Hard-disk-ul

GENERALITĂŢI
Aproape orice calculator personal şi server din ziua de azi conţine unul
sau mai multe dispozitive hard-disk. Fiecare supercalculator este conectat la
chiar sute de hard-diskuri. Mai nou se găsesc chiar şi Video Recordere sau
camere video care folosesc hard-diskul ca mediu de stocare în locul benzii
magnetice. Miliardele de hard-diskuri fac un singur lucru, însă foarte bine. Ele
depozitează informaţia digitală într-o formă relativ permanentă, astfel
calculatorul are capabilitatea de a deţine în memorie informaţia chiar şi
nealimentat la o sursă de curent.
Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt
stocate datele cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi
terminind cu fisierele instalate de programe sau create de noi. El reprezintă
deci memoria durabila ("nevolatila") a calculatorului, pentru că datele sînt
pastrate şi după intreruperea alimentarii cu curent electric.
Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date masurata în
Giga Bytes (GB) şi de viteza de rotatie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000
de rotatii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi
scrierea datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid.
Capacitatea unui HD prezentata de companiile producatoare (cea pe care o
vedem în ofertele de vinzare) este diferita de capacitatea raportata de sistemul
de operare, pentru că toti producatorii considera că 1 MB = 1.000.000 bytes,
cînd de fapt echivalenta corecta este 1 MB = 1.048.576 bytes. Sistemul de
operare raporteaza deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD,
indiferent de numele producatorului acestuia.
 Hardiscul se conecteaza la restul sistemului cu ajutorul unui cablu
care se fixeaza cu un capat într-o priza (conector) de pe HD şi cu celalalt
capat într-o priza (conector) de pe placa de bază. Pentru majoritatea
hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de date între HD şi sistem se
realizeaza în conformitate cu un standard numit "Parallel ATA" (Advanced
Technology Attachment), scris de obicei PATA sau doar ATA. Există mai
multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-
33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentind o
îmbunătăţire (uneori considerabila) a versiunii precedente. Acest standard va
fi abandonat treptat de catre producatori dar inca se mai gasesc pe piata
hardiscuri conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-ATA 133.
Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA"
(scris prescurtat SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul
SATA este compatibil cu standardul PATA, lucru care permite folosirea în
acelaşi calculator atît a hardiscurilor SATA cît şi a celor PATA. Actualmente
standardul se afla la versiunea a 2-a, fiind deci scris SATA II. Pentru a putea
folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să detina un controler
SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip
separat. Practic toate placile de baza moderne au un astfel de controler.
Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA,
dintre care merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de
transfer a datelor între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii
datelor pe timpul transferului lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare
posibilitatea de "instalare la cald" ("hot plugging"), ceea ce inseamna că un
HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri sistemul, lucru extrem de
convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de exemplu pentru a
transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt avantaj adus de
SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric de
diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună
circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit
anterior. În sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea
configurarii hardiscurilor ca "stapin" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în
conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca
"stapin", ceea ce îi permite să funcţioneze la parametrii maximi.
Hard-discurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI
("Small Computer System Inteface"), care permite atasarea la sistem a opt
dispozitive (hardiscuri, unitati optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire
de standardul ATA care permite atasarea a doar patru dispozitive (hardiscuri
şi unitati optice de stocare). Standardul SCSI permite o rata de transfer de date
considerabil mai mare decît cea oferita de standardul "Parallel ATA" (cu care
de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest standard sînt
utilizate în servere chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu al
HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va inlocui standardul
SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu
standardul SATA.
Componentele de bază ale unităţilor de hard disc

Pa piaţă se găsesc diferite tipuri de hard disc, dar aproape toate

unităţile conţin aceleaşi componente fizice de bază. S-ar putea să existe
unele diferenţe în ceea ce priveşte realizarea efectivă a acestor componente
(ca şi în privinţa calităţii materialelor folosite pentru a le fabrica), dar
caracteristicile funcţionale ale majorităţii unităţilor sunt similare. Iată care
sunt componentele unei unităţi de hard disc reprezentative (vezi fig. 14.3):
-Pachetul de discuri.
-Capetele de scriere/citire.
-Mecanismul de antrenare a capetelor.
-Motorul pentru antrenarea pachetului de discuri.
 -Placa logică.
-Cabluri şi conectoare.
-Elemente folosite pentru configurare (cum sunt jumperele şi
comutatoarele)
-Masca frontală (opţională).

