Doua Lumi de Kucsinschi Linca

Linca S.
Kucsinschi Două lumi
Profil literar
Când debutezi editorial, e ca şi cum ai face un pariu cu
viaţa şi cu tine însuţi, întrebându-te cum vor fi receptate aceleaşi
texte dincolo de timp. Această emoţie mi-a împărtăşit-o tânăra
autoare, Linca Kucsinschi, membră a Cenaclului Naţional
,,Săgetătorul” (Bucureşti), a Centrului Naţional de Excelenţă al
elevilor supradotaţi pentru creaţie literară, a Centrului Judeţean
de Excelenţă şi a Cenaclului literar ,,Fântâni ale darurilor” (Blaj).
Volumul ,,Două lumi” este o scriitură reflexivă, una
adecvată nivelului psihologiei individuale, relevând elementele
unui univers adolescentin, în care naratorul se confesează, iar
lectorul îşi asumă realitatea mesajului descoperit. Acesta este
alcătuit dintr-un mănunchi de texte, majoritatea narate la
persoana I, sub forma unor episoade ce redau aventura
cunoaşterii şi autocunoaşterii. Creaţiile degajă prospeţime,
spontaneitate, percepţia lumii în plan emoţional, fiind concepute
sub forma unor inedite proze poetice, în care accentul se mută de
pe ficţiune pe confesiune, de pe imaginar pe experienţă.
Linca este o tânără sensibilă, cultivată, talentată, care
este fascinată de universul creaţiei. Ea scrie despre singurătate,
neîncredere, prietenie, despre curgerea ireversibilă a timpului,
despre ciclurile anotimpurilor, în sfărşit, despre lumea inefabilă a
adolescenţei.
În concluzie, volumul, prin textele literare pe care le
conţine, oferă un mijloc de comunicare cu sensibilitatea
lectorului prin intruziunea imaginarului în real, atrăgând după
sine crearea unei scriituri originale, în care epicul se interferează
cu liricul.
Prof. dr. Claudia Oancea-Raica
5
Linca S. Kucsinschi Două lumi
I Lumini şi umbre:
„Tăcută când te văd, îmi placi pentru că eşti absentă,

Îndepărtată-n durere de parcă ai fi răposat,
Un cuvânt, un surâs de-al tău îmi ajunge,
Sunt fericit, sunt fericit că nu-i adevărat.”
Pablo Neruda
6
7 petale
Copilul plânge. Şi lacrimile lui sunt amare.

Acolo unde se află el, nu există iubire, nu există
fericire...Există doar ură.
Ura îl înconjoară şi bietul lui suflet mâhnit
plânge. Sufletul cere căldură, iubire, dar primeşte în
schimb doar răceală şi ură.
Părinţii lui se află în camera alăturată. Se
ceartă…Casa este înconjurată de tensiune, iar copilul
nu are cum să scape. Este neputincios în faţa a tot ce-l
înconjoară.
Cade o petală….una.
El este trist, trist. Lacrimile i se rostogolesc pe

obraji.
Nu mai este...Ea nu mai este...Fără ea, pământul
este pustiu, deşertăciune. El are senzaţia că până şi
sufletul i-a dispărut. A plecat împreună cu ea, lăsându-
l gol într-o lume pustiită.
Cade o petală…..două.
Fata plânge. Cum nu a putut să vadă? Ce a

orbit-o? Îl iubeşte. Dar ce iubeşte? Hainele cu care l-a
îmbrăcat? Ce este el cu adevărat?
Este doar o spoială a mizeriei, doar atât.
Cade o petală…..trei.
7
Fetiţa stă singură pe terenul de joacă. Nimeni

nu vrea să se joace cu ea. Ea priveşte cu tristeţe jocul
fetelor, dar nu încearcă să li se alăture, pentru că nu o
vor accepta. Cum ar putea ele să se joace cu ea?
Este singură. Nici razele soarelui nu se apropie
de ea. Doar întunericul se apropie.
Cade o petală…..patru.
Râd de el. Întotdeauna râd doar pentru că el

este diferit. El este special. A crezut că ea nu va râde.
A crezut că ea va înţelege. Dar nu a fost să fie. I-a
frânt inima. Vorbele ei au durut şi încă mai dor. Nu
mai poate spera la nimic. Totul a căzut…
Cade o petală…..cinci.
Ea întotdeauna a reuşit să fugă. De când se

ştie, fuge de dragoste, de moarte, de viaţă…
Se pare că, într-un final, nu a mai putut să
fugă. Ceva o opreşte. Cum să fugă de cel pe care-l
iubeşte? Cum ar putea face aşa ceva?
Este absurd! Cum să plece, când el îi cere
contrariul. Îl iubeşte!
Îl iubeşte cu adevărat! Cum să fugă de
dragoste?
O dragoste oarbă o opreşte… nu poate fugi. Va
rămâne. Dar ce se va întâmpla cu ea, cu iubirea ei?
Cade o petală….şase.
8
Afară este frig. Încă nu ninge. Acel băieţel

tremură de frig. Ochii lui mari, căprui privesc departe.
Dar nu pot vedea nimic! El caută un chip blând, nişte
ochi zâmbitori…dar nu-i găseşte, pentru că acele
persoane nici nu există...El caută îngeri! Dar pe
Pământ, aceştia şi-ar frânge aripile, ar cădea….
Ochii lui mari privesc rugători. Oamenii nu-l
privesc, ca şi cum le-ar fi frică de ce ar putea vedea.
Dar de ce se tem? De un copil? El este doar un copil,
lipsit de fericire, singur într-o lume sordidă…forţat să
implore milă…
Cade o petală…..şapte.
9
Străjerii
Atunci, de mult, lumea era străjuită de soldaţi

înaripaţi, care cu aripile lor suave şi exuberante, erau
întruchiparea lumii de vis. Aripile soldaţilor erau
parcă pline de magie în deschiderea lor.
Visul lor era simplu, fără complicaţii. Era un
vis al unei lumi fără cruzimi, visul unei Utopii în
devenire.
Fluturii mândri, cu aripile străvezii, de
culoarea stelelor căzătoare, când erau atinşi, aveau
netezimea satinului.
Vraja era complexă, o simţeai pretutindeni. O
simţeai atingând aripile prin pulsul plin de vitalitate al
unei vieţi create din magia lăcaşurilor, care erau
deschise doar acelora ce ştiau să caute şi să ceară.
Vraja era străveche şi nu trebuia luată cu forţa, ea ştia
singură cui să se dăruiască.
Era uşor de găsit. Trebuia doar să urmezi calea
munţilor şi să observi lacul din creştetul lor. Era un lac
învelit întotdeauna de o perdea de ceaţă , parcă ascuns
în tăcerea ce domina locul.
Fluturii au fost acolo. Au privit lacul, apa ce
le-ar fi putut distruge aripile şi doar şi-au dorit să o
poată atinge, aşa cum o ating razele de soare care se
strecoară prin perdeaua de ceaţă şi luminează adâncul.
Doar au dorit! Şi s-a împlinit! Cel mai mic
fluture a atins apa şi nu a căzut. Nu a murit, doar a
simţit vraja. Acel curajos a devenit cel mai frumos
fluture din lumea văzută şi nevăzută. Aripile lui au
primit ‚,o haină”, parcă de zâne ţesută, luând o
10
culoare de cer şi de apă. Nu puteai să-l priveşti şi să

