CURS 1.

NOȚIUNI GENERALE.

Procesul civil este un mijloc de apărare atât pentru reclamantul căruia i se admite
irevocabil acțiunea și i se consolidează dreptul subiectiv dedus judecății, cât și pentru pârât
care în cadrul procesului civil are posibilitatea să se opună pretențiilor reclamantului, să
administreze dovezi și în măsura în care obține respingerea acțiunii reclamantului își vede el
consolidată situația juridică anterior declanșării diferendului.
Pentru a îndeplini acest rol, au fost create instrumente speciale precum codul de
procedură civilă.
Noțiunea de „procedură” provine de la latinescul „procedere”, care înseamnă a avansa,
a merge înainte.
Din punct de vedere juridic, termenul de procedură este tehnic și presupune un
ansamblu de reguli de care trebuie să țină seama jurisdicția învestită cu soluționarea unui
diferent, reguli cărora ar trebui să se supună și cel care s-a adresat jurisdicției respective.
Când conflictul este de natură juridică este vorba despre procesul civil.
Sintagma „judecată civilă” – trebuie apreciată în sens larg, ca vizând nu numai litigiile
civile stricto sensu, ci și litigiile în materia dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului
comercial, contenciosului administrativ, aspect care rezultă şi din art. 721 C.proc.civ. potrivit
căruia dispoziţiile Codului de Procedură Civilă alcătuiesc procedura de drept comun în
materie civilă şi comercială.
Drept consecinţă a faptului că dispoziţiile Codului de procedură civilă constituie dreptul
comun în materie, înseamnă că ori de câte ori o lege specială nu va cuprinde norme care să
reglementeze procedura de judecată în litigii întemeiate pe acea lege, se vor aplica prevederile
Codului.
Studiul procedurii civile formează obiectul de reglementare al dreptului procesual civil
acesta reprezentând ansamblul de norme juridice care reglementează modul de judecată a
pricinilor privitoare la drepturile subiective civile și interese legitime deduse judecății, precum
și modul de executare silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii.
Procedura civilă, care conţine regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea
silită, reprezintă numai parte a dreptului procesual civil, alături de jurisdicţie şi de teoria
acţiunii civile.
Jurisdicția cuprinde regulile ce guvernează organizarea judiciară şi competenţa
instanţelor judecătoreşti, astfel încât cel interesat în soluționarea diferendului să știe care este
jurisdicția pe care trebuie să o investească.
Teoria acțiunii civile asigură legătura între jurisdicție și procedură și arată condițiile în
care o persoană poate obține recunoașterea sau stabilirea drepturilor sale subiective ori a
intereselor sale legitime pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie.

CARACTERELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.

1. Caracter sancționator – deoarece asigură desfășurarea judecății pentru

valorificarea drepturilor și intereselor legitime deduse judecății, astfel încât contribuie la
asigurarea și respectarea normelor dreptului civil material care consacră drepturile și
interesele deduse judecății.
2. Caracter reglementar – normele dreptului procesual civil sunt înscrise în
Constituție, C.proc.civ., legi speciale și în principal, de la normele de organizare judiciară
părțile nu se pot abate.

1
 3. Caracter formalist – formalismul dreptului procesual civil rezultă din aceea
că actele de procedură trebuie îndeplinite cu respectarea unor condiții de formă și în anumite
termene.
4. Caracter de drept comun - dreptul procesual civil, reglementat prin Codul de
procedură civilă, constituie dreptul comun al procedurii de judecată, el aplicându-se oricărui
litigiu pentru care nu este prevăzută o procedură specială [art. 721 C.proc.civ.].

NORMELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.