Pachetul de discuri, motorul pentru antrenarea pachetului de discuri,

capetele şi mseanismul de antrenare a capetelor sunt de obicei introduse într-
o incintă închisă etanş Head Disk Assembli (HDA). Incinta HDA,
considerată de obicei ca fiind o singură eomponentă, este rareori deschisă.
Alte piese aflate în afara HDA, cum ar fi masca frontală, plăcile logice şi alte
componente hard folosite pentru asamblare sau configurare, pot fi
dezasambate şi scoase din unitate.
Incintă închisă etanş

Pachetul de discuri
Braţul pentru mişcarea capetelor

Mecanismul de
Masca frontală antrenare a
capetelor

Placa logică a unităţii

Logica pentru
selecţia capetelor
Carcasa

Cap de citire/scriere Suport amortizor

Pachetul de discuri
Un hard disc reprezentativ are unul sau mai multe
discuri (caz în care ele sunt montate într-un pachet de
discuri). Hard discurile pentru calculatoarele personale au
apărut pe piaţă de-a lungul anilor, având diferiţi factori de
formă. în mod normal, dimensiunea fizică acestei unităţi
este exprimată ca fiind dimensiunea discurilor. Iată care sunt
cele mai obişnuite dimensiuni de discuri, folosite astăzi în
unităţile de hard disc din calculatoarele personale.
- 5,25 inci (de fapt, 130 mm sau 5,12 inci);
- 3,5 inci (de fapt, 95 mm sau 3,74 inci);
-
2,
5
in
ci
;
-
1,
8
in
ci
;
-
1,
3
in
ci
;

Pe piaţă există şi unităţi mai mari, care au discuri de 8

inci, 14 inci sau chiar mai mari, acestea nu au fost în mod
curent asociate cu calculatoarele personale. De obicei, unita
de 3,5 inci sunt cele mai folosite pentru sistemele desktop
(„care se aşează pe masa de lucru") şi unele sisteme
portabile, pe când unităţile de 2,5 inci, sau mai mici, sunt
foarte răspândite în sistemele portabile. Unităţile de 1,3 inci
au intrat foarte recent pe piaţă fi sunt o adevărată minune.
Aceste unităţi, care sunt de mărimea unui ceas de mână ceva
mai mare, pot înmagazina la ora actuală 400 Mocteţi şi
chiar mai mult.

Unităţile de 1,3 inci au ajuns la o capacitate de 1

Goctet şi sunt în creştere. Din cauza dimensiunilor lor mici
aceste unităţi sunt foarte robuste; pot suporta, in timpul
funcţionării, şocuri echivalente cu cele provocate de
acceleraţii de 100 de ori mai mari decât acceleraţia
gravitaţională, şi chiar de două sute de ori mai mari atunci
când nu sunt sub tensiune.

Cele mai multe unităţi de hard disc au două sau mai

multe discuri, deşi unele dintre unităţile mai mici (şi mai
vechi) au numai câte unul. Numărul de discuri pe care îl
poate avea o unitate este limitat de înălţimea unităţii. Până
acum, în toate unităţile de 5,25 inci, de înălţime standard,
am văzut maximum 11 discuri; unele unităţi de 3,5 inci pot
avea nu mai puţin de 10 discuri.

Discurile erau fabricate în mod tradiţional dintr-un

aliaj de aluminiu, acesta fiind dur şi uşor. Dorinţa
producătorilor de a obţine densităţi de înregistrare tot mai
mari şi unităţi din ce în ce mai mici a dus la utilizarea
discurilor fabricate din sticlă (de fapt, tehnic vorbind, dintr-
un amestec format din sticlă şi ceramică). Unul dintre
aceste materiale este cel numit MemCor şi este produs de
firma de produse din sticlă „Dow-Corning". MemCor este
compus din sticla şi are inserţii de ceramică, care este mai
puţin casantă decât sticla pură.

Discurile din sticlă sunt mai rezistente (rigide) decât

cele din aluminiu, de aceea ele se pot fabrica la grosimi de
două ori mai mici decât cele ale discurilor din aluminiu.
Discurile din sticlă sunt mult mai stabile din punct de
vedere termic, decât cele din aluminiu, adică nu îşi schimbă
prea mult dimensiunile (nu se dilata sau nu se contractă) la
orice schimbare a temperaturii. Câteva dintre hard discurile
produse de firme cum ar fi Seagate, Toshiba, Areal
Technology, Maxtor, Hewlett Packard, folosesc la ora
actuală discuri din sticlă sau din ceramică şi sticlă. Cei mai
mulţi dintre producători vor înlocui, în anii care urmează,
suportul standard din aluminiu cu discuri din sticlă, mai ales
în unităţile foarte performante, cum sunt ceie de 2,5 şi 3,5
inci.

Indiferent de materialul din care sunt fabricate,

discurile sunt toate acoperite cu un strat subţire dintr-o
substanţă cu proprietăţi magnetice, numită suport, sau
suport magnetic, în care se păstrează informaţiile magnetice.
Cele mai răspândite tipuri de suport magnetic sunt: suport
magnetic pe bază de oxizi, şi suport de tip film subţire.

Capetele de scriere/citire
Unitatea de hard disc are de obicei câte un cap pentru
fiecare faţă a fiecărui disc; aceste capete sunt prinse toate
împreună pe acelaşi mecanism de mişcare. Din acest motiv,
 ele nu se pot mişca decât împreună, către pachetul de
discuri. Din punct de vedere mecanic, capetele de
scriere/citire sunt simple. Fiecare cap este montat pe un braţ
acţionat de un arc, astfel încât capul să fie împins spre
suprafaţa discului. Puţini îşi dau seama că de fapt fiecare
disc este „strâns" de cele două capete aflate unul deasupra,
iar celălalt dedesubtul lui. Dacă aţi putea deschide o unitate
de disc în condiţii de siguranţă şi aţi ridica puţin cu degetul
capul de deasupra, după ce i-aţi da drumul, acesta ar reveni
spre disc lovindu-l. Dacă aţi putea trage în jos unul dintre
capetele care stau sub un disc, după ce l-aţi elibera,
tensiunea arcuiui l-ar împinge înapoi în sus.

