Sunteți pe pagina 1din 5

Una dintre marile controverse care există între psihiatri şi specialiştii în psihologie clinică pleacă de la natura bolii mentale. Punctul de vedere dominant susţine prezenţa unor importante similitudini între maladia mentală şi cea fizică, precum şi necesitatea de

a aplica această idee în domeniul metodelor de tratament. Tratamentul suferinţei fizice începe atunci când medicul identifică natura bolii. Punerea unui-diagnostic corect (termenul medical pentru clasificarea bolilor) reprezintă partea cea mai importantă din munca doctorului. Imediat ce s-a asigurat că a descoperit natura exactă a suferinţei fizice, medicul se află în situaţia de a prescrie tratamentul adecvat. Urmându-se aceeaşi cale, se presupune adeseori că tulburările de care se ocupă

psihiatria prezintă simptome capabile să individualizeze precis o boală

zofrenia, de exemplu, sau psihoza maniaco-depresivă), pentru ca, o dată identificată, sa se înceapă tratamentul. Desigur, este mai dificil de stabilit un diagnostic corect atunci când suferinţa este mentală decât dacă este fizică - chiar şi profanii, străini de medicină, pot să recunoască o pustulă sau o fractură. Complexitatea problemei este bine ilustrată de un experiment în care trei psihiatri au examinat aceiaşi pacienţi şi au descoperit că nu pot cădea de acord asupra diagnosticului decât numai în 20 la sută din cazuri. în ultimii circa treizeci de ani s-a dezvoltat şi răspândit o reacţie foarte puternică împotriva ideii de a aborda boala mentală în termenii medicinei corpului. Psihiatri ca Thomas Szasz şi R. D. Laing au susţinut că maladia mentală este un mit. In esenţă, spun ei, oamenii despre care presupunem că sunt bolnavi mental nu fac altceva decât să aibă un fel de a se purta care diferă de cel la care se aşteaptă lumea. Societatea respinge abaterea de la regulă şi, dezaprobând-o, tinde să-i aplice o etichetă durabilă de bolnav mentalindividului ce o personifică. Iar o dată etichetat ca bolnav mental, individul trebuie, în continuare, să se comporte aşa cum societatea se aşteaptă din partea lui. Importanţa etichetelor a fost descrisă de Laing, în mod memorabil. El a afirmat că dacă un ins etichetat ca om de ştiinţă ar spune: „Toţi oamenii sunt nişte maşini.", ar putea primi Premiul Nobel. Dacă, însă, alt ins, etichetat ca schizofrenic, ar spune: „Sunt o maşină.", ar fi imediat dus la ospiciu. Acest front de provocări la adresa psihiatriei „ortodoxe" a declanşat câteva schimbări în sistemele de reabilitare psihiatrică, în California, ideile unor oameni ca Szasz şi Laing au stat la baza Legii Lanterman-Patris-Shoit. Efectul acestei legi este că face mai dificilă internarea bolnavilor în spitale de boli mentale, fără voia lor, ca şi reţinerea lor în aceste instituţii pe perioade rnai lungi. Disputele personale acerbe între cei care subscriu la modelul medical al maladiilor psihice şi cei ce consideră că diagnosticul psihiatric este doar în mintea observatorilor au încins minţile în loc să le lumineze. Acum câţiva ani, David Rosenhan, de la Universitatea Stanford, a făcut o ingenioasă încercare de a evalua meritele relative ale acestor două poziţii diametrale. Urmările cercetării sale s-au dovedit perdurabile.

sau alta (schi-

62

DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI ui

EXPERIMENT-TIP: PUTEM DETECTA NEBUNIA?

