Sunteți pe pagina 1din 12

Dezabatere

Umanismul în
România
Umanismul: curent literar apărut în timpul Renaşterii (în
secolul al XV-lea), bazat pe „redescoperirea” operelor antichităţii
greco-latine, pe cercetarea lor erudită, de tip filologic, pe
transformarea lor în model stilistic şi preluarea unora dintre ideile lor
antice şi filozofice.
Reprezentanţi celebrii: Marsilio Ficino, Pico della Mirandola,
Niccolo Machiavelli, Giovanni Boccaccio (în Italia); François
Rebelais, Montaigne (în Franţa); Thomas Morus, Francis Bacon (în
Anglia).
Reprezentanţi români: Grigore Ureche, Miron Costin,
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir.

Condiţiile social-istorice care au favorizat apariţia umanismului:


► dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor;
► dezvolatrea burgheziei şi înflorirea oraşelor;
► marile descoperiri geografice;

Trăsăturile umanismului:
► aşează în centrul preocupărilor, omul „omul este masura
tuturor lucrurilor”;
► încrederea în raţiune;
► admiraţia fată de valorile antichităţii greco-latine;
► natura considerată un model al artei;
► prezentarea omului multilateral;
► libertatea, demnitatea şi perfectibilitatea fiinţei umane.
*Poză fundal: Pico della Mirandola (1463–1494)

Elevii participanti

• Echipa afirmatoare:
AFIRMATOR 1
AFIRMATOR 2
AFIRMATOR 3

• Echipa negatoare:
NEGATOR 1
NEGATOR 2
NEGATOR 3

• Moderator: Dna. Prof. Ioanovici Ileana


* Poză fundal: Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Umanismul
românesc
Motiune: A existat cu adevărat un umanism
românesc!

Cazul afirmator: (susţine moţiunea)


Argumente:
1. Domnitorii luminaţi au edificat monumente religioase şi laice,
încurajând un stil propriu în arhitectură şi pictură; au înfiinţat
şcoli domneşti şi biblioteci voievodale –› respectul pentru
cultură.
2. În Ţările Române au apărut primele centre ale tiparului în
Europa Răsăriteană –› Târgovişte, prima tipografie.
3. Cronicarii au susţinut idei fundamentale precum:
- continuitatea existenţei acestui neam pe teritoriul ţării;
- unitatea naţională; folosesc tradiţia culturală a
Antichităţii pentru demonstrarea originii latine a poporului
şi limbii române;
- respectul pentru adevăr şi documente;
- forţa educativă a istoriei;
- românii trebuie sa iasă din întunericul neştiinţei prin
cultură şi educaţie permanentă.
Cronicarii moldoveni instruiţi în şcolile mai înalte ale
Poloniei, un Grigore Ureche, un Miron Costin, stabilesc
contactul literar cu istoricii şi poeţii vechii Rome, în care
găsesc atestări despre războaiele lui Traian şi colonizarea
Daciei, dovezile romanităţii poporului român şi a limbii
vorbite de el. În cercetările mai vechi de istorie literară se
arată că Grigore Ureche şi Miron Costin au descoperit, prin
cunoaşterea vechilor surse, romanitatea poporului român;
4. Prezentarea letopiseţelor (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Radu Greuceanu, Radu Popescu).
5. Folosirea limbilor clasice ca limbi de cultură (Nicolaus
Olahus în Transilvania);
6. Sub aspect literar, datorăm penetraţiei umanismului cea
dintâi realizare a liricii culte din Letopiseţe şi, poate,
tentativa românească din cantemiriana Istorie hieroglifică. O
capodoperă a umanismului român este lucrarea Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

În concluzie, având în vedere argumentele enumerat ne-am întărit


convingerea că a existat un umanism specific românesc. Se poate vorbi
despre un umanism românesc al secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea,
întârziat faţă de umanismul occidental, dar având unele din însuşirle lui:
utilizarea scrierilor vechi ca principal izvor de cultură, intensificarea
conştiinţei romanice.