nu-l iubeşti. Era imposibil. Era atât de minunat încât şi
florile, şi frunzele se aplecau când îl zăreau.
După aceea, toţi fluturii după ce prindeau aripi
zburau spre lacul muntelui unde vraja îi învăluia pe
toţi ca o a doua mamă, transformându-le aripile în vise
de culoarea cerului şi a lacului.
Visele şi sentimentele lor vii s-au răspândit. O
nouă speranţă a fost creată. O nouă putere venea spre
lume din lacul vrăjit prin aripile albastre ale fluturilor
cu dar de a iubi lumea şi toate fiinţele ei, de a iubi
răsăritul şi amurgul, de a iubi roua şi ploaia, copacii şi
iarba.
Totul era atât de minunat în existenţa lor, încât
au devenit străjeri ai lumii, păzind-o, apărând-o,
luptând pentru cei ce iubesc.
11
Anabelle
Foarte vag îmi amintesc ce s-a întâmplat

atunci. Parcă totul este ascuns de o perdea de ceaţă.
Ieşeam de la şcoală. Eram cu el.
Nu ştiu de ce am luat-o înainte. Nu îmi
amintesc motivul…Poate m-am îndepărtat din joacă
sau ne-am certat…
Am fost lovită de o maşină. Am căzut la câţiva
metri depărtare. Am auzit bufnitura înainte să o simt.
Nu înţelegeam nimic din ce auzeam. Mă durea prea
tare şi nu puteam să deschid ochii. Durerea era totul…
Doar pe el îl puteam auzi…Era vocea unui
înger.
Îngerul plângea. Dar cum să plângă un înger?
Nu era cinstit! Îngerul nu trebuie să plângă! Nu pentru
mine! Am vrut să găsesc îngerul, să-l mângâi, să-i
spun că totul este în regulă…Dar nu am putut. Era o
minciună! Nu mai simţeam nimic, ca şi cum toate
simţurile mele ar fi dispărut.
Când am deschis ochii, am găsit îngerul. Mă
ţinea de mână. Am încercat să zâmbesc. Buzele mele
au format doar o grismă de durere. Am închis ochii.
***
Parcă m-am trezit din somn. Dar nu am

dormit! Sigur nu am dormit…
Dar acesta este raiul? Nu! Nu putea fi! Raiul nu este
pustiu! Raiul este frumos! Dar acest loc nu este nici
urât, nici frumos! Este gol, este pustiu! Tot ce mă
12
înconjoară este alb. Nu pot desluşi nimic. Totul este o

deşertăciune. Sunt într-o lume a nimicului…
Chiar dacă eram sigură de inexistenţa vieţii de
aici, am auzit o voce.
Vocea blândă mi-a spus ca acesta este raiul,
dar eu nu-l pot vedea. Mi-a zis că eu nu vreau să-l văd.
Eu vreau altceva.
Mi-am amintit...
Nu doream raiul. Acel rai nu era pentru mine.
Raiul meu era acasă. Mi-am amintit de el... Gabriel. O
lacrimă mi s-a rostogolit pe obraji.
Am căzut în abis.
***
M-am trezit în ploaie. Eram din nou pe

pământ. Oare câte zile au trecut de la accidentul meu?
Era întuneric în jurul meu. Lămpile luminau
slab. Nu vedeam pe nimeni lângă mine. Lucrul cel mai
ciudat era că nu simţeam ploaia pe pielea mea. Nu
simţeam nimic…nici frigul, nici căldura.
Mi-am privit chipul în apa, care s-a adunat pe
marginea drumului.
Nu mai eram eu…
Eram doar o umbră din ce a fost Anabelle.
Sunt doar fantoma ei, blestemată să colinde lumea
pentru a-şi găsi raiul…raiul Anabellei.
13
Ce este dragostea?
Dragostea este un fâlfâit de aripi, o voce care

atinge cerul. Dar cum să atingă cerul? Nici păsările
nu-l pot atinge …Cum poate iubirea să te înalţe în
eter?
Două priviri care se întâlnesc întâmplător.
Două suflete care se ating doar printr-o privire.
Dragostea este un cântec. Este un cântec
diafan, iar notele lui te duc departe, într-o lume unde
oamenii poartă măşti.
Dragostea este o rază de soare. O rază ce
luminează şi acel Pământ umbrit de ochii de gheaţă ai
oamenilor.
Dragostea este bucurie. Este fericirea sufletelor
care şi-au întâlnit perechea.
Dragostea este un clinchet de clopoţei care te
cheamă acolo, unde sufletul tău cântă, unde sufletul
tău se contopeşte cu altul.
Dragostea este sărut.
De ce îndrăgostiţii se sărută? De ce păsările
cântă? De ce soarele luminează? De ce toate acestea?
Pentru că aşa este firesc.
Pentru că doar aşa, sufletele a doi oameni se
contopesc într-un înger. Dragostea naşte un înger în
cer.
Ce este dragostea?
Este nevoia prin care poţi simţi, cu adevărat,
viaţa din tine şi din afara ta.
14
Fluturi
Realitatea este fragilă uneori. Câteodată pare

un fluture care îşi pierde praful de pe aripi şi cade.
Aruncat în propria lui superficialitate, în praf, zgomot
şi lumini, greu îl mai poţi regăsi. Tot ce a mai rămas
este visul. Te înconjori în vise şi uiţi uşor de acel
fluture, numit realitate.
Ca orice fluture nu trăieşte mai mult decât
câteva zile, dar visele rămân. Ele nu dispar niciodată.
Pierzi realitatea, rămâi doar cu visul, iar pentru
tine este de-ajuns.
15
Un vis
Totul era pustiu. O lună bolnavă lumina strada

împietrită de puterea nopţii. Umbrele se întindeau în
întuneric. Razele lunii se luptau înverşunat cu
dominaţia întunericului. Era trist... Pete de ceaţă
uscată rătăceau pe alocuri. O ceaţă care nu-şi avea
locul în noaptea caldă de vară. O ceaţă ce ascundea în
tulbureala sa ziua. Şi noaptea, şi ceaţa erau tăcute.
Nimic nu se desluşea. Sunetele erau strivite de
greutatea ceţii, aşa cum privirile erau ascunse de
întuneric. Răcoarea, roua, la fel ascunse, tăinuite, în
tăcere.
Aerul plutea inert, închis. Nu se simţea decât
un uşor miros dulceag, ciudat, parcă înţepător. Un
miros nedefinit, un miros al vieţii şi al morţii,
parfumul unui trandafir ce se ofileşte. Al unui
trandafir călcat în picioare parcă de toată răutatea
lumii. Al unei flori superbe strivite de orgoliul
răutăcios al oamenilor. Parfumul era neclar. Era prea
trist pentru a se putea desluşi aroma sublimă de
odinioară. Fascinanta aromă a dragostei se pierdea în
dulcegăria putreziciunii. Petale de caşmir moale şi
roşu zăceau ucise pe trotuar.
Singurul care mişca aerul cald era un fluture.
Un fluture ce apărea şi dispărea mereu din ceaţă. Era
un joc ca un ritual magic . Se aşeza, se ridica; se vedea
şi nu se vedea; era şi nu era.
Paşii ei s-au apropiat de fluture. Erau nişte paşi
sovăitori, timizi. Mersul era uşor. Parcă zbura aidoma
lui. Nu se auzeau. Aerul cald şi dulceag acompania
zborul paşilor fetei şi al aripilor fluturelui.
16
L-a atins! I-a cuprins în pumn aripile de un

