Sunteți pe pagina 1din 14

Aparitia statului

Conditii sociale si istorice

2.1.a. Organizarea prestatala a societatii

Statul a aparut pe o anumita treapta a evolutiei si dezvoltarii societatii. Cercetarea originii


statului, a cauzelor si a conditiilor care au determinat trecerea societatii de la forma de
organizare nestatala (ginta, trib) – la organizarea statala a societatii, la stat, se va face in
continuare.

Aparitia statului a fost precedata de o lunga perioada de dezvoltare lenta a fortelor de


productie in cadrul comunei primitive, prima forma de manifestare a unei oranduiri
sociale, de evolutia formelor de conducere sociala, de structurare a acesteia, pentru ca nu
este de conceput existenta unei colectivitati fara o forma anume de organizare si de
conducere.

Oranduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statala, datorita nivelului extrem de


slab dezvoltat al relatiilor si al fortelor de productie, nici ginta, care se intalneste la toate
popoarele ca forma de organizare a acestora la un moment dat, nu apare de la inceput. Fara a
intra in amanunte asupra primelor forme de evolutia a organizarii sociale, asupra carora stiinta
istorica, in primul rand, a emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, in demersul istoric, ca o
comunitate mai mare sau mai restransa de persoane, unita prin comunitatea vietii economice,
la care toti membrii participa in comun, la productie si la consum.

Uneltele de munca, tehnica utilitata fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai
minimale, de supravietuire, nu era posibila decat printr-o participare globala a colectivitatii.

Munca in comun si repartitia comuna, egalitara a produselor au dus la crearea si mentinerea


proprietatii comune asupra mijloacelor de productie Totul apartine tuturor. Dar, lupta pentru
supravietuire a dus la crearea si a proprietatii individuale asupra unor unelte si arme. Ginta s-a
constituit pe criteriu rudeniei, al filiatiunii. Un alt element de legatura al membrilor gintei era
teritoriul pe care coexistau membrii colectivitatii.

Datorita faptului ca la inceputul existentei gintei relatiile de casatorie nu aveau o recunoastere


in cadrul comuniunii, rudenia se stabilea dupa mama. Acest fenomen a dus la crearea mai
intai a gintei matriarhale.

Evolutia cantitativa dar si calitativa a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivitatii,


constientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului si a personalitatii membrilor
sai au dus la inlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhala, unde intaietatea apartine
barbatului, iar descendenta se stabileste dupa acesta. Apare astfel familia patriarhala, in care
copiii il mostenesc pe tata, ca descendenti ai acestuia.

Conducerea gintei, in privinta vietii economico-militare, sociale este incredintata unui


organism obstesc. Membrii adulti ai gintei reprezinta organul cel mai inalt de conducere si
decizie, iar conducerea curenta este incredintata unui sef ales.

Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natura morala, religioasa, parinteasca, nu
exista un aparat specializat care sa poata lua masuri de constrangere. Obiceiurile reprezentau,
de asemenea, un alt punct de referinta in activitatea colectivitatii. Opinia gintei era de mare
valoare si influenta asupra membrilor sai. Modul de repartizare a rezultatelor muncii se
mentine egalitar, asa cum au perceput oamenii la inceput, ca ei sunt egali etc.

Cu timpul, insa, dezvoltandu-se viata economica si spirituala a societatii dar si numarul


membrilor societatii, oamenii incep sa constate ca, desi ei sunt egali in drepturi si obligatii,
sunt inegali in posibilitati fizice si intelectuale, ca unii sunt mai dotati nativ, au mai multa
putere de intelegere si de munca fata de altii.

Comuna primitiva incepe sa se descompuna, omul incepe sa devina producator al mai multor
bunuri necesare traiului. Are loc descoperirea fierului si a uneltelor din acest metal, se
dezvolta noi indeletniciri, oamenii au initiativa. Apar astfel preocupari noi, se trece de la
organizarea pe considerente de rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenta la anumite
profesii, apar comunitatile satesti sau obstile satesti. proprietatea asupra pamantului,
principalul mijloc de productie este mentinuta atat ca o proprietate a comunitatii, cat si ca
proprietate individuala.

Se declanseaza o serie de razboaie de acaparare a bogatiilor altor colectivitati, fie prin


deposedarea acestora pur si simplu, fie prin alungarea acestor colectivitati de pe teritoriile
respective, iar uneori prin aducerea populatiei bastinase in stare de sclavie, fiind folosita la
munci brute, injositoare.

Se impune, in acest timp, schimbarea formei de organizare a societatii, gasirea unor noi
modalitati de organizare a vietii sociale, impunerea unor reguli de comportament obligatoriu
pentru toti membrii colectivitatii. Apar astfel structuri institutionale necunoscute pana acum,
si anume organe de constrangere.

Aceasta forma de organizare a societatii este Statul.

2.1.b. Caile de aparitie a statului

Aparitia statului a cunoscut o diversitate de cai si ritmuri de evolutie in functie de conditiile


istorice concrete in care s-au produs si de stadiul de dezvoltare al societatii respective.