David Rosenhan a manifestat un deosebit interes pentru diferitele modalităţi de a dare a tratamentului tulburărilor psihice. Problema pe care şi-a pus-o a fost, în special,dai este sau nu la fel de simplu să se facă deosebirea între normalitate şi anormalitate, ca cazul modeluluimedicinei corpului.De exemplu,în procesele criminale,se întâmplă des de des ca psihiatri eminenţi citaţi ca martori ai apărării să se contrazică cu alţi psihiat| eminenţi ce compar ca martori ai părţii adverse, şi unii şi ceilalţi exprimându-şi opi asupra sănătăţii mentale a acuzatului. Rosenhan a remarcat şi că ceea ce într-o cultură es considerat ca normal, într-o alta trece drept periculos de anormal, în cele din urmă, e' găsit o cale ingenioasă de a determina acurateţea cu care putem face deosebirea în normal şi anormal, altfel spus, între sănătatea mentală şi nebunie. Ce s-ar întâmpla dacă anumit-număr de oameni complet sănătoşi ar încerca să se interneze la un spital de ţ) mentale, pretinzând că au unul sau altul dintre simptpmele nebuniei 1 - 2 ? Ar fi conside

nebuni? Iar dacă ar fi internaţi, şi-ar da seama personalul medical că s-a comis o eroar» Lai aceste întrebări şi la altele de acelaşi fel s-au obţinut răspunsuri în cadrul u experiment în cursul căruia opt persoane perfect normale, cinci bărbaţi şi trei femei, încercat să se interneze la douăsprezece spitale psihiatrice diferite. Cele opt persoane er un tânăr absolvent al facultăţii de psihologie, un pediatru, trei psihologi, un pictor casnică. Cele douăsprezece spitale se aflau în cinci state diferite, atât pe coasta de est, pe cbiasta de vest a Statelor Unite şi între ele existau deosebiri considerabile, unele fj instituţii noi, altele adăppstite în clădiri vechi şi destul de dărăpănate, bugetul uni permiţând îhjgrijirea satisfăcătoare a pacienţilor, în timp ce fondurile celorlalte abia puţi acoperi cheltuielile pentru plata unui personal insuficient, copleşit de numărul de bolrif Fiecare dîn cei opt participanţi a început prin a telefona la respectivele spitale solicitări consultaţie, în momentul c,ând s-au prezentat la biroul de triaj, toţi au spus că aud ^ (aceste voci erau adesea neclare, dar păreau ă repeta mereu cuvinte ca „gol", „golit^ ,jbufnitură"; vo'cile nu semănau cu ale unor persoane cunoscute, dar aparţineau 5 ' oameni de acelaşi sex cu al ^pacienţilor"). Fiecare „pacient" şi-a declarat nume şi profl fictive, dar au dat răspunsuri adevărate privitor la evenimentele semnificative din viaţaL Toţi au fost găsiţi bolnavi („nebuni") şi internaţi, pe baza pretinselor lor halucin Unuia i s-a pus diagnosticul de psihoza maniaco-depresivă, iar celorlalţi, de schizofre Imediat după internare, top au îrîcetat să mai simuleze, deşi mai mulţi dintre ei au trej printr-o scurtă perioadă de nervozitate şi anxietate, cauzate de ideea că vor fi demasci^ ceea ce li se părea extrem de jenant. în spital, participanţii la experiment au declarat că se simt bine şi că „vocile" nu îi deranjeazădeloc Iii general^ comportamentul lor-'era prietenos şi cooperant. Sin; aspect neobişnuit al comportamentului lor era că petreceau destul de mult timp notând observaţii asupra secţiei în care se aflau internaţi, a celorlalţi pacienţi şi a personal medicali La început, aceste consemnări fuseseră făcute în secret, dar, treptat, a devenit că nimeni nu le acorda o atenţie specială şi atunci nici ei nu s-au mai ferit.

• Structura ierarhizată a unor spitale face ca personalul medical să fie cu atât mai pui

contact direct cu bolnavii, cu cât are o calificare specializată mai înaltă. Acest contact di al pacientului cu psihiatriij psihologii şi restul medicilor se ridică la o medie de 6,8 rnin

pe zi. Avându-se în vedere perioada redusă a observării cotidiene de către specialiştii înaltă calificare, nici nu este surprinzător că simulanţii noştri nu au fost detectaţi p repede. Durata spitalizării a variat între şapte şi cincizeci şi două de zile, cifrându-se, d în medie, la nouăsprezece zile.

