noţiunea de calitate a
unei culori se înţelege gradul ei de saturaţie (de puritate). Contrast de calitate
numim raportul dintre culorile saturate, strălucitoare, faţă de culorile mate şi
tulburate (amestecate). Culorile pot fi tulburate in 4 feluri: cu alb, cu negru, prin
amestec cu alb şi negru (gri), prin culorile complementare respective.
5. Contrastul complementar (ANEXA 7): rezultă din alăturarea
culorilor complementare perechi. Numim culori complementare doua culori care
prin amestec fizic dau un gri închis perfect. Condiţia este ca una din ele să fie
primară (roşu, galben, albastru), iar cealaltă binară (orange, verde, violet). Există
astfel 3 grupe de culori complementare: Roşu – Verde; Galben-Violet; Orange-
Albastru

22
În acest tip de contrast se cere ca una din cele două culori să fie dominantă ca
întindere ori strălucireă şi, alături de aceasta – pentru temperarea contrastului
violent – să fie folosite tente care să le apropie, să le potolească stridenţa. A
împrumuta unei culori din caracterul celeilalte, înseamna a crea intre ele o
analogie. Introducand în roşu o cantitate mică de verde, înseamnă că le înrudim, că
stabilim o analogie. Contrastul violent se temperează şi se produce un acord
cromatic. Într-o compoziţie se pot folosi una sau mai multe perechi de
complementare. Griurile colorate au o mare însemnătate în cromatica unui tablou,
dau unitate şi leagă culorile între ele.
6. Contrastul cald – rece: apare atunci când se alătură culorile calde cu
cele reci; efectul lui este maxim, de şoc. Culorile calde sunt roşu, orange, galben,
iar culorile reci: violet, albastru, verde. Orange este cea mai caldă culoare pentru că
este rezultatul amestecului între două culori calde: R şi G, iar cea mai rece culoare
este albastrul, care se obţine din amestecul a două culori reci: V şi Vi. Există
posibilitatea fiecărei culori de a fi încălzită sau răcită:

a. prin amestec fizic dacă in amestecul respectiv domină cantitativ o


culoare rece sau dimpotrivă o culoare caldă.

b. prin juxtapunere, adică prin alăturarea a două culori. Roşu lângă Orange
- se răceşte uşor; R lângă Galben - se răceşte mai mult; R lângă Albastru - se
încălzeşte vizibil; R lângă Violet - se încălzeşte uşor.

In ceea ce priveste spaţialitatea, adică efectul îndepărtat-apropiat, culorile


calde tind să iasă in relief, creează impresia de apropiat, pe când culorile reci tind
spre adâncime, creează impresia de îndepărtare. Orange dă senzaţia de apropiere
foarte mare în spaţiu. Albastru dă senzaţia de depărtare mare în spaţiu.
Urmărind efectul de greutate se distind culori uşoare - galben, orange, roşu
deschis şi verde-galbui; culori grele - violet-albastrui, verde şi roşu închis.

7. Contrastul simultan şi succesiv: se manifestă atunci când o culoare


curată reclamă fiziologic culoarea ei complementară. Aceasta se bazează pe legea
complementarităţii. Fiecare culoare pură solicită complementara ei; dacă aceasta
lipseşte atunci ochiul nostru produce, ca o compensaţie, senzaţia de culoare
complementară. De exemplu atunci când privim fix o pată cromatică verde şi apoi
închidem ochii aceeaşi pată cromatică apare în roşu complementar. Un fenomen
asemănător are loc atunci când se priveşte o pată de gri înconjurată de o culoare
primară saturată: se observă că ea apare colorată uşor în culoarea complementară.

23
Avem de a face totuşi cu două contraste: contrastul simultan şi contrastul
succesiv.

Contrastul simultan apare atunci când sunt juxtapuse două culori cu o


luminozitate agală. Ele sunt aşezate la o distanţă de 1200 pe cercul cromatic. Ochiul
caută să adauge şi complementarele care lipsesc. De pildă în jurul portocaliului
apar licăriri albastre. În acest fel ochiul întăreşte contrastul. Griul neutru înconjurat
de galben se vede colorat uşor în violet; aşezat pe albastru griul neutru se vede
colorat uşor în oranj şi aşezat pe roşu, griul se vede uşor colorat în verde Atât
contrastul cald – rece cât şi cel succesiv şi simultan pot fi considerate drept
consecinţe ale contrastului complementar.