negru catifelat, sublim presărat cu puncte albe ca o
notă de umor în negru şi alb. Era un fluture mic. Mic
şi pierdut în căldura nopţii. Un mic aiurit ce şi-a uitat
drumul spre casă…
Fata a zâmbit privind spre tânărul de alături. Şi
ochii lui zâmbeau. Ochii lui de un albastru profund,
ca marea; ochii ei verzi, flacără vie…..şi în lumina atât
de neclară, privirile lor s-au împletit. Ochii albaştri i-
au învăluit pe cei verzi. Luminile albastre şi cele verzi
s-au întâlnit parcă într-un sărut de stele...
17
Înger şi demon
Nu, nu sunt un om! Ştiu sigur că nu este
adevărat! Sunt un demon, care a făcut un înger să
plângă…Înger cu ochii strălucitori ca razele de lună,
înger trist pentru că eu l-am făcut să plângă.
Sunt un demon, care s-a îndrăgostit de un
înger!
Sunt demonul care a rănit acel înger gingaş, ce
doar cu un zâmbet a luminat sufletul tuturor. Îngerul
meu cu ochii de azur…
Îngerul meu era atât de frumos! Buclele lui
aurii luminau chiar şi cel mai întunecat loc de pe
planetă. Nici mătasea nu este mai delicată şi mai
uşoară ca buclele lui, ca faţa lui gingaşă de porţelan…
Uneori îmi era teamă să nu se spargă. Da, acel
chip zâmbitor care mă iubea, surâsul acela care mă
mângâia, eu le-am distrus!
I-am distrus ochii strălucitori! Ochii albaştri, s-
au spart în mii şi mii de bucăţele şi tot ce era frumos a
dispărut. Au rămas doar lumini de ape tulburi, care nu
mai ştiau zâmbi.
Îngerul meu orb nu mai zâmbea.
Îngerul meu orb era trist şi plângea.
Plângea pentru mine, demonul!
Plângea pentru că sunt un demon,
care a îndrăznit să se îndrăgostească
...de un înger.
Iartă-mă! Iartă-mă, fiinţă serafică! Uită şi iartă!
Iartă-mă că sunt un demon!
Uită că ţi-am distrus lumina de azur!
Sunt un demon!
18
Focuri
Stelele sunt focuri aprinse în întuneric, focuri

ce luminează alte focuri, cele ale sufletelor. Scânteiele
focurilor, uneori, ating stelele. Se unesc, se petrec
unele în altele, apoi se despart.
Ziua, toate focurile sunt ascunse de lumină, dar
noaptea, ele sunt lumina.
Doar noaptea, toate luminile se întrepătrund, se
amestecă şi se combină.
Doar noaptea, toate focurile ard şi devin una.
Doar noaptea, totul este foc, totul este stea.
Totul arde neîncetat în întunericul nopţii.
Nimic nu e rece, nimănui nu-i e frig.
Totul este căldură, iar căldura topeşte gheaţa
ce devine apă. Apoi apa curge neîncetat spre alte şi
alte suflete.
În zori sufletele umede tremură la lumina
soarelui care apare şi le usucă.
Sufletele nu mai ard. Ele rămân uscate până
atunci când apar stelele. Când noaptea e necuprinsă,
sufletele se apropie încet de stele.
19
II Două lumi:
„De ce zbori la răscrucea dintre două lumi când ştii că
nu aparţii nici uneia?”
Andreea Trifu
20
Două lumi
Nu trebuia să ştie nimeni…

Până la urmă nu şi-au dat seama, dar dacă
reuşeau?
Mă numesc Sean şi sunt elev în clasa a IX-a.
Nu sunt ca ceilalţi băieţi din clasă, sunt diferit şi doar
eu ştiam asta.
Mă simt ciudat când doar privind obiectele pot
să le ridic şi să le mişc după pofta şi voinţa mea. Apoi,
nu sunt niciodată sigur de ce se va mai întâmpla. Pur
şi simplu se întâmplă ceva, nu ştiu ce este cu mine şi
totul se termina mereu când cineva îmi tăia contactul
vizual. Lucrurile se învârt, se rotesc doar mişcându-mi
ochii, iar în mintea mea parcă se aprinde o scânteie
orbitoare. Apoi totul depinde doar de mine….
Şi asta nu e tot! Nu ştiu de ce, sunt cel mai bun
elev din clasa mea fără să depun niciun efort.
Numerele le reţin fără să vreau, parcă teoremele,
funcţiile, ecuaţiile se confundă cu mine, în timp ce
lecţiile am senzaţia că le citesc de pe frunţile
profesorilor care mă ascultă şi acasă nu învăţ absolut
nimic. La matematică este cel mai ciudat... Înmulţiri,
împărţiri, algoritmi cu numere exorbitant de mari,
absolut toate, le pot calcula în minte ca şi cum aş
socoti 1+1!
Profesorilor nu li se pare nimic anormal.
Pentru ei e ceva obişnuit tot ce se întâmplă. Se
consideră că a învăţa totul atât de rapid şi, în plus, şi
pe de rost, este ceva normal, deci, nu trebuie să-mi fac
griji.
21
Dintre toţi profesorii, doar cel de matematică

sesizează că ceva nu este în ordine. Întotdeauna se uită
ciudat când îi spun prea repede rezultatul unor
exerciţii. Sunt convins că observă că ceva nu este OK,
dar nu spune niciodată nimic. Am încercat să vorbesc
cu el, dar se eschivează cu tot felul de poveşti despre
studiu sau, pur şi simplu, mă evită. Aşa fac şi colegii
mei şi nu înţeleg de ce! În fond, îmi doresc să fiu un
băiat obişnuit, ca şi ei.
Dintre toţi, doar o fată îmi zâmbeşte. E atât de
frumoasă şi se poartă atât de drăguţ cu mine, dar îmi
este frică să vorbesc cu ea mai mult decât o fac. Mă
simt parcă aruncat pe o treaptă mai jos decât ea.
Colegii mei îşi bat joc de mine, dar, într-un fel, cred că
sunt geloşi. Nu-i înţeleg...
Părinţii mei muncesc. Nu au timp să se ocupe
de mine. Consideră că un zâmbet, un cadou şi un salut
sunt de ajuns ca să fie părinţii perfecţi, ce ştiu să-şi
iubească fiul. Cred că mă iubesc, nu-i contrazic, dar ei
nu mă cunosc deloc. Distanţa dintre mine şi ei a
devenit un handicap. Nici nu au timp şi nici măcar nu
se gândesc să încerce să mă cunoască. Mama este
medic obstetrician la spitalul cel nou. Tot timpul se
nasc bebeluşi. Naşterile au devenit mai complicate, iar
ea este un medic dedicat meseriei. Pleacă de acasă la
şase dimineaţa şi de-obicei ajunge pe la zece seara
(parcă face în acest fel să nu se întâlnească cu mine!).
Tatăl meu este avocat. El aproape nu vine deloc acasă.
Ori la bar, ori la serviciu îşi petrece zilele şi nopţile,
iar dacă se întâmplă să fie acasă, când este şi mama, se
ceartă. M-am săturat de strigăte şi lacrimi! Cred,
22
probabil, că dacă nu mă văd, nici nu exist şi nu se simt