BUN, ORI NEBUNI

63

Faptul că tuturor celor opt falşi pacienţi li s-a dat drumul din spital la câteva săptămâni $e la internare poate sugera concluzia că personalul psihiatric a descoperit înşelătoria. Dar, aşa au stat lucrurile: toţi opt au fost externaţi cu diagnosticul de „schizofrenie în feisiune", ceea ce demonstrează că nimeni nu şi-a dat seama de adevăr.

Ceea ce este şi mai interesant, e că unii dintre pacienţii veritabili începuseră să devină |iispicioşi. Primii trei simulanţi au fost plasaţi în secţii cuprinzând un total de 118 bolnavi. Jreizeci şi cinci dintre aceştia şi-au exprimat îndoiala în legătură *cu ei, spunând, de exemplu, „Dar tu nu eşti nebun. Trebuie să fii vreun ziarist sau un profesor. Pesemne că ai |||nit în inspecţie." Totuşi, majoritatea acestor suspiciuni au fost „adormite" cu răspunsuri eare arătau insistent că „pacienţii" fuseseră bolnavi înainte de internare, deşi acolo, în Hpital, se simţeau foarte bine. Cu toate aceste asigurări, câţiva dintre adevăraţii bolnavi nu i|au lăsat convinşi, continuând să spună că oamenii noştri sunt sănătoşi. Dacă ne luăm după ceea ce s-a constatat în acest experiment, la prima vedere, distincţia tre un om normal şi un nebun este atât de greu de precizat, încât este foarte posibil ca un

|i sănătos să treacă drept bolnav psihic, chiar în ochii unor psihiatri. Rosenhan şi-a pus şi

|pblemâ inversă: dacă nişte nebuni ar putea părea normali. Şi a ales ca teren al acestui eriment un spital universitar. Personalul de acolo auzise despre experimentul descris |i înainte şi i-a declarat lui Rosenhan că, în ceea ce-i priveşte, ei nu ar fi putut să se lase căliţi în felul acesta.

că unul sau mai mulţi simulanţi vor

:erca să se interneze la spitalul lor în următoarele trei luni. Fiecărui membru al persona-

lii i s-a cerut să examineze cu atenţie toţi pacienţii care se prezentau pentru internare sau

•e se aflau deja internaţi, prin lipsa de vigilenţă a cuiva, şi să anunţe imediat ce scopereau vreo înşelătorie.

l S-au obţinut evaluări asupra unui total de 193 de pacienţi internaţi pentru tratament

Primul lucru pe care Rosenhan li 1-a comunicat a fost

|ihiatric. Patruzeci şi unu de bolnavi autentici au fost consideraţi, în chip foarte categoric, ipli simulanţi de către cel puţin un membru al personalului, iar nouăsprezece au fost

spectaţi ca simulanţi de către un psihiatru şi un alt membru al personalului! Bineînţeles nici unul dintre foştii pseudo-pacienţi participanţi la experimentul precedent nu a venit

se interneze în acea perioadă. După toate aparenţele, este posibil ca personalul calificat

unui spital de boli mentale să considere uneori că bolnavii de care se ocupă sunt, de fapt, eni sănătoşi Principala concluzie trasă de Rosenhan - şi care are o importanţă uriaşă dacă se !|vedeşte reală - este următoarea: „Este clar că nu putem diferenţia oamenii sănătoşi de |buni, în spitalele de psihiatrie." O parte a problemei poate fi că, în împrejurări obişnuite, idicii (şi psihiatrii) sunt înclinaţi mai curând să ia un om sănătos drept bolnav, decât pe bolnav drept sănătos. Intervine aici şi riscul medicului, în cazul când nu ia măsuri .ediate pentru tratarea unui pacient care îi solicită asistenţa. Dacă un psihiatru refuză să fepte internarea unei persoane care prezintă simptome suspecte şi cere să fie spitalizată, : âte fi adus în faţa justiţiei în eventualitatea că omul comite o crimă sau se sinucide. De ceea, specialistul va căuta să elimine întâi această posibilitate, greşind uneori, după cum văzut, dar din cauza unei prudenţe explicabile.