Astfel, in Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidentiaza primele organizatii
statale. Acest fapt are la baza nevoia de a face fata unor cerinte ample de dezvoltare a
agriculturii intemeiata pe irigatie, introducerea prelucrarii aramei si a bronzului. Cu toate
acestea, ele raman tributare unor forte de productie modeste, se mentin inca o serie de relatii
din perioada descompunerii comunei primitive; se pastreaza caracterul patriarhal al societatii,
locul principal revenind inca obstilor satesti.

Proprietarul pamantului ramane statul, personificat prin monarhul absolut, obstile satesti
raman uzufructuare ale pamantului in schimbul platii unui tribut, al a unor prestatii in natura
catre Stat.

O alta cale de aparitie a organizarii statale o reprezinta statele greco-romane, care,


constituindu-se mai tarziu decat cele din Orientul Antic si in conditii imbunatatite de
dezvoltarea economica, precum prelucrarea avansata a fierului, practicarea agriculturii prin
folosirea plugului cu brazdar de fier, cresterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii,
sunt caracterizate si prin prezenta masiva a sclavilor ca principala forta de munca.

Pamantul se afla aproape in exclusivitate in proprietate privata, iar calitatea de proprietar de


pamant le confera persoanelor calitatea de cetatean al cetatii. Apar astfel state-cetati (polisuri)
care, pentru a fi mai puternice, au inceput treptat sa se uneasca.

In tara noastra, epoca bronzului, inceputa pe la 1700 i.Cr., se caracterizeaza prin inceputul
destramarii Comunei primitive. Organizarea tribala a societatii se caracterizeaza prin existenta
adunarii poporului, a unui Sfat al batranilor, precum si a unui conducator militar, caracteristici
intalnite si la alte popoare. Perioada aceasta de inceput, denumita in istoria omenirii, perioada
"democratiei militare", se impune odata cu descoperirea si prelucrarea fierului si se
caracterizeaza prin razboaie de jaf si cotropire, care duc la imbogatirea unei anumite parti a
populatiei ce va forma aristocratia gentilico-tribala. Astfel, uniunea tribala a lui Dromichete
aparuta la sfarsitul sec. IV i.cr. precum si a lui Oroles, Ribobostos si altii, aparute in sec. III
i.cr. sunt primele forme cu organizare proprie ce preced aparitia Statului.

La inceputul sec. I i.Cr, se constituie o puternica organizatie statala sub conducerea lui
Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al tarii noastre, stat care se va
dezvolta si consolida puternic in timpul regelui Decebal.

Definitia statului

Statul este un fenomen social complex, este principala institutie politica a societatii.
Acceptiunile termenului Stat sunt foarte diversificate, in functie de autori si de perioada
istorica la care ne raportam. Astfel, dupa autorul francez Ph. Ardant, statul este "forma
normala de organizare a societatii politice".

Acelasi autori arata ca:

a. Statul este puterea centrala raportata la colectivitatile locale (regiuni, departamente,


orase);
b. Statul desemneaza pe guvernanti spre a-i diferentia de guvernati, el evoca puterile
publice in ansamblul lor, ca, spre exemplu, in urmatoarea formulare: "Statul este
responsabil de mentinerea ordinii". In aceasta varianta definitorie, statul se distinge de
societatea civila.
c. Statul desemneaza o societate civila organizatorica, spre exemplu: statul francez, statul
roman, statul german etc.

Definirea exacta a notiunii este foarte greu de realizat datorita multitudinii punctelor de
vedere, regimurilor, a unghiurilor din care se pune problema si nu in ultimul rand a regiunilor
politice.

Astfel, pana la caderea regimurilor comuniste totalitare, doctrina marxist-leninista elaborase,


inclusiv in tara noastra, o serie de definitii asupra statului, precum "un element de
suprastructura", "organ de dominatie a unei clase sociale", "masina de dominatie a unei clase
asupra alteia" etc.

Toate aceste definitii ale statului s-au dovedit a fi false, ele nu faceau altceva decat sa justifice
intr-un mod sau altul, regimurile de dominatie comunista care suprimasera aproape in
totalitate drepturile si libertatile cetatenilor, sa releve "superioritate statului socialist".

Doctrina moderna asupra Statului pleaca de la tezele contractului social, a drepturilor naturale
ale omului si a separatiei puterilor. Definirea statului trebuie sa cuprinsa indisolubil referiri la
libertatea si demnitatea umana.

Statul nu este o suprastructura, nu se afla deasupra societatii, el este chiar societatea insasi.
Rezulta de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, si anume: teritoriul, populatia si
puterea politica sau puterea de stat, ori suveranitatea. Deci, Statul nu exista in general, nu
este un Dat dintr-un inceput, el este ceva concret, el exista numai raportandu-ne la aceste trei
elemente definitorii si concomitente. O minima analiza a celor enuntate mai sus, completata
cu o minutioasa observare a situatiei concrete existente in lume in acest moment, duc la
concluzia a doua acceptiuni ale statului, una generica si una specifica, adica un sens larg si un
sens restrans. In sens restrans, Statul este ansamblul autoritatilor publice care asigura
guvernarea, adica aparatul prin care se realizeaza directionarea societatii. In sens larg, Statul
este "organizarea politica a societatii, deci a unei populatii in limitele unui teritoriu istoric
recunoscut de comunitatea internationala, in care puterea si libertatea se infrunta si coexista
pentru asigurarea prosperitatii fiecaruia si a Binelui Comun, pentru innobilarea fiintei
umane prin valorile perene ale culturii si civilizatiei".