vinovaţi pentru toate neînţelegerile lor.
De fiecare dată când ajung acasă, sunt singur.
Casa noastră frumoasă este pustie. Nu-mi place să stau
acasă. Plec aiurea prin oraş, iar când ajung, ei nici
măcar nu au observat că am plecat sau că am venit. Se
ceartă ca de fiecare dată. Probabil dacă ar şti ce pot
face, s-ar speria şi m-ar interna într-un spital de nebuni
(m-ar şi uita acolo). Nu-mi învinuiesc părinţii. Îi
accept, dar nu-i iubesc. Ce să iubesc? Un cadou?!
Pentru mine sunt ca nişte străini pe care pot să nu-i
văd în fiecare zi.
Uneori am senzaţia că nu-mi găsesc locul.
Parcă nu aparţin acestei lumi, nu-mi găsesc în ea
niciun loc care să fie cu adevărat al meu (sau poate nu-
l observ).
Apoi s-a întâmplat într-o zi. Nu ştiu exact cum
s-au petrecut evenimentele. Acum parcă totul este într-
o ceaţă deasă. Revăd doar imagini tăiate ca mici bucăţi
de puzzle.
La şcoală m-a chemat Diane să o ajut cu o
temă la matematică. Cum aş fi putut refuza un zâmbet
atât de dulce? Justin, colegul ei de bancă, apare în
acele imagini şi a început să se certe cu mine. Nu am
înţeles motivul. Totul era confuz şi hilar. Motivul nu
pot să mi-l amintesc. Justin m-a îmbrâncit. Ne-am
încăierat. Diane încerca să ne despartă… Îl văd pe
Justin arzând de furie. Pixul s-a ridicat de pe bancă şi
s-a îndreptat ameninţător spre Justin. Caietele şi foile
din clasă au fost smulse de un vânt puternic, iscat din
nimic. Eram nervos, nu vedeam, nu auzeam, nu ştiam
de nimeni şi de nimic. Ferestrele s-au deschis singure,
23
vântul de afară şi cel din interior s-au amestecat într-o

răbufnire impresionantă. Toţi au înlemnit. Apoi nu i-
am mai văzut. Un cântec dulce şi uşor mă chema în
altă parte. A început să mă doară capul. Înainte să
închid ochii, am văzut o singură imagine: eu, eram pe
podea, parcă dormeam şi nimeni nu mă putea trezi din
acel somn nesfârşit. Diane era aplecată spre mine şi
încerca să mă trezească. Credea că am leşinat, dar, de
fapt, nu a fost aşa. Pur şi simplu am plecat. Am folosit
capacităţile maxime ale puterii mele şi am plecat să
caut un loc unde eu să fiu eu!
Nu mai eram în clasă, nu ştiu unde eram exact.
Eram întins pe jos într-un parc. Într-un fel, mi se părea
cunoscut acel parc.
Soarele strălucea pe cerul de un albastru palid,
iar razele aurii, întretăiate de crengile copacilor, se
legănau printre frunzele coroanelor bogate. M-am
ridicat. Totul era prea înalt în jurul meu. Trunchiurile
copacilor parcă ajungeau până la cer, iar coroanele îşi
întindeau crengile în jurul lor, parcă dorind să ascundă
soarele.
M-am uitat în jur. Era ceva atât de sălbatic şi
de natural, încât am crezut că am ajuns într-o junglă.
Dar nu era aşa. În jurul meu erau bănci şi coşuri de
gunoi, care nu distrugeau sălbăticiunea parcului. Nu
vedeam pe nimeni pe moment, dar, după câţiva paşi,
am văzut-o pe Diane. Am strigat-o. Ea a venit spre
mine, zâmbind:
– Sean, unde ai fost?
– Aici, cred! M-a îmbrăţişat. Îmi spui, te rog,
unde suntem? am întrebat-o la ureche, sperând să nu
se sperie.
24
– Poftim? a întrebat fata nedunerită.

– Unde suntem?
– În parcul ‚,Mai’’.
– ,,Mai’’?! Dar abia ieri se plantau pomişori….
– Ieri?! Ce ai păţit Sean?! Ai fost în altă
galaxie în ultima vreme? a întrebat ea punându-şi
mâna pe fruntea mea, ca şi cum ar vrea să vadă dacă
nu am cumva febră.
– În altă galaxie?! Cum? Cred că am
amnezie… Unde sunt? Nu mai ştiam exact ce vroiam.
Pur şi simplu vroiam să aflu unde sunt. Eram sigur că
nu am călătorit în viitor, Diane era exact aşa cum a
fost şi acum câteva clipe. Aceiaşi ochi frumoşi şi
acelaşi zâmbet, care-l făcea şi pe cel mai nefericit om
de pe planetă să fie fericit doar fiindcă putea privi acei
ochi de înger.
– Amnezie?! O, săracul de tine! Acum,
majoritatea celor care se duc în Aqua au amnezie, dar
nu prea înţeleg de ce, a zis ea zâmbind dulce.
– În ce an suntem?
– În anul 2009, a spus ea înţelegătoare, luându-
mă de mână, în timp ce ne plimbam prin parc.
– De ce parcul pare o junglă?
– Păi, doar toate parcurile de pe pământ arată
aşa! Natura de pe Pământ a fost lăsată să-şi arate
propria-i magie de când a început încălzirea globală.
Cred că Pământul şi-ar putea schimba denumirea de la
planeta albastră la cea verde.
– Verde?!
– Da! Din cauza poluării şi a încălzirii globale,
apa potabilă aproape a dispărut, au rămas doar foarte
mici cantităţi de apă. Din cauză că precipitaţiile erau
25
scăzute, aproape inexistente, orice fel de apă a

dispărut. Precipitaţiile ar fi fost de-ajuns pentru a
hidrata vegetaţia, şi asta s-a rezolvat cu apă produsă în
laborator, dar nepotabilă.
– Şi ce facem fără apă? Te rog, Diane,
vorbeşte-mi ca şi când ai explica aceste fenomene
unui străin!
– Sean, chiar că eşti amnezic! Din cauză că apa
din laborator nu este potabilă, oamenii de ştiinţă au
plecat în spaţiu să găsească o planetă cu apă potabilă,
o altă planetă albastră. Primii oameni care au fost
trimişi, s-au întors după o lună. Au străbătut întreaga
galaxie, au căutat în toate colţurile Căii Lactee, dar nu
au găsit nimic. Au plecat alţii în Andromeda, dar au
venit la fel de nenorocoşi. Dar a treia grupă a străbătut
Universul dincolo de Andromeda, a ocolit o gaură
neagră şi acolo au găsit planeta albastră care aştepta
locuitori. S-au făcut multiple analize şi s-a constatat că
noua planetă albastră conţine 98% apă potabilă, dulce.
S-au trimis nave-container uriaşe în care s-a colectat
apă. După o serie de transporturi apa dulce a ajuns la
jumătate din suprafaţa iniţială. Acum avem două tipuri
de precipitaţii. Unele naturale, prin ploaie din
evaporarea noii ape dulci, şi apa de laborator folosită
exclusiv pentru vegetaţie. Teama de spectrul aridităţii
a făcut ca o parte din populaţia Terrei să plece pe
Aqua, noua planetă albastră. Acolo s-au construit case,
oraşe. Aqua este o planetă cu acelaşi relief ca Terra,
cu o singură diferenţă – mările şi oceanele au apă
dulce, potabilă. Pur şi simplu, acum este o nouă casă
pentru atâţia oameni. Acum doi ani s-au construit noi
nave spaţiale de transport rapid, şi o altă parte din
26
populaţia Terrei a plecat pe Aqua. Nu am fost