Dacă însă psihiatrii devin excesiv de prudenţi, riscă să cadă în extreme etichetând ca :buni persoane normale, ceea ce are efecte extrem de păgubitoare pentru cei în cauză, trucat societatea tinde să respingă anormalitatea. Există, desigur, o mult mai mare 'leranţă decât în trecut, când bolnavii psihic erau aruncaţi în cuşti sau în celulele azilurilor

Ti chiar arşi pe rug pentru vrăjitorie, dar maladia mentală continuă să fie stigmatizată.

64

DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI UMA

Celelalte constatări ale lui Rosenhan privesc condiţiile destul de degradante în care s-1 aflat falşii săi pacienţi în unele din spitalele unde se internaseră. Rosenhan însuşi a asistaJ obscenă în care un bolnav a fost bătut pentru că se apropiase de un îngrijitor, declarândjj „îmi place de tine." într-unul dintre aceste spitale, personalul obişnuia să-itrezească pacienţi strigându-le: „Hai, lua-v-ar dracu', jos din pat!" De multe ori, atunci când pseudo-pacienţii se adresau în mod politicos unor membi personalului cerându-le diverse informaţii, surorile şi îngrijitorii îi ignorau pur şi simplu treceau mai departe, întorcând capul, ceea ce s-a întâmplat în 88 la sută din cazuri, comparaţie cu 71 la sută de reacţii similare ale psihiatrilor. Chiar dacă pseudo-pacie:

primeau un răspuns, adesea era unul absolut nefolositor. Când unul din ei între „Scuzaţi-mă, domnule doctor X, aţi putea : să-mi spuneţi când voi începe să am dreptul să;| la plimbare?", medicul răspundea ceva în genul: „Bună dimineaţa, Dave. Cum te si astăzi?" şi pleca fără să mai aştepte să audă ce i se răspunde. Atitudini de acest fel greul| putea să restabilească anemica încredere în sine de care dispun bieţii-bolnavi mental, m 'Gum Rosenhan părea să afirme că majoritatea psihiatrilorpierd timpul degeaba şi sunt incapabili să deosebească un bolnav de un om sănătos:, era de aşteptat cacercetările salej| stârnească furtuni întregi de proteste 3 , ceea ce s-a şi întâmplat. Paginile consacrate „PoşjH redacţiei" de revista Science (unde Rosenhan îşi publicase comunicarea) au începutM. devină neîncăpătoare sub avalanşa scrisorilor, unele mai dure decât altele. ; i Una dintre criticile aduse; studiului lui Rosenhan a fost că trăgea o concluzie ilogug dacă procesul de>jdiaghosticare nu a dat rezultate cu pseudo-pacienţii săi, aceasta M însemna, după cum susţinuse el, că diagnosticul psihiatric este întotdeauna fără valoaH lipsa de soliditate a acestei argumentări a fost exprimată cel mai ferm de către Seymofl Kety: „Dacă aş bea un pahar de sânge şi apoi, fără a spune nimic despre acest lucru, prezenta la camera de garda a unui spital vomitând sânge, reacţia personalului medical

destul ,de uşor de anticipat.

adecvat ulcerului (melenei), mă îndoiesc că aş putea susţine în mod convingător că ş

medicală este incapabilă să elaboreze un diagnostic corect."

