Curs

la finantele intreprinderii
 1. Mecanismul financiar şi structura financiară a întreprinderii
Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere
Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii,
instrumente şi proceduri de colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste
mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii
financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în
procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în
constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului
global de finanţare a întreprinderii.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer
de bunuri şi servicii, iar alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi
monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte
flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)

2) financiare (monedă)

Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un

stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismului financiar.
Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea
imediată a unui activ real cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu
le corespund imediat nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul
stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor
dintre fluxurile fizice şi cele financiare întreprinderea poate schimba
creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un intermediar
financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare
privind acordarea sau primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri
 de monedă de la o persoană la alta. Aceste fluxuri dau naştere la
active financiare, creanţe şi datorii.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri
care intervin din momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel
în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată
obţine nu numai recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
3. ciclul operaţiunilor financiare
Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor
pe TL. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea
aşteaptă nişte venituri în mai multe perioade succesive. Investiţia este o cheltuială
imediată care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o
durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se
deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în
timp ce valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul
perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a
fluxurilor.
Ciclul operaţional cuprinde:
1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire
optimă a muncii şi capitalului de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi
transformîndu-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de
fluxuri financiare, creanţe, datorii.
 Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare
sau luare de împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea
capitalului propriu. Toate operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau
naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.
Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
1. Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport

existent între finanţările sale pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare

firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din
anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi
capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate
în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.
Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:
I După apartinenţă:
1. capital propriu
2. capital împrumutat
II După scopul de întrebuinţare:
1. capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în
active operaţionale
2. capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se
întrebuinţează în procesul efectuării operaţiunilor speculative financiare
3. capital dat cu împrumut
III După formele de investire, capitalul poate fi:
1. în formă materială
2. în formă nematerială
3. în formă bănească
IV După durata de utilizare:
1. capitaluri permanente
a) capital propriu
b) capital împrumutat pe TL
2. capitaluri pe TS
 Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:
- simplicitatea atragerii
- capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de
achita dobînzi
- asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de
faliment.
Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi
neajunsuri, ca:
- costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului
împrumutat
- posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii
capitalului propriu din contul atragerii capitalului împrumutat.
Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară
mai mare însă limitează ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile
financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:
- asigurarea creşterii potenţialului financiar;
- cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
- autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:
- creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
- dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura
pieţii;
- procedura complicată de atragere.
Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai
mic, însă este supusă unui risc de faliment la fel de mare.
Criterii de optimizare a structurii financiare
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte
alegerea raportului dintre capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă
parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent din totalul pasivului
bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare
sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe
care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat.
Efectul de îndatorare se obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata
dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv

2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ

Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu

diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu
următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 30 mii lei, inclusiv din surse proprii 6 mii
lei. Re aşteptată este de 15% şi Rd este de 10%. De determinat Eî şi de apreciat
situaţia.
Eî = 24 000/6000 (15% – 10%) = 20%
Randamentul final este Re + Eî = 15 + 20 = 35%.
Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea
asupra rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a
riscului financiar.
Rf = PN / CP
De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C
Calculul rentabilităţii financiare a proiectelor de investiţii Tabelul 1.1.
A B C
Capital investit 10 000 10 000 10 000
Capital propriu 10 000 4 000 2 000
Capital împrumutat 6 000 8 000
Re = 20%
Rd = 10%
Profit brut 2 000 2 000 2 000
Cheltuieli aferente 0 600 800
dobînzilor
Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200
Profit net
Rf 20% 35% 60%
Sursa: Elaborat de autor.
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit
determinat de funcţia cheltuielilor financiare fixe.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi
credite care să fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de
nesuportat.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se
utilizează anumiţi indicatori cu capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3 Sau CÎG = Datorii totale /
Capital propriu ≤ 2
2. Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½ sau CÎT = Datorii la
termen/Capital propriu ≤ 1

2.Managementul financiar al înterprinderii. Previziunea financiară.