Bibliografie:

1. Dimitrie Cantemir, Cugetări, Ed. Biblioteca pentru toţi, 1979,


Bucureşti

2. Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă


până la Aron Vodă, Ed. Minerva, 1986, Bucureşti

3. Manual de clasa a X-a, Limba şi literatura română, Ed. Corint,


2002, Bucureşti
Cazul negator: (combate moţiunea)
Argumente:
1. cultura clasică a celor mai mulţi dintre cronicarii nu era
rezultatul unui studiu individual aprofundat, ci pare să se fi
limitat la ceea ce oferea instrucţia şcolară a vremii;
2. umanismul nu apare datorită unor nevoi interne ci din
dorinţa unora de afirmare exagerată a latinităţi. Domeniul în
care s-au implantat faptele de civilizaţie nu a fost circumscris
în limitele unui program urmărit de o societate centrată pe
propria ei devenire, ci a fost extinsă sub impulsul funcţiei pe
care şi-a asumat-o această societate într-o zonă de ample
confluenţe culturale. Umanismul românesc nu apare ca
rezultat al unei restructurări care ar avea la bază o criză de
conştiinţă;
3. umanismul românesc nu e original, împrumutând elemente
din umanismul apusean. Într-o primă fază, umanismul sud-
est european, deci şi cel românesc, a continuat direcţiile
„primului umanism bizantin”, dar s-a orientat şi spre
achiziţiile culturii din Renaşterea Apuseană;
4. bariere în calea contactelor culturale. Românii au rămas,
într-o lungă epocă, în afara mişcării literare şi această
împrejurare n-a putut fi fără urmări pentru evoluţia
ulterioară a literaturii lor. Abia începând cu secolul al XVII-
lea se produce integrarea treptată a literaturii române în
sfera literaturilor romanice. Umanismul nu a avut amploare
socială el fiind reprezentat de un grup restrâns de persoane;
5. se păstrează concepţia tradiţională, introducându-se forme
noi fără a avea baza necesară. Noile poziţii sunt formate de
oameni ataşaţi încă structurii feudale; deschiderea realizată
nu provoacă o desprindere netă de ideologia predecesorilor
săi şi nu introduce poziţii atât de noi şi ferme în concepţia
tradiţională. În raport cu civilizaţiile europene apusene,
cultura română, pe întreaga perioadă pe care o avem în
vedere, se arată la o răscruce; între universalismul medieval
şi cel pe care îl va contura filosofia Luminilor;
6. scrisul: istoriografie, geografie şi texte religioase. În secolul
al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, tendinţe
umaniste se afirmă în opera unor cărturari moldoveni,
munteni, transilvăneni, în condiţiile contactului, prin şcolile
superioare din ţară şi din străinătate cu umanismul şi cultura
europeană. Ele s-au manifestat mai cu seamă în istoriografie,
precum şi pe tărâmul geografiei şi al traducerii în lb. română
a principalelor cărţi religioase (Biblia de la Bucureşti,1688).
Cuvântul scris reprezintă modalitatea principală la care face
apel expresia culturală amintită. Până către mijlocul
secolului al XVII-lea, opera scrisă are valoare de
document:textul este utilizat in biserică, în cancelarie, pentru
acte sau cronici de curte, în corespondenţă; .
7. fiind întârziată apare în contextul european al luptelor
naţionale de eliberare-lupta pentru independenţă.
Tendinţele umaniste s-au cristalizat îndeosebi în jurul teoriei
originii române, a unităţii de neam şi de limbă a românilor,
teorie strâns legată, în condiţiile epocii, de lupta pentru
eliberare de sub jugul străin. Umanismul românesc al
secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea este un curent istoric,
expresia unei năzuinţe a poporului român către libertăţi
naţionale şi sociale, a unei aspiraţii generale de smulgere de
sub jugul otoman şi feudal, o faptă a patriotismului românesc.
Umanismul
Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renaşterii
(sec XIV – XVI).
Renaşterea este perioada din istoria omenirii caracterizată printr-o dezvoltare
sincronă, fără precedent a ştiinţei, artelor şi a civilizaţiei în general.