O-altă critică formulată de mai mulţi psihologi şi psihiatri a vizat blamul aruncat Rosenhan asupra specialiştilor care au stabilit diagnosticul de schizofrenie pe baza des de anemică a unu i simptom (halucinaţia auditivă). Desigur, contează şi faptul că ps< do-pacienţii îşi manifestaseră dorinţa de a fi spitalizaţi. Câţi oameni normali, perf< sănătoşi, ar ţine cu tot dinadinsul să obţină permisiunea de a trăi o viaţă supusă unor r^; şi constrângeri emrem de stiiete, in mijlocul unor seTneni atinşi de boli mentale grave?! la urnia urmei, nu este, oare, logic din partea personalului unui spital de psihiatrie presupună că lucrurile nu sunt tocmai în ordine cu cineva care ţine morţiş si fie intern Rosenhan a replicat că între boala fizică şi cea mentală există o diferenţă bineeunoseii prima se vindecă iar a doua durează, într-adevăr, la externare, pseudo-pacientii au diagnosticul de remisiune a bolii, deci nu au fost declaraţi vindecaţi. Totuşi, de aici m rezultă concluzia că durata de mai puţin de trei săptămâni a spitalizării şi externaJJ „bolnavilor'' ar avea drept motiv spiritul de observaţie şi cine ştie ce remarcabilă intuiţi specialiştilor. Se ştie că persoanele carie suferă de schizofrenie au scurte perioade remisiunej în cursul cărora par perfect normale. Ca urmare, este nevoie de un timp reia; lung de bbservarelnainte de a decide dacă este vorba de vindecare, iar numai nouăspre zile, cât a fost durata medie a internărilor, nu este suficientă în acest sens. Un diagnostic de schizofrenie m remisiune „spune" că psihiatrii au încă dubii serio asupra sănătăţii mentale a pseudo-pacienţilor („în remisiune" înseninând „fără se:

Dacă mi s-ar pune diagnosticul şi mi s-ar aplica tratamen!

T

ORI NEBUNI

65

-vizibile de boală"). Nu s-au făcut nici un fel de precizări sau prognozări în legătură cu evoluţia ulterioară a bolii, în realitate, o treime din schizofrenicii externaţi din spitale necesită respitalizare în timp de maximum un an, iar 50 la sută, în maximum doi. Ca urmare, diagnosticul poate fi calificat ca prudent. Ceea ce 1-a indispus teribil pe Rosenhan a fost faptul că nimeni nu şi-a dat seama de normalitatea simulanţilorsăi în ciuda comportamentului lor cât se poate de sănătos din perioada de spitalizare. Există însă mai multe motive de a pune sub semnul întrebării acest comportament: s-au purtat pseudo-pacienţii aşa cum s-ar fi purtat în condiţii normale? Cum şase dintre ei aveau pregătire profesională de specialitate, ar fi fost jAocmal" să discute despre medicină şi psihologie cu confraţii care, de această dată, le $jai medici - ceea ce nici unul dintre ei nu a făcut. Tot „normal" ar fi fost să fi anunţat personalul că nu doriseră să se interneze decât pentru că participau la un experiment - nu au făcut nici acest lucru. ie în acelaşi context, mai există un alt aspect foarte important: posibilitatea ca pseudo- pacienţii să se fi comportat - inconştient - în mod corespunzător maladiei diagnosticate, fapt ce a constituit cauza duratei mai lungi a spitalizării unora dintre ei. Aceasta pentru că ei cunoşteau foarte bine scopul experimentului, ca şi concluziile lui probabile (unul dintre falşii bolnavi a fost Rosenhan însuşi). j|fe.J>ar argumentul cel mai convingător împotriva ideii lui Rosenhan că nu putem deosebi lILteferi de nebunii din spitalele de psihiatrie este că înşişi nebunii au fost în stare să facă deosebirea cu pricina!

în 1975,Rosenhan a răspuns mereu mai numeroasei tagme a criticilor săi acuzându-i

4|8*e lasă conduşi de emoţie: „Este lesne de înţeles de ce unii luptă cu tărie, ba chiar cu Si6 în apărarea convingerilor devenite curente. Aceste convingeri nu au fost dobândite b mare risipă de sudoare în pregătire, în cercetare şi în prima linie a frontului

$f

c.'

