Sunteți pe pagina 1din 6

NEOMODERNISMUL

(1960-1970)

Orientare manifestată în literatura română în anii 1960-1970. După mai bine de un deceniu (1950)
dominat de proletcultism (literatura aservită ideologiei comuniste), intervine un dezgheţ ideologic, o
mai mare toleranţă a autorităţilor faţă de scriitorii şi oamenii de cultură în general. Se punea însă
condiţia unui conţinut al operelor literare care să nu contrazică ideile comunismului. Are loc o
reînviere a modernismului interbelic. Tinerii poeţi care debutează în jurul anului 1960, se întorc spre
marile modele de dinainte de război(Bacovia, Barbu). Generaţia ´60 încearcă o recuperare a tradiţiei, o
întoarcere către valorile tradiţionale. Un rol important în recuperarea valorilor naţionale îl au autorii
trecuţi prin închisori.
Tinerii scriitori care intră în literatură în anii ´60 sunt: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana
Blandiana, Sorin Titel, Marin Sorescu, Ion Alexandru. Ei au beneficiat de sprijinul frenetic al unei
echipe de critici, care doreau să încheie cu dictatul politic şi supravegherea de propagandă. A fi om de
cultură pentru aceşti tineri va însemna situarea înafara politicii. Volumele de poezie, dar şi de proză sau
eseistică care vor apărea după 1964, sunt evenimente remarcabile, fiindcă nu se mai supun dictatului
politic.
Deceniile şase-şapte au avut un rol foarte important în a marca o schimbare de perspectivă, pentru cei
care mai credeau în valorile comuniste. ´62 apare o carte fundamentală, Alexandr Soljeniţîn, O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici. Solveniţîn devine un mare personaj al estului anticomunist, demonstrând în
fiecare din cărţile sale dorinţa de decădere a comunismului.
O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este o carte despre supravieţuirea unui deportat într-un lagăr din
Siberia, prima carte care se ocupă de lagărele şi ororile comunismului. Din ´62 literatura din ţările
comuniste avea ca reper o carte care nu făcea nici o concesie regimului. Anii ´60 sunt importanţi prin
procesul de liberalizare română, mai evident după ´64,´65, după momentul în care Dej şi Ceauşescu vor
încerca să facă o impresie în Occident, desprinzându-se de Rusia.
Perioada ´64-´71 este cea mai fertilă perioadă a culturii române. Tinerii poeţi ai anilor ´60 vor percepe
altfel poezia, nu ca pe un articol de ziar versificat, ci ca pe o stare lirică, expresie metaforică a trăirilor fiinţei,
ale conştientului, dar şi ale subconştientului, reluându-se motivul visului şi miturile.
Se schimbă atitudinea faţă de limbaj, acesta nefiind un simplu mijloc de expresie, ci un scop în sine, o
lune căreia poetul îi explorează frumuseţile şi capacităţile de expresie. Cei mai importanţi reprezentanţi ai
neomodernismului sunt:
´60: Nichita Stănescu Sensul iubirii
Dreptul la timp
11 elegii
Marin Sorescu Moartea ceasului
Tuşiţi
La lilieci
Ana Blandiana Persoana I plural
Căcâiul vulnerabil
Ioan Alexandru Imnele Transilvaniei
Infernul discutabil
´70: Mircea Dinescu Invocaţie nimănui
Proprietarul de poduri
Ileana Mălăncioiu Pasărea tăiată
A. E. Baconski Fluxul memoriei
Echinoxul nebunilor
Nichita Stănescu