Termenul de Umanism are două sensuri:


• unul mai lung: dragoste faţă de oameni.
• altul mai restrâns: dragoste faţă de valorile antichităţii greco-romane.
Mişcarea umanistă cumulează ambele sensuri.
Umanismul a apărut in Italia (Florenţa) de unde s-a răspândit in întreaga Europa.

 Caracteristici:

• încrederea în libertatea, demnitatea şi perfectabilitatea omului;


• încrederea în raţiune;
• promovarea omului universal;
• armonia dintre om si natură;
• admiraţia faţă de valorile antichităţii greco-latine;
• în centrul preocupărilor umaniştilor se află omul;

Umanismul Românesc
Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de târziu (sec XVII) odată cu
apariţia primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a limbilor latină, greacă şi
slavonă.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor idei
fundamentale ale culturii româneşti:
- originea latină a poporului şi a limbii romane;
- continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;
- unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;
- rolul civilizator al tipăriturilor;
- forţa educativă a istoriei;
- credinţa în adevăr şi documente;
- dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă
 CRONICILE:
Denumirea vine de la latinescul „Chronica” care înseamnă istorie pe ani. Cronicile
sunt lucrări istoriografice care prezintă evenimente istorice într-o ordine cronologică. Ele au fost
scrise în limba slavonă şi aici descoperim primele încercări de realizare a unei literaturi originale
româneşti.

• Reprezentanţi:

 Moldova:
 Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării Moldovei de la origini până la
a doua domnie a lui Aron Vodă – 1359”)
 Miron Costin („Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă
încoace” până la domnia lui Dabija Vodă)
 Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui Dabija
Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat –
1743”)

 Muntenia:
 Cronica Bălenilor (ANONIMĂ)
 Letopiseţul Cantacuzinesc (ANONIMĂ)
 Radu Greceanu
 Radu Popescu

1. Grigore Ureche:

Manuscrisul autograf al Letopiseţului lui Grigore Ureche s-a pierdut si de aceea


multă vreme cronica a fost atribuită lui Nestor Ureche, tatăl lui Grigore. Astăzi este în afară
de orice îndoială că Letopiseţul aparţine lui Grigore Ureche aşa cum stabilise în 1852 Mihail
Kogălniceanu. „Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieţii
este o operă determinată. Ea începe cu anul întemeierii Moldovei (1359) „când s-au
descălecat ţara” şi se opreşte în anul 1594 „când au venit Lobodă cu oaste căzăcească şi au
gonit pe Aron – Vodă de-n scaun şi au ars Târgul Iaşi.” Este necesar să precizam că au
existat trei copişti ai Letopiseţului (Simion Dascălul, Nisail Călugărul, Axinte Uricarul)
care au considerat necesar, în momentul în care au copiat, să completeze cronica cu ceea ce i-
a scăpat cronicarului sau n-a ştiut.
Interpretările lui Simion Dascălul sunt lipsite de simţ critic şi au fost semnalate în
mare parte şi de cronicarii următori care le-au combătut.
Grigore Ureche nu este interesat numai de cantitatea ştirilor, ci şi de calitatea lor. El
nu scrie numai pentru a informa, ci şi pentru a educa, pentru a oferi un îndreptar de viaţă: „să
rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie învăţătură… ”. Istoria este necesară „ca să nu se
înece a toate ţările anii trecuţi”, este o datorie patriotică obligatorie pentru orice popor care
vrea să păşească pe o primă treaptă a culturii. Grigore Ureche este primul cronicar care simte
nevoia de a respecta adevărul forţelor consemnate „ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte
deşarte, ci de dreptate”.
Cronica oglindeşte orânduirea feudală din prima jumătate a sec XVII al marii
boierimi.
- Cronicarul condamnă sistemul de guvernare bazat pe autoritatea
domnească considerând că domnitorul nu poate avea drept de viaţă şi de
moarte asupra supuşilor săi; idealul statal al lui Ureche este regatul
albinelor întemeiat pe armonia dintre matcă şi lucrătoare.
- Preconizează pentru Moldova o cârmuire după pravilă, adică după legea
scrisă „pe Moldova este acest obiceiu de pier făr-de muncă, făr-de
judecată, făr-de leac de vină.”.
- Cronicarul manifestă o ură neîmpăcată împotriva cotropitorilor otomani
„groază tuturor vecinilor de prin-prejur” .
- Învăţătura limbii latine a înlesnit lui Ureche cunoaşterea originii romane a
poporului nostru; aduce argumente lexicale în sprijinul romanităţii, dar
recunoaşte că în limba noastră s-au „amestecat” şi cuvinte ale vecinilor
„măcar că de la râmi ne tragem”
- Vorbeşte în chip surprinzător pentru întâia dată despre unitatea neamului şi
originea sa comună „rumânii câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi
la Ardeal şi la Mara Moreşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la
Râmi se trag”.
- Letopiseţul debutează cu legenda întemeierii Moldovei, urmează apoi mai
mult de 46 de ani din istoria Moldovei care sunt doar înşiraţi ca într-un
pomelnic deoarece izvoarele au fost insuficiente.
- Domnia lui Ştefan cel Mare se bucură de cel mai mare spaţiu în cronică;
lui Ureche îi revine meritul de a fi fost primul biograf al marelui domnitor
realizând şi un portret moral al acestuia.
- Evenimentele consemnate, figurile domnitorilor au reprezentat surse de
inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu; descoperim în cronică portrete,
tablouri, mici caracterizări, schiţe de nuvele care reprezintă începuturile
unei literaturi române originale.

