Sunteți pe pagina 1din 19

Introducere

Scopul educației rezidă, în a-l face pe om să iubească ceea ce este demn de a fi


iubit și să urască ceea ce trebuie urît.
Aristotel (în Politica)

Problema educatieisi a instruirii este o problema veche, dar tot timpul noua.
Educatia si instruirea au aparut odata cu aparitia omului, familiei, societatii, statului.
De la o treapta de dezvoltare a socitatii la alta, procesul educational si instructive se
perfectioneaza, se aduc in conformitate cu etapele respectivede dezvoltare a societatii
si necesitatile ei. In general procesul educational si instructiva parcurs o cale lunga,
dificila si glorioasa.
Fiecare civilizatie, fiecare tara, popor au particilaritatile sale, specificul sau de
educatie si instruire. Un rol important in dezvoltarea proceului instructive si
educational a apartinut institutiilor invatamantului si cercetatorilor filosofice grecesti
antice.
In aceasta lucrare voi incerca sa analizez conceptiile lui Aristotel despre
educatie si instruire care este actuala pîn ain prezent.

1
Aristotel. Repere biografice.

Aristotel, cel mai important discipol al lui Platon, s-a născut în Stagira în 383
î..Hr. de unde și numele care i se dă adesea de Stagiritul.
Provenea dintr-o familie ce practica medicina din generație în generație.
Petrece 18 sau 20 de ani în Akademia platoniciană. Cînd o părăsește, la moartea
marelui magistru (Platon), este pe deplin format. Aristotel aprecia foarte înalt
activitatea stiințifică, didactică, instructivă și educațională a lui Platon. Tot odată,
Aristotel nu a susținut în întregime concepțiile filosofice ale dascălului său. El a
criticat teoria ideilor, a "Statului ideal" ale lui Platon. Lui Aristotel îi aparțin
cuvintele: "Platon mi-e prieten, dar adevгrul îmi este mai scump".
Aristotel a îmbinat cu succes pe parcursul vieții sale activitatea filosofică cu cea
pedagogică. În Academie Aristotel începe să scrie primele sale lucrări, în special
dialoguri, cu o problematică circumscrisă retoricii ("Despre retorica" sau Gryllos),
eticii ("Despre iubire", "Despre bogгție", Despre noblețe" etc), educației ("Despre
educație"), politicii ("Despre regalitate") etc.
Această școală a fost un fel de universitate, unde cercetarea era completată cu
predarea. Dimineața se țineau cursuri pentru tineri, iar după-amiaza era deschisă unui
public mai larg, asemenea universităților populare. Se pare că el a încredințat
conducerea școlii tuturor profesorilor, prin rotație, anticipînd o interesantă formulă de
gestionare democratică. Aristotel conduce această școală timp de 12 ani, pînă la
moartea lui Alexandru (323), după care este nevoit să plece din Atena. Este considerat
unul dintre cei mai mari filosofi ai Antichității, deschizător de drumuri în cele mai
variate direcții (metafizică, logică, estetică, etică, politologie, științe ale naturii etc.).
În 343-342 î.e.n., Filip al II-lea, cu care Aristotel a copilărit împreună, îl
cheamă pe acesta la curtea macedoniană din Pella spre a-i încredința educația fiului
său Alexandru, pe atunci în vоrstă de treisprezece ani. Aristotel rămîne la curtea din

