Sunteți pe pagina 1din 8

Mihail Sadoveanu

(1880-1961)

„Hanu Ancutei”

„Prin gura sa vorbeste un singur om ,


simbolizând o societate arhaica, dar spre deosebire
de Eminescu, societatea acesta este analizata in
toate institutiile ei.” (George Calinescu)

Fiu al pamantului glorios al Moldovei, Mihail


Sadoveanu a fost un scriitor deosebit de prolific,
lasând posteritatii o opera monumentala care se
intinde pe o jumatate de secol.
Mihail Sadoveanu a debuteaza in anul
1867,ca un artist cu experienta, in revista
bucuresteana „Liceu”, urmand ca mai apoi, in anul
1904, sa aiba loc un editorial cu patru volume:
„Povestiri”, „Soimii”, „Dureri inabusite”, „Crasma
lui mos Precu”, fapt memorabil, care l-a determinat
pe Nicolae Iorga sa numeasca acel moment „Anul
Sadoveanu”. Inca de la început, el scrie cum
vorbeste, bine gândit, de aceea definitiv, fara
adaosuri si revizuiri.
Garabet Ibraileanu concluziona inca din 1923
ca „ literatura domnului Sadoveanu are amploarea
unei întregi literaturi, a literaturii întregi a unui
popor, ca si cea populara”.
Opera lui Sadoveanu nu poate fi incadadrata
unui curent artistic anume, întrucât in operele sale
se îmbina elemente ale romantismului, ale
realismului, ale umanismului, ale naturalismului si
nu in ultimul rând ale samanatorismului.
Stilul, ca structura a frazei, alterna la început intre
plasticitatea realista si impresionismul liric
romantic. Pana la primul razboi mondial, la
Sadoveanu sarea in ochi un anumit senzualism
legat de viata corporala, de materie , in genere. O
briza de noblete spirituala, de cugetare si
rationalism aureoleaza seria marilor opere din a
doua parte a vietii. De asemenea, scriitorul se
opreste asupra vietii satului romanesc (ca reflex al
samanatorismului si poporanismului epocii),
ramanand credincios ideii marturisite de el insusi:
„Taranul a fost principalul meu erou”. Toate
aceste elmente patrund adânc in ereditatea si
psihologia sufletului omenesc constituie
dimensiunile estetice ale universului literar
sadovenian.
In mod unic in literatura romana, Mihail Sadoveanu
a reusit sa imbine varietatea formelor de
manifestare in viziunea lui Honore de Balzac, cu
interesul acut dovedit fata de istorie de catre
Victor Hugo si cu stiinta remarcabila de-a surprinde
viata monotona apartinand lui Guy de Maupassant.
Lumea de altadata, din vechimea
poporului roman, cu asezarile si sufletul ei, e
reconstituita din negura departarilor in volumul de
povestiri „Hanu Ancutei”(1928), „capodopera
idilicului jovial si a subtilitatii barbare”.(George
Calinescu).
Ca in „Decameronul” lui Boccacio, in
„Povestirile din Cantenbury” de Chaucer sau poate
„O mie si una de nopti” , avem de-a face cu opera
construita pe modelul „relatarii in serie”(Ion Vlad).
Structural, „Hanul Ancutei” este o suita de
noua povestiri a caror unitate, asigurata de
atmosfera hanului si de ritualul supunerii capata
aspectul epopeii.
Hanul, ca motiv literar, nu a fost descoperire a
lui Sadoveanu, el fiind întâlnit înainte la Caragiale
si Slavici. Spre deosebire de hanul acestora din
urma, unde se petrec lucruri bizare, ciudate, aflate
la interferenta realului cu imaginarul, la hanul
sadovenian se petrec lucruri reale. Timpul in acre
se petrec faptele nu este acel „a fost odata”
specifica basmelor, ci acel „illo tempore” adica
acel timp mitic, care include in sine prezentul,
trecutul si viitorul.
Hanul Ancutei este asezat pe valea Moldovei,
la întretaierea drumurilor care duc spre Suceava si
Iasi, fiind loc de popas si adapost pentru oameni si
animalele lor:„hanul acela nu era han, era cetate,
avea niste ziduri groase, de ici pana acolo si niste
porti ferecate, cum n-am vazut de zilele mele”.
Hngitele, mama si fiica, au si ele un rol important
in crearea atmosferei poetice.
Cele noua povestiri se petrec intr-o ambianta a
ospetiei si a belsugului, prin fata cadrului
perindându-se personaje pitoresti înzestrate cu
harul povestirii, care readuc in memorie fapte si
intamplari de demult: Ionita comisul, din
Draganesti, calugarul Gherman de la Durau, mos
Leonte zodierul, capitanul Neculai Isac, Ienache
Coropcarul, ciobanul Constantin Motoc, un
negustor lipscan, un cersetor orb si Zaharia
fântânarul.
Hangitele, mama si fiica, au si ele un rol important
in crearea atmosferei poetice. Mai ales „cealalta
Ancuta”, partcipa activ la desfasurarea
intamplarilor de demult, împrejurare care îl
determina pe autor sa-i foloseasca numele drept
titlu pentru una din povestirile sale.
Astfel, hanul este un loc unde se depana amintiri
de petrecere, dar nu de dragul vinului proaspat
din Tara de Jos, adus de catre Ancuta in cofael plin
cu ulcica mereu noua, ci de dragul crearii unei
atmosfere ambiante naratiunii, unde oricine putea
sa sa povesteasca anumite intamplari, criteriul de
apreciere constituindu-l darul de a povesti, ceea ce
formeaza in acelasi timp cadrul care-i uneste pe
