Căutarea omului după mântuire

Judecători 17:1-5

Cu ajutorul lui Dumnezeu vom începe cu acest mesaj să ne uităm în două capitole extrem de
importante din Cartea Judecători, şi anume cap. 17 şi 18. În acest mesaj vom analiza prim parte a
capitolului 17 urmând ca într-un alt mesaj să studiem a doua parte şi cap. 18.
Întreaga istorie a celor două capitole, cum de altfel întreaga istorie a Judecătorilor, pivotează în jurul
unui singur cuvânt: mântuire. Istoria acestei cărţi istorice este tristă. Vedem modul în care cei destinaţi să
fie o lumină printre păgâni, ajung să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi în cele din urmă suportă
consecinţele faptelor lor. Prin urmare, israeliţii erau într-o continuă nevoie şi căutare după mântuire,
eliberare de sub stăpânirea cruntă a altor popoare care-i subjugaseră.
Pe de altă parte, uitându-ne la contextul istoric al acestor capitole, se pare că o parte din seminţia lui
Dan ajunsese să fie înconjurată de către amoriţi şi obligată să locuiască pe muntele lui Efraim. Astfel,
accesul lor către Şilo, locul în care Iosua aşezase Cortul întâlnirii (vezi Iosua 18:1), fusese blocat. Şi ei
căutau de asemenea mântuirea şi izbăvirea, la fel ca celelalte triburi ale lui Israel.
Într-o vreme marcată de multe încercări, într-o ţară marcată de multe probleme, citim apoi despre un
om pe nume Mica, din muntele lui Efraim, care şi el, la rândul lui, este în căutarea mântuirii. Iată, aşadar,
câteva clişee paralele în care o naţiune, o seminţie şi o familie sunt în căutarea mântuirii.
Oamenii caută şi astăzi, nu numai atunci, mântuirea. Fiinţa umană este într-o permanentă căutare
după mântuire, şi există ceva înlăuntrul fiinţei lui, pus de Dumnezeu, care nu-i dă pace, încredere,
siguranţă, fericire şi care-l face să fie un permanent căutător după mântuire.
Mica, unul din personajele principale ale acestei istorii tragice, era şi el un căutător după mântuire. El
a încercat să o găsească în felul lui, construindu-şi altarul lui propriu, apoi angajându-şi propriul lui preot,
şi cu toate acestea, în cele din urmă falimentând în această căutare. De ce Mica a fost incapabil să găsească
mântuirea? Înţelegerea paşilor greşiţi pe care el i-a făcut ilustrează foarte bine paşii greşiţi pe care
majoritatea oamenilor din zilele noastre îi fac.