2
Pella, timp de patru ani în calitate de învațător, educator și prieten al lui Alexandru
Macedon, pînă cînd Alexandru va pomi în expediția sa contra perșilor. "Deși suntem
aproape fără știri asupra felului acestei educații, știm totuși că profesorul a rămas și
1
mai tîrziu în cea mai bună armonie cu marele său elev." Alexandru Macedon a
apreciat munca lui Aristotel în felul următor: "Eu îl venerez pe Aristotel tot așa ca și
pe tatăl meu, întrucît tatălui eu îi datorez viața, iar lui Aristotel îi datorez faptul că el a
atribuit vieții mele preț și valoare”2
A fost profesorul lui Alexandru Macedon (între anii 343 și 340). Se pare că,
datorită educației oferite lui Alexandru, Aristotel a avut una dintre cele mai mari
influențe asupra istoriei culturii. Principalele sale scrieri sunt: Metafizica, Organon,
Fizica, Politica, Poetica, Retorica, Etica eudemicг, Etica nicomahică, Despre suflet
etc. Aproape toate științele îl invocă pe Aristotel ca precursor.
Hegel constată, că faptul de a fi fost educatorul lui Alexandru Macedon
aparține în istorie ca un destin strălucit, iar spiritul și faptele lui Alexandru
"mărturisesc despre spiritul educației primite". Aristotel găsise un elev demn de el și
din acest punct de vedere, el a fost mai norocos decît Platon, însă, pe de altă parte,
trebuie ținut seama că pentru Platon, Dionisos nu era decît un instrument care ar fi
trebuit să pună în practică ideile gînditorului despre stat, pe cînd Aristotel și-a pus
drept scop, să formeze individualitatea celui, care nu peste multă vreme, va uimi
lumea.3
În 355 î.e.n.. Aristotel (la vîrsta de 50 ani), însoțit de prietenul și discipolul său
Teofrast, revine în Atena spre a fonda aici o școală filosofică proprie. Susținut de
Antipatros regentul macedonean al Atenei, Aristotel întemeiază această școală
filosofică proprie Likeon (dupг denumirea hramului în cinstea lui Apolon unde se afla
1
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei grecești. Ed., Moldova, Iaєi, 1995.
2
D. V. Căldare, M. T. Chiticari, Gоbdirea filosofică în lumea antică, Chișinău, 1994,
p.133.
3
G. W.F.Hegel, Istoria filosofiei, vol.l, Bucureєti, 1969, p.565-566.

3
școala). Prietenia și protecția familiei regale macedoniene îi pune la dispoziție
posibilități de studii și cercetare excepționale pentru acel timp, între care și o uriașă
bibliotecă, foarte bine asortată ș complectată.
Doisprezece ani (335-323) Aristotel a stat în fruntea acestei școli în activitate
neobosită, perioadă în care dă o formă sistematică, definitivă și propriei sale concepții
filosofi ce. Pune bazele invațamantului peripatetic (din grecescul peripatein, a se
plimba; educația neformalizatг, realizată în aer liber, în grădină) în instituția creată de
el.
Școala a devenit mai apoi unul din cele mai puternice centre de cultură din
Atena, din întreaga țară. În apropierea școlii se află o grădină pentru primblări și
deoarece prelegerile se țineau în grădină, școala a fost numită "peripatetica", adicг
filosof peri patetic. Aici, în celebrul Likeon își va ține Aristotel celebrele sale lecșii,
unele de seară, dedicate elevilor liceului și altele de dimineață, dedicate publicului
interesat de problematica abordată de filosof.
Școala filosofică a lui Aristotel a existat pоnă la sfîrșitul lumii antice. Aici se
studiau, se comentau și se dezvoltau concepțiile aristotelice. Moștenirea șiințificș și
pedagogicș, în general, corespunde diapazonului și forței potenției și a gîndirii sale
enciclopedice. Această moștenire este foarte bogată și diversă. Autorii antici apreciază
această moștenire din cоteva sute de "cărți", o parte mare din aceste opere este
pierdută. Se consideră că pînă la noi au ajuns aproximativ o pătrime din operele scrise
de către Aristotel.
Nici un alt filosof, om de știință nu a inventat în cultură atît cît Aristotel, nici
unui om nu i-a fost dat să creeze atîtea discipline, cum i-a fost dat stagiritului. În cele
146 de lucrări în diverse domenii, cîte îi atribue Sergiu Roșca,4 Diogene Laertios îi
atribuie 145 de tipuri de lucrări, (alții vorbesc chiar de 195 de tipuri)5. Aristotel a

4
Sergiu Roșea, Din istoria gîndirii filosofice. Chișinău, 1998, p. 23.
5
Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie. De la antici la Kant. București, 1999, p.190.