niciodată acolo, dar tata spune că parcă eşti pe pământ,
după epoca de gheaţă.
– Tatăl tău este un funcţionar care visează să
devină un astronaut, nu-i aşa?
– Ce?! Tatăl meu este astronaut! Ce ai păţit?
Amnezia ar fi trebuit să-ţi treacă! La toată lumea trece
după câteva minute, ce-i cu tine!?
– Hai! Mai povesteşte-mi, te rog!
– Ce? Ştii foarte bine toate acestea! Chiar ai
fost şi pe Aqua! Este ceva ciudat la tine! Şi-a pus
mâna pe obrazul meu. Nu eşti acelaşi băiat de care m-
am îndrăgostit. Ai ochii atât de strălucitori! Chiar tu
eşti? m-a întrebat ea, uitându-se în ochii mei.
– Nu mai ştiu cine sunt. Sunt Sean. Atât ştiu
despre persoana mea. Unde mă aflu nu ştiu. Sunt într-
o lume la fel ca a mea, dar străină pentru mine. Iartă-
mă, Diane, tot amnezia e de vină. Cred că ar fi bine să
rămân puţin singur.
– Bine, Sean! O oră de reculegere e cel mai
bun leac.
M-am despărţit de Diane şi am ieşit din parc. Era cel
mai ciudat oraş pe care l-am văzut vreodată. Blocurile
erau îmbrăţişate de plante căţărătoare, iar grădinile din
jurul lor erau atât de bogate! Copacii de pe trotuare nu
erau atât de uriaşi ca cei din parc. Dar nu erau mici!
Doar drumul era lipsit total de plante.
Aş fi vrut să fie aşa şi lumea mea! Parcă nu
există nimic aici care să-ţi sufle fericirea. Tot ceea ce
mă înconjura era mirific. Toţi cei pe lângă care
treceam, aveau zâmbete pe faţă. Nicio tristeţe, nicio
lacrimă şi nicio durere nu distrugea fericirea absolută.
27
Răul parcă nu exista! Parcă era alungat şi ascuns, iar

oamenii nu îl purtau în inimi, ca acasă. Soarele
strălucea şi parcă zâmbea. Toţi erau veseli, toţi îmi
zâmbeau. Lumea aceasta este atât de luminoasă şi de
caldă! Te simţi ca şi cum toţi oamenii te îmbrăţşează
şi te iubesc.
O lume colorată, fără griji, ce nu are cum să te
întristeze. Nicio faţă mohorâtă, niciun loc arid, distrus
şi pierdut! Parcă natura se învârte în jurul tău. La
fiecare pas, o floare, un copac….. Locuinţele sunt
amenajate ca în acea minune a lumii antice: grădinile
suspendate ale Semiramidei din Babilon. Colorate în
alb, locuinţele au la fiecare etaj un fel de balcon
universal în care flori, plante în ghiveci şi mici
încrengături de plante căţărătoare trăiesc în pace cu
oamenii. Aceşti oameni pot să iubescă natura! Nu o
batjocoresc, nu o calcă în picioare! Soarele strălucea,
locurile erau nemaipomenit de frumoase, prea
frumoase ca să le pot descrie. Parcă era un vis. Nu am
văzut niciodată un alt loc perfect ca acesta.
Probabil ajunsesem în centrul oraşului când am
simţit că aceasta nu era lumea mea. Nu-mi aparţinea.
Totul arăta perfect, impecabil. Lumea mea era diferită.
Nu conta aspectul, ci sentimentul de apartenenţă faţă
de oraş. De fiecare dată, în oraşul meu, plimbându-mă,
mă linişteam, mă regăseam pe mine însumi şi puterea
de a continua. Era sentimentul oricărui om care se
vrea fericit. Aici nu am găsit ce căutam. Tristeţea,
lacrimile, certurile nu erau! Parcă era un oraş în care
aceste lucruri erau interzise. Era atât de diferit de
oraşul în care m-am născut! Ca înfăţişare era aprope la
fel, dar senzaţia că nu-i aparţineam mă copleşea. Aici
28
nu lipsea nimic, puteam fi împlinit, parcă puteam să

ating stelele doar ridicând mâna. Sentimentele mele,
cele ascunse , tăinuite, ca nimeni să nu se atingă de
ele şi să le distrugă, se deschideau uşor spre tot ce era
în jurul meu.
După un moment, am tresărit. Dacă totul era
doar un vis? M-am ciupit zdravăn de braţ. Am simţit o
durere usturătoare, dar nimic altceva. Nu m-am trezit
în camera mea din somn, cum mă aşteptam. Eram tot
acolo. Nu era un vis. Eram cu adevărat în acea lume.
O lume paralelă! Şi eu care nu credeam că există aşa
ceva! Acum mă aflu în ea! Este foarte ciudat
Toată lumea care trecea pe lângă mine îmi
zâmbea şi mă saluta. Toţi mă cunoşteau, dar eu nu-i
cunosc pe ei. Viaţa mea în aceasta lume este atât de
diferită de cea pe care o am. Este pur şi simplu
inversul vieţii mele de acasă. Diane este prietena mea,
a celui căruia îi era frică să o salute. Toată lumea mă
cunoaşte, iar acasă nu meritam absolut nicio atenţie.
Oare…Mai am încă puterile?
Diane a apărut brusc lângă mine şi m-a sărutat
pe obraz. Am tresărit. Ea m-a luat de mână şi m-a
întrebat dacă nu aş vrea să merg cu ea să beau o cafea.
Nu am avut timp să răspund, că ea m-a luat de braţ şi
am intrat într-o cafenea obişnuită.
– Aş vrea să am viaţa ta! a zis ea la un moment dat,
amestecând zahărul în cafeaua care tocmai ne-a fost
servită.
Eu nu eram atent, priveam linguriţa cu dorinţa
de a o ridica şi a-mi amesteca doar cu puterea minţii
cafeaua. Dar m-am uitat brusc la Diane. Ea mă cerceta
cu privirea.
29
– Am spus că aş vrea să am viaţa ta!

– Viaţa mea?! Hm! am zis gânditor, luând în
final linguriţa cu mâna.
– Adică, eşti cel mai bun din clasă, toţi te
consideră cel mai de treabă şi cel mai tare…
– Cel mai tare!? Diane, nu vezi că cei din clasă
nici nu mă bagă în seamă?
– Ce? Sean, unde-ţi stă capul? Uite-i! Se pare
că te bagă în seamă sau nu?!
Chiar erau colegii mei cei care intrau în
cafenea şi-mi făceau semne cu mâna. Păreau foarte
veseli. S-au apropiat zgomotos de masa noastră. Justin
a dat mâna cu mine:
– Sean, ce m-ai faci?
– Bine, tu? Am întrebat nedumerit, ştiind că
ultima dată când l-am văzut era îngrozitor de nervos
pe mine dintr-un motiv de care nu-mi amintesc.
– Păi, am vrut să te întreb, nu vii cu noi să
jucăm un fotbal?
– Nu ştiu, cred că ar trebui să mă duc mai
târziu acasă şi…., am încercat să inventez o poveste,
ştiind că nu mă pricep la fotbal, dar am fost întrerupt
tot de el.
– Nu-i problemă, Sean ştiu că eşti ocupat. Nu
este nicio problemă, prietene! mi-a zis el vesel,
făcându-mi cu ochiul. Pa, Sean! Ne mai vedem,
Diane! Ei au plecat, dar eu nu înţelegeam.
,,Prietene’’?! Diane şi-a întors faţa spre mine
– Ce ai păţit, Sean? Am eu senzaţia sau îţi baţi
joc de mine? În parc, ţi-am povestit despre Aqua, iar
eu ştiu foarte bine că tu cunoşti istoria Aquei mai bine
decât mine. Iar acum spui că prietenii tăi ,,nu te bagă-n
30
seama’’! Dar eu ,,te bag în seamă’’? m-a întrebat