ALTE STUDII ASUPRAEVALUĂRIIPSIHIATRICE

:• Rosenhan a mai arătat că există din ce în ce mai multe dovezi că diagnosticul psihiatric oate fi destul de lesne distorsionat, în cursul unui studiu, cercetătorii au prezentat egistrarea unei discuţii între un doctor şi un interlocutor, în faţa unor grupuri de psihiatri pecialişti în psihologie clinică. Unora dintre auditori li se sugerase dinainte că persoana care discuta medicul „părea nevrotică, dar era de fapt psihotică". în realitate, interlocu- uldoctorului dădea răspunsuri cât se poate de „sănătoase" la mai multe din întrebările esenţiale pentru stabilirea unui diagnostic. Toţi cei cărora nu li se strecurase „informaţia" cu psihoza au fost de acord că persoana care stătea de vorbă cu medicul nu era psihotică. ^Informaţii" au considerat-o, însă, astfel, în procente interesante: 60 la sută dintre psihiatri •şi 2 8 l a sut ă dintr e psihologi . p'într-o cercetare oarecum asemănătoare, Langer şi Abelson au imprimat pe casetă video ffMscuţie de acelaşi gen care avea ca obiect activitatea profesipnala a clientului şi cultăţile întâmpinate de el în această privinţă. Caseta a fost apoi prezentată în faţa a loiiâ grupuri formate din psihiatri cu experienţă bogată şi psihologi specializaţi în psiho- -§juiamică, spunându-li-se că urmăreau fie un interviu de angajare, fie o convorbire între un psihiatru şi pacientul său. în ciuda faptului că toată lumea a văzut acelaşi material, cei care

66

DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI

credeau că asistă la un interviu de angajare au considerat că interlocutorul cu problenj profesionale pare mult mai bine adaptat decât 1-au considerat cei care credeau că asistă lai şedinţă de psihoterapie. încă o dată, mesajul este limpede: evaluarea psihiatrică este adeseori subiectivă nedemnă de încredere. Sigur că este de aşteptat ca un candidat la o slujbă să fie mai bi adaptat decât un pacient obişnuit, caz în care informaţia despre natura discuţiei ( angajare sau terapeutică) are semnificaţie şi, ar trebui adăugat, influenţă. Esenţialul, în această privinţă, poate fi ilustrat în felul următor: imaginaţi-vă sunteţi un planton în post, la o unitate militară aflată undeva, peste mări. în timp ce sta de pază, auziţi un zgomot şi vedeţi conturul unei siluete. Dacă ştiţi că localnicii sunt, general, prietenoşi, iar inamicul nu este prea aproape, îi veţi cere omului să spună ci este şi să stea pe loc. Dacă, însă, populaţia din zonă este mai curând ostilă, iarpoziţiil inamicului se află în imediata apropiere, atunci probabil că întâi veţi deschide focul abia după aceea vă veţi gândi la somaţie. Cu alte cuvinte, înainte de a lua o hotărâr luaţiân considerare toate datele problemei, în mod analog, este logic să se presupună ci

o persoană care solicită internarea într-un spital psihiatric este mai probabil un caz <

tulburare mentală decât 6 prezenţă oarecare a unui ins obişnuit din masa de inii obişnuit de normali. Totuşi Rosenhan avea şi el dreptate când sublinia că psihiatrii ar trebui să fie mai atena când e vorba să aplice eticheta de bolnavi mental pacienţilor pe care îi examinează. Aceasffl etichetă nu afectează numai felul în care aceşti oameni sunt priviţi de către societate, ciJI

propria lor părere despre ejr înşişi ori modul în care ei interactionează cu semenii lor. m cadrul unui experiment, unii pacienţi externi ele sex masculin şi cu un istoric destul de lun

al bolii au fost făcuţi să creadă că un colaborator al experimentatorului fusese pus la cure||

cu dosarul lor medical real sau că îi fuseseră prezentaţi ca bolnavi suferind de maladii fizi

Deşi, în realitate, acestui colaborator nu i se dăduse nici un fel de informaţii, el a consta că pacienţii erau mult mai încordaţi şi anxioşi când ştiau că trecutul lor medical e cunoscut.