4
abordat cu rezultate strгlucite filosofia, logica, fizica, biologia, psihologia, pedagogia,
retorica, poetica, etica, estetica, politologia, economia politicг, etc.
Opera lui Aristotel cuprinde majoritatea domeniilor științelor din lumea antică:
științele naturale și filosofia naturii ("Fizica"), "Prelegeri de fizică", "Despre cer";
logica ("Organonul", "Categoriile", "Analiticile", "Topica" etc.); Psihologia ("Despre
suflet", "Despre somn", "Despre insomnie"); biologie ("Despre originea animalelor"
în care Aristotel a descris 500 specii de animale, a făcut clasificarea lor); prima
filosofie ("Metafizica" în 14 cărți); etica, politica și economia politică, retorica și
poetica; scrierile didactice, destinate pentru activitatea școlară și născută din ea. Prin
colecția sa de scrieri științifice Aristotel s-a manifestat ca geniul cel mai multelateral
al grecilor antici și poate ca cel mai "complect" filosof al tuturor timpurilor. Hegel,
care în ordinea concepțiilor filosofice este mai aproape de Platon, avea să scrie despre
Aristotel unele dintre cele mai frumoase pagini cu entuziasm și o admirație izvorîtă
din sinceritatea geniului fascinat de geniul altuia: "... a fost un bărbat alături de care
nici o epocă nu poate pune unul care să-l egaleze.,,6 Platon și Aristotel sunt, dupг
părerea lui Hegel, "dascăli ai neamului omenesc", atîta doar că Aristotel a pгtruns în
întreaga masă și în toate laturile universului real, subjugînd bogгția și dispresia acestei
mase sub concept; cele mai multe discipline filosofice îi datorează lui diferențierea și
începutul lor. Dar aspectul general al activității sale nu se înfățișeazăca un întreg ce s-
ar sistematiza el însuși, întreg a cărui ordine și coeziune ar aparține conceptului, ci
părțile sunt receptate empiric și așezate empiric una lîngă alta, partea "este
recunoscută pentru sine ca un concept determinat, dar el nu este mișcarea care leagă
laolaltă"7.
Miezul, nucleul concepției educative a lui Aristotel rezidă în străduința sa de a
transforma filosofia socraticoplatonică a noțiunilor, orientată în mod esențial către
6
G. W.Hegel, Istoria filosofiei, vol l, București, 1969, p. 562.
7
Ibidem, p.564.

5
etică, ce vizează fгurirea unui tip ideal de cetățean aflat în relații de deplină armonie
cu statul, într-o imagine mai largă asupra existenței, în care să-și găsească o explicație
toate procesele realității, inclusiv cele ale naturii fizice.
Aristotel, spre deosebire de Platon, susține existența obiectivă a naturii, a lumii
lucrurilor, obiectelor. El a difinit astfel natura: "natura e totalitatea lucrurilor,
obiectelor, care au un substrat material și care se află în continuă mișcare,
transformare,,8. Întreaga concepție aristotelică a lumii obiective este, în general,
străbătută de marele principiu al dezvoltării.
Înainte de a prezenta concepțiile sale metafizice Aristotel trece, pe scurt, în
revistă încercările anterioare constatînd ca vechii filosofi au procedat unilateral,
oprindu-se doar asupra unui aspect sau a unei laturi a stiintei. În mod deosebit
Aristotel se concentrează asupra criticii teoriei platoniciene a ideilor. Cea mai gravă
obiecție privește faptul că între ideile generale și lucrurile particulare există, după
Platon, ruptura totală.
Aristotel consideră drept o imposibilitate să existe în mod separat realitatea și
ceea ce este esența realitгții, ideea.
Spre deosebire de Platon, Aristotel a identificat esența nu în afară a lucrurilor ci
în lucruri însăși. Cu aceasta el nu a separat, în maniera lui Platon, generalul de
particular, dar întocmai că, acesta a găsit în general nu numai obiectul cunoașterii
științifice ci și momentul constructiv al lucrurilor individuale.
Motivul asupra căruia se concentrează concepția aristotelică despre lume este
altul decît al predecesorului său.
Aceștia vedeau în realitate fie o unitate frumos ordonată, fie un mecanism, fie,
ca și Platon, o operă de artă. Spre deosebire de aceștia, Aristotel o concepe sub forma
unui organism în dezvoltare, în formare, în care unitatea și succesiunea diferitelor