˝Solemn şi sprinţar, melancolic şi nepăsător, ardent şi glacial, jovial şi orcular˝ în vremea lui Ovidiu
Crohmălniceanu, Nichita Stănescu e poetul pentru care poezia e ˝însuşi sensul vieţii˝.
Volumele sale antume (1960-1982): Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11
elegii, Obiecte cosmice, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolomaei, Necuvintele, Un pământ numit
România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Operele
imperfecte, Noduri şi semne, şi volumul postum Ordinea cuvintelor(1983), creează imaginea unui
caleidoscop ale cărui oglinzi îşi schimbă mereu forma sau culoarea.
Nichita Stănescu se remarcă prin o mare mobilitate asupra viziunii despre iubire, natură, istorie, logos,
moarte, destin , geneză, dar şi printr-un joc insolid al cuvintelor cărora le oferă materialitate şi independenţă.
Celor trei moduri de a crea poezie identificate de Nichita însuşi(cel fonetic la simbolişti, cel
morfologic la Arghezi şi cel sintactic la Barbu), poetul le adaugă un al patrulea, cel semantic, inaugurând un
joc al sensurilor:,,cuvintele, fiind umbra structurii materiei, căutăm întruna sursa ce a iluminat materia ca să
le lase o umbra atât de semantică. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai ţine de cuvânt, ea s-ar putea
numi chiar poezie. Dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. Umbra vieţii mele sunt cuvintele. Eu sunt
simultan cu propria mea secundă, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricând.”
Privitor la concepţia sa estetică, Nichita afirma: „Clasicul vede idei, romaticul vede sentimente, iar
modernul vede simultan ideile şi sentimetele, dar le vede cu cuvinte”. Pentru Nichita cuvântul are
materialitate, fiind o preumblare prin sinele lucrurilor, iar poezia e definită ca o aventură a cuvântului. Arta
poeziei, arta scrisului, poezia, autoportret.
Nichita Stănescu lasă impresia unui limbaj nou, dacă volumele Sensul iubiri şi O viziune a
sentimentelor evocă un timp sărbătoresc al poeziei, cuprinzând versuri adolescentine începând cu 1965
(Dreptul la timp), Nichita imaginează o literatură a increatului.
Poermul care dă titlul volumului e o încercare de a traduce luarea la cunoştintă a existenţei: ai dreptul
la timpu, în momentul în care te naşti. Ieşi dintr-un infinit al nenăscutului, a increatului, pentru a revela o
potenţialitate. Acest volum marchează intrarea în lume, în germinaţie (Către Galateea), dar evocă şi
înţelegerea morţii, care pentru Nichita înseamnă înţelegerea propriei fiinţe ca pe o realitate care se sfârşeşte
în afara logicii.
Volumul cel mai valoros a lui Nichita, 11 elegii (1966) este cel mai valoros volum de poezie a lui,
adunând aici la un loc toate reţetele simbolistice ale artei sale.
Elegia I , dedicată lui Dedal, este un poem al creaţiei, al condiţiei creatorului, sortit să se închidă în
sine:,, Aici dorm eu, înconjurat de el, / totul este invers totului / spune Nu doar acela care îl ştie pe Da / însă
el care îl ştie pe totul / La Nu şi la Da are foile rupte. ”
Elegia oului (a 9-a) exprimă drama cunoaşterii, a luptei sinelui cu sine:”Sine încearcă din sine să iasă /
Ochiul din ochi şi mereu / Însuşi pe însuşi se lasă / Ca o neagra ninsoare de greu.”
Elegia a 10-a, intitulată Sunt, exprimă drama poetului provocată de neputinţa cunoaşterii absolute:
„sunt bolnav. Mă doare o rană / Călcată în copite de cai fugind / Invizibilul organ / Neauzul, nevăzul /
Nemirosul, negustul, nepipăitul / Cu seara mi-au dispărut simultan.”
Volumul Oul şi sfera (1967) pune două întrebări: prima legată de Dumnezeul ascuns (Deus
Absconditus ), apropiindu-se astfel de Arghezi, şi a doua legată de potenţiala stare de perfecţiune; Nichita se
află în acest volum într-o pustietate divină; este o fiinţă care îşi trăieşte relaţia cu un Dumnezeu care nu se
mai revelează: „mă rog să fii, de mine însumi / Mă rog să fii. Arată-te!”
În volumul Necuvinte (1969), poetul vede cuvinte aşa cum alţii văd idei:”Poezia e ochiul care plânge/
Ea este umărul care plânge / Ochiul umărului care plânge”.
Volumul În dulcele stil clasic (1970), exprimă un sentimentalism romantic, poeziile fiind încărcate de
tandreţe, de candoare şi ingenuitate.
Volumele Epica magna, Noduri şi semne, Operele imperfecte, sunt o evocare a autodistrugerii. În
Noduri şi semne , se evocă ultima călătorie a poetului şi ultimul său dialog, dialogul cu îngerul.
Poezia lui Nichita Stănescu exprimă vitalitatea unei generaţii literare (generaţia 60), care se regăseşte
în marea tradiţie poetică română. După seceta prolepcultistă, urmează o generaţie care crede în talent şi în
dreptul celui înzestrat de a vorbi în numele limbajului poetic.

Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea


mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura


se făcu un cerc, de-a-dura,
cănd mai larg, cănd mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,


la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică aramie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
si-ncă-o vreme ....

Poezia face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu „O viziune a sentimentelor” (1964),
volum care continuă în mare parte linia celui dintâi, „Sensul iubirii” . Dacă primul său volum, dominat
stilistic de metaforă, sensul lumii era dat de sensul iubirii, în al doilea volum, viziunea asupra lumii este o
viziune a sentimentelor.
Tematic, poezia ilustrează consecinţele pe care iubirea pasiune, sălbatică asemeni unui animal de
pradă, năvăleşte în spaţiul sensibilităţii poetice şi modifică raportul dintre eul poetic şi lumea exterioară, sau
propriul sine.

Compoziţional, poezia e structurată în trei secvenţe lirice corespunzătoare celor trei strofe.
Prima secvenţă marchează o ruptură mai întâi din punct de vedere formal, printr-o afirmaţie
drastică, izolată de restul discursului poetic: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă”. Primul vers al
primei strofe situează sentimentul în sfera simbolisticii leului (putere, forţă, agresivitate, dar şi eleganţă,
nobleţe), simbolul feminizat aducând noi valenţe textului.
Dinamismul celul de al doilea vers „mi-a sărit în faţă”, trebuie pus în relaţie cu agresivitatea
leoaicei, sugerându-se surpriza năucitoare pe care i-o produce poetului invadarea sentimentului. Primele
momente ale receptării sentimentului sunt asociate şi ca alte imagini ale agresivităţii, respectiv ale şocului
provocat de contact: „colţii albi mi i-a înfipt în faţă / M-a muşcat leoaica azi de faţă”.
Cea de-a doua secvenţă poetică accentuează efectul psihologic al acestui neaşteptat şi necunoscut
sentiment: iubirea. Fiinţa invadată de sentiment ajunge să recepteze lumea sub imperiul noii sale indentităţi.
Lumea se recreează, reeditând momentul genezei: „În jurul meu natura / Se făcu un cerc de-a-dura / Când
mai larg, când mai aproape /Ca o strângere de ape”; asistăm aşadar la o reconstrucţie a lumii, al cărei
rezultat este modificarea fundamentală a percepţiei realului. Fiinţa sedusă îşi v-a abandona simţurile
distincte pentru ale unifica: „Şi privirea-n sus ţâşni / Curcubeu tăiat în două / Şi auzul o-ntâlni / Tocmai
lângă ciocârlii.”
În cea de-a treia secvenţă poetică se va renunţa la aceste simţuri total: „mi-am dus mâna la
sprânceană / la tâmplă şi la bărbie / dar mâna nu le mai ştie”, în favoarea altei modalităţi de percepţie:
sentimentul. Sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează. Poetul nu se mai recunoaşte,
simţindu-se confuz şi invadat de atacul surprinzător al acestui sentiment extrem de puternic. Nichita
Stănescu însuşi definea iubirea ca „o formă vagă a ideii sferice”, adică a modalităţii integrale de cunoaştere.
Totodată în „Logica ideilor vagi”, poetul opinia: „literatura are la origine încercarea de a acoperi zonele
neînregistrate senzorial ale naturii”, astfel că din acest punct de vedere întâlnirea cu leoaica, poate fi chiar
întâlnirea cu poezia, textul putând fi interpretat şi ca o artă poetică.