REALITATEA SCHIZOFRENIEI

,fn ciu^a criticilor aduse Cercetărilor lui Rosenhan 3 , se poate afirma că schizofrenia exfsj mai degrabă în mintea observatorului decât în cea a pacientului. Cu alte cuvinte, dacă individ acţionează în sensul,opus ideii pe care societatea o are despre ceea ce e norm| înseamnă, Atunci, că el este cel anormal, iar ideile asupra normalităţii diferă până la diametral opuse, de la o societate îa^ alta. Antropologul american Janet Murphy a Stucliat aceste diferite idei despre normalit? într,-o cercetare de teren care a detepninat-o să petreacă mult timp alături de doi grupuri 1 de tip non-occidental, profund deosebite între ele: eschimoşii Yupik de pe o insuj din Marea Behring şi o comunitate Egba Yoruba, din Africa. Eschimoşii folosesc cuvânt! nuthkavihak pentru a desemna o persoană al cărui suflet sau a cărei minte este tulburat^ Această nuthkavihak se manifestă în mod foarte variat: cei care îi cad pradă vorbe singuri, se răstesc la prezenţi văzute numai de ei, se cred animale, beau urină, se strâmt la oameni şi îi ameninţă. Există o asemănare clara între conceptul de nuthkavihak^ schizofrenie, mai ales că termenul eschimos riu este niciodată utilizat ca să descrie singur aspect, ci un întreg comportament alcătuit din trei sau patru simptome coexistent

0RI BUN, ORI NEBUNI

67

Cei din tribul Yoruba au şi ei un cuvânt, were, care poate fi tradus prin „nebunie". Simptomele tipice în were cuprind halucinaţiile auditive (voci), râsul fără vreun motiv aparent, conversaţiile de tip întrebare-răspuns, cu sine însuşi, apucarea câte unei arme şi lovurea pe neaşteptate şi la întâmplare cu ea, obiceiul defecaţiei în public şi al jocului cu fecalele. îjH;Este uluitor că aceste două comunităţi primitive atât de diferite între ele şi faţă de societatea occidentală au identificat starea de nebunie sau de tulburare mentală care corespunde atât de bine cu diagnosticul nostru de „schizofrenie". Din moment ce majoritatea grupurilor non-occidentale au, fiecare, un concept care demonstrează acelaşi lucru ca termenul de „schizofrenie", ni se pare teribil de riscant să definim această maladie în primul rând prin ideea de reacţie a societăţii faţă de comportamente socotite neobişnuite. îi' Societatea occidentală este criticată pentru că se arată destul de intolerantă cu bolnavii suferind de tulburări mentale. Sunt eschimoşii şi yorubaşii mai generoşi cu^cei Mre, la ei, cad victime bolilor numite nuthkavihak şi were? Nici vorbă că nu. Cei dintâi îi toc pe nebuni într-un iglu prevăzut cu gratii printre care abia încape gamela cu mâncare, fecurg la forţa fizică pentru a-i neutraliza când devin violenţi şi îi silesc să revină atunci fpnd fug de acasă. în Nigeria, vraciul yoruba are adeseori în custodie între doisprezece şi cincisprezece persoane atinse de were, în acelaşi timp. Cei care au tendinţa de a fugi sunt de obicei legaţi cu lanţuri şi li se administrează diverse poţiuni vegetale pentru a-i calma. Mulţi au susţinut ideea că modul de viaţă complex, intens competitiv al societăţii

occidentale joacă un rol substanţial în instalarea schizofreniei, în realitate, dovezile contra- fjc:această afirmaţie: numărul bolnavilor de schizofrenie se situează puţin sub l la sută,

§ ?nt valabil şi pentru alte ţări occidentale. Cifrele sunt mult mai mari în America, pentru

:olo grila de diagnostic este destul de cuprinzătoare. O comparaţie sub acest aspect,

