Problema inducţiei

Numim de obicei „inducţie” orice formă de inferenţă prin care trecem de la

ansamblul finit de observaţii particulare la o concluzie generală şi care nu este de natură
demonstrativă. Aristotel accepta acest tip de inferenţe sub numele de epagoge, însă nega
că ele ar avea certitudinea proprie silogismelor demonstrative.1
Pentru o formulare pe scurt a problemei inducţiei putem să ne întoarcem la
Born, cel care scrie: „... nici o observaţie sau vreun experiment, oricât de numeroase, nu
ne pot oferi mai mult decât un număr finit de repetări”; prin urmare, „enunţul unei legi –
B depinde de A – trascende întotdeauna experienţa. Totuşi, un enunţ de acest fel este
rostit pretutindeni şi întotdeauna, uneori pornind de la un material sărăcăcios”2.
Cu alte cuvinte, problema logică a inducţiei porneşte de la: (1) descoperirea
lui Hume că este imposibil să întemeiem o lege pe observaţie sau experiment de vreme ce
„transcende experienţa”; (2) faptul că ştinţa propune şi foloseşte legi „pretutindeni şi
întotdeauna”. La acestea trebuie să mai adăugăm (3) principiul empirismului, care susţine
că în ştiinţă numai observaţia şi experimentul pot decide cu privire la acceptarea sau
infirmarea enunţurilor ştiinţifice, inclusiv legi şi teorii.
La prima vedere, s-ar părea că aceste trei principii, (1), (2) şi (3), sunt în
dezacord. Acest dezacord aparent constituie problema logică a inducţiei.3
Problema inducţiei a lui Hume a fost întotdeauna greşit formulată de ceea ce
s-ar putea numi tradiţia filosofică.4
Exemple tipice de formulări ale problemei inducţiei, care sunt atât
tradiţionale, cât şi greşite sunt următoarele:
Care este justificarea credinţei că viitorul va semăna cu trecutul? Care este
justificarea aşa numitelor inferenţe inductive?

1
Cf. DOMINIQUE, trad. LAURENŢIU ZOICAŞ, Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom,
2005, p.725
2
Cf. M. BORN, Natural Philosophy of Cause and Chance, 1949, p. 6.
3
Cf. K. R. POPPER, Filozofie socială şi filosofia ştiinţei, Ed. Trei, Iaşi, 2000, p. 111.
4
Idem, p. 112

1
 Prin inferenţă inductivă înţelegem aici o inferenţă care porneşte de la situaţii
observate în mod frecvent până la situaţii neobservate încă. Faptul că o asemenea
inferenţă inductivă de la observat la neobservat este, din punctul de vedere al timpului,
predictivă sau retroactivă, este de o importanţă relativ minoră; de exemplu, dacă deducem
că soarele va răsări mâine sau că a răsărit acum 100 000 de ani. Desigur, dintr-un punct
de vedere pragmatic, s-ar putea spune că tipul de inferenţă predictivă este cel mai
important. Fără îndoială că de cele mai multe ori acest punct de vedere este adevărat.
Există o mulţime de alţi filosofi care consideră şi ei că această problemă
tradiţională a inducţiei este greşit concepută. Unii spun că este concepută greşit deoarece
nu este nevoie de nici o justificare pentru inferenţa inductivă; de nimic mai mult, în fapt,
decât pentru inferenţa deductivă. Inferenţa inductivă este validă din punct de vedere
inductiv, la fel cum inferenţa deductivă este validă din punct de vedere deductiv.5
În trecut, termenul de „inducţie” a fost utilizat în principal în două sensuri.
Primul este inducţia repetitivă (sau inducţia prin enumerare). Aceasta înseamnă observaţii
şi experimente des repetate, presupuse a servi drept premise într-un argument care
stabileşte o anumită generalizare sau teorie. Nevaliditatea acestui tip de argument este
evidentă: nici un număr de observări ale lebedelor albe nu stabileşte că toate lebedele sunt
albe (sau că probabilitatea de a găsi o lebădă non-albă este mică). În acelaşi fel, nici un
număr de observaţii asupra spectrelor atomului de hidrogen de pe pământ nu stabileşte că
toţi atomi de hidrogen emit spectre de acelaşi fel. Consideraţii teoretice, oricum, pot
sugera ultima generalizare, iar consideraţii teoretice ulterioare pot sugera că ar trebui să
modificăm prin introducerea deplasărilor Doppler şi a deplasărilor spectrale einsteiniene.
Astfel inducţia repetitivă cade: ea nu poate stabili nimic.
Al doilea sens principal în care a fost utilizat în trecut termenul de „inducţie”
este inducţia prin eliminare – inducţia prin metoda eliminării sau respingerii teoriilor
false. Aceasta poate părea la prima vedere foarte asemănătoare cu metoda discuţiei critice
pe care o susţin. Dar de fapt este foarte diferită. Căci Bacon şi Mill şi alţi exponenţi ai
acestei metode a inducţiei prin eliminare au crezut că prin eliminarea tuturor teoriilor
false putem stabili în final adevărata teorie. Cu alte cuvinte, ei nu erau conştienţi de faptul
că numărul teoriilor concurente este întotdeauna infinit – chiar dacă de regulă, într-un