În dulcele stil clasic

Dintr-un bolovan coboară


pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară


pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău


parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,


Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Pozia face parte din volumul cu acelaşi nume, publicat în 1970. În poeziile acestui volum Nichita
Stănescu se întoarce spre lirismul clasic, creând parodii ale stilurilor sau temelor tradiţionale.
Citită adesea ca o poezie erotică, În dulcele stil clasic poate fi citită şi ca o artă poetică în care sunt
urmărite etapele creaţiei şi finalitatea acestora: opera de artă. Elementele neomoderniste din acest text sunt:
ambiguitatea limbajului, insolitul imaginilor artistice, profunzimea metaforelor, intertextualitatea.
Tema poeziei stă sub însemnul dublei valenţe a acestui text: poezie erotică şi artă poetică.
Iubirea e o cale de cunoaştere, iar poezia constituie descrierea stării de extaz produsă creatorului de
clipa revelaţiei poetice.
Compoziţional, structura clasică rezidă în prezenţa a cinci catrene monorimice cu ritm trohaic, cu
excepţia ultimului vers izolat ce are un caracter gnomic ˝Pasul trece eu rămân˝.
Titlul sugerează prin sintagma ˝stil clasic˝ intenţia de revenire la tiparele formale tradiţionale pe care
poetul le priveşte cu o duioşie ironică.
Strofele sunt dispuse în patru secvenţe poetice: prima secvenţă (strofa I-II) redă apariţia domnişoarei,
a inspiraţiei poetice. A doua secvenţă (strofa III) surprinde trăirea clipei de revelaţie; a treia secvenţă(strofa
IV) conţine evocarea idealului poetic/erotic, iar a patra secvenţă(strofa a V-a) redă revenirea la starea
contemplativ-mediativă.
Prima secvenţă poetică ilustreză condiţia de creator, însoţită de limbajul lui Nichita Stănescu. El
încearcă să construiască în interiorul limbajului, să exprime prin acesta corporalitatea, forma, volumul.
Poezia devine aşadar o descriere în realitatea obiectivă:˝ Dintr-un bolovan coboară/pasul tău de
domnişoară./Dintr-o frunză verde, pală/pasul tău de domnişoară.˝
Textul poate fi abordat pronind de la echivalenţa: ˝pasul tău de domnişoară˝ reprezintă poezia,
poezia e aşadar pasul, o urmă diafană a ideii poetice.
O serie de metafore ˝bolovan˝,˝fruză verde pală˝,˝înserare-n seară˝,˝pasăre amară˝, sugerează sursele
poeziei: duritatea mineralului(bolovan) sau efemeritatea vieţii(˝frunză verde pală˝).
Cea de a doua secvenţă debutează cu o inversiune: ˝O secundă, o secundă/ eu l-am fost zărit în undă˝
menită a reliefa faptul că momentul realizării ideii poetice e dureros şi trecător. Durerea artistului ˝Inima
încet mi-afundă˝ e provocată de desprinderea de opera sa care odată încheiată capătă viaţă proprie.
În cea de a treia secvenţă poetică se aduce în prim plan invocaţia elegică provocată de drama
creatorului desprins de opera sa: ˝Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu˝. Condiţia duală a
artistului, blestemată, efemeră prin umanitatea sa, dar şi cvasi-demiurgică (de ˝semizeu˝) prin faptul că pune
în formă o creaţie eternă, provoacă suferinţă, căci ˝îmi este foarte rău˝.
Ultima secvenţă redă distinţia dintre percepţia comună a realului şi percepţia poetică. Artistul e
cauza realizării formei artistice în materie. Între percepţia comună, care nu surprinde esenţa ˝mai nimic/ pe
sub soarele pitic˝, şi percepţia poetică contemplativă ˝Stau întins şi lung şi zic˝, se situează ideea poetică a
operei de arta: ˝donmişoară˝.
Versul final ˝Pasul trece eu rămân˝, cu valoare gnomică reia semnificaţia de bază a poemului ˝opera
de artă capătă viaţă proprie, desprinzându-se de creatorul ei, creator ce devine doar un instrument prin care
ideea artistică se va reactualiza˝.