8
Sergiu Roșca. Din istoria gîndirii filosofice. Chișinгu, 1998, p.23.

6
momente o asigură ideea de finalitate. Lumea a apărut și se susține în urma unei
activități organice.
Aristotel recunoєtea și susținea posibilitatea cunoașterii lumii obiective. Din
punctul lui de vedere, lucrurile, procesele cu multiplele lor însușiri, particularități,
proprietăți există înaintea cunoștințelor. Aristotel evidenția următoarele trepte ale
cunoașterii: senzația, reprezentarea, experiența în legătură cu memoria, misiunea ei
constă în trecerea de la forma senzolială a cunoaєterii la gîndirea abstractă.
Pentru Aristotel este străină nostalgia dupг lumea de apoi. EI considera, că
omul posedă concomitent suflet vegetal El (sufletul) are nevoie de hrană și este sortit,
predestinat pieirii, putrificării. Iatгă de ce, în procesul educației, Aristotel nu punea pe
primul plan grija despre existența nemuritoare a vieții de apoi, ci insistă ca în măsură
egală să se poarte grija de toate trei aspecte ale sufletului vegetal, animal, uma.9

9
Problema educatiei in filosofie. Chișinau 2003 p.42-43

7
Premise ale gîndirii pedagogice
Pentru Aristotel, materia reprezintă obiectul pasiv si indeterminat al formelor,
iar forma indică principiul activ, determinat, care face ca materia să treacă de la
potență la act.
Materia nu existг în afara formei, după cum forma nu este decît formă a ceva, a
unui anumit conținut. Dialectica materie ca formă, va avea rezonanțe ideatice și în
plan pedagogic. Există, după Aristotel, o formг pură, originară, o rațiune "ce se
gîndește pe sine", identificată în divinitate, de unde emerge mișcarea, devenirea
("primul motor").
El stabileєte patru cauze ale devenirii: materială, formală, eficientă și finală.
Crede că generalul poate fi regăsit în lucrurile individuale. Cunoașterea de ordin
științific pornește de la percepția senzorială, dar se ridică la o treaptă superioarг, cea a
generalului și universalului. Experiența imediată este necesară, dar nu și suficientă.
Facultatea rațională, care investighează adevărul ca adevăr, parcurge trei stadii de
cunoaștere: cunoașterea științifică, rațiunea intuitivă și înțelepciunea filosofică.
Facultatea care caută adevărul practic presupune două stadii ale sufletului: arta și
înțelepciunea practică.
Aceste cinci tipuri de activitate constituie virtuțile intelectuale. Cunoașterea de
nivel înalt se supune unei axiomatici, unui set de principii ce trebuie să fie respectate
de fiecare știință în parte. A întemeiat logica văzută ca știință a demonstrației, ca
organon, explicînd teoria silogismului și avansînd principiile logice. Definește omul
ca zoon politikon, ca ființă socială, ca entitate angajată social. În plan estetic
inaugurează teoria artei ca mimesis, punînd accentul pe funcția purificatoare a artei
(catharsis). În plan etic, Stagiritul crede că scopul vieții este fericirea (eudaimonia).
Suprema fericire se obține în urma cugetării, a contemplării adevărului. Pentru a fi
virtuos, nu este de ajuns să cunoști binele (ca la Platon), ci să-l și practici. Moralitatea
rezidă în evitarea extremelor, prin căutarea căii de mijloc.

8
Examinînd problema veșnică a raportului determinantelor sociale și biologice
în educație, Aristotel a ocupat o poziție flexibilă. Pe de o parte, "de la părinți buni pot
proveni numai urmași buni", iar pe de altă parte, "natura adesea tinde spre aceasta, dar
să obținг aceasta nu poate".
Aristotel a acordat atenție primordială educației sociale, statale. El era de
părerea că fiecare formă de organizare statală are nevoie de o educație
corespunzătoare. Gînditorul admitea educația în familie în formele ei tradiționale
pоnă la vîrsta de șapte ani sub supravegherea funcționarilor de stat. Aristotel
propunea, ca în familie, de la vîrsta de cinci pînг la șapte ani să se efectueze instruirea
și educația preventivă, prealabilă. Băieții de la șapte ani trebuia să fie instruiți și
educați de către stat.
Drept obiecte necesare și obligatorii, în cadrul învățămîntului primar, trebuia să
fie gramatica, gimnastica, muzica și desenul. Inceputul instruirii și educației elevului
se propunea de la "grija față de corp" și mai apoi "grija față de suflet, minte", "minte
sănătoasă în corp sănătos". Educația fizică, trebuia să contribuie educației spirituale.
Gimnastica, trebuia să aducă organismul copilului în starea de pregгtire pentru
procesul însușirii cunoștințelor. Acordînd gimnasticii o importanță deosebită,
Aristotel, în acelaєi timp, condamna tradiția spartană a aplicării exercițiilor fizice
grele în rezultatul cărora copiii se transformă în "animale sălbatice". Gimnastica este
predestinată pentru formarea frumosului. Un rol deosebit în formarea unui început
foarte fiumos trebuia să-l aibă muzica.
Aristotel a acordat o atenție deosebită problemei omului, statului, societății. EI
studiază omul în manifestările și relațiile lui sociale, pornind de la teza sa potrivit
căreia "omul este un animal politic". Dacă omul este o ființă natural-socială, există o
strînsă legătură între morală și politică. Omul tinde spre relații sociale, comune.
Aristotel a depus eforturi colosale în studierea și acumularea experienței sociale în
domeniul conducerii statului. Aristotel a creat istoria a 158 de state grecești.