II. 7. Amestecul culorilor


„Amestecul fizic (substractiv) a două sau cel mult trei culori pigmentare se
poate realiza prin interfuzionarea lor.” (Maria Ilioaia, „Metodica predării
desenului”)

„Amestecul aditiv are loc pe retina ochiului, în timp ce o culoare lumină se


adaugă alteia.” (Maria Ilioaia, „Metodica predării desenului”)

„Amestecul substrativ, prin supunere, se realizează şi prin suprapunerea


tentelor transparente de culoare.” (Maria Ilioaia, „Metodica predării desenului”)

Din amestecul fizic al culorilor primare, două câte două, în proporţii anumite
(cantităţi mai mult sau mai puţin egale) se obţin alte 3 culori numite culori binare
de gradul I. Astfel prin amestecul fizic al culorilor roşu şi galben se obţine oranj.
(R+G=O); prin amestecul fizic al culorilor galben şi albastru se obţine verde
(G+A=V); prin amestecul fizic al culorilor roşu şi albastru se obţine violet.
(R+A=Vi)

Culorile care sunt aşezate diametral, într-un cerc sunt culorile


complementare: roşu cu verde, albastru cu portocaliu, galben cu violet. Aceste
perechi de culori amestecate în anumite proporţii dau griul neutru. Prin juxtapunere
ele se exaltează. Teoretic amestecul lor dă alb. În amestecul fizic al culorilor se ţine
seama de acurateţea şi consistenţa pigemtului întrucât intensitatea culorilor indică
raportul dintre tulbure şi curat al tonalităţilor acelei culori.

Prin amestecul fizic în anumite cantităţi a câte una din culorile primare cu
câte una din culorile vecine, binare de gradul I, se obţin culori binare de gradul II,

24
nuaţele (exemplu: roşu + oranj = roşu aprins). Amestecând între ele, în anumite
cantităţi, două câte două culori binare de gradul I se obţin culorile ternare , binare
de gradul III: griurile acromatice. De pildă atunci când se amestecă, în anume
cantităţi, verde şi oranj se poate obţine ocru (siena naturală gălbuie). Dacă se
amestecă violet cu oranj se poate obţine maro-roşcat (siena arsă) şi dacă se
amestecă violet cu verde se poate obţine gri-albăstrui-închis. Astfel culorile binare
de gradul III conţin în amestecul lor câte trei culori (culori ternare).

Dacă se continuă amestecul fizic al culorilor, în anumite cantităţi, se pot


obţine un număr cât mai mare de alte culori. De pildă: amestecând albastru – violet
cu verde se poate obţine albastru marin; amestecând (în cantităţi inegale) roşu
trandafiriu cu verde se poate obţine măsliniu.

Prin amestecul joc al culorilor vecine în cercul cromatic în care ele intră în
cantiţăţi neegale se pot obţine diferite claviaturi de nuanţe ale acelor culori care au
intrat în amestec în cnatităţi mai mare. Acestea juxtapuse, succesive după
strălucirea lor; formează game complexe ale culorilor respective.

Procedeeul de amestec fizic al unei culori cu o altă culoare (în cantităţi


diferite) prin care se obţin diferite calităţi (nuanţe şi gruiri colorate) se numeşte
modularea acelei culori.

Amestecul a două culori binare de gradul I cu o culoare primară poate să dea


un gri colorat (exemplu: oranj+verde+roşu). Amestecul a 2 culori primare cu o
culoare binară de gradul I poate să dea tot un gri colorat (exemplu:
roşu+galben+verde). Amestecând cele trei culori primare în anume cantităţi se
obţine un gri neutru. La fel se întâmplă şi atunci când se amestecă cele 3 culori
binare de gradul I în anume cantităţi se obţine tot un gri perfect.

Griul perfect se mai poate obţine şi prin amestecul unei părţi de culoare
primară (exemplu albastru) cu o anumită cantitate de culoare de gradul I (exemplu
portocaliul). Culorile pot fi amestecate şi cu din ce în ce mai mult alb, intensitatea
lor luminoasă urcând în înălţimi ( roşu curat amestecat cu din ce în ce ami mult
alb). Se observă că de la o anumită treaptă de înălţime (care poată să corespundă
octavei unui sunet) se produce o disonanţă (roşu devine roz).

La fel se întâmplă şi atunci când culorile se amestecă cu din ce în ce mai


mult negru. Luminozitatea culorile scade treptat în adâcime, producându-se
disonanţa (exemplul apare culoarea grena). Această modelare a culorilor precum şi
a negrului şi albului se poate realiza cu elevii şi prin diferenţe exerciţiu – joc. Ele

25
pot fi însoţite de diferite acţiuni de observare a unor opere de artă, sau a naturii,
prin care se dezvoltă acuitatea vizuală.