Elementele statului

Statul exista, se individualizeaza, se remarca si se impune in functie de anumite elemente. In


afara acestor elemente, nu poate fi vorba de existenta unui Stat. Aparitia insasi a Statelor este
influentata de anumite conditii economice, istorice, politice etc., ce duc la concluzia ca exista
o diversitate de state. Dar, in aceasta diversitate de state, fiecare stat in parte se caracterizeaza
prin cele trei elemente esentiale, unanim recunoscute, si anume: un teritoriu, o populatie si o
autoritate politica exclusiva sau suverana. Autorii de drept constitutional romani si straini
opereaza in enuntul elementelor statului cu urmatoarele notiuni:

un element personal – populatia, natiunea;


un element material – teritoriul;
un element formal – autoritatea politica exclusiva sau suveranitatea.

2.3.a. Populatia

Statul se raporteaza la o anumita populatie, la o colectivitate umana, intre membrii careia s-au
statornicit in timp legaturi de rudenie, de comunitate economica, culturala, afectiva, spirituala.
Aceasta formeaza un anume popor sau natiune, in raport de situatia concreta si de perioada
istorica la care ne raportam. Determinarea populatiei ca element al Statului are o deosebita
importanta, pentru ca, in principiu, statul isi exercita autoritatea statala asupra acestei
populatii care se gaseste fata de stat in raport de cetatenie, de legatura juridica permanenta cu
statul in cauza, care o protejeaza juridiceste si ale carei interese le apara si le reprezinta.

Populatia ca element constitutiv al statului se raporteaza si la un anumit teritoriu pe care


aceasta se afla asezata, fata de care are anumite drepturi si obligatii juridice, morale, precum
si interese juridice sau interese de alta natura.

"Statul mondial" nu poate exista, ci exista numai state concrete, precum statul roman, francez,
german, bulgar, etc., care actioneaza, se raporteaza continuu la poporul sau natiunea romana,
franceza etc.

De asemenea, aceasta populatie istoriceste constituita, in popor, natiune, este detinatoare a


puterii pe care Statul o exercita si o realizeaza.

2.3.b. Teritoriul

Un alt element constitutiv si indispensabil al Statului il reprezinta teritoriul. Statul actioneaza


numai asupra unui teritoriu delimitat. Deci, teritoriul delimiteaza in spatiu competenta puterii
statului, suveranitatea acestuia.

Concret, teritoriul statului definit si teritoriul statal sau teritoriul national reprezinta
portiunea de pamant si de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieste in
mod statornic poporul, natiunea in cauza si asupra careia se exercita puterea de stat.

Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin doua elemente, si anume:

1. independenta si inalienabilitatea;
2. egalitatea.
1. Independenta teritoriului evidentiaza limita in spatiu fata de care puterea suverana se
manifesta in relatiile cu alte state. Prin inalienabilitatea teritoriului national intelegem
ca nimeni nu poate sa instraineze acest teritoriu catre un alt stat, nici o forta politica
aflata la un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de renuntare la
teritoriu. Un astfel de act de instrainare, de cedare a unei parti din teritoriu este lovit de
nulitate absoluta, este "nul si neavenit".
2. Prin egalitatea teritoriului se desemneaza faptul ca, pe intreg teritoriul national,
normele juridice, drepturile si libertatile cetatenilor se aplica in mod unitar,
nediscriminatoriu, indiferent de apartenenta persoanelor respective la o etnie, la un
cult religios, stare sociala, nivel de pregatire, sex etc.

Structura teritoriului national va fi realizat intr-o sectiune urmatoare.

Fara acest element, teritoriul, o colectivitate, oricat de numeroasa ar fi ea, nu ar constitui un


Stat. Astfel, triburile nomade se pot considera cel mult ca embrioane de stat si nu ca adevarate
state, fiindca le lipseste stabilitatea locuintei, domiciliul, in conditia stabilitatii regulilor
juridice si mai mult, unui Stat care nu ar avea dominatie asupra unui teritoriu determinat, i-ar
lipsi autarhia, adica independenta necesara spre a se putea impune colectivitatii.

Statul are asupra teritoriului o putere asemanatoare aceleia ce o exercita asupra populatiei,
adica o autoritate de ordine publica. dreptul statului asupra teritoriului reprezinta manifestarea
suveranitatii acestuia. Si proprietarii unei parti din teritoriu, particularii sunt supusi legilor
Statului care reglementeaza limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere in
anumite conditii si numai pentru cauze de utilitate publica. In acelasi timp, si statul poate fi
proprietar al unei parti a teritoriului, constituind astfel proprietatea publica a statului, folosita
de regula pentru uzul public. Dar, si aceasta proprietate publica, asupra unor parti ale
teritoriului, deci ceea ce nu apartine particularilor ci apartine proprietatii publice, se regaseste
sub doua forme, si anume – domeniul privat al statului care in anumite situatii poate fi
alienabil, deci poate fi inscris in circuitul civil si instrainabil si o alta forma de manifestare a
proprietatii publice, anume domeniul public, care prin destinatia sa este in afara comertului,
este inalienabil. In aceasta forma, domeniul public se manifesta asupra strazilor, plajelor,
fluviilor, fortaretelor etc., potrivit distinctiilor speciale din lege, asa cum prevede Constitutia
din 1991 si Legea 213/1998.