9
Cel mai sistematic sunt expuse concepțiile lui despre educație și instruire în
tractatul "Politica".
În lucrarea sa "Politica" menționa că "animalul politic" se deosebește de
celelalte animale prin faptul că el tinde spre bine, spre viața conștientă, intelectuală.
Aristotel pleda în favoarea statului sclavagist. Statul este natural (social) pentru că, în
fond, individul însuși, sau mai bine zis, omul, este ființă socială, politică. Aceasta este
una dintre cele mai faimoase definiții, care s-au dat cîndva omului. Aristotel definește
omul în raport cu mediul vieții lui: educație, guvernare, grupuri sociale, istorie,
culturг, etc.
Lucrarea lui Aristotel "Politica" este în întregime o desfгșurare și argumentare a
definiției de mai sus, оn special, aplicare asupra cercetгrii bazelor statului și a
sistemelor de guvernare. Cît despre formele statului, Aristotel considera, că monarhia
aristocratică și democrația sunt esențiale. Acestea au și stări excesive care le alterează
esența și menirea. Așa, de exemplu, monarhia poate duce la tiranie; aristocrația la
oligarhie, iar democrația la demagogie.
Pentru el, forma perfectă a statului este cel democratic. Libertatea și egalitatea
sunt "bazele fundamentale ale democrației". Aristotel avea în vedere egalitatea
politică,10 și considera, totodată, esențial pentru ca democrația să nu degenereze în
demagogie este respectul legii. "Demagogii", nota el, de parcă ar fi scris pentru
vremurile noastre, se ivesc numai acolo unde legea a pierdut suveranitatea.11 Nu este
democrație acolo unde statul care își zice democratic procedează cu decrete populare,
iar aceasta pentru că decretele nu au generalitatea legii. În orice stat, cetățeanul
trebuie să se supună constituției, căci răul cel mai rău pentru viața statului, indiferent
de forma acestuia, este încălcarea dreptului politic altfel decît îl recunoaște constituția.
După părerea lui Aristotel, cetățeanul este liber cînd se supune autorității legii.
. Conceptia pedagogică
10
Aristotel. Politica, București. 1989, carte VI, paj. 42.
11
Ibidem, Vl,paj. 44

10
Aristotel și-a petrecut viața mai mult cu învățămîntul decît cu cercetarea. În
concepția lui Hummel, el este prototipul profesorului. Opera transmisă peste veacuri
este o operă scrisă și predată. Maniera didactică poate fi detectată în toate lucrările.

În ideile sale pedagogice, Aristotel se prezintă ca fiind exponentul punctului de


vedere atenian asupra vieții, facînd apologia echilibrului dintre rațiune și suflet.

Din nefericire, tratatul său despre educație (Peri Paideias) s-a pierdut.
Reflecțiile sale despre educație au fost preluate în importante opere, dar cu alte
obiective decît cele strict educative. Si în plan pedagogic, filosoful din Stagira se va
deosebi de punctele de vedere ale lui Platon. De pildă, cu toate că este de acord cu
educația publică, el nu va accepta ideea abandonării copiilor de către familie unor
instituții ale statului. Copiii vor fi integrați în școlile publice începănd cu vîrsta de
șapte ani. Aristotel sugerează ideea că ceea ce nu poate face legea va face familia și
ceea ce nu îndeplinește statul va prelua ca sarcină familia, întrucît aceasta poate
veghea și stгpîni mai îndeaproape pornirile particulare ale copiilor.

Este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei trepte ale
dezvoltării " sufletului " (corporalitate, sensibilitate și inteligibilitate) le sunt necesare
tratamente diferite, realizate progresiv prin exerciții și studii compatibile cu puterea
particular de absorbție.