'Statele Unite şi Regatul Unit, dezvăluie că aceiaşi pacienţi primesc diagnostic de

schizofrenie de cinci ori mai frecvent de la psihiatrii americani decât de la cei britanici. Dacă schizofrenia nu se află doar în mintea celui care îl observă pe schizofrenic, cum ar trebui ea interpretată? Remarcabila coincidenţă în privinţa definirii, tratamentului şi incidenţei acestei maladii în societăţi dintre cele mai diferite ne face să credem că ea este relativ neafectată de condiţiile de mediu. Rămâne o deducţie firească: posibilul rol impor- tant al factorilor genetici, în favoarea căruia există dovezi foarte concludente. Să luăm pirile perechilor de gemeni identici*, dintre care cel puţin unul este schizofrenic. Care |Şte posibilitatea ca şi celălalt geamăn să fie, la rândul său, schizofrenic? Probabilitatea este îSQ la sută, adică imensă, avându-se în vedere incidenţa relativ scăzută a bolii pe samblul populaţiei. Aici se poate obiecta că mediul are o influenţă reală - este, desigur, te dificil să creşti într-o familie în care propriul tău frate (propria ta soră) suferă de

schizofrenie. Argumentul pare plauzibil, dar el nu explică o altă situaţie: dacă dintr-o pereche de gemeni identici, unul este schizofren, probabilitatea ca, de fapt, ambii să sufere de schizofrenie este tot de 50 la sută, chiar dacă gemenii au fost separaţi imediat după naştere.

Autorii utilizează termenii de „gemeni identici" şi „gemeni neidentici" sau „fraterni" pentru a desemna gemenii homozigoţi şi, respectiv, heterozigoţi. (n.trad.).

68

DESCIFRAREA COMPORTAMENTULUI

Mulţi oameni (nu toţi schizofrenici) au puncte de vedere care se bat cap în privinţa cercetărilor lui Rosenhan. Puţini însă îi contestă succesul cu care a pus în evidenţă

dilema psihiatrilor. Dacă, pe de o parte, un psihiatru nu recomandă spitalizarea şi ra| stabileşte un diagnostic psihiatric unei persoane care solicită internarea într-un spital psihiatric, respectivul specialist îşi asumă riscul de a fi chemat în judecată în eventualitat când acea persoană comite ulterior un act criminal sau sinucigaş. Pe de altă parte, psihiatrul stabileşte diagnosticul de maladie psihică unui individ sănătos, acesta va fi, mod aproape cert, stigmatizat de către societate, iar viaţa şi imaginea sa despre sine suferi alterări drastice. Există opinii divergente asupra „costurilor" relative ale neacord

asistenţei

generale, Rosenhan are dreptate să susţină că psihiatrii au tendinţa de a exagera în sensm celei de-^a doua atitudini. Graba lor de a diagnostica schizofrenia pe baza unuia singS drntre siihptomele majore ale bolii (halucinaţiile) dovedeşte tocmai că ei preferă să greşească prin exces de precauţie. Cu toate acestea, mai mulţi psihiatri s-îau'arătat foaffl surprinşi de acest aspect al descoperirilor lui Rosenhan, întrucât, au susţinut ei, în cazai halucinaţiilor auditive, se recurge, de obicei, la un tratament ce nu necesită spitalizare.'i Oe^i cercetările lui Rosenhan sunt îndrăzneţe şi ingenioase, concluziile esenţiale la căra a ajuns el trebuie relspirise: există dovezi copleşitoare că oamenii Săriatqşipot fi deosebiţi ol cei bolnavi, cu un grad ridicat de precizie a diagnosticului,în afară de unele cazuri cu totul

ieşite dift corriun, ca cele din experimentul său.Mai mult decât atât, schizofrenia nu est|B modalitate simplă de â stigmatiza şi a tine sub control pe indivizii al căror coniportam^H diferă de cel ăl societăţii. După cum sublinia cu tărie Şeymour Kety, „Daca schizofrenia e]H un iriit, atunci este vorba de liil mit cu o solidă cbmponentă genetică." Punctul de vedere al lui'Kety â fost demonstrat în mod spectaculos atunci când, în 1988, s-au identificat genjH implicate în anumite forme ale schizofreniei.

de specialitate unui schizofrenic şi, respectiv,

internării unui om sănătos, în linii