2.3.c. Puterea publica (suveranitatea)

Un alt element definitoriu al statului il reprezinta forta publica, puterea publica sau puterea
de stat, care isi are sorgintea in suveranitatea nationala. De aici rezulta si legatura juridica care
se naste intre indivizi si Stat, care sunt legati de o serie de drepturi si indatoriri reciproce
determinate de o putere suprema unitara, ce reprezinta tocmai subiectul ordinii juridice. Deci,
Statul este cel care ordona, comanda comportamentul indivizilor, extinde sau limiteaza
libertatile acestora si tot el este cel care constrange, care obliga si sanctioneaza pe toti aceia
care i se impotrivesc.

Un Stat nu poate fi suveran daca este dependent de un alt stat, daca nu poate lua orice masura
pe care o considera utila interesului general al poporului pe care-l reprezinta. Au existat si mai
exista state vasale, state sub suzeranitate sau sub protectorat, toate acestea reprezentand forme
imperfecte de stat, care nu au deplina putere de decizie in orice domeniu al vietii societatii
asupra careia actioneaza.

Suveranitatea poate fi privita din doua directii: una externa, atunci cand nu este necesar a se
cere permisiunea altui stat pentru luarea oricarei decizii pe plan intern sau international: a
doua directie este interna si presupune ca puterea de comanda asupra populatiei aflata pe
teritoriul unde isi manifesta suveranitatea exclusiva este nelimitata. Toti indivizii aflati pe
teritoriul national sunt legati intre ei juridic, trebuie sa se supuna legilor statului, asa numita
"Datorie juridica generala de subordonare fata de stat", asa cum o defineste Georgio del
Vecchio in lucrarea aratata mai sus.

Aceasta suveranitate, ce da forma si fond puterii publice, nu vine din afara, ci dinauntrul
statului, al colectivitatii care accepta initial organizarea societatii statale, deci care accepta ca
puterea de decizie a fiecarui individ si a colectivitatii in ansamblul sau sa fie incredintate
Statului. Mai mult, in organizarea acestei permanente interne a suveranitatii, statul nu are
nevoie de recunoastere, in fond, el are un caracter deosebit, din moment ce el exista si se
manifesta.

Recunoasterea formala a statelor noi de catre alte state preexistente este o uzanta a dreptului
public international si a dreptului diplomatic, ce are un caracter politic. Natiunile se afirma,
ele exista; tot astfel si statele.

Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie facuta insa cu respectarea a doua


comandamente
toate deciziile pe care le ia un stat in cadrul societatii sale trebuie sa fie in concordanta cu
nevoile si interesele colectivitatii, sa respecte drepturile si libertatile cetatenilor,
recunoscute si consacrate prin normele internationale, inclusiv prin Carta ONU.
al doilea comandament priveste respectarea normelor de drept international, pe timp de
pace si pe timp de razboi, acest lucru pornind de la faptul ca natiunile, statele se afla in
raporturi de coexistenta, ele nu pot exista izolat una fata de alta, lucru pe deplin dovedit de
situatia contemporana.

Puterea de stat sau puterea publica are un caracter politic, se aplica asupra intregului spectru
de nevoi si cerinte ale societatii, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenta unor agenti
specializati, precum si de forme institutionalizate de manifestare. Puterea de stat este
suverana, este unitara si exclusiva. Ea emana de la popor, apartine acestuia, statul ne fiind
decat un reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu exista nici o
contradictie intre faptul ca puterea apartine poporului care o incredinteaza statului, iar acesta,
la randu-i, in exercitarea puterii publice ia anumite masuri de constrangere tocmai asupra unor
membri ai colectivitatii. Problema se poate rezolva prin considerarea si valorificarea
interesului colectivitatii, interes care este mai presus decat interesul fiecarui individ in parte.

Complexitatea domeniilor in care puterea de stat se implica prin reglementari de


comportament, prin recunoasteri de drepturi sau limitare a acestor drepturi, fac sa existe o
diversitate de manifestari ale puterii publice, ale puterii de stat. In general, se recunoaste
existenta a trei forme de manifestare a puteri publice, de separare a acestei puteri, si anume:

puterea legiuitoare;
puterea executiva si
puterea judecatoreasca.

De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere intre aceste trei forme, ci de o organizare a
puterii statului corespunzatoare a trei mari domenii de actiune ale statului, de aici rezultand
exercitarea unei functii legislative a statului, realizata de puterea legislativa, a unei functii
executive si de administratie realizata de puterea executiva si administrativa publica, a unei
functii judecatoresti realizata de puterea judecatoreasca.