1. De ce vremurile pe care le trăim se aseamănă foarte bine cu vremea judecătorilor?

Pentru o înţelegere corectă a evenimentelor care au avut loc în aceste două capitole şi în întreaga
carte a Judecătorilor, trebuie să plecăm de la expresia care se repetă pe tot parcursul acestei cărţi: fiecare
făcea ce-i plăcea. O regăsim şi-n textul nostru în versetul 6. Această expresie nu face altceva decât să
ilustreze o anumită filozofie de viaţă şi un anumit stil de comportament caracteristic acelor vremi, şi vom
vedea în cele ce urmează că este valabil şi pentru vremurile noastre.
Cu câteva mii de ani în urmă împăratul Solomon spunea că ce a fost, va mai fi. Pentru a ilustra
adevărul acestor cuvinte, ne vom uita puţin la istoria circulaţiei ideilor, în special la filozofia umanistă.
Umanismul, cu consecinţele lui nebănuite în timp, a fost planul diavolului de contracarare a planului
mântuirii omului oferit de Dumnezeu, prin Fiul Său Isus Cristos. Cu toate că această filozofie a căpătat
numele de „umanism” abia în secolul al XIX-lea, încă din Antichitate au fost savanţi, scriitori sau filozofi
care au exprimat acest sistem de gândire. El s-a perpetuat de-a lungul secolelor, îmbrăcând noi şi noi
forme.
Ce este, de fapt, umanismul? O doctrină filozofică care declară că scopul tuturor lucrurilor este
fericirea omului. Umaniştii au ajuns astfel să glorifice omul, activităţile, realizările sau evoluţia lui,
întorcându-I spatele lui Dumnezeu, şi spunând că omul poate descoperi fericirea şi fără ajutorul Lui. Ca
atare, mântuirea omului nu este altceva decât descoperirea modului de a avea cea mai mare fericire în
viaţă. Întrebarea este: care viaţă? Aceasta spun ei, pentru că după viaţa aceasta nu mai există nimic altceva.
Astfel, umaniştii au început să caute fericirea supremă în tot ceea ce putea realiza fiinţa umană. După
câteva secole de căutări şi încercări de descoperire a fericirii, a apărut în secolul al XIX-lea o primă
manifestare modernă a umanismului.
În anul 1844 n-a născut într-o familie protestantă, tatăl lui fiind pastor, un filozof pe nume Nietzsche.
Influenţat de filozofia umanistă, de concepţia darwinistă despre lume şi viaţă, şi căzând în plasa ateismului,
Nietzsche a ajuns să spună că fericirea supremă a omului este legată de putere. Cu cât ai mai multă putere,
cu atât eşti mai fericit. La urma urmei, lumea aceasta este doar o junglă, pe care o stăpânesc cei mai
puternici.
1
 Aceste idei legate de fericirea rezultată din putere absolută, şi-a găsit mai târziu foarte mare ecou în
viaţa şi acţiunile lui Hitler, un mare admirator al scrierilor lui Nietzsche.
Apoi a apărut o nouă roadă a umanismului, numit existenţialism. În special după cele două războaie
mondiale, mai întâi în Franţa şi apoi în restul Europei şi al lumiii, adepţii acestui curent filozofic au spus că
fericirea omului nu se leagă de putere, ci de plăcere. Cu alte cuvinte, fericirea omului stă în experienţa lui
senzorială. Odată cu această filozofie, omul a început să descopere pornografia cu toate ramificaţiile ei,
libertinajul, drogurile, anularea oricăror principii morale de viaţă.
Prin prisma acestei filozofii, omul este văzut ca fiind doar un animal glandular, a cărui fericire
maximă poate fi atinsă în măsura în care glandele sale sunt folosite la maxim. Prin urmare, mântuirea
omului constă în satisfacerea tuturor dorinţelor lui.
Apoi umanismul a atins noi „culmi” prin apariţia unui sistem filozofic numit pragmatism. La
mijlocul secolului trecut, un psiholog american pe nume John Dewey a ajuns în cele din urmă să-i
convingă pe profesori că nu mai există standarde absolute, că copiii nu ar mai trebui aduşi cu toţii la un
standard comun de viaţă şi de principii morale, şi că scopul educaţiei trebuie să fie acela de a-i permite
copilului să se manifeste liber, aşa cum vrea el, pentru a ajunge singur la fericire, o fericire care nu este
altceva decât ceea ce vrea el să fie şi să facă. Prin urmare, în concepţia acestor oameni, fericirea nu este
altceva decât să fac tot ce vreau personal, fără ca cineva să mă îngrădească.
Acum aş vrea să observaţi unde am ajuns cu acest sistem de gândire. Ce s-a întâmplat a fost faptul că
ne-am întors în urmă cu 3000 de ani, la perioada din Cartea Judecători în care „fiecare făcea ce-i plăcea”.
Aceasta este, de fapt, esenţa filozofiei pragmatist-utilitariste, o roadă a umanismului. Adevărata fericire
rezultă din libertatea fiecărui individ de a face ce vrea, fără nicio îngrădire sau direcţie.
Consecinţa acestor vremuri este tragică. Biblia a ajuns să fie considerată o carte depăşită, Dumnezeu
a ajuns să fie detronat din viaţa celor mai mulţi oameni, şi vedem că societatea în care trăim transmite
ideea că a ajuns singură la fericire, fără ajutorul nimănui. Ca atare, oamenilor le este inoculată ideea că
fericirea rezultată din iertarea păcatelor şi relaţia personală cu Domnul Isus Cristos este doar o dogmă
bisericească care nu mai este valabilă astăzi, pentru că omul nu mai are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu
din moment ce păcatul în termenii biblici nu mai este valabil, şi din moment ce totul este permis şi este
benefic atât timp cât mă face să mă simt bine.
Nu trebuie să ne mai mirăm de faptul că răspunsul cel mai des pe care-l dau oamenii, atunci când
sunt întrebaţi de ce au făcut un anumit lucru, este: „Pentru că aşa am vrut eu şi pentru că îmi place”. Când
nu mai există niciun etalon sau standard, fiecare ajunge să facă ce vrea, fără să mai dea socoteală pentru
aceasta.
Iată, aşadar, că nu este nimic nou sub soare şi că ce-a fost, va mai fi. Vremurile noastre se aseamănă
foarte bine cu vremurile din Cartea Judecători, când fiecare făcea ce vroia. Aş vrea acum, după ce am
văzut cadrul comun bazat pe aceeaşi filozofie de viaţă din Judecători şi din zilele noastre, să facem un pas
mai departe şi să vedem modul în care diavolul nu s-a oprit aici, şi a declanşat un nou atac.