II. 8. Armonizarea culorilor şi modalităţi de armonizare a


acesteia
După colorarea desenelor din imagini şi memorie, copiii îşi dezvăluie
personalitatea, în desenul după natură, putem încerca prin diferite procedee simple,
aplicarea unor principii de armonizare după modele luate tot din natură. De
exemplu:

• Când se colorează o crenguţă cu cireşe elevii vor şti că au folosit o


culoare primară şi una binară ( roşu şi verde); aceasta o vor constata şi pe cercul
cromatic. Vor şti că portocaliul atrage albastrul. Se poate colora astfel o natură
moartă în care portocalele vor sta pe un fond albastru. Galbenul atrage violetul.
Se observă că viorelele şi panselele au un centru galben;
• Puse alături culorile complementare se atrag şi par vii. De exemplu o
cusătură executată în culorile violet, portocaliu şi verde este corect armonizată
dacă culorile nu au aceleaşi suprafeţe;
• Aşezând pe suprafeţe neegale culorile de contrast, culorile calde lângă
culori reci, galben cu verde; tonuri închise lângă tonuri deschise, de exemplu roşu
– închis, roşu – deschis;
• Cu ajutorul culorilor apropiate ca nuanţate şi a tonurilor apropiate,
calde sau a tonurilor reci; de exemplu culoarea mării, albastru deschis cu alb –
închis şi verde.

Pentru obţinerea unor nuanţe în practică la clasele I – IV se foloseşte


amestecul a două culori: culori primare cu culorile binare sau amestecul culorilor
alăturatr în spectru. Culoarea mai deschisă sau mai închisă o dă amestecul cu apă
mai multă sau mai puţină. Amestecul cu alb se poate face la tempera.

Ana Paşca în Metodica predării desenului consideră că în clasele mici e bine


să avem truse cu mai multe nuanţe, întrucât elevii, găsesc mai greu o culoare nouă.
Lucrând cu culori diferite ei vor părăsi obiceiul de a colora cu culorile de bază şi se
obişnuiesc cu nuanţarea şi armonizarea.

Armonizarea cromatică este un efect al organizării unor culori într-un tot


unitar care produce o evidenţă atât sensibilă cât şi spirituală. Cele mai frumoase
culori dacă sunt confuz ordonate nu produc un efect armonios. Efectul armoniei
este acela de mulţimire, de satisfacţie, de echilibru.

26
Se cunosc mai multe moduri prin care se pot pune culorile în acord. De
pildă:

• Prin înlăturarea a două culori de aceeaşi natură (exemplu: albastru


marin, albastru de prusia);
• Prin alăturarea culorilor de aceeaşi valoare, ton (exemplu: roşu
deschis, alb deschis) adică culorile pastelate;
• Prin alăturarea culorilor de aceeaşi intensitate, dar de natură diferită
(exemplu: verde intens, galben intens);
• Prin alăturarea a două culori complementare, când una este pură şi
alta este ruptă (prin amestecul unei cantităţi mici din cealaltă) sau tulburată cu alb
sau negru (exemplu: verde-griu-rupt cu roşu pur sau verde pur cu roşu închis,
tulburat cu negru).

Armonizarea culorilor se realizează şi prin aşezarea între ele a unei culori de


mijloc (culori ce rezultă din amestecul celor două culori). Pentru a se acorda trei
culori, una dintre ele trebuie să fie de maximă intensitate, a doua diminuată iar a
treia doar sugerată (exemplu: roşu intens, galben mai puţin iar albastru foarte pal).
În acest fel, culoarea roşie le însufleţeste pe celelalte două.

Două nuanţe calde ale unei culori se armonizează cu o nuanţă rece a acelei
culori (exemplu: roşu-gapben şi roşu-oranj cu roşu-albastru). De asemenea două
nuanţe reci ale unei culori (exemplu: verde-albăstrui, verde-violet cu verde galben).

Acordul cromatic între culorile complementare se realizează şi prin


echilibrarea suprafeţelor acoperite de ele. De pildă o anumită suprafaţă de culoare
galbenă se echilibrează cu o suprafaţă de trei ori mai mare de culoare violet, o
anumită suprafaţă de culoare oranj echilibrează o suprafaţă de două ori mai mare
de culoare albă; şi o suprafaţă de culoare verde se echilibrează cu o suprafaţă egală
de culoare complementară, roşie.