Fiecare putere din cele enuntate mai sus trebuie sa se exercite independent, sa se autolimiteze
domeniului stabilit spre a se evita abuzul de putere. Acest lucru presupune ca intre cele trei
puteri nu exista raporturi du subordonare. Aceasta limitare a puterilor, a raporturilor dintre
autoritatile ce exercita fiecare putere trebuie facuta exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu
remarca: "nu exista libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea
legiuitoare si de cea executiva".

Daca aceeasi persoana sau acelasi corp de agenti ai statului ar exercita toate cele trei puteri,
libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi este deschisa. Separatia puterilor
este absolut necesara pentru realizarea unei guvernari moderate, democratice. Aceasta
separatie trebuie foarte clar reglementata si articulata prin lege, spre a se evita aparitia unor
acte ostile intre aceste puteri, pentru ca una sa nu se considere superioara alteia. Acest lucru se
poate realiza, asa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competente, a
unor drepturi si obligatii distincte si neparalele intre organismele apartinatoare fiecareia dintre
puteri, care sa excluda posibilitatea de substituire a unei puteri prin alta.
Autoritatile statului. Realizarea puterilor, a functiilor aratate mai sus, presupune crearea unei
forte institutionalizate, a unor organe ale statului. Aceasta creare se face cu ajutorul dreptului,
a normelor juridice.

Statul n-ar putea exista fara aceste autoritati, fara aceste organisme, notiunea de stat ar deveni
ceva abstract, arid, nonsens. Deci, crearea acestor organisme duce la crearea conditiilor de
realizare a functiei legiuitoare, executive, judecatoresti. Aceste organisme mai poarta
denumirea si de organe ale statului, aparatul de stat, autoritati publice, institutii publice etc.

Organul de stat reprezinta o parte componenta a ansamblului de institutii ce formeaza Statul,


care este investit cu o competenta specializata corespunzator domeniului de actiune si cu o
putere de impunere a unei anumite manifestari, corespunzator elementelor de competenta ce i-
au fost atribuite. Competenta este totdeauna legala, adica rezulta din lege si ea reprezinta
totalitatea drepturilor (puterilor) si indatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui
functionar public.

Fiecare organ al statului este compus dintr-un numar mai mare sau mai redus de persoane,
care executa aceasta competenta a organului. Aceste persoane sunt functionari publici. Ei au
un statut distinct de ceilalti salariati din tara, se bucura de anumite drepturi, altele decat cele
comune salariatilor, de stabilitate in functie, dreptul la cariera etc. Acesti functionari ce
formeaza elementul esential alaturi de competenta legala de functionare a organelor statului
au denumiri ca: senator, deputat, prim ministru, ministru, secretar de stat, prefect, primar,
director Directia Sanitara, consilier local sau judetean etc.

Actele organelor statului, aproape in exclusivitate, se executa din oficiu, cu exceptia


hotararilor judecatoresti, care trebuiesc, in majoritatea cazurilor, investite cu formula
executorie, precum si a altor acte unde legea cere o autorizare, un aviz, prealabil.

Forma statului

Forma de stat desemneaza modul de organizare a puterii, structura interna si externa,


continutul puterii. Din acest punct de vedere, ne vom opri asupra urmatoarelor laturi
componente:

a. forma de guvernamant;
b. regimul politic;
c. structura de stat.

A. Forma de guvernamant

Forma de guvernamant presupune evidentierea modului de constituire a autoritatilor


publice, de desemnare a sefului statului si de exercitare a puterii prin intermediul
acestor institutii.

Din punct de vedere al formei de guvernamant, statele se impart in monarhii si


republici. Inca din antichitate au existat preocupari pentru definirea formei de
guvernamant si consecintele organizarii diferitelor state in diferite forme de
guvernamant. In acest sens, Aristotel facea urmatoarea clasificare a formei de
guvernamant:

a. monarhie – care are tendinta de a degenera in tiranie;


b. aristocratie – ce are tendinta de a degenera in oligarhie;
c. democratie – care poate degenera in demagogie.

Aceste concluzii la care a ajuns marele invatat sunt observatii ale sale asupra unei lumi la
inceputurile dezvoltarii statale, nici una din aceste forme nu este perfecta, ea putand degenera
in contrariul sau.

Cicero pledeaza pentru forma mixta de guvernamant, plecand de la experienta statui roman.

Aceasta forma mixta ar fi, in conceptia lui Cicero, regimul senatorial al epocii de inflorire a
republicii. In cadrul acestei forme statul nu este altceva decat o comunitate de drepturi, in care
exista egalitatea cetatenilor si sistemul gradatiei dupa merit, conducatorul, omul de stat in
general trebuie sa fie pentru cetatenii sai un exemplu de marinimie sufleteasca si de
comportament civic.

Montesquieu considera ca republica isi avea ca model Roma sau Atena, iar despotia isi trage
originea din formele statelor din Orientul Antic. Despre monarhie autorii citati considera ca ea
a aparut la statele ce s-au format pe ruinele imperiului roman.