2. Cele două atacuri ale diavolului

Scopul diavolului este distrugerea lucrării lui Dumnezeu şi păstrarea în minciună a omului, ca astfel
să nu ajungă să cunoască adevărul. Am văzut până acum atacul lui din exterior, prin intermediul
umanismului, îndreptat atât asupra individului, cât şi asupra Bisericii lui Cristos. Următorul pas al celui rău
a fost: „Nu e suficient ca Sfânta Scriptură şi Biserica să fie atacate din exterior. Pentru distrugerea lor, voi
declanşa un atac şi din interior”.
La jumătatea secolului al XIX-lea, ca urmare a noilor curente filozofice, Biserica a ajuns să se dividă
în două părţi majore: creştinii liberali, care au început să îmbrăţişeze umanismul, şi care în cele din urmă
au ajuns să modifice Biblia pentru a corespunde cu această filozofie, şi creştinii fundamentalişti, care au
rămas lângă învăţătura Bibliei aşa cum ne-a fost ea transmisă.
Teologii şi pastorii liberali au început să predice în felul următor: „Nu putem ştii cu siguranţă dacă
există cer. De asemenea, nu putem ştii dacă există şi iad. Ştim însă că omul trăieşte timp de 70-80 de ani pe
pământ. Acesta este singurul lucru sigur. Prin urmare, datoria noastră este să încercăm să facem omul
fericit în această perioadă; ce va fi după, nu mai ştim.”
Următorul pas a fost modificarea Bibliei. Teologii liberali au spus să Biblia este plină de mituri.
Naşterea din fecioară este imposibilă dpdv raţional, aşa că au scos-o din Biblie. Apoi au spus că învierea
din morţi este imposibilă dpdv raţional, aşa că au scos-o şi pe acesta. Au scos apoi toate minunile
2
Domnului şi tot planul mântuirii omului, spunând că moartea pe cruce este doar un exemplu frumos de
altruism faţă de oameni, dar fără implicaţii veşnice. Prin urmare, Biblia a rămas aproape o carte goală.
Urmarea acestei teologii a fost formarea unor biserici şi apariţia unor creştini care, deşi poartă
numele de creştini şi deşi merg la biserică, nu mai cred în iad sau rai, în pedeapsă veşnică sau răsplată
veşnică, şi nici nu mai cred în faptul că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt unor
autori umani.
Prin urmare, pastorii liberali au ajuns să nu mai pomenească nimic despre rai sau iad, sau despre
păcat şi pedeapsa veşnică. Predicile s-au transformat în mesaje de educaţie civică despre cum omul poate
deveni mai bun creştin şi mai fericit, prin efort propriu. Astfel, întâlniririle de duminică din bisericile
liberale s-au transformat în întâlniri în care creştinii vin să se simtă bine împreună un ceas sau două, să
asculte o muzică bună şi să fie liniştiţi în conştiinţa lor că sunt buni aşa cum sunt, doar că pe ici pe colo
mai trebuie corectat câte ceva printr-un act de voinţă proprie.
În esenţă, credinţa liberală îi spune omului că, dacă nu ştim cum şi când se va termina călătoria
omului pe acest pământ, cel puţin putem adăuga noi înşine câteva arcuri în plus la trăsura vieţii, pentru ca
această călătorie să fie cât mai comodă şi mai fericită.
Al doilea atac al diavolului, după cel îndreptat împotriva Bisericii, a fost îndreptat împotriva familiei.
Ideea celui rău a fost simplă: o familie distrusă înseamnă o biserică locală cu probleme. Mai multe familii
distruse din aceeaşi biserică, înseamnă o biserică locală în prag de faliment.
Cel mai uşor mod de a distruge o familie este prin înlcouirea credinţei adevărate cu una falsă. Cum se
poate realiza asta? Prin distragerea atenţiei de la adevăr spre minciună. Dacă vrei să determini o persoană
să se oprească dintr-un lucru pe care-l face, este suficient să-i distragi atenţia de la acel lucru şi să-i captezi
atenţia spre altceva.
Diavolul a îndreptat atenţia spirituală a oamenilor dinspre Dumnezeu şi Cuvântul Lui, spre filozofia
acestei lumi. La fel ca odinioară primilor oameni în Grădina Eden, oamenilor din ultimele secole le-au fost
îndreptaţi ochii minţii spre un alt rod, cel al realizării propriei fericiri. Şoapta diavolului este: „Vrei să fii
fericit? Doar de tine depinde. Trăieşte aşa cum vrei, şi vei fii cu adevărat fericit!” Consecinţa a fost
distrugerea credinţei, a vieţii de familie şi apoi, distrugerea multor biserici.
Abia acum putem înţelege mai bine istoria din Judecători cap. 17 şi 18. Fără această privire de
ansambu nu am fi reuşit să privim dincolo de relatarea istorică, la drama propriu zisă. L-am fi privit doar
ca un episod izolat în timp şi spaţiu.
N-aş vrea să gândiţi aceste două capitole ca fiind rupte de contextul general al cărţii şi chiar al
întregii Scripturi. Autorul Judecătorilor, inspirat de Duhul Sfânt, nu ne-a lăsat aceste două capitole la voia
întâmplării. Scopul lor este să ne comunice un adevăr mult mai trist: istoria familiei lui Mica este istoria
multor familii şi persoane din vremea lui şi mai ales, cel mai trist lucru, este istoria a milioane de oameni şi
din vremea noastră. Haideţi acum să ne uităm direct în text să vedem mai bine aspectele discutate mai sus.