Acordul culorilor complementare sau al altor culori nu înseamnă anihilarea,


distrugerea contrastelor lor ci acordul disonanţelor expresiei, a energiei lor.
Siintetizând, putem picta pe următoarele game de culoare:

• Game simple, consonante, pe o culoare = 6 monocromii : R,O,G, V,


A, Vi;
• Game simple, consonante, pe o culoare dominantă = 6 culori
dominante: R,O,G, V, A, Vi;

27
• Game simple, consonante, pe două culori vecine = 6 game: R+O;
O+G; G+V; V+A; A+Vi; Vi+R;
• Game compuse, consonante, pe câte trei culori vecine = 6 game:
R+O+G; O+G+V; G+V+A; V+A+Vi; A+Vi+R; Vi+R+O;
• Game simple, disonante pe două culori complementare = 3 game:
R+V; A+O; G+Vi;
• Game simple, disonante pe câte două culoari binare gradul I = 3game:
O+V; V+Vi; O+Vi;
• Game simple, disonante pe două culori primare = 3 game: R+A; A+G;
R+G;
• Gamă simplă disonantă, pe 3 culori primare: R+G+A;
• Gamă simplă disonantă, pe 3 culori binare de gradul I: O+V+Vi;
• Game compuse, disonante pe câte două game de complementare = 3
game: R+V; G+Vi / G+Vi; A+O / A+O; R+V;
• alte game pe câte 5 culori;
• o singură gamă pe toate cele 6 culori.

La acestea adăugăm gamele pe culori deschise, pastelate, pe culori închise,


pe culori grizate sau pe griuri colorate.

Toate sunt foarte frumoase, dar cele mai plăcute copiilor sunt culorile pure,
vii, contrastante.

Să dăm copiilor aceste culori!

28
III. PREDAREA PROBLEMELOR DE CROMATOLOGIE LA
CLASELE PRIMARE

De-a lungul istoriei şcolii româneşti, educarea esteticǎ, în special educaţia


plastica, a cunoscut mai multe etape de evoluţie. Toate însǎ aveau la bazǎ ideea cǎ
desenul produce plǎcere, destindere, bucurie.
În concepţiile anterioare actualei programe accentul s-a pus pe
perfecţionarea execuţiei în redarea armoniei exterioare a formelor, pe practicarea
virtuozitǎţii desenului şi minuţiozitatea fotograficǎ a redǎrii formelor. Rezultatul a
fost mai mult preocuparea pentru depistarea talentelor şi cultivarea acestora şi mai
puţin educarea artistico-plasticǎ a masei de elevi, creându-se situaţia în care
majoritatea elevilor netalentaţi la desen renunţau sǎ participe la aceste activitǎţi.
Practica pedagogicǎ a arǎtat cǎ nu este suficient sǎ-i faci pe elevi sǎ observe
anumite aspecte frumoase din naturǎ sau viaţǎ, cǎ nu este de ajuns sǎ se prezinte în
faţa lor lucrǎri estetice, ci trebuie urmǎritǎ dobândirea de cǎtre elevi a unor aspecte
esenţiale ale cunoaşterii plastice. Acesta este obiectivul general al orelor de
educaţie plasticǎ, cuprinzând douǎ aspecte principale:
• dezvoltarea la elevi a gândirii artistico-plastice;
• dezvoltarea sensibilitǎţii şi gustului artistic şi estetic.
Cǎile de acţiune pentru realizarea acestor obiective sunt:
• familiarizarea elevilor cu limbaj plastic;
• iniţierea în problemele actului de creaţie (culoare, armonie, compoziţie,
crearea spaţiului plastic);
• contactul cu frumuseţile mediului înconjurǎtor şi cu opera de artǎ.
Programa şcolarǎ actuală prevede câte o orǎ de educaţie plasticǎ sǎptǎmânal.
Atunci când temele o impun, iar lucrǎrile nu se pot realiza într-o orǎ, existǎ
posibilitatea cuplǎrii a câte douǎ ore la douǎ sǎptǎmâni, alternativ cu disciplina
abilitǎţi practice, ceea ce permite finalizarea lucrǎrilor în aceeaşi zi.
Programa şcolarǎ propune studierea concentricǎ a problemelor plastice :
fiecare temǎ este reluatǎ la clasele urmǎtoare acordându-i-se un numǎr mai mare
sau mai mic de ore. Structurarea concentricǎ a problemelor plastice în programa
şcolarǎ şi doza orientativǎ a numǎrului de ore pe clase, dau institutorului
posibilitatea sǎ-şi stabileascǎ „ce” şi „cât” anume va trata din tema respectivǎ în
fiecare clasǎ, în funcţie de nivelul de vârstǎ şi de înţelegere.
Voi menţiona în continuare obiectivele cadru specifice fiecǎrei clase,
punându-se accent pe problemele de cromatologie, prezentarea acestora şi
repartizarea lor în programa de educaţie plasticǎ pentru învǎţǎmâtul primar.