Atunci, cand se ia in discutie regimul reprezentativ, se are in vedere Anglia si nu se face


deosebire intre democratie si monarhie, important este sa fie liber cetateanul, sa fie garantata
libertatea politica si separatia puterilor. Poporul nu trebuie sa ia parte la guvernare decat
pentru a-si alege reprezentantii, restul apartine acestor reprezentanti, ca mandatati ai
poporului.

In tara noastra, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de vedere, unele similare
cu tradita-republica si monarhie, altele mai nuantate, precum cele expuse de prof. Ion
Deleanu.

I. Democratia, care cuprinde: 1) democratia directa; 2) democratia reprezentativa; 3)


democratia semireprezentativa; 4) democratia semidirecta, care la randul sau se
regaseste prin initiativele legislative, veto-ul popular, revocarea si referendumul.
II. Monocratia, care cuprinde: 1) absolutismul monarhic; 2) tirania; 3) dictatura; 4)
monocratia poulara; 5) dictatura militara.
III. Oligarhia, care cuprinde: 1) guvernamantul pluripersonal; 2) aristocratia; 3)
plutocratia cenzitara; 4) partidocratia.
IV. Forme mixte, care cuprind: 1) monarhia limitata; 2) cezarismul democratic.
V. Forme specifice statelor socialiste: stalinismul , maoismul, titoismul, ceausismul etc.

Aceste forme de guvernamant raman insa de domeniul nuantarii, pentru ca, in principiu, doar
doua forme generale sunt aproape in exclusivitate recunoscute, si anume: monarhia si
republica.

Monarhia se caracterizeaza prin transmiterea sefiei statului (a tronului) de la un monarh la


altul pe linie de rudenie ori in alte conditii stipulate in constitutie. Deci, conducatorul statului,
monarhul nu este ales. Monarhia poate fi absoluta sau constitutionala. In general, monarhia
absoluta a fost specifica perioadei feudalismului. In prezent, majoritatea monarhiilor sunt
constitutionale, precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg,
Japonia, tarile scandinave, care se explica in primul rand prin traditie, monarhul avand in
aceste cazuri mai mult un rol simbolic, implicarea lui directa este foarte restransa. Pe buna
dreptate se afirma ca "monarhul domneste dar nu guverneaza", fiind supus regulilor de
neutralitate politica, el neputand exercita nici o atributie fara ca actele sale sa fie
contrasemnate de primul ministru sau de un alt ministru. Monarhul indeplineste si unele acte
cu caracter politic si exclusive ale sefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri in
functie, refuzul se a semna legi etc.

Neimplicarea politica a monarhului creeaza un echilibru mai consistent in viata politica


interna, lucru demonstrat de statele monarhice contemporane avand un grad de dezvoltare
economica pronuntata.

Republica se caracterizeaza prin alegerea sefului statului pentru anumite perioade de timp
(mandat) de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numarului de mandate pentru aceeasi persoana, de
exemplu doua mandate in Romania.

Alegerea sefului statului poate fi directa, ca in sistemul electoral roman, polonez, prin electori
alesi dupa numite criterii ca in Statele Unite ale Americii sau de catre parlament ca in Grecia.

Republicile pot fi prezidentiale sau semiprezidentiale, dupa modul in care seful statului,
presedintele are puteri mari sau mai restranse, dupa posibilitatile pe care le confera constitutia,
de a putea dizolva parlamentul, de a se implica in activitatea guvernului etc.

B. Regimul politic

Regimul politic reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de infaptuire a puterii, a


relatiilor existente intre elementele ce alcatuiesc sistemul social-politic, relevand mai ales
regimul drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor . Autorii occidentali disting 3
categorii de regimuri politice, si anume: 1) regimuri politice democratice specifice tarilor
occidentale; 2) regimuri politice socialist-marxiste si 3) regimuri politice specifice tarilor din
lumea a treia.

Excluzand regimurile politice socialist-marxiste care au intrat intr-o faza de profunde


schimbari, acolo unde au mai ramas, iar unele s-au descompus ori sunt intr-o perioada de
descompunere aproape totala, precum si regimurile specifice lumii a treia, ne vom opri asupra
regimurilor specifice democratiilor occidentale, retinand in acest sens urmatoarele regimuri
politice posibile:

a. Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul sa dispuna in orice


moment de increderea parlamentului. Deci, schimbarea majoritatii parlamentare atrage
dupa sine schimbarea guvernului. In anumite situatii, in cazul modificarii structurii
fortelor politice din parlament, daca nu se ajunge la formarea noului guvern se poate
ajunge la dizolvarea parlamentului, ca in sistemul nostru.

Principiile regimului parlamentar sunt:

pozitia preeminenta a parlamentului;


responsabilitatea politica a guvernului si dizolvarea acestuia cu ajutorul motiunii de
cenzura si cu dreptul sefului statului de dizolvarea a parlamentului daca nu se ajunge la
formarea unui nou guvern intr-un anumit termen, de regula 45 sau 60 de zile;
colaborarea dintre guvern si parlament.

Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, in care guvernul are o
dubla raspundere politica in fata parlamentului si a sefului statului; regimul parlamentar
monist, cand guvernul raspunde numai in fata parlamentului, ca in sistemul nostru.

a. Regimul prezidential

A fost inaugurat in S.U.A., avand ca element esential echilibrul dintre Executiv si


Legislativ, determinat de independenta reciproca a celor doua puteri si de certitudinea
ramanerii in functie pana la expirarea mandatului. Din aceasta rezida doua
caracteristici fundamentale, si anume: monocefalismul executiv si autoritatea
presedintelui si independenta reciproca a presedintelui si a parlamentului. Nu exista
astfel functia de prim-ministru, nici un guvern ca subiect de drept public, exista numai
presedintele si ministrii sai.

b. Regimul semiprezidential sau mixt, in care se imbina existenta Guvernului care


raspunde colegial si solidar in fata Parlamentului ales prin vot universal si direct,
existenta institutiei presedintelui ales prin sufragiu universal si in care raporturile
dintre Presedinte – Parlament – Guvern duc la tendinte prezidentialiste sau
parlamentariste.

In unele din tarile europene, exemplu Franta, presedintele, cand participa la sedintele
guvernului, semneaza hotararile guvernului, fata de sistemul nostru, in care in astfel de
situatii presedintele nu se implica cu nimic juridic. Exemplu de regimuri politice
semiprezidentiale: Franta, Federatia Rusa.

c. Regimul politic elvetian, sau regimul de adunare, de reprezentare, in care Guvernul


(Consiliul federal) este ales de catre parlamentul bicameral, este format numai din 7
membri, iar unul din cei 7 membri este ales in fiecare an presedinte al Confederatiei
elvetiene, neavand posibilitatea a doua mandate consecutive de cate un an.

In fosta republica Iugoslavia, dupa moartea presedintelui I.B. Tito, potrivit constitutiei din
1976, s-a constituit un consiliu format din reprezentantii fiecarei republici confederale si a
celor doua regiuni autonome existente, Consiliu ce tinea loc de Sef al statului isi alegea anual
un presedinte, prin rotatie, dintre reprezentantii fiecarei republici si provincii. Aceiasi situatie
a existat si in Romania comunista dupa 30 Decembrie 1947, cand functia de sef al statului era
reprezentata de catre Prezidiul Marii Adunari Nationale, format din 5 membri.

C. Structura de stat

Desemneaza organizarea puterii de stat in raport cu teritoriul si populatia, raporturi ce se


constituie intre elementele sistemului statal, formatiunile statale, circumscriptii administrativ-
teritoriale.

Sub aspectul structurii statului, statul poate fi unitar sau compus (federativ).
Statul unitar se caracterizeaza prin urmatoarele:

pe teritoriul sau exista o singura formatiune statala;


exista o singura Constitutie, un Parlament, un Guvern, un Sef de stat, un singur rand de
autoritati judecatoresti;
populatia are o singura cetatenie;
statul este unicul subiect de drept international.

Exemple de state unitare sunt: Romania, Italia, Franta, Grecia, Spania, Bulgaria etc.

Statul compus sau unional estre constituit din cel putin doua state membre, care transfera,
conform Constitutiei unionale, o parte din atributiile lor suverane catre statul federativ, dand
nastere unui nou stat. Astfel de state sunt: S.U.A., Germania, Mexic, Iugoslavia, Rusia etc.

Caracteristica acestor state este:

pe teritoriul statului se regasesc mai multe formatiuni statale si una rezultata din unirea
acestora;
au mai multe constitutii – cate state exista – deci, exista mai multe regimuri
constitutionale;
populatia are dubla cetatenie;
parlamentul federal are doua camere, din care una reprezinta Federatia, iar cealalta statele
membre;
subiect de drept international este numai federatia.

Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale federatiei. Ele se
caracterizeaza prin:

existenta unei constitutii proprii, deci a unei ordini constitutionale proprii subordonate
constitutiei federatiei, orice contencios fiind dat in competenta Tribunalului Constitutional
Federal, organizat in baza Constitutiei uniunii;
au o legislatie proprie, ce nu poate contraveni legislatiei federatiei;
participa la constituirea organismelor Federatiei, conform normelor stabilite de Constitutia
Federala;
populatia, desi are dubla cetatenia si reprezinta un corp distinct, este inglobata populatia
Statului Federativ. Spre exemplu, un cetatean al statului federal Arizona este cetatean
american etc.

ASOCIATIILE DE STATE

Asocierea unor state a aparut in perioada decaderii sistemului feudal si aparitiei burgheziei ca
o necesitate de rezolvare in comun a unor probleme nou aparute. Asocierea nu ducea la
pierderea identitatii politice si juridice a statelor. Se creeaza unele organisme comune, ori, in
anumite situatii, se recunoaste ca suveran o singura persoana de catre mai multe state, fara ca
in aceste situatii statele asociate sa capete caracteristicile si statul statelor federale
(componente ale unei federatii).
In istoria omenirii sunt cunoscute mai multe forme de asociere, precum: Uniunea personala,
Uniunea reala, Uniuni specifice si Confederatia de state.