Diane, ridicându-se de la masă.
Eu am prins-o de încheietura mâini:
– Diane, eu nu sunt sigur, de nimic acum, dar
ştiu un singur lucru: te iubesc şi te voi iubi mereu! Nu
minţeam. Într-un fel, chiar o iubesc. Mi-a spus că
parcă nu sunt aceiaşi ochi de care s-a îndrăgostit. Nu
era sigură de ceva, dar nu ştia de ce.
A plecat şi am încercat să depistez prin
verdeaţa oraşului casa mea. Am găsit-o repede. Era o
casă frumoasă, perfect normală, dar parcă nu era a
mea. A mea avea un aer de pustietate. Aceasta nu
avea. Am intrat înăuntru. Părinţii mei nu se certau,
erau veseli, râdeau. Nu erau părinţii mei! S-au
apropiat de mine şi m-au îmbrăţişat. În lumea mea,
părinţii mei mă îmbrăţişează o dată pe an, de ziua mea
sau chiar deloc.
– Sean, cum a fost în oraş? Te-ai întâlnit cu
Diane? m-a întrebat mama mea, grijulie, mângâindu-
mi părul probabil din reflex şi privindu-mă cu acei
ochi duioşi ai mamelor de peste tot.
– Da! A fost foarte frumos, atât de cald, dar
plăcut…A fost perfect! am zis eu zâmbind, ştiind că
pentru Diane nu era perfect. Dar pentru mine a fost.
– Să pregătesc acum sau mai târziu masa
pentru cină?
– Sigur, dar pot să te ajut? am întrebat eu
entuziasmat că o să iau masa de cina împreună cu
părinţii mei.
– Cum să nu, puiule! Vrei să mergi cu tata la
cumpărături sau ai de lucru? a zis ea zâmbind.
Amândoi erau fericiţi. Nu erau trişti şi nu
31
aveau urme de griji pe faţă ca acei părinţi din lumea

mea.
– Era să uit! Am ceva urgent de făcut! M-am dus în
camera mea, bucuros şi trist în acelaşi timp.
Ce lume diferită de cea pe care o cunoşteam!
Dar oare eu am dreptul să trăiesc în ea? Poate fi a
mea? Pot să mint pe toată lumea că sunt eu cel ce nu
sunt?! Puteai trăi la infinit aici, orice dorinţă ţi se
îndeplinea. Tot ce nu aveam, aici am: fata pe care o
iubesc mă place, colegii mei, sunt prietenii mei, iar
culmea, părinţii mei sunt veseli şi mă iubesc. Lumea
mea este cea de care am fugit. Dar unde este băiatul
care aparţine lumii acesteia? Probabil nu o să găsesc
niciodată răspuns la această întrebare…
Mai eram curios de un singur lucru. Şi l-am
aflat. În camera mea am ridicat creionul de pe biroul
meu cu puterea minţii. Da, sunt eu, acelaşi, dar tot ce
mă înconjoară este altfel…. acelaşi EU, înconjurat de
o lume pe dos sau poate pe faţă….
Parcă bătea cineva la fereastră. Am deschis
fereastra. Nu era nimeni, doar vântul care sufla tare.
Nu-mi place lumea aceasta! M-am obişnuit cu lumea
mea…Vreau să plec... Să ajung din nou în lumea pe
care poate o uram. Nu o mai urăsc! Acum aş trăi din
nou acolo, poate mi-ar plăcea…, mi-ar plăcea să mă
ştiu util.
Cerul era înnorat; fulgere şi tunete mă
înconjurau din toate părţile. Ploaia neagră şi lacrima
de pe obraz ştergeau încet urmele lăsate de mine în
această lume. Totul se învârtea în jurul meu...
M-am trezit într-un pat de spital. M-am uitat în
jur. Pe scaun, lângă mine, Diane aţipise. M-am uitat
32
după părinţii mei. Nicăieri. M-a orbit albul din jurul

meu. M-am ridicat din pat şi m-am dus spre fereastră.
Ploua….O ploaie neagră. Drumul din faţa
spitalului era ud şi murdar. Peste tot era noroi. Oameni
trişti, obosiţi, irascibili în ploaie, treceau strada,
încercând să evadeze din acel univers al toamnei
nevrotice. Imaginea copacilor fantomatici îşi destrăma
lucirea umedă în lumina cenuşie.
Era lumea mea! Lumea în care m-am născut.
Cu toate defectele ei, era a mea şi mă simţeam bine.
Am zâmbit privind chipul drag al fetei care
dormea pe scaun lângă patul de spital şi m-am gândit
că nu aveam dreptate. Nu o iubeam pe fata din cealaltă
lume. O iubeam pe ea, pe Diane, pe care de teamă, de
emoţii, nu puteam nici să o salut. Aşa absenţi, îmi
iubeam părinţii cu toate defectele lor. Atunci am ştiut
că aceasta este lumea mea.
Am purtat mereu cu mine gândul că în această
lume şi în orice alt univers, oricât de îngrozitor ar fi,
există şi speranţă...Ar exista un mod de a fi tu însuţi.
Poate Sean, Eu-l meu din altă Lume, nu s-a
simţit bine aici, dar eu, Sean, sunt acasă.
III Eu:
„Eu râd,
33
Surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ei totdeauna spun : „eu",
la fiece pas,
orice li se întâmplă
ei spun totdeauna „eu";
Eu nu-s mai presus

decat fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist.”
Pablo Neruda
Picături de ploaie
34
Privesc pe fereastră.
Ploaia se înteţeşte.
Picături reci de ploaie
se îngrămădesc pe geamul de sticlă.
Eu, înăuntru, simt picăturile de ploaie.
Răcoarea lor, senzaţia de ,,ud”
o simt pe piele şi în suflet,
ca şi cum
aş fi una cu acel geam de sticlă…
sufletul mi-e ud…
Mă apropii de geam.
Ating geamul cu degetele mele lungi.
Nu mai simt picăturile de ploaie.
Nu simt decât răceala toamnei de afară.
Un anotimp în care te poţi îneca uşor,
doar făcând un pas nepotrivit.
Greşesc.
Nu mă simt una cu acel geam de sticlă.
Mă simt una cu picăturile reci de ploaie.
Un geam mă desparte de mine.
Brusc, deschid geamul.

Închid ochii şi mă arunc în ploaie.
Picăturile de apă mă ating.
Mă transform în ele.
Sunt apă.
Scoica
35
Dimineaţa, la mare, mă trezesc mereu din

acelaşi vis:
Parcă îmi lovesc picioarele goale de pietrele
umezite de limbile sărate ale mării. Nisipul fin se
îndepărtează de mine. Nu-l mai simt. Picioarele şi
mâinile mele se lovesc de scoici.
Mă opresc şi iau o scoică în mână. O strâng ca
şi cum aş fi dorit să o fac să se transforme în pulbere,
iar praful de scoică să-l arunc în mare. Dar nu pot….
Privesc cochilia roz-crem, care parcă mă duce
într-o lume a mării, spre castele de nisip ascunse în
apă.
Copilăreşte, o pun la ureche. Aud vuietul
valurilor, spărgându-se în scoică. Scoica mă duce cu
gândul la mare.
Vocea ei mă cheamă. Aud valurile spumoase şi
le simt acum la picioarele mele. Închid ochii şi ascult
sunetele. Simt că alunec în acea lume din scoică.
Alunec mereu pe netezimea de sidef a scoicii
şi un val mă cuprinde...Sunt udă, iar apa sărată mă
duce adânc în cochilia infinită a mării .
Vreau maci
Vreau vară!
36
Vreau soare în loc de ploaie!

