Organizarea Basarabiei - Nobilimea (1812 - 1918)

elementul care a suferit în cea mai mare măsură procesul de rusificare a fost
boierimea din Basarabia, elita societăţii pe parcursul întregului secol al
dominaţiei ruseşti.

Într-un inventar făcut de Gheorghe Bezviconi pentru perioada anilor 1812-1821, ani de relativ liberalism şi cu
vădite tendinţe de afirmare a autonomiei provinciei, dintre cele 275 de familii boiereşti din Basarabia, neromâne
erau numai 25 de familii, adică: şapte ruseşti, şase ucrainiene, patru poloneze, trei germane, două armene şi
câte una turcească, bulgară şi olandeză. În rest deci, imensa majoritate a nobililor primului deceniu de stăpânire
rusească a fost constituită din români.

Din statistica prezentată în acelaşi an de Alexandru Boldur reiese că în 1818 peste 95% din totalul nobililor erau
moldoveni. În schimb, peste aproape un secol, în 1912, erau 137 de moldoveni, 198 de funcţionari străini şi încă
129 de ruşi şi patru de alte naţionalităţi. Realizând procentajele, rezultă că în 1912 numai 30% dintre boieri mai
erau români, iar restul nu erau de provenienţă autohtonă (funcţionarii formau 42% şi ceilalţi 27%, adică 69% din
totalul nobililor). (2)

Tot dintre nobili se recrutau şi ispravnicii ţinuturilor şi poate merită să stăruim puţin asupra lor. La început,
ispravnicii se alegeau de către nobilime, cum a fost cazul în 1818 sau 1821. Comparând însă persoanele alese
acum cu cele de pe listele din 1808 şi 1810, se constată că dintre vechii ispravnici nu a mai fost ales nimeni, deşi
cel puţin o treime dintre ei au rămas în Basarabia. În curând însă, Voronţov va renunţa la principiul eligibilităţii
ispravnicilor, în favoarea principiului de numire directă de către coroană, în urma recomandărilor din partea
administraţiei superioare a provinciei (1824). Principiul eligibilităţii a fost restabilit numai după o lungă perioadă
de timp, în 1859.

În subordinea ispravnicilor se aflau: sameşul, adică secretarul isprăvniciei, care era totodată şi administratorul
financiar al ţinutului; ocolaşii, care aveau la sate câte un reprezentant special, hargat sau dvornic; căpitanii de
mazili şi căpitanii de târguri. Pe lângă ispravnic mai exista şi un organ de deliberare şi o isprăvnicie zemstvială
(„tribunal zemstvial”). Pentru judecăţi exista „tribunalul judeţului”, iar pentru supravegherea poliţinenească a
oraşelor, poliţiile orăşeneşti. Pentru administrarea oraşelor vor lua fiinţă dumele (sfaturi) orăşeneşti, birourile
meseriaşilor şi comisiile de cvartiruire. După introducerea pe pământul statului a împărţirii în voloste, au fost
înfiinţate la sate primăriile volostelor (volostnoe pravlenie) şi primăriile săteşti (prikaz selski). Prin numirea
nobililor în toate aceste posturi şi prin alte numeroase privilegii, statul a căutat şi a reuşit să îi atragă de partea
sa.

Organizarea Basarabiei - Ţărănimea (1812 - 1918)

În afară de mazili şi răzeşi, grosul populaţiei rurale a Basarabiei îl formau ţăranii propriu-zişi. Ei formau aproape
întreaga populaţie a provinciei. Această populaţie rurală a rămas aproape neschimbată în tot cursul veacului
stăpânirii ruseşti. Aici s-au conservat cel mai bine limba română, obiceiurile, credinţele, tradiţiile şi dragostea
sinceră şi fidelă faţă de patrie. Până la anexarea din 1812, ţăranii români aveau garantată libertatea lor
individuală. Ei nu erau veritabili sclavi, cum se întâmpla cu ţăranii din Rusia, unde ei puteau fi cumpăraţi, vânduţi,
torturaţi şi ucişi după bunul plac al stăpânilor lor.

După anexare, guvernul rus a încercat în 1816 să aducă la acelaşi nivel cu şerbii din Rusia o parte a ţărănimii
române (argaţii). Dar, deşi o parte a marilor proprietari de pământ basarabeni au fost de acord cu această
măsură, exodul cu miile al ţăranilor români peste Prut la aflarea acestui proiect a determinat abandonarea sa
completă.