29
La clasa I obiectivele cadru sunt:

1. Cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru şi a


unor tehnici specifice artelor plastice
2. Recunoaşterea tipurilor de culori, a nonculorilor şi a formelor, în
mediul înconjurător şi pe imagini
3. Cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic
4. Realizarea unor compoziţii

Cel de al doilea obiectiv cadru, este foarte important în clasa I, acordându-i-


se un numǎr însemnat de ore, având ca obiective de referinţǎ:

2. Recunoaşterea tipurilor de culori, a nonculorilor şi a formelor spaţiale,


în mediul înconjurător şi pe imagini

Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţare


La sfârşitul clasei I elevul va fi Pe parcursul clasei I se recomandă
capabil: următoarele activităţi:
2.1. să se familiarizeze cu grupele de − exerciţii de recunoaştere a grupelor
culori şi nonculori în natură, pe de culori (primare, binare, calde, reci) şi a
planşe didactice şi pe imagini nonculorilor;
(reproduceri de artă)
2.2 * să discute despre culorile − dialog provocat privind culorile
. calde şi reci, în funcţie de calde şi reci studiate.
propriile reacţii

La clasa a II a obiectivele cadru sunt:

1. Cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru


şi a unor tehnici specifice artelor plastice

30
2. Recunoaşterea tipurilor de culori, a nonculorilor şi a formelor,
în mediul înconjurător şi pe imagini
3. Cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic
4. Realizarea unor compoziţii

Cel de-al doilea obiectiv cadru, are un rol deosebit si la clasa a II a , având
urmǎtoarele obiective de referinţǎ:

2. Recunoaşterea tipurilor de culori, a nonculorilor şi a formelor spaţiale,


în mediul înconjurător şi pe imagini
Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţare
La sfârşitul clasei I elevul va fi Pe parcursul clasei I se recomandă
capabil: următoarele activităţi:
2.1. să recunoască grupele de culori − identificarea culorilor;
în diferite contexte, precum şi − recunoaşterea nuanţelor şi a
amestecurile dintre culorile din *amestecurilor acestora cu alb sau
steaua culorilor negru, pe imagini sau în natură;
2.2 *să recunoască forme spaţiale − descrierea formelor din mediul
. din mediul înconjurător înconjurător.

Dupǎ noua programǎ, obiectivele cadru dar si cele de referinţǎ la clasa a III a
„se asigurǎ coerenţei longitudinale în raport cu programele şcolare de Educaţie
plastică pentru clasele I – a II-a; se asigurǎ echilibrul între exprimarea plastică bi-
şi tridimensională; se asigurǎ suportul intuitiv pentru abordarea elementelor de
limbaj plastic, fără a se folosi denumirile ştiinţifice ale respectivelor categorii de
conţinut; se accenteazǎ aspectul de intenţionalitate în exprimarea plastică a
elevilor; se asigurǎ diversificarea tehnicilor specifice exprimării plastice, în cadrul
sugestiilor privind activităţile de învăţare, în scopul aprofundării cunoştinţelor
procedurale.”(Programa şcolarǎ pentru clasa a III- a Educaţie plasticǎ, Bucureşti,
2005)

Obiective cadru:

31
1. Cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a
instrumentelor de lucru şi a unor tehnici
specifice artelor plastice
2. Analiza formelor, a culorilor şi a amestecurilor
acestora, în mediul înconjurător şi pe imagini
3. Cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic
4. Exprimarea prin şi despre compoziţii plastice

Al doilea obiectiv cadru pe care îl tratǎm noi are următoarele obiective de


referinţă:

2. Analiza formelor, a culorilor şi a amestecurilor acestora, în mediul


înconjurător şi pe imagini
Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţare
La sfârşitul clasei a III-a elevul Pe parcursul clasei a III-a se
va fi capabil: recomandă următoarele activităţi:
2.1. să compare culori sau grupe de - anticiparea rezultatelor amestecurilor
culori, în funcţie de locul culorilor între ele şi cu alb şi negru;
acestora în steaua culorilor
2.2. să compare tonurile de gri, în - exersarea obţinerii tonurilor de gri,
funcţie de distanţa acestora faţă prin haşurare cu creionul, pe teme
de alb şi faţă de negru liber alese;
*2.3 *să asocieze forme, nuanţe, - exersarea obţinerii de forme plastice
. tonuri din natură cu imagini sintetice corespunzătoare unor forme
plastice naturale.