Vreau un cer de azur în loc de nori cenuşii…
Vreau căldură în loc de frig…
Vreau să aud zgomotul greierilor într-o noapte de
vară, nu plânsul tumultuos al ploii.
Vreau maci în loc de ghiocei.
Vreau roşu!
Roşul de mac parcă uşor decolorat nu se poate
compara cu nicio culoare.
Iar floarea, floarea de mac are acel ceva care te
surprinde şi te face să întinzi mâna şi să-l rupi. Îl
priveşti în lumina soarelui, printre iarba veştejită. Nu
te agită, nu te tulbură…
Vreau maci!
Vreau un mac pentru fiecare zi în care nu a fost vară!
Vreau maci care să-mi amintească de zilele toride, de
acele zile sălbatice de vară pe care le ador pentru că
înseamnă vară!
Vreau să simt vara!
Vreau maci, să-mi amintească de vară!
Acrobat
37
Câteodată simt că sunt doar un acrobat într-un

spectacol imens de circ.... Or, întreaga mea lume este
un circ…
Eu îmi joc rolul, iar rolul meu este să fac
acrobaţii pe un fir de aţă. Totul şi toţi se bazează pe
mine, dar totuşi ştiu că eu nu o pot face. Prea multe
lucruri se bazează pe mine. Din inponderabilă, devin
ponderabilă…
Fiinţa mea grea nu poate să treacă peste acel fir
de aţă fără să-l rupă cu gânduri, amintiri şi
remuşcări…
Mintea, conştiinţa mea mă îndeamnă să încerc,
dar eu tot nu vreau...
Corpul meu fragil şi greu, mă imobilizează.
Mă simt ca şi cum aş fi doar o inertă păpuşă de
porţelan.
Dacă mă atingi sau dacă te joci cu grijă, rămân
aceeaşi. Dar dacă mă loveşti, dacă eu cad, mă
distrugi…
Nu mai sunt un acrobat. Circul minţii mele m-
a izgonit de-acolo. Acum îmi văd viaţa prin ochii de
sticlă ai unei păpuşi de porţelan.
Măşti
38
Seară.
Paşii mei nu se aud. Se afundă în liniştea
toamnei, în umbra ei.
Nu înţeleg unde mă duc. Paşii mei se pierd în
noapte, în întunericul, străfulgerat de felinarele
trecutului cu lumina de sărbătoare a acelor zile când
lumea umbla mascată, iar fiecare pereche de ochi era
un mister.
Cine dezleagă misterul, pierde fantezia, pierde
totul, rămâne singur printre frunzele îngălbenite de
toamnă, scuturate de vânt.
Mă pierd printre măşti şi nu mă simt singură
pentru că şi eu am o mască. Şi eu devin un vis ……..
Dacă îţi dai jos masca, felinarele nu vor mai
arde, misterul va dispărea, iar ochii mei nu vor mai
vedea prin mască şi totul va fi diferit.
Eu voi uita lumea celor mascaţi, o voi vedea
doar pe aceea a adevărului, lumea pe care toţi o
ascund în sufletul lor, lumea tăinuită.
Aş cădea….
39
Fără ea aş cădea….Vântul mi-ar sfâşia aripile

şi aş cădea în lumea dezlănţuită şi întunecată.
Ea mi-a dat aripi să zbor. Să zbor, să pierd
minciuna şi răutatea. Străbat lumea cu gândul la ea, la
cea care mi-a dat aripi, care mi-a suflat o aură de
duioşie şi de dragoste, revelându-mi dragostea
îngerilor, care acum cântă un imn în cer doar pentru
ea, pentru mama.
Cenuşă de trandafiri
40
Hmmm….cum se numeşte oare acea culoare

care nu este nici mov, dar nici gri? Acea culoare care
învăluie amurgul iernii? Acea culoare din umbră şi
lumină, care parcă sărută trandafirii?
Eu o văd uneori, atunci când lumina alunecă
spre noapte.
Atunci toate visele îmi rămân la acea culoare.
Atunci închid ochii şi revăd totul...Văd trandafirul
vioriu din mâna fetei. Apoi îl văd pe el sfărâmând
încet şi stăruitor totul.
Trandafirul meu se pierde. Întuneric ...ploaie…
foc….frig….
Petală după petală se aştern în drumul prăfuit.
Picăturile şterg culoarea viorie. Încet se pierde în
întuneric. Iar focul, focul urii arde…petală după
petală, până când totul se transformă în scrum.
,,Te întrebi ce rămâne?”
Da, rămâne cenuşă de trandafiri, cenuşă de-o
culoare ce nu este nici mov, dar nici gri…
Fiinţa mea
41
Cum aş putea să nu iubesc marea? Cum aş

putea să nu o simt, să nu o ating? Sufletul meu este ca
vântul sărat al mării care mă apropie sau mă
îndepărtează de ea.
Când o ating, devenim una. Apa mă face să
simt întregul care nu am fost niciodată. Mă simt
puţină, când nu o pot vedea ca şi cum aş fi despărţită
de o parte din propriile mele simţuri. Fără ea parcă
sunt oarbă...Parcă aş fi o necunoscută într-o lume
acoperită cu un văl negru.Nu pot să dau jos vălul. Nu
pot să simt. Rămân ghemuită, speriată, într-o lume
opacă, fără culoare.
Apoi, corpul şi mintea mea uită de acele
simţuri ale mării. Sunt doar jumătate din ceea ce am
fost. Cealaltă jumătate a mea e marea.
***
Vara, când închid ochii, las încet, în urmă,
oraşul de beton şi metal. Văd şi trăiesc toate clipele,
apoi fiinţa mea mă aşteaptă la capătul lor.
Marea mă cheamă.
Fiinţa mea neîntregită surdă, o aude.
Fiinţa mea neîntregită oarbă, o vede.
Marea mă cheamă cu acel cântec al ei, al
sirenelor şi al timpului infinit.
Nisipul fin, cald îmi atinge uşor tălpile
picioarelor. Eu şi ea, un tot… Căldura nu contează,
vântul nici atât, ci doar eul profund din mine.
***
42
Iarna, cînd închid ochii, alături de mine oraşul

e beton şi metal. Fiinţa mea neîntregită nu aude şi nu
vede nimic. Alb dinlăuntru şi dinafară şi dor, dor
cumplit de mare, de mine, de cealaltă jumătate a mea
Picioarele mă dor
43
Picioarele mă dor şi nu mă pot opri! Nu acum!

Nu acum când ştiu de ce alerg…Alerg printre
picăturile de ploaie pe care nu le simt. Alunec şi nu
ştiu... Cad, dar nu simt nimic. E tare? E plin de pietre?
Nu ştiu…dacă m-aş putea opri… Dar nu am pentru ce
să mă opresc.
Mă ridic şi alerg din nou. Văd soarele, dar
parcă sunt oarbă. Nu simt căldura, lumina
….Plâng...râd.
Ştiu acum, de ce alerg, înţeleg… Pentru mine
nu mai există materie. Exist doar eu suspendată între
nimic şi nimeni…
Nimic nu există fără mine…Iar pe mine,
nimeni nu mă poate găsi.
Durerea îmi încetineşte alergarea. Frigul mă
cuprinde. Devin marmură.
Apoi cad şi …nu mai sunt...
***
Tu râzi şi mă întrebi:
– De ce nu te-ai oprit?
– De ce nu mi-ai spus să mă opresc?
Străină
44
Mă aflu ghemuită pe o stâncă. Privesc din

depărtare valul de ceaţă, care mă înstrăinează de
lumea mea.Nu sunt în ea şi nu voi fi niciodată…Mă
aflu între două lumi care se ciocnesc mereu. Eu, sunt
într-un vis…
Ridic capul şi privesc lumea lor, apoi mă uit la
lumea mea.
Eu sunt doar un bufon căruia îi este dat doar să
privească, să gesticuleze, să facă oamenii să râdă, dar
nu îi este dat să vorbească.
Îmi pun o dorinţă şi mă îndepărtez de o lume,
apropiindu-mă de valul de ceaţă care mă desparte de
lumea mea.
Privesc, simt cu toată fiinţa mea acele lucruri
banale ce alcătuiesc universul meu. Ating valul de
ceaţă şi, brusc, ceva mă aruncă din nou pe stânca mea.
Mă ghemuiesc din nou. Nu pot face nimic.
Trebuia să las acele două lumi să se ciocnească. Sunt
doar un bufon căruia îi era dat doar să privească.
Mă simt străină…
Timp
45
Timpul este un drum printre amintiri. Din