5
Idem, pp. 112-113

2
anumit moment particular, există doar un număr finit de teorii pe care le avem la
îndemână. Spun „de regulă” pentru că uneori ne confruntăm cu număr infinit de teorii.6
Admiţând că adesea este raţional să credem în concluziile inferenţelor noastre
inductive, pe ce se fondează această raţionalitate? Unii filosofi ai „limbajului comun”,
cum este Strawson, au susţinut că inferenţele sunt raţionale prin definiţie, în virtutea
sensului cuvântului „raţional”: de exemplu, o persoană care ar refuza sistematic să
mănânce pâine, deoarece în nici una dintre ocaziile în care a mâncat pâine nu s-a convins
că pâinea este hrănitoare, ar fi, prin definiţie, iraţională. În acest sens, problema
justificării inducţiilor apare ca o pseudo-problemă, întrucât însuşi sensul cuvântului
„inducţie” implică faptul că avem motive întemeiate să credem în adevărul inferenţelor
corespunzătoare. Dar acest argument nu ne arată în ce constau „motivele întemeiate”,
deci nu rezolvă problema. Un răspuns mai mulţumitor, preferat de unii teoreticieni din
zilele noastre (Papineau, Nozick, Kornblith), este că inferenţele inductive sunt garantate
deoarece sunt credibile – cu alte cuvinte, deoarece procesele cauzale care duc la ele
produc într-un mod demn de încredere concluzii adevărate pornind de la premise
adevărate. Astfel de procese pot fi cele pe care ni le-au lăsat moştenire mecanismele
noastre cognitive şi natura noastră biologică, şi încât credibilitatea lor se bazează pe
evoluţie şi pe selecţia naturală. Astfel, problema de a afla în care dintre aceste mecanisme
ne putem încrede este empirică, şi nu apriorică. Se va ridica, fără îndoială, obiecţia că
această soluţie (şi, în general, orice soluţie care se bazează pe o „epistemologie
evoluţionistă”) este o petitio principii : cercetarea a ceea ce este demn de încredere „ în
mod natural” în echipamentul nostru cognitiv trebuie să se bazeze pe ştiinţă (biologia sau
ştiinţele cognitive), care se presupune că face inducţii „credibile”, în vreme ce teoriile
ştiinţifice, inclusiv teoria evoluţiei, pot fi false, astfel încât nu toate inferenţele noastre
„naturale” sunt demne de încredere. Deci această concepţie despre inducţie trebuie să
lupte cu ideea că într-un mod general inducţia nu poate fi credibilă.
Goodman a prezentat această luptă sub forma numită de el „noua enigmă a
inducţiei”. Să presupinem că definim „verastru” ca predicat care se aplică tuturor
obiectelor examinate înainte de anul 2100 şi care au fost găsite verzi, sau care nu au fost
examinate înaite de 2100 şi sunt albastre. Şi să presupunem că încercăm, prin metode

6
Cf. K. R. POPPER, Mitul contextului, Ed. Trei, Iaşi, 1998, pp. 141-142

3
inductive, să determinăm proprietăţile smaraldelor. Putem nota că toate cele observate
până în prezent sunt verzi, dar nimic nu ne opreşte nici să afirmăm, în mod inductiv, că
ele sunt „verastre”. Aceste două concluzii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, deoarece
unele smaralde nu vor putea fi examinate decât după anul 2100. Prima implică faptul că
acele smaralde vor fi verzi, iar cea de-a doua că vor fi albastre. Una dintre ele trebuie să
fie falsă; şi totuşi, ambele au fost obţinute prin inducţie. Morala argumentului este că, în
afară de cazul în care impunem restricţii obiectelor care apar în inducţiile noastre, vor
exista prea multe inducţii în privinţa acestor obiecte ca să ajungem la concluzii adevărate.
Pornind de la orice predicat „normal”, cum este „verde”, putem inventa o mulţime
infinită de predicate „bizare”, cum este „verastru”, care conduc la concluzii inductive
false. Goodman numeşte predicatele de primul tip „proiectabile” (în viitor), iar pe cele de
al doilea tip „neproiectabile”: „noua enigmă” este aflarea mijlocului de a le deosebi în
mod adecvat, şi autorul menţionat susţine că acest lucru nu este posibil din principiu. Cu
toate acestea, el afirmă că predicatele proiectabile sunt cele care au fost „întărite” în
trecut de practicile noastre inductive. Totuşi, aceasta nu răspunde întrebării puse de
Goodman: care este criteriul proiectabilităţii? Dacă spunem, de exemplu, că predicatele
proiectabile sunt cele care corespund unor „specii naturale”, revenim la întrebarea „cum
ne permite inducţia să grupăm obiectele în aceeaşi specie naturală?”. Iar dacă spunem că
predicatele proiectabile sunt cele care pot figura în generalizări nomologice sau în legi,
tot nu rezolvăm problema lui Goodman, deoarece aceasta presupune să aflăm tocmai ceea
ce deosebeşte o generalizare autentică de una accidentală.
Faptul că unele inferenţe inductive par mai justificate decât altele ne poate
incita să căutăm criteriile conform cărora inducţiile pot fi demne de încredere. O parte din
această iniţiativă a constat în a determina condiţiile în care un anumit ansamblu de
observaţii poate confirma o ipoteză. Este firesc să presupunem că, dacă o ipoteză este
bine confirmată de date, vom putea să fim raţional siguri de adevărul ei şi că, invers, dacă
ea este slab confirmată, nu îi vom acorda încredere.7

7
Cf. DOMINIQUE, trad. LAURENŢIU ZOICAŞ, Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom,
2005, pp. 727-728

4
 Bibliografie:

Karl R. POPPER, Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Ed. Trei, Iaşi, 2000
Karl R. POPPER, Mitul contextului, Ed. Trei, Iaşi, 1998
DOMINIQUE, trad. Laurenţiu Zoicaş, Dicţionar de istoria şi filosofia
ştiinţelor, Ed Polirom, 2005