Şi la clasa a IV a s-a impus noua programǎ care reuşeşte sǎ acopere toate


cerinţele. Obiectivele cadru sunt:

32
1. Cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a
instrumentelor de lucru şi a unor tehnici specifice
artelor plastice
2. Analiza formelor, a culorilor şi a amestecurilor
acestora, în mediul înconjurător şi pe imagini
3. Cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic
4. Exprimarea prin şi despre compoziţii plastice

Cel de al II-lea obiectiv cadru care se urmǎreşte şi la aceastǎ clasǎ, este


însoţit de următoarele obiective de referinţe:

2. Analiza formelor, a culorilor şi a amestecurilor acestora, în mediul


înconjurător şi pe imagini
Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţare
La sfârşitul clasei a IV-a, elevul Pe parcursul clasei a IV-a, se
va fi capabil: recomandă următoarele activităţi:
2.1. să compare rezultatele - observarea diversităţii de rezultate ale
amestecurilor cromatice şi amestecării culorilor, în relaţie cu
acromatice, din punct de vedere tehnica utilizată;
al tehnicii utilizate - exersarea obţinerii amestecurilor
cromatice şi acromatice, în diverse
tehnici şi cu diverse materiale;
2.2. să selecteze dominante cromatice, - compararea posibilităţilor de realizare
culori sau dominante cromatice, a amestecurilor, în funcţie de
în vederea folosirii unor tehnici materialele şi de tehnicile utilizate;
sau a unor combinaţii de tehnici,
în funcţie de rezultatul proiectat
2.3. să selecteze culori, nuanţe şi - exersarea obţinerii de dominante
tonuri, în vederea obţinerii de cromatice;
dominante cromatice
*2. să integreze în imagini plastice - sintetizarea unor forme din natură în
4. diverse forme din natură forme plastice, liniare, cromatice sau
modelate.

33
După cum se poate observa, culoarea stă în centrul programei şcolare de
educaţie plastică, este esenţa ei. Este normal să fie aşa pentru că ea influenţează în
cea mai mare măsură dezvoltarea vizuală, artistică a celor mici.
Culoarea poate stimula memoria, poate spori eficienţa învăţării, poate
dezvolta creativitatea şi imaginaţia oamenilor. Concomitent culoarea ne
umanizează prin trăirile pe care le declanşează, influenţându-ne conduita.
Materialele cromatice eficientizeaza actul învăţării, prin creşterea interesului
elevului, concentrarea atenţiei, stimularea imaginaţiei. Specialiştii susţin sintagma
că “Marile genii s-au născut la ţară”, nu este întâmplătoare, deoarece spaţiul
cromatic foarte variat al localităţii rulale, în comparaţie cu cenuşiul oraşelor,
asigură o dezvoltare mentală superioară. Studii psiho-colorimetrice au indicat
creşterea vitezei de memorare cu peste 40% in cazul utilizării materialelor
didactice colorate, prin creşterea acuităţii de percepere şi a preciziei.
În confecţionarea materialelor didactice se vor folosi culori tari şi contraste
puternice pentru evidenţierea informaţiilor cu caracter de legitate (principii, reguli,
ipoteze, legi) şi culori mai saturate, mai puţin contrastate pentru evidenţierea
informaţiilor exemplificatoare, a unor legităţi particulare (date, argumente,
demonstraţii, enumerări ). Cercetările psihologice asupra percepţiei cromatice au
stabilit următoarea ordine descrescătoare de intensitate a contrastelor cromatice,
legate de optimizarea procesului de învăţare:

- pentru planşe, desene, schiţe, grafice: albastru pe alb, negru pe galben,


verde pe roşu;

- pentru materiale tipărite: galben pe negru, alb pe albastru, negru pe orange,


orange pe negru, negru pe alb;

- pentru creşterea lizibilităţii la distanţă: negru pe galben, verde pe alb, roşu


pe alb, albastru pe alb, alb pe albastru, negru pe alb, galben pe negru, alb pe roşu,
alb pe verde, alb pe negru.