fiecare oră ce trece, din fiecare clipă petrecută, nimic
nu rămâne.
Mereu, când plec dintr-un loc am senzaţia
neplăcută că am uitat ceva. Am uitat poate un obiect
mărunt…poate am rătăcit sentimente… , nu ştiu ce,
dar mereu, când mă despart de un loc am acea
senzaţie.
De fapt, eu pierd ora, clipa, în care nimicul
contează …
Faptele rămân prezente în cutia amintirilor
mele şi mereu cu fiecare plecare primesc altele.
Ce plăcut ar fi dacă am putea să păstrăm şi
timpul pentru acea clipă…Dar timpul trece, trece şi nu
ne este dat să ne jucăm cu el.
Vreau
46
Aş vrea să mă mai pierd pe străzile Florenţei.

Vreau să alunec în timp şi să mă trezesc atunci când
Michelangelo îl sculpta pe David. Vreau să-i simt
timpul, ca arta să i-o pot înţelege mai bine acum.
Vreau să simt cu tălpile picioarelor piatra din
care s-a iscat frumosul. Vreau să simt cu degetele
mîinilor marmura din care s-a iscat minunea.
Vreau să alunec în timp şi să mă trezesc atunci
când Boticelli picta Primavera. Vreau să simt
amestecul culorilor în fiinţa mea.
Vreau să simt mireasma fără seamăn,
strălucirea luminii ce l-a inspirat.
Vreau să alunec în timp şi să mă trezesc atunci
când Dante aşternea pe hârtie Divina comedie.
Vreau să mă pierd în întunericul nopţii pe
aleile lăturalnice şi atunci peniţa mea ar umple file
întregi, cântând Piaţa Duomului şi măreţia Santei
Maria dei Flore cu măiestre stihuri.
Frica şi mea s-ar ascunde, în Piaţa Santa
Anunziata cu acele fantome ale victimelor ororilor în
noapte.
Visele şi crezurile mele s-ar pierde printre
gândurile oamenilor din Santa Maria dei Nouvella.
Vreau să mă mai pierd pe străzile Florenţei.
Îmi vreau visele ce mi le-au lăsat cei dinaintea
mea!
Zâmbete furate
47
Copilul frumos, cu ochi albaştri zâmbeşte!...El,

cu acei ochi întunecaţi, surâde…
Fata din metrou are cel mai frumos zâmbet…
Băiatul care a fost sărutat, zâmbeşte ca un înger… Ei
zâmbesc pentru că este o zi atât de frumoasă. Toţi
zâmbesc...
Eu trec pe lângă ei. Îi privesc. Sunt atentă la
fiecare gest al lor şi mă îndepărtez de ei, zâmbind
exact ca şi ei! Simt, exact, ce simt ei! Nu mă pot
stăpâni! Nu pot să ascund ce am făcut. Am un zâmbet
exact ca al lor. Sunt o hoaţă!...O hoaţă de zâmbete!
Fiecare sentiment îl preiau ca şi cum l-aş lua
de mână şi l-aş duce oriunde mă duc şi eu. Fur
fericirea, iubirea…. Pe toate le fur!
Aşa sunt eu!
Întotdeauna aşa am fost. Zâmbetul meu a fost
mereu presărat cu amintiri. Amintiri furate, amintirile
mele…toate le dezvălui printr-un zâmbet...
Şi nimeni nu m-a prins niciodată. Nimeni nu
ştie că fur zâmbetul soarelui, care mângâie cu blândeţe
frunzele îngălbenite de toamnă. Nimeni nu ştie nimic,
pentru că acesta este secretul meu şi totul rămâne
ascuns în mine!
Cuprins
48
I Lumini şi umbre / 6
7 petale / 7
Străjeri / 10
Anabelle / 13
Ce este dragostea? / 14
Fluturi / 15
Un vis / 17
Înger şi demon / 18
Focuri / 19
II Două lumi / 20
Două lumi / 21
III Eu / 34
Picături de ploaie / 35
Scoica / 36
Vreau maci / 37
Acrobat / 38
Măşti / 39
Aş cădea / 40
Cenuşă de trandafiri / 41
Fiinţa mea / 42
Picioarele mă dor / 44
Străină / 45
Timp / 46
Vreau / 47
Zâmbete furate / 48
49

Doua Lumi de Kucsinschi Linca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Doua Lumi de Kucsinschi Linca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Linca S.

Kucsinschi Două lumi

Prof. dr. Claudia Oancea-Raica

„Tăcută când te văd, îmi placi pentru că eşti absentă,

Copilul plânge. Şi lacrimile lui sunt amare.

El este trist, trist. Lacrimile i se rostogolesc pe

Fata plânge. Cum nu a putut să vadă? Ce a

Fetiţa stă singură pe terenul de joacă. Nimeni

Râd de el. Întotdeauna râd doar pentru că el

Ea întotdeauna a reuşit să fugă. De când se

Afară este frig. Încă nu ninge. Acel băieţel

Atunci, de mult, lumea era străjuită de soldaţi

culoare de cer şi de apă. Nu puteai să-l priveşti şi să

Foarte vag îmi amintesc ce s-a întâmplat

Parcă m-am trezit din somn. Dar nu am

înconjoară este alb. Nu pot desluşi nimic. Totul este o

M-am trezit în ploaie. Eram din nou pe

Dragostea este un fâlfâit de aripi, o voce care

Realitatea este fragilă uneori. Câteodată pare

Totul era pustiu. O lună bolnavă lumina strada

L-a atins! I-a cuprins în pumn aripile de un

Stelele sunt focuri aprinse în întuneric, focuri

Nu trebuia să ştie nimeni…

Dintre toţi profesorii, doar cel de matematică

probabil, că dacă nu mă văd, nici nu exist şi nu se simt

vântul de afară şi cel din interior s-au amestecat într-o

– Poftim? a întrebat fata nedunerită.

scăzute, aproape inexistente, orice fel de apă a

populaţia Terrei a plecat pe Aqua. Nu am fost

Răul parcă nu exista! Parcă era alungat şi ascuns, iar

nu lipsea nimic, puteam fi împlinit, parcă puteam să

– Am spus că aş vrea să am viaţa ta!

seama’’! Dar eu ,,te bag în seamă’’? m-a întrebat

aveau urme de griji pe faţă ca acei părinţi din lumea

după părinţii mei. Nicăieri. M-a orbit albul din jurul

Eu nu-s mai presus

Brusc, deschid geamul.

Dimineaţa, la mare, mă trezesc mereu din

Vreau soare în loc de ploaie!

Câteodată simt că sunt doar un acrobat într-un

Fără ea aş cădea….Vântul mi-ar sfâşia aripile

Hmmm….cum se numeşte oare acea culoare

Cum aş putea să nu iubesc marea? Cum aş

Iarna, cînd închid ochii, alături de mine oraşul

Picioarele mă dor şi nu mă pot opri! Nu acum!

Mă aflu ghemuită pe o stâncă. Privesc din

Timpul este un drum printre amintiri. Din

Aş vrea să mă mai pierd pe străzile Florenţei.

Copilul frumos, cu ochi albaştri zâmbeşte!...El,

S-ar putea să vă placă și