Conduita de care se ocupă normele procesuale civile sunt în legătură de desfățurare

judecății în pricinile privitoare la drepturi subiective civile și interesele legitime deduse
judecății, precum și cu privire la modul de executare silită a titlurilor executorii.
În doctrină au fost propuse mai multe criterii de clasificare a normelor dreptului
procesual civil.
Aceste criterii sunt:
• Obiectul de reglementare;
• Întinderea câmpului de aplicare;
• Caracterele conduitei pe care o prescriu.
I. În funcție de obiectul de reglementare, normele se împart în:
 Norme de organizare judiciară;
 Norme de competență;
 Norme de procedură propriu-zise.
A. Normele de organizare judiciară – reglementează organizarea și funcționarea
instanțelor și a parchetelor de pe lângă acestea, statutul magistraților și legătura de acestea –
drepturile și îndatoririle magistraților; incompatibilități și interdicții, răspunderea
magistraților, compunerea și constituirea completelor de judecată, incompatibilități, abținerea,
recuzarea.
Sediul materiei: - Legea 303/2004 – privind statutul judecătorilor și al procurorilor;
- Legea 304/2004 – privind organizarea judiciară;
- Art. 24-36 C.p.c. reglementează incompatibilitatea, abținerea și
recuzarea.
B. Normele de competență - Aceste norme au ca obiect o delimitare a atribuţiilor
instanţelor de judecată de atribuţiile recunoscute altor organe de jurisdicţie ori cu activitate
jurisdicţională (competenţa generală), precum şi o repartizare a pricinilor între instanţe de
grad diferit (competenţa materială) ori o repartizare între instanţe de acelaşi grad (competenţa
teritorială).
Sediul materiei principal al normelor de competenţă este în Cartea I a C.proc.civ
denumită „Competența instanțelor judecătorești”, dar și în legi speciale se regăsesc unele
norme de competență materială.
C. Normele de procedură propriu-zise - au ca obiect modul de judecată a pricinilor
civile şi de punere în executare a titlurilor executorii.
Sediul principal al acestor norme este C.proc.civ.
Normele de procedură propriu-zisă sunt împărţite în:
a. norme de procedură contencioasă;
b. norme de procedură necontencioasă;
c. norme de executare silită.
a. Normele de procedură contencioasă - sunt înscrise în Cartea a II-a a Codului,
intitulată „Procedura Contencioasă” – reglementează modul de soluţionare a unei
cereri atunci când dreptul părţii este încălcat sau contestat și se urmărește obținerea

2
 unei hotărâri prin care adversarul să fie obligat să recunoască sau să respecte dreptul
ori să fie obligat la o anumită prestație (condițiile art. 109 C.p.c).
b. Normele de procedură necontencioasă - sunt cuprinse în Cartea a III-a intitulată
„Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase”, sunt acelea care
reglementează modul de soluționare a cererilor prin care nu se urmărește stabilirea
unui drept potrivnic față de o altă persoană, însă este vorba de cereri pentru
dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței, cum ar fi cele privitoare la
darea autorizațiilor judecătorești, luarea măsurilor legale de supraveghere, ocrotire
sau asigurare (art. 331 C.p.c).
c. Normele de executare silită - au ca obiect regulile de urmat pentru aducerea la
îndeplinire a drepturilor constatate printr-un titlu executoriu, atunci când debitorul
nu-şi execută obligaţia de bunăvoie. Aceste norme sunt înscrise în Cartea a V-a
intitulată „Despre executarea silită” .
Această clasificare prezintă IMPORTANȚĂ pentru:
 atunci când apare un conflict în timp al normelor de drept procesual civil;
 calificarea corectă a unei norme îngăduie să se recurgă la mijloace
procedurale anume prevăzute în lege pentru aplicarea acelei norme, iar de
aceasta depinde chiar legalitatea soluționării ori corectitudinea
considerentelor hotărtârilor judecătorești.
Conflictul în timp al normelor de organizare judiciară.
Normele de organizare judiciară sunt, în principiu, de imediată aplicare. Art. 725 alin. 21
prevede că dacă legea nouă desfiinţează o instanţă, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei
competente potrivit noii legi de procedură. De asemenea, dacă prin legea nouă se modifică
modul de compunere sau de contituire a completului de judecată, procesele în curs vor fi
soluţionate în noua alcătuire.
Conflictul în timp al normelor de competență.
În ceea ce priveşte acţiunea în timp a normelor de competenţă, la intrarea în vigoare a
unei legi noi sunt posibile mai multe situaţii:
 instanța pe rolul căreia se află litigiul, va continua să judece, deși potrivit legii
noi nu mai este competentă.
 Instanța învestită va continua să judece numai dacă litigiul a ajuns într-o anumită
etapă procesuală în momentul intervenției legii noi de competență;
 Instanța declină judecarea pricinilor în favoare instanței devenită competentă,
potrivit legii noi.
Astfel, prin art. 725 alin. 2 C.proc.civ. se stabilesc două reguli în privinţa aplicării în
timp a normelor de competenţă:
• prin teza I, textul se abate de la regula aplicării imediate a legii noi de
competență, de vreme ce „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei
instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe”;
• numai în caz de casare cu trimitere spre rejudecare „dispoziţiile legii noi
privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile” (teza a II-a), ceea ce înseamnă o aplicare
imediată a legii noi. În această ipoteză, când instanța de control judiciar constată că se impune
trimiterea cauzei spre reluarea judecării pricinii nu va fi trimisă instanței care a pronunțat
hotărârea casată sau desființată dacă la momentul judecării căii de atac ea nu mai este
competentă potrivit legii noi, ci dosarul va fi trimis instanței competente potrivit legii în
vigoare la data când se pronunță instanța de control judiciar.
Sintagma „casare cu trimitere spre rejudecare” trebuie apreciată în sens larg – vizând
orice trimitere spre rejudecare, indiferent dacă această măsură este dispusă de instanța de apel
sau de instanța de recurs.