3. Atacul diavolului asupra familiei

Primele patru versete ale capitolului ne prezintă o relaţie de familie distrusă de păcat. Mica, în primă
fază, îi fură mamei lui o mare sumă de bani, o mie de sicli de argint. Acest episod scoate la iveală
adevărata stare spirituală a mamei lui Mica; deşi făcea parte din poporul lui Dumnezeu, ea blestemă pe cel
care i-a furat banii, fără să ştie că este chiar propriul ei copil, pentru ca în momentul în care Mica îi
mărturiseşte fapta, ea să treacă într-o altă extremă: Binecuvântat să fie fiul meu de Domnul! (v. 1).
Această trecere rapidă de la blestem la binecuvântare sunt semnul prezenţei păcatului în viaţa acestei
mame. De fapt, dramele familiale încep cu păcatul părinţilor. Deşi crescută în poporul lui Dumnezeu,
această femeie este total străină de adevărata închinare şi slujire a lui Dumnezeu.
Cum a reuşit această evreică să se îndepărteze atât de mult de Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în
filozofia „fiecare făcea ce vroia”. Mama lui Mica avea o religie, dar nu avea o relaţie. Invoca numele lui
Dumnezeu, dar nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Se închina înaintea Lui, dar închinarea ei era formală.
Păcatul din viaţa acestei mame s-a răsfrâns mai târziu şi-n viaţa fiului ei. Mica a crescut într-o familie
în care a învăţat un singur lucru de la părinţi: scopul existenţei pe acest pământ este fericirea personală.
Fericirea este dată de ceea ce poţi avea, iar ca să ai trebuie să lupţi, iar apoi să te bucuri de ceea ce ai
dobândit.

3
 Multe familii şi din vremea noastră îşi clădesc fericirea pe principii de viaţă ca şi cele ale familiei lui
Mica. Oamenii din jurul nostru Îl laudă pe Dumnezeu atunci când lucrurile decurg normal în viaţa lor, şi
încep să blesteme atunci când lucrurile scapă de sub control.
Atunci când familia se clădeşte pe o fundaţie greşită, ea se va prăbuşi mai repede sau mai târziu.
Umanismul nu te poate ajuta în momentele dificile ale vieţii. Doar în astfel de momente dificile realizezi
cât de lipsită de sens şi direcţie este viaţa condusă de filozofia acestei lumi.