În Liceul pe care îl înființează, pe un loc central se află studierea științelor


naturii. Pentru aceasta, el a înființat o grădină zoologică, o bibliotecă bine dotată și un
"muzeu" de științe naturale, pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi
trimitea mostre de plante și de animale, de negăsit în Grecia. Modalitatea de a realiza
educația derivă din concepția sa cu privire la sorgintea (origine) și căile cunoașterii.
Se știe că, pentru Aristotel, universalul se află în lucruri, adevărul se poate deduce în
urma experienței directe cu obiectele. Drept urmare, și educația trebuie să se

11
conformeze acestui principiu. În timp ce în Akademia lui Platon se studiau cu
predilecție filosofia și matematicile, în noua instituție creată de Aristotel filosofia era
completată cu teme de biologie sau cu cunoștințe ce țin de alte științe ale naturii.
Alături de studierea științelor naturii, Aristotel recomandă studiul gramaticii,
gimnastica și muzica. Cititul, scrisul și gramatica sunt necesare în îndeletnicirile de zi
cu zi (comerț, dobîndirea de alte cunoștințe). Gimnastica stimulează dezvoltarea fizică
și o atitudine plină de curaj. Muzica asigură petrecerea plăcută a timpului liber, dar în
același timp purifică sufletul de pasiuni și cultivă capacitatea de valorizare a lucrurilor
frumoase. Nu este neglijată formarea morală, după cum lasă să se întrevadă unele idei
din Etica nicomahică. În lucrarea Despre suflet, Aristotel ne propune o teorie
psihologică ce explică unele dintre preceptele sale pedagogice. Sufletul, în opinia lui,
se definește prin simțire, gîndire și mișcare. Voința și stгăile apetente sunt puse și ele
în discuție, întrucît "unde există simțire există și durere, ca și plăcere, iar unde sunt
acestea e necesar să existe și dorința" (ibidem). Fiecare existență este rodul
interferenței dintre materie și formă, aceasta din urmă avînd un rol activ. "După cum
mîna este unealta uneltelor, tot așa și intelectul este forma formelor, pe cînd senzația
este forma lucrurilor percepute". Această «formă» modelează «materia» și creează
omul. Există deci «forma» fiecгrui om și sarcina educației constă în faptul că ea
trebuie să acționeze asupra tuturor în același fel. Nu pornind de la «materie» se cuvine
să se tindă către «forma» omului, ci dimpotrivă, trebuie modelată materia cu forța
acelei semnificații cuprinse în noțiunea de «formă» umană" (Suchodolschi, p. 13)12.
La Aristotel primează acțiunea, respectiv capacitatea subiectului de a fi format prin
propriile acte sau prin cele care vin din partea altora.

"Despre cel ce învață pornind de la potență și care dobîndește știința de la cel ce


se află în plin act și îi predă, trebuie să afirmăm ori că nu suferгă nici o afecțiune, cum
am spus, ori că sunt feluri de schimbări: trecerea către stările de privație și
12
C. Cucos Istoria pedagogiei, Iași 2001, p. 31

12
(dimpotrivă) trecerea spre dobîndirea unui caracter și spre menirea firească. Cea dintîi
schimbare a ființei cu senzație provine de la procreator. De îndată ce se va naște,
ființa născută va avea oarecum percepere și cunoaștere. Cît despre perceperea ca act,
ea corespunde cu contemplarea activă" (Aristotel, 1969, p. 97).13

Gînditorul grec distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ,
unul animal și altul rațional. Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea și
procrearea ;

la sufletul animal se adaugă capacitatea de a avea senzații și dorințe, imaginație


și memorie; în cazul sufletului rațional apare gîndirea care îl îndreaptă pe om spre
adevăr și care îl face nemuritor. Aceste trei calitгți ale sufletului se manifestă
diferențiat - la nivelul indivizilor luați izolați sau chiar vizați ca grupuri (de pildă, la
sclavi predomină sufletul vegetativ, pe cînd la stгpînii lor se manifestă cu precгdere
sufletul rațional).