3
 Conflictul în timp al normelor de procedură propriu-zise.
Legea nouă este de imediată aplicare, de unde rezultă că art. 725 alin. 1 prevede
valabilitatea actelor de procedură săvârșite sub imperiul legii vechi se apreciază în raport de
cerințele legii vechi, iar de la data intrării în vigoare a legii noi, actul de procedură este spus
cerințelor legii noi.
Alte aspecte:
 administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare în momentul administrării
lor.
 Admisibilitatea unor probe care constituie mijloace tehnice – expertiza,
cercetarea locală – se apreciază potrivit legii în vigoare în momentul în care se
discută admisibilitatea probelor;
 Actele juridice – trebuie distins după cum forma solemnă este cerută ad
validitatem sau ad probationem.
Dacă forma cerută este ad probationem – se va ține cont de legea care oferă mai multe
posibilități de probă. Dacă legea sub imperiul căreia s-a încheiat actul impunea această formă,
dar nu a fost respectată, actul juridic poate fi dovedit și prin alte moduri, dacă legea nouă de la
data judecării numai impune forma solemnă ad probationem.
Dacă forma solemnă ad probationem este cerută de legea nouă, în soluționarea
conflictului în timp se va da prioritate legii anterioare sub care a fost întocmit actul și care nu
prevede forma solemnă ad probationem.
Hotărârea judecătorească este supusă condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea
în vigoare la momentul pronunțării.
Dacă până la momentul exercitării cării de atac intervine o lege nouă care fie suprimă,
fie conferă căi de atac suplimentare ori prevede o altă durată a termenelor de exercitare căilor
de atac nu se va ține cont de legea nouă, ci de legea de la data pronunțării.
Executarea silită se desfășoară potrivit legii în vigoare la data executării, chiar dacă este
pus în executare cu titlu obținut într-un moment în care legea de executare silită avea alt
conținut.
Potrivit art. 317 C.p.c., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare
pentru două motive:
1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a
fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine
publică privitoare la competență.

II. După întinderea câmpului de aplicare, normele se împart în:

 norme generale;
 norme speciale.
Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile și în orice materie.Excepție:
când prin lege se prevede altfel (art. 721 C.p.c.).
Normele speciale este acea normă edictată pentru o anumită materie expres prevăzută de
lege și sunt de strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extinsă prin analogie.
Reguli pentru soluționarea conflictului de legi:
 norma specială se aplică cu prioritate chiar dacă este mai veche decât norma
generală. Norma generală poate să modifice o normă specială numai în mod
expres.
 Norma specială când „tace” (nu prevede) se completează cu norma generală.
Regula nu se aplică și invers.