Uniunea personala este forma de asociere dintre doua sau mai multe state, sub conducerea
aceleiasi persoane ca sef al statului (monarh, domn). Statele astfel asociate raman in principiu
independente, relatiile reciproce fiind numai diplomatice. In istorie sunt cunoscute ca Uniuni
personale: Unirea celor trei State Romanesti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, de la
1600; Unirea dintre Austria si Spania, intre 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia si
Venezuela sub Simon Bolivar si Uniunea dintre Belgia si Congo, in perioada 1885-1908.

Uniunea reala presupune ca in afara unicitatii persoanei ce reprezinta Seful statului, de regula
monarhul, exista si o serie de organisme comune pentru statele membre. De regula, aceste
organe comune sunt in domeniul administratiei, si anume: un singur minister de externe; de
finante, de aparare. Statele aflate intr-o astfel de situatie politico – juridica incheie intre ele
acte cu caracter politic si cu caracter juridic in sensul aratat mai sus, sau convin ca, prin legi
interne ale fiecarui stat, sa se stabileasca anumite reguli juridice comune tuturor. Exemplu de
astfel de uniune reala avem: Principatele Unite Romane, intre 1859-1862, Austro-Ungaria,
1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca aceasta uniune reala sa se
realizeze intre state vecine, cu granita comuna, pentru a fi mai operativa.

Uniunea speciala reprezinta o forma hibrid intre uniunea reala si Confederatie, osciland spre
Uniunea reala sau Confederatie, de la caz la caz. Aceasta forma poate fi exemplificata cu
referire la situatia Common-Weelth-ului, ce cuprinde Uniunea dintre Anglia si fostele colonii,
Protectorate, sau Uniunea franceza constituita in 1946 intre Franta metropolitana si
departamentele si teritoriile ei de peste mari, transformata, dupa adoptarea Constitutiei din
1958, in Comunitatea dintre Franta si aceste teritorii, precum si Federatia Emiratelor Arabe
Unite constituita in anul 1970 din sapte emirate, ori Republica unita Tanzania constituita in
1964, prin unirea Republicii Zanzibar si Pemba cu Republica Tanganica.

Confederatia de state

Reprezinta uniunea formata din mai multe state independente, care au interese comune si
imediate si-si constituie o forma comuna de reprezentare – exemplu: Consiliu, Dieta – ce
urmareste stabilitatea confederatiei prin unificarea legislatiei in anumite domenii: vamal,
agricol, moneda de schimb. Fiecare stat isi pastreaza independenta nestirbita, confederatia nu
devine subiect de drept international, statele membre nu sunt obligate sa nu pot fi constranse,
mai precis, a se subordona legislatiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolva decat
anumite probleme generale asupra carora s-a convenit, statele asociate putandu-se retrage
oricand din Uniune in conditiile respectarii clauzelor de asociere. Este o asociatie axata pe
principiul limitarii si medierii puterii confederale, deci puterea Uniunii nu se poate impune
organelor interne ale statelor membre, totul se negociaza.

Aceasta forma de asociere are o anumita caracteristica, este o "compunere de state" si nu un


"stat compus". Cu titlu de referinta, aratam Confederatia Statelor Americane intre anii 1778-
1786, Confederatia germanica intre 1815-1871, Confederatia elvetiana intre 1815 si 1848.
Asupra statutului Uniunii Europene care, de principiu, se apropie de acest tip de confederatie
prin existenta unor organisme de reprezentare, precum si a unor politici comune, in domeniile
de specialitate, literatura romana si straina este neunitara in ceea ce priveste statutul juridic al
acestei Uniuni, in sensul ca nu se recunoaste o suprapunere intre aceasta forma de Uniune si
Confederatia de state, asa cum afirma si prof. Nistor Prista in sensul ca, avem in fata o
organizatie internationala iar nu o uniune de state, lucru dupa parerea noastra inexact in
contextul actual, cand ponderea actiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut
foarte mult.

Organizarea administrativa a teritoriului national structura de stat interna

Dupa ce am aratat diferitele moduri in care se regasesc structurate statele in ceea ce priveste
realizarea puterii politice, ne vom opri asupra unei probleme foarte importante, si anume
modul concret de organizare, teritorial, a exercitarii puterii, ceea ce in mod curent, in practica
juridica dar si in legislatie se numeste impartirea administrativa a teritoriului, ori structura
teritoriala a organelor statului.

Teritoriul national al fiecarui stat este impartit in diferite circumscriptii teritoriale, denumite si
unitati administrativ-teritoriale, precum: provincii, regiuni, departamente, arondismente,
judete, orase, comune urbane sau comune rurale, sate etc., diferit de la un stat la altul si de la
o perioada istorica la alta.

In tara noastra, au existat de-a lungul timpului diferite structuri teritoriale, precum: provincii,
regiuni, judete, raioane, plasi, orase, comune urbane si comune rurale, sate si in cadrul unor
orase, precum Bucurestiul, si sectoare administrative.

In prezent, dupa cum este cunoscut, impartirea administrativa a teritoriului Romaniei este:
judetul, orasul, comuna, formata de regula din mai multe sate din care unul este satul de
resedinta.