cei noua naratori.
Actul povestirii este unul din modurile de a
supravietui. Odata cu începerea istorisirii, o vraja
cuprinde si leaga prin fire nevazute pe ascultator si
pe povestitor. Povestitorul practic devine actor, si
prin forta cuvântului si a teatrului monologat
cucereste si copleseste pe ascultator. Fiecare
povestire se anuntat printr-o determinare
temporala evocatoare de intamplari extraordinare,
uneori marcate de semne emblematice: „ Dar asta
s-a întâmplat intr-o departata vreme, demult, in
anul când au cazut de Santilie ploi naprasnice si
apuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in
nori, deaupra puhoaielor Moldovei”. Este necesar
aceasta raportare la un timp fabulos, hiperbolizat
pentru ca povestirea sa calce la început in spatiul
epopeii.
In povestirile inspirate din viata satului, taranul
pastrator al unei lumi vechi, arhaice si patriarhale,
este in conflict cu elementul civilizatiei moderne,
cu oficialitatile statului la tara. Eroii sadovenieni
sunt oameni cu o anumita structura sufleteasca,
oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al
libertatii si al dreptatii, aparatori ai unor principii
etice fundamentale statornicite din vremuri
imemoriale.
Desi nu sunt complexe, descrierile facute in
mod direct de catre autor fac posibila întiparirea
exacta a imaginii fiecarui personaj in memoria
cititorului: „Era un taran de pe al noi, de pe
Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz,
voinic si c-oleaca de pântece. Si când graia si
râdea, i se vedeau maselele ca niste bucati de
crita”(descrierea lui mos Leonte Zodierul).Cu toate
acestea, parcurgând povestirile, observam o
umbra de mister asupra fiecaruia dintre personaje,
o latura necunoscuta a vietii si personalitatii lor.
Practic, in reactiile sufletesti, in gesturi si priviri,
oamenii par a ascunde ceva din existenta lor
intima.
Povestirea se caracterizeaza prin oralitatea
stilului, fapt care ne trimite cu gândul la Creanga,
opera fiind conceputa pentru a fi narata, spusa, iar
nu citita, de unde si formulele: „sa stiti
dumneavoastra, capitane Neculai si comise Ionita
ca si verile erau mai imbelsugate”, „s-a întâmplat
in târgul nostru la Iesi mare bocluc”, „s-apoi sa va
spun...” , etc.
Lumea satului si in general viata taranului
de rând sunt prezente cel mai adesea in operele
sadoveniene, limbajul autentic, cat se poate de
concret, cu multa miscare al taranilor sprijinind
universul creat de acesta.
Foloseste numeroase regionalisme: „clean si
mreana”, „ciubota”, „nagaica”, arhaisme, fara a
face insa abuz : „jidov”, „carboava”, „buiestru”,
„sleah”, „neostoit”, „ibovnica”, „becisnica”,
expresii de nuanta populara: „se trase deoparte in
tohoarca lui si statu iarasi închis in mâhnire ca si
mai înainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n
negurile muntelui” , „cel mai mare peste ceruri s-a
milostivit si ne-a invatat sa facem suvac”, dar si
cuvinte de provenienta turca sau greaca care
atesta perioada petrecerii evenimentelor, si anume
perioada domniilor fanariote din secolele al
optsprezecelea si al nouasprezecelea: „muscali”,
„suvac”, „carvasara”,„dulama”, „susanea” ,
„hurmuzuri” etc.
Totusi eroii de la tara ai lui Sadoveanu, vorbesc
foarte natural si in limitele exigentelor pe care le
implica dialogul artistic.
Metafora, alegoria si simbolul sunt folosite
in „Hanu Ancutei”, ori de cate ori relatarea simpla
a a faptelor nu este destul de pregnanta pentru a-
si preciza semnificatia. Ele imbogatesc si clarifica
mesajul povestirilor. Sadoveanu nu cultiva in sine
nici epitetul nici metafora. El alege adjectivele
caracterizante si le repeta atunci când simte
nevoia de a accentua o particularitate a
personajului, dar nu recurge la epitete formale
numai pentru a incarca fraza cu podoabe inutile.
De cele mai multe ori, istorisirea are un fond
grav sau respira melancolie, naratorul inca
asociaza elemente ale naturii destinate sa creeze
un decor, unduirile vântului, ca niste suspine din
trecut, ecourile de bronz ale clopotelor devenind
anexe regizorale
„Hanu Ancutei” „este echivalentul, prin
coordonate interioare al epopeii, istorie si mit
univers esential al unei lumi ce-si rememoreaza
propriul destin. Caci este opera unei mari desfatari
a rostirii, si a comunicarii, a cugetarii unei lumi ce
se contempla prin naratiune”(Ion Vlad).

*Bibliografie:

- George Calinescu „Istoria literaturii


romane”(Minerva-1982)
- Ion Vlad „ „Cartile” lui Mihail Sadoveanu ”
- Alexandru Piru, Constantin Crisan
„Sinteze de literatura romana”(E.D.P –
1974)
- Diversi „Dictionar de proza
romaneasca”( Coressi-1990)
- C.Barboi, S.Boatca, M.Popescu
„ Limba si literatura romana pentru
examenele de bacalaureat si
admitere in facultati” (Recif- 1998)
- E.Simion, F.Rogalski, D.Hartescu
„Limba si literatura romana, manual
pentru clasa a-X-a”
(Corint – 2003 )