Lista se poate continua pentru a ne convinge cât de lipsită de inspiraţie este


montarea în şcoli a tablelor negre pe care se scrie cu alb. Pentru a mai ameliora
puţin situaţia, tablele ar trebui vopsite cu negru desaturat cu alb, care să tinda spre
un gri închis; în felul acesta oboseala ochilor celor care timp de 4-6 ore privesc
mereu spre nefericita alternanţă alb pe negru sa fie mai puţin obositoare. Atunci
când într-o şcoală se vor schimba tablele, trebuie avută în vedere această observaţie
şi trebuie alese tonuri de galben pentru tablele pe care vom scrie cu carioca neagră.
Dimensiunile literelor trebuie adecvate la distanţă dintre tabla şi ultima bancă a
clasei. Îmbinarea criteriului contrastului cromatic cu cel al locului pe care acel

34
contrast îl ocupă pe scara acuităţii vizuale poate să cadă în timpul percepţiei
globale cu 65% şi durata citirii unui text cu 70%. Culorile şi cifrele sunt mai usor
de perceput decât literele şi formele geometrice. Viteza de numărare a simbolurilor
cromatice este de două ori mai mare decât viteza de numarare a simbolurilor
acromatice. De aceea copiii vor fi îndemnaţi să sublinieze sau să încaseteze
regulile, definiţiile, legile, principiile, cu creioane colorate (verde, roşu, orange).

Studiile psiho-cromatice recomandă alegerea coloristicii adecvate pentru


spaţiile de învăţământ. Sălile de clasă vor fi vopsite în culori pale (verde, orange
spre galben), pereţii vor avea două culori, prima jumatate, de lângă podea, va fi
închisă, eventual culoarea mai saturată, iar partea superioară mai deschisă, sau
aceeasi nuanţă desaturată. Peretele din faţa clasei va fi verde sau bleu deschis, cu
partea inferioară mai închisă. Tabla verde deschis şi creta galbenă sau tabla galbenă
şi creta neagră, pentru a asigura relaxarea privirii şi funcţionarea ochiului în acel
domeniu spectra în care este mai sensibil. Saturaţia medie a culorii tablei va fi
potrivit aleasa pentru a reduce contrastul şi a minimaliza şocul vizual. În studiul
individual cu materialele cromatice iluminarea obiectelor se va face din stânga, fie
cu lumină naturală, fie cu lumina becurilor cu incandescenţă. Lumina trebuie să fie
difuză, iar în cazul colilor care reflectă puternic lumina (coli lucioase) se vor lua
măsuri încât acestea să nu fie privite prin intermediul fasciculului reflectat. Fondul
de învăţare (coli, caiete, foi, cărţi, planşe) să fie alb-crem sau alb-verzui. Albul pur,
prin faptul că difuzează întreaga cantitate de lumină incidentă, devine obositor în
cazul studiului îndelungat. Notiţele se pot realiza pe foi divers colorate, cu folosirea
creioanelor colorate adecvat contrastate, marcări din text. Nu se recomandă
utilizarea a mai mult de 4-5 nuanţe pe o pagina, căci numărul mare de culori scade
acuitatea şi puterea de observaţie. Să folosim aceste reguli elementare de cromatică
în procesul de învăţare şi rezultatele vor fi spectaculoase.

Tema „Grupele de culori şi nonculorile” se trateazǎ în 8 ore la clasa I. Lucru


ce este firesc deoarece aceastǎ temǎ stǎ la baza discutǎrii şi înţelegerii tuturor
celorlalte. În aceastǎ perioadǎ elevii învaţǎ sǎ numeascǎ, sǎ deosebeascǎ culorile,
învaţǎ culorile primare şi obţinrea celor binare, cǎ albul şi negrul sunt numite
nonculori şi cǎ ele se folosesc la modelarea celorlalte. Tot în clasa I li se explicǎ
copiiilor ce sunt culorile semene şi cele opuse folosind spectrul culorilor semene,
trecând la nuanţarea lor şi realizarea gamelor cromatice, amestecuri pe care se
obţin, la acest nivel de vârstǎ, la aceastǎ clasǎ printr-un exerciţiu-joc fǎrǎ a
teoretiza procedeul de obţinere.
Pentru prima temǎ, în clasa I, s-au programat sarcini plastice de numire a
culorilor din spectrul cromatic şi din cutia lor de acuarele, trasarea unor linii din
fiecare culoare (o orǎ); cunoaşterea culorilor primare (o orǎ), a culorilor binare (o