2. Miron Costin:

Miron Costin a început prin a scrie versuri într-o perioadă când poezia nu era deloc
o îndeletnicire obişnuită. Poemul filosofic „Viaţa Lumii” a fost scris când Miron Costin avea
40 de ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : „vanitas vanitatum et omnia
vanitas”(deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte) care concentrează tema
poemului larg răspândită in literatura universală, aceea a sorţii alunecoase (Fortuna labilis)
care nu poate fi stăpânită. Viaţa omului este comparată cu o aţă subţire care se poate rupe
oricând, mari personalităţi ale lumii sunt supuse şi ele morţii aşadar concluzia este una
filosofică: „existenţa fiind scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune pentru că binele
este ţelul suprem al omului”.

a) De Neamul Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

A fost scrisă de Miron Costin în ultimii anin ai vieţii sale după multă ezitare şi numai
când cronicarul a considerat că deţine suficientă informaţie pentru argumentarea sa. Întreaga
operă exprimă sentimente de înalt patriotism. Există la începutul operei o predoslovie prin
care autorul justifică scrierea acestei opere: „începutul ţărilor acestora şi neamului
moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până
astăzi, de unde sunt şi din ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ a
scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”. De Neamul Moldovenilor este o
operă polemica care intenţionează să pună la punct unii impostori cum a fost Simion
Dascălul care a denigrat poporul român. Miron Costin spune că: „nici este şagă a scrie
ocară viacinică unui neam. Când ocărăsc într-o zi pe cineva este greu a răbda; dară în
veaci.”
Această operă chiar dacă are în cuprinsul ei unele inexactităţi, este de remarcat pentru
informaţiile şi argumentele aduse în sprijinul ideii romanităţii poporului român.

b) Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron – Vodă încoace

Este scris în jurul vârstei de 40 de ani în scopuri informative „să nu se uite lucrurile
şi cursul ţării” şi educative „să hie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se
ferească şi ce va urma”.
Ca şi la Grigore Ureche, în cronica lui Miron Costin, apar conceptele clasei boiereşti
şi el e convins că nu domnitorul trebuie să conducă, ci şi boierimea, iar cei mai mici trebuie
să se teamă de cei mari. Cronicarul manifestează interes pentru toate aspectele vieţii sociale,
ura lăţirea puterii turceşti şi lăcomia Imperiului Otoman: „pântecele turcilor fără fund”.
Valoarea literară a cronicii lui Costin o întrece pe cea a lui Ureche; Costin este un
memorialist atent asupra vieţii si asupra oamenilor, scriitor în adevăratul sens al cuvântului,
prozator, zugrav de moravuri şi caractere. Ultima parte a cronicii are desfăşurarea epică a
unui roman: există descrieri, tablouri pitoreşti care înfăţişează armata (cea poloneză,
infanteria moldovenească) ca în romanele istorice.
Autorul pare a se implica în evenimente pentru că unele dintre ele s-au petrecut în
timpul vieţii sale. Datorită acestui fapt, atenţia faţă de eroi şi întâmplări este sporită.
În explicarea victorii lor militare s-au înfrângerilor, Miron Costin nu introduce factori
divini, totuşi crede în semne dumnezăieşti şi interpretează calamităţi naturale ca pe nişte
„pedepse cereşti”(interesantă este prin viziunea apocaliptică descrierea unei invazii de
lăcuste). Miron Costin are intuiţie psihologică şi tendinţa de a filozofa pe marginea faptelor,
reuşeşte astfel să realizeze caracterizări, naraţiuni umoristice etc.
Fiind într-o oarecare măsură şi filosof, cronicarul face un fel de teorie a cunoaşterii
vorbind despre cele cinci simţuri şi oprindu-se asupra importanţei văzului. Influenţa limbii
vorbite este mai mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult întâlnim totuşi
câteva expresii şi proverbe populare:
• „lupul părul schimbă, iar nu hirea”.
• „cum zice muldoveanul, nu sunt în toate zilele paştile”.
• „ca acela ce învaţă, sa apucă de sabie cu mâna goală”.
Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române

Istoriografia în limba română s-a dezvoltat începând cu sfârşitul sec XVI odată cu
ridicarea noii boierimi şi apariţia primilor cărturari; un rol important l-a avut răspândirea
umanismului.

• 1) Contribuţia la dezvoltarea istoriei:


- au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-se pe document şi adevăr);
- transmit informaţii preţioase cu privire la istoria medievală (domnii &
evenimente);
- informaţii în legătură cu etnogeneza românilor (originea latină a limbii şi a
poporului român, unitatea românilor şi continuitatea existenţei pe acest
teritoriu.);
Grigore Ureche este cel dintâi care vorbeşte despre originea românilor „şi toţi
de la râmi se trag.”.
Miron Costin prin lucrarea sa „De Neamul Moldovenilor” continuă ideile lui
Ureche în legătură cu etnogeneza românilor aducând argumente stinţifice.
- contribuie în mod esenţial la formarea conştiinţei naţionale;
- scopul scrierilor nu este numai unul informativ, ci şi unul educativ.

• 2) Contribuţia în domeniul limbii:

- în cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade ale
evoluţiei;
- oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de
comunicare într-un mijloc de transmitere a culturii.
Grigore Ureche se bazează pe limba vorbită, stilul sobru.
Miron Costin se află sub influenţa limbii latine.
Ion Neculce: limba folosită ţn operele lui este imaginea scrisă a limbii vorbite
în prima jumătate a sec XVIII –lea (stilul oral).

• 3) Contribuţia în domeniul literaturii:

- cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti


originale.
 Grigore Ureche:
 Primul portret al lui Ştefan cel Mare.
 Portrete, tablouri, schiţe de nuvele.

 Miron Costin:
 Primul poet („Viaţa Luminii” – poem filosofic şi „Stihurile de
descălecatul ţării” – aflate la începutul letopiseţului).
 Memorialist, zugrav de moravuri şi caractere
 Povestiri (descrierea unei invazii de lăcuste)â

 Ion Neculce:
 Realizează o operă personală bazată pe evenimente trăite de el
însuşi sau auzite.
 Creează personaje de ficţiune.
 Este uneori impersonal ca un adevărat scriitor.
 Deţine arta povestirii & cea a portretului (cei 14 domnitori).
 Realizează tablouri de epocă.
 Este prezent hazul & ironia.
 Relatează întâmplări anecdotice.

CONCLUZII:
• Cronicarii realizează prin operele lor un act de cultură.
• Oferă surse de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu.
• Au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii şi literaturii.
• Au format conştiinţa naţională.