În figura următoare se arată un ansamblu reprezentativ de

antrenare a capetelor dintr-o unitate de hard disc cu
mecanism de antrenare cu magnet permanent şi bobină.

Capete de citire/scriere Axul mecanismului

de antrenare Bobina

Magnetul
.

Carcasa magnetului

Fig. 14.4
Capetele de scriere/citire şi mecanismul rotativ de antrenare a capetelor, cu magnet permanent şi bobină

Atâta timp cât pachetul de discuri nu se mişcă, capetele ating feţele

discurilor, fiind împinse de tensiunea arcurilor; atunci când pachetul se
roteşte cu viteza maximă, presiunea aerului creşte sub capete şi le face să se
ridice. Distanţa dintre un cap şi suprafaţa discului poate fi între 0,05 şi 0,5
microni sau mai mare.

La începutul anilor '60 capetele funcţionau având înălţimi de plutire

de 5 până la 7,6 microni; în unităţiile actuale înălţime a scăzut între 0,076 şi
0,13 microni. Pentru a face faţă în viitor, unor densităţi şi mai mari,
înălţimea de plutire a capetelor va trebui să scadă la 0,013 microni, sau
chiar mai mult.
În general, cu cât o unitate este mai veche şi capacitatea ei mai mică,
cu atât înălţimea de plutire a capetelor este mai mare. Dimensiunea foarte
mică a acestei distanţe impune ca incinta HDA să nu fie deschisă decât într-
un mediu foarte curat: orice particulă de praf sau murdărie care ar intra aici
ar face capetele să citească eronat sau chiar să lovească discurile în timp ce
acestea se rotesc cu viteza maximă, ceea ce ar putea duce la zgârierea
discurilor sau a capetelor.
Cea mai bună metodă de a înţelege cum un hard-disk funcţionează este
de a privi în interiorul acestuia. Atenţie! Deschiderea unui hard-disk duce la
distrugerea definitivă a acestuia!
 Aceasta este imaginiea unui hard-disk obişnuit.

Hard-disk-ul este alcătuit dintr-o cutie paralelipipedică de aluminiu, pe o

parte având “controlorii” electronici. Aceştia controlează mecanismul de
citire/scriere şi motorul care învârte platanul. Partea electronică asamblează
domeniile magnetice în biţi (citire) şi transformă biţii în domenii magnetice
(scriere). Partea electronică se găseşte pe o mică placă ce se poate desprinde de
pe unitate.
 Sub placa de circuite electronice se găsesc legăturile pentru motorul ce
învârte platanul, precum şi o gaură foarte bine filtrată ce lasă presiunea aerului
interior şi exterior să se echilibreze.
 Alungând capacul hard-disk-ului se va observa un interior alcătuit din
nişte componente pe cât de simple pe atât de precise:
 În această figură se pot vedea:
• Platanele, care de obicei se învârt la 3600 sau 7200 rpm, când
discul este pornit. Aceste platane sunt fabricate cu toleranţe uimitoare şi au
suprafaţa atât de bine finisată încât oglindesc mediul exterior.
• Braţul care susţine capul de citire/scriere şi care este controlat de
mecanismul din colţul stânga, sus şi este capabil să se mişte de la centrul
discului până în capătul acestuia. Braţul şi mecanismul de mişcare sunt extrem
de uşoare şi rapide. Braţul unui hard-disk obişnuit se poate deplasa de la centru
spre exterior şi înapoi de aproximativ 50 de ori pe secundă!

Interiorul: Platanele şi capetele de citire

Pentru a mări capacitatea discurilor, adesea hard-disk-urile conţin mai

multe platane. (2-4). Acest disc are tei platane şi şase capete de citire/scriere:
 Mecanismul care mişcă braţul hard-disk-ului trebuie să fie incredibil de
rapid şi precis. Poate fi construit folosind un motor linear de viteză mare.
 Stocarea datelor

Datele sunt stocate pe suprafaţa platanului în sectoare şi în piste. Pistele

sunt cercuri concentrice, iar sectoarele sunt arcuri de cerc (subdiviziuni ale
pistelor):

În această figură, pista este

colorată cu galben, iar sectorul cu
albastru. Un sector conţine un număr
fix de bytes, de exemplu 256 sau 512.
Procesul de formatare de
nivel jos presupune trasarea pistelor
şi sectoarelor, stabilirea punctului de
start şi punctului final al platanelor.
Acest proces pregăteşte platanul
pentru stocarea blocurilor de biţi.
Formatarea de nivel înalt scrie apoi structura sistemului de fişiere
(FAT – File Allocation Table), care poate diferi de la un sistem de operare la
altul. Ex: FAT, FAT32, NTFS, REISERFS, XFS, etc.
După aceste procese, discul este pregătit pentru utilizare.