4. Atacul diavolului asupra credinţei

Diavolul nu a atacat doar familia lui Mica, ci şi credinţa lor. Crescând într-o familie în care
principiile morale treceau prin stomac sau erau dictate de interese, Mica ajunge în cele din urmă să-şi
construiască o credinţă a lui, dar în cadrul căreia era foarte departe de adevăr: Mica acesta avea o casă a
lui Dumnezeu; a făcut un efod şi terafimi, şi a sfinţit pe unul din fiii lui ca preot (v. 5). Mica, dacă nu a
putut merge le Şilo la Cortul întâlnirii, s-a gândit că cel mai simplu lucru este să-şi facă propriul lui cort
acasă, aşa cum a crezut el că este mai bine.
Vedem acum aplicaţia doctrinei „fiecare făcea ce vroia” nu numai în plan familial, ci şi în plan
moral, spiritual. Mica şi-a făcut proprii lui dumnezei, propriul lui loc de închinare şi în cele din urmă şi-a
uns propriii lui preoţi care să conducă slujba religioasă după propriile lui reguli.
Ajungem acum să înţelegem marea problemă a oamenilor. Problema celor mai mulţi oameni din
jurul nostru nu este aceea că nu ştiu nimic despre cer, ci că nu vor să ajungă cu adevărat în cer. De ce?
Pentru că iubesc prea mult păcatul în care trăiesc.
Aş vrea să observaţi combinaţia pe care Mica o face în acel loc închinat lui Dumnezeu. Versetul 5 ne
spune că el a pus laolaltă efodul şi terafimii. Ce reprezenta efodul? În unele pasaje el apare ca fiind un brâu
de in, diferit însă de efodul marelui preot, care era confecţionat dintr-un in foarte subţire şi brodat cu aur.
Efodul ţinea de vestimentaţia preotului şi fusese poruncit de Dumnezeu lui Moise (vezi Exodul 28:6-14).
În schimb, terafimii se pare că erau imaginea, reprezentarea unor idoli. Dumnezeu a condamnat folosirea
terafimilor, ei fiind asociaţi cu practica popoarelor păgâne (vezi Ezechel 21:21, cu referire la religia păgână
a Babilonului).
În casa închinată lui Dumnezeu, Mica pune la un loc nişte idoli cu îmbrăcămintea poruncită de
Dumnezeu lui Moise, şi care era folosită de preotul care oficia slujba. Această combinaţie între sfinţenie şi
nelegiuire, curăţie şi întinăciune, lumină şi întuneric, reflectă foarte bine credinţa falimentară a celor care
trăiesc sub deviza „fiecare făcea ce vroia”.

5. Ce e de făcut?
Astfel de vremuri le trăim şi noi. Sunt vremuri în care adevărata religie este religia care nu mă
condamnă şi nu mă obligă, religia care îmi spune că nu sunt mai rău ca alţii, şi ca atare, nici mai păcătos ca
ei. Este religia care-i convine cel mai mult diavolului, pentru că prin intermediul ei oamenii se îndepărtează
şi mai mult de Dumnezeu. Cred tot mai mult că această religie este religia vremurilor de pe urmă, vremea
despre care Pavel spunea că oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la
adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite (2 Timotei 4:3, 4).
Ce e de făcut? În astfel de vremuri ca şi cele din vremea lui Mica, ce trebuie să facă adevăraţii
martori ai lui Dumnezeu? Am să dau răspunsul prin relatarea unei istorii.
George Whitefield stătea pe strada Boston Common şi vorbea în faţa a 20.000 de oameni: „Ascultaţi
păcătoşilor, voi sunteţi monştri, monştri ai nelegiuirii! Voi meritaţi iadul! Şi cea mai groaznică nelegiuire,
este că, în timp ce săvârşeaţi nelegiuirea, nu aţi avut harul minunat de a vedea ce făceaţi.” Le-a spus:
„Dacă nu veţi plânge pentru păcatele voastre şi pentru nelegiuirile voastre comise împotriva unui
Dumnezeu sfânt, atunci George Whitefield va plânge pentru voi!” Omul acesta îşi întorcea capul şi apoi
plângea cu suspine, ca un copil.
Oamenii din zilele noastre au nevoie să vadă pocăiţi adevăraţi, pocăiţi nu de formă, nu care spun doar
de pe buze că sunt pocăiţi, ci oameni care au avut un moment pe drumul propriului lor Damasc în care S-
au întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu. Un astfel de pocăit cu adevărat va vesti fără frică şi fără a schimba cu
ceva, Cuvântul lui Dumnezeu celor pierduţi. Un astfel de pocăit, va mai face apoi ceva: va plânge pentru
cei pierduţi. Ochii lui vor vărsa multe lacrimi pentru cei nemântuiţi din casa lui, de pe strada lui sau din
ţara în care Dumnezeu l-a aşezat pentru o vreme. Un astfel de pocăit nu se va opri în niciun moment din
strigare pentru cei nemântuiţi. Sânmartin are nevoie de asemenea pocăiţi. Eşti oare unul dintre ei?
4