35
oră); recunoaşterea pe reproduceri de artǎ sau desene ale copiilor a culorilor (o
orǎ); culorile calde (o orǎ), culori reci (o orǎ); culori complementare – prezentare,
exerciţii de juxtapunere (o orǎ); albul şi negrul, nonculorile cu rolul de a închide
sau a deschide – exerciţii de amestec al albului şi negrului cu o culoare (o orǎ).
Pentru a opta orǎ se rezervǎ o lecţie de recapitulare şi anume se cere realizarea unui
covor multicolor în care vor alterna culorile primare cu cele binare, cele calde cu
cele reci. Cred cǎ timpul acordat temei la clasa I este suficient iar temele sunt
destul de accesibile acestei vârste.
Tema „Modificǎri calitative” are afectat un numǎr total de 13 ore, din care 7
ore la clasa I, în celelalte clase câte 2 ore. Tema respectivǎ se realizeazǎ prin
fuzionare şi amestec fizic, tehnici uşor de înţeles în clasa I. Cred ca la aceastǎ
vârstǎ puţini copii vor realiza mocromie. Trebuie sa ţinem cont şi de faptul cǎ este
vârsta când copiii au nevoie de culoare diversǎ, ei neputându-se rupe de folosirea
mai multor culori pe aceeaşi planşǎ. De asemenea este greu pentru şcolarul de 7-8
ani să poatǎ realiza o armonizare a culorilor prin ruperea tonului. El va face doar
exerciţii de amestec a componentelor şi va constata „tulburarea” fiecǎreia, prin
aceasta apropiindu-se de complementara ei. Cred cǎ un numǎr mai mare de ore la
aceastǎ temǎ trebuie acordat claselor a II – a şi a III – a unde putem realiza
armonizǎri, monocromie.
Din sarcinile temei „Nuanţe, game cromatice, dominantǎ cromaticǎ” în clasa
I se pot efectua exerciţii – joc de realizare a nuanţelor prin amestec între culorile
vecine, recunoaşterea nuanţelor şi realizarea gamei cromatice a unei culori
principale. În clasa a II – a, repetându-se nuanţarea, se vor realiza gamele
cromatice ale tuturor culorilor, iar în clasele a III – a şi a IV – a se pot realiza
compoziţii în dominante cromatice calde sau reci.
Tema „Semnificaţiile culorilor şi nonculorilor”, deşi programatǎ mai spre
sfârşitul ciclului primar, cred cǎ ar trebui realizatǎ înaintea celor referitoare la
modificǎri şi nuanţe, deoarece am considerat cǎ este necesar sǎ se cunoascǎ mai
întâi „vocabularul” culorilor, semnificaţia acestora. Aceste noţiuni sunt mai
accesibile decât amestecul şi nuanţarea, pot fi înţelese şi atunci când şcolarul nu are
experienţǎ în domeniul educaţiei plastice. Consider cǎ abordarea temelor plastice
trebuie sǎ fie flexibilǎ.
În lucrarea Culoarea cea de toate zilele, Ioan Şuşalǎ susţine o structurare
radialǎ a conţinutului şi nu una concentricǎ, structurare ce dǎ posibilitatea alegerii,
accentuǎrii, revenirii asupra problemelor. Distribuirea radialǎ oferǎ un pachet de
probleme, puse la dispoziţie atât învǎţǎtorului, cât şi elevului.
În noua programǎ, distribuirea problemelor se îmbinǎ structurarea radială cu
cea concentricǎ, cu reveniri asupra unor probleme pentru „a fi dus mai departe”,
completate. Astfel, nu mai apare la clasele a II – a, a III – a, a IV – a, tema
„Cunoaşterea culorilor” acestea fǎcându-se doar în clasa I, dar despre amestecuri

36
vom trata atât în clasa I cât şi în clasa a II – a. Se obeservǎ cǎ nu este o distribuire
concentricǎ deoarece în clasa I nu apar noţiunile de „nuanţǎ” şi „nuanţare” deşi
sunt amestecuri fizice. Noţiunea de „ton” este reluatǎ doar pentru „închiderea şi
deschiderea” nuanţelor. Revenind la nuanţe, dupǎ ce în clasa I s-a învǎţat amestecul
fizic, iar în clasa a II – a s-au fǎcut exerciţii de nuanţare, pentru clasa a III – a,
problema se va completa prin realizarea gamelor cromatice ale culorii.
Noţiunea de „culoare dominantǎ” apare abia în clasa a III – a şi este firesc,
deoarece şi nivelul de înţelegere şi puterea de aplicare sunt mai mari. Toate acestea
se vor preda atât la ora de „educaţie prin limbaj plastic”, cât şi la ora de
„compoziţii aplicative”.
Problemele plastice sunt obligatorii şi minimale, oferind posibilitatea de a
realiza mai mult, în funcţie de posibilitǎţile clasei de elevi şi de posibilitǎţile
practice ale practicianului.
Concluzia acestui capitol, ca de altfel a întregii lucrări este următoarea:
culoarea place mult celor mici şi nu numai lor; se studiază cu maxim interes la
clasele primare şi cere din partea educatorului de artă multă fantezie şi
ingeniozitate.
Nu există contraste fără armonie şi nici invers. Există în schimb, variaţie în
unitate şi unitate în varietate, deci game cu multe culori, nuanţe, griuri şi tonuri
acromatice.

37