Virtutea - scopul fundamental al devenirii omului prin educație - se obține


treptat, prin subordonarea și dominarea sufletului vegetativ și animal de către sufletul
rațional. La virtute se ajunge prin evitarea extremelor, prin păstrarea căii de mijloc și
prin permanenta supraveghere a simțurilor de către partea rațională a sufletului. Să
recunoaștem că această perspectivă, în esența ei, își păstrează actualitatea, atrăgîndu-
ne atenția, dincolo de limbajul deficitar din punctul de vedere al psihologiei moderne,
asupra responsabilizării omului, prin rațiune, pentru gîndurile și faptele săvîrșite.

Numai în momentele de răgaz omul poate contempla realități suprasensibile și


se dedă speculației, meditînd asupra sensurilor profunde ale existenței și devenind
conștient de potențele sale cele mai înalte. Loisir-ul este semnul libertății care înalță
spiritul.

13
ibidem

13
În viziunea lui Aristotel, finalitatea educației este totuna cu finalitatea pe care o
are omul. Educația este necesară pentru că numai ea actualizează omul fericit, adică
acel om care a ajuns, prin educație, de la starea de sălbăticie la cea de om desăvîrșit.
Omul fericit este un om al binelui și al virtuții, ajuns în acest stadiu datorită educației.

. Texte reprezentative ce mentioneaza conceptia educationala

Aristotel, 1988, Etica nicomahică, Editura Știintifică și Enciclopedică,


București, traducere de Stella Petricel.

14
Cartea a X-a

"La toate acestea trebuie să adăugăm că un sistem de educație individual este


superior unui sistem de educație universal. Trebuie să admitem deci că este în măsură
să distingă mai exact particularitățile proprii fiecăruia, fiecare gasimd în ea ceea ce l i
se adapteazг mai bine. Dar atît medicul, cît și profesorul de gimnastică sau orice alt
profesionist se vor ocupa cel mai bine de cazurile particulare dacă posedă cunoaєterea
universului, știind ce se potrivește tuturor sau unei anumite categorii. Fără îndoială
însă, nimic nu împedica pe cineva, chiar și neinițiat în știință, să se ocupe corect de un
caz individual, dacă datorita experienței observă cu atenție fenomenele survenite într-
un anumit caz; astfel, unii oameni trec drep medici pentru ei însași în timp ce ar fi
incapabili să aducă un remediu altcuiva. Nu e mai putin adevărat însă că cel ce dorește
să devină un specialist sau un teoretician trebue sa se ridice pîna la universal, a cărui
cunoaștere trebuie s-o dobîndească cît mai mult posibi spus, universalul este obiectul
știintelor" (p. 263).

Aristotel, 1996, Politica, Editura Antet, Bucureєti.

"Nu s-ar putea deci tăgădui că educația copiilor trebuie să fie unul din obiectele
de capatenie ale grijii legiuitorului. Pretutindeni unde educația s-a nesocotit, statul a
primit o lovitură funestг" (p. 157)

"Toate științele și toate artele pretind, pentru a reuși în ele, noțiuni prealabile,
deprinderi anterioare. Tot așa este, evident, și cu deprinderea virtuții. Întrucît statul
întreg are unul și același scop, educația trebuie în mod necesar să fie una și aceiași
pentru toți membrii săi; de unde urmează că ea trebuie să fie un obiect al
supravegherii publice, iar nu particulare, deși sistemul cel din urmă este mai răspîndit
și deși astăzi oricine învață pe copiii săi acasă obiectele și potrivit metodelor care оi
15
plac. Cu toate acestea, ceea ce este comun trebuie să se învețe în comun; și este o
eroare gravă să se creadă că fiecare cetățean este stăpîn pe sine; ei aparțin tot statului,
pentru că toți sunt elementele lui și pentru că оngrijirile date părților trebuie să
concorde cu îngrijirile date totului" (p. 158).

"Un punct evident este că educația, printre lucrurile folositoare, trebuie să le


cuprindă pe acelea absolut necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără
excepție. Toate îndeletnicirile putînd a se deosebi în liberale și servile, tinerimea va
învăța, printre lucrurile utile, pe acelea ce nu vor tinde să facă meșteșugari din aceia
care le practică. Se numesc îndeletniciri de meseriași toate îndeletnicirile, artă ori
știință, care sunt cu totul inutile pentru a deprinde corpul, sufletul sau mintea unui om
liber cu faptele virtuții" (p. 158).

..Dacг munca și repausul sunt amîndouă necesare, cel din urmă este netăgăduit
de preferat; dar trebuie a cгuța cu mare grijă să-I umplem cum se cuvine. Negreșit, nu
prin jocuri; căci ar оnsemna să facem din joc scopul însuși al vieții, lucru imposibil.
Jocul este mai ales util în mijlocul lucrărilor. Omul care muncește are nevoie de
relaxare, iar jocul are numai scopul să relaxeze. Munca aduce totdeauna osteneală și
încordare. Trebuie deci să putem chema la timp întrebuințarea jocurilor ca un leac
mănuitor. Mișcarea pe care ne-o dă jocul destinde spiritul și-l odihnește prin plăcerea
pe care o dă" (p. 160).

"Se va recunoaște fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce


se dă copiilor. Cineva nu se instruiește jucîndu-se, iar studiul este întotdeauna
anevoios. Adăugăm că timpul liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vărstei care

16
urmează după ea: lipsa de ocupație este capătul unei cariere, iar o ființă incompletă nu
trebuie să se oprească cîtuși de puțin" (p. 164).14

Aristotel este adeptul unei educații pe etape și diferențiate în funcție de


dimensiunile și caracteristicile "sufletului" persoanei educate. Scopul educației constă
în atingerea virtuții, prin dominarea pasiunilor de către rațiune și prin practicarea
valorilor înalte. Gînditorul pune accentul asupra rolului activității și al acțiunii
personale a copilului în cunoașterea realității. Alături de conținuturi specula ti ve, face
loc disciplinelor realiste, introducînd numeroase elemente de științe ale naturii.
Aristotel este de părere că educaюia publică trebuie să se bazeze și să se îmbine cu
educația realizată în familie.

Concluzie

14
C. Cucos Istoria pedagogiei, Iași 2001, p. 34

17
In concepția lui Aristotel educația ar fi o acțiune de daltuire a ființei umane, tot
așa cum sculptorul cioplește un bloc de piatra pentru ia da formă, si ca organizarea
educației trebue sa fie facută de catre stat.
Posteritatea aristotelică se constituie într-un capitol de sine stătător al istoriei
filosofiei. Aristotel va fi pentru evul mediu, așa cum am spus Filosoful, iar pentru
modemi un sistem de referință sine qua non, fie că a fost sau nu acceptat, fie că
doctrina i-a fost exaltată. Aristotel a fost și rămîne o stea fixă a istoriei gîndirii
filosofice de la care s-au împărtășit atîtea alte mari stele ale aceluiași domeniu încît, în
neclintirea ei, steaua s-a răspоndit în alte etemități. Aristotel a fost și este un Prim
motor, dar al filosofiei. Concepțiile folosofice ale lui Aristotel au constituit apogeul,
punctul culminant al filosofiei Greciei antice. Și la etapa actualг concepțiile filosofice
și pedagogice ale lui Pytagoras, Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel etc. se studiază
în instituțiile de invățămînt, se află în centrul atenției oamenilor de știință, cadrelor
didactice, oamenilor de cultură.
Pentru a crea o imagine a celor spuse anterior despre conceptia educationala a
lui Aristotel, reeșind din ideia ca conceptele educaționale ale marilor savanti de la
extremele timpuriloril, antichitate –contemporanietate, il voi cita pe savantul roman
C. Narly, care scria ”că educația este un fapt social și unul individual în acelas timp.
Este ceva ce se intămpla în jurul nostru și in acelaș timp se întimplă și cu noi. De la
naștere si pîna la moarte fiecare din noi este spectatorul si actorul acestui fapt.”15

Referințe bibliografice

15
C. Narly Pedagogie generala. EDP București 1996

18
1. Aristotel. Politica, Bucureєti. 1989, carte VI, 4,2.

2. Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie. De la antici la Kant.București, 1999

3. Căldare, D., Chiticari,M. Gîndirea filosofică în lumea antică, Chișinău, 1994

4. Cucoș. C. Istoria pedagogiei. Polirom Iași 1996

5. Cuznițov L., Banuh N. Filosofia educației Chișinau 2004

6. Hegel, G. W.F. Istoria filosofiei, vol.l, București, 1969

7. Narly C. Pedagogie generala EDP București 1996

8. Problema educației în filosofie Rosca S. red. Chișinau 2003

9. Roșca, S. Din istoria gîndirii filosofice. Chișinău, 1998

10.Windelband, W. Istoria filosofiei grecești. Ed., Moldova, Iași, 1995.

19