Conţinutul şi rolul managementului financiar al întreprinderii
Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaţiuni
şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării si utilizării
capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării si utilizării cât mai eficiente a
profiturilor întreprinderii. Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea
întreprinderii a 2 principii de bază:
-autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de
procurare şi gestiune a capitalului;
-eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma gospodăririi şi
utilizării capitalului.
Rolul fundamental al managementului financiar în cadrul întreprinderii se
concretizează în:
1. Maximizarea valorii întreprinderii
Valoarea unei întreprinderi nu este dată numai de valoarea prezentă a
patrimoniului său ci trebuie luate în consideraţie şi următoarele aspecte:
-valoarea întreprinderii este o valoare actuală, adică echivalentul prezent al
rezultatelor sale viitoare;
-valoarea este o mărime dinamică şi nu statică ce este percepută în
interdependenţă cu procesul de valorificare a patrimoniului;
-evaluarea întreprinderii reflectă în acelaşi timp şi efectele riscurilor interne
şi externe ce pot afecta nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor aşteptate.
În concluzie, se poate spune ca maximizarea valorii întreprinderii depinde de
nivelul performanţelor asigurate de activitatea întreprinderii şi de stăpânirea
riscurilor financiare în general.
2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare
Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea performanţelor
întreprinderii la un nivel care să asigure obţinerea unor venituri suficiente pentru a
asigura plata furnizorilor de resurse şi dacă este necesar, să permită restituirea
acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau
insuficiente reflectă o risipire a resurselor, dăunătoare atât pentru întreprindere cât
şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.
De asemenea, gestiunea financiară a întreprinderii nu urmăreşte obţinerea cu
orice preţ a profitului maxim pe termen scurt ci acorda o mai mare importanţă
stabilităţii performanţelor pe termen lung, încercând sa găsească un compromis
satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.
3. Stapânirea riscurilor financiare
Principalele riscuri financiare la care este expusă întreprinderea sunt:
-riscul de exploatare are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în
costuri fixe şi costuri variabile, această repartiţie determinând o dependenţă mai
mică sau mai mare a rezultatelor la evoluţia producţiei şi vânzărilor. Astfel, o
întreprindere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supusă ricului deoarece
dacă aceste cheltuieli se repartizează pe o cantitate limitată de producţie determina
pierderi însemnate. Dacă activitatea întreprinderii şi cererea de piaţă permit o
producţie ridicată, cheltuielile fixe se repartizează asupra unei producţii suficiente
şi se pot obţine profituri.
-riscul de îndatorare este legat de structura de finanţare a întreprinderii şi se
manifestă atunci când rentabilitatea economică a întreprinderii îndatorate este
inferioară ratei medii a dobânzii aferente creditelor acordate. Dacă întreprinderea
creşte volumul de credite ea se obligă să obţină profituri suplimentare care permită
remunerarea şi rambursarea acestor credite.
-riscul de faliment este consecinţa insolvabilităţii întreprinderii şi poate
determina chiar dispariţia acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna
la faliment, deseori întreprinderea îsi asigură supravieţuirea dar chiar şi în acest caz
sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a întreprinderii.
-riscul valutar şi riscul de rată a dobânzii sunt riscuri financiare specifice
legate de evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale şi de evoluţia posibilă a
ratei dobânzii. Orice întreprindere care efectuează operaţii în devize sau monedă
străină se expune riscurilor de pierdere legate de evoluţia nefavorabilă a cursului
de schimb între momentul încheierii unei tranzacţii şi momentul efectuării efective
a plăţii. De asemenea, întreprinderile sunt expuse efectelor nefavorabile date de
variaţia ratelor dobânzii pe piaţa de capital. Acest risc afectează atât întreprinderile
care angajează noi credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a creşterii
dobânzilor) cât şi cele împrumutate (dacă au acordat credite cu dobândă fixa care
asigură o remuneraţie plafonată în timp ce dobânda de pe piaţa financiară poate
creşte).
4. Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului financiar
Solvabilitatea reprezintă aptitudinea unei întreprinderi de a face faţă
datoriilor sale când acestea ajung la scadenţă. Menţinerea solvabilităţii este
esenţială, asa cum am arătat, pentru prevenirea riscului de faliment. În cazul
întreprinderilor insolvabile creanţierii prejudiciaţi pot cere urmărirea în justitie,
acţiune ce se poate încheia cu pierderea totală sau parţială a patrimoniului
debitorului falimentar. Prin urmare, gestiunea financiară are un domeniu de acţiune
foarte larg impunând, în special, rezolvarea a două probleme esenţiale:
-asigurarea echilibrului financiar, respectiv echilibrarea fluxurilor de încasari
şi plăţi;
-rentabilizarea utilizării fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora
cât şi dezvoltarea întreprinderii.
Respectarea cerinţelor gestiunii financiare impune efectuarea unui control
riguros ce urmareşte:
- să măsoare diferenţele între previziuni şi realizări;
- stabilirea cauzelor dificultăţilor financiare care afectează sau ameninţă
întreprinderea;
- sa indice decizii corective care să redreseze situaţia financiară atunci când este
nevoie;
- sa revizuiască, dacă este necesar, obiectivele şi previziunile iniţiale.
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare
Principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii pot fi analizate pe
cele trei faze ale ciclului financiar fundamental desfăşurat în întreprindere: analiza
financiară, decizia financiară şi controlul de gestiune. Prima fază, analiza
financiară are ca obiectiv identificarea potenţialului de degajare a fluxurilor
monatare reale (cash flow-uri) ca acţiune internă, iar ca acţiuni externe se
urmăreşte echilibrul financiar şi performanţele întreprinderii evidenţiate la nivelul
soldurilor interne de gestiune, capacităţii de autofinanţare etc. Analiza financiară
urmăreşte de asemenea stabilirea unui diagnostic financiar al rentabilităţii şi al
riscului pe baza documentelor contabile de sinteză: bilanţul, contul profit şi
pierderi, anexele la bilanţ.
A doua fază a ciclului financiar presupune formularea deciziilor financiare.
Decizia financiară este procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune pe baza
analizei mai multor soluţii posibile în vederea realizării obiectivului de maximizare
a valorii întreprinderii. La nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii
de decizii: decizii de investiţii, decizii de finanţare şi decizii de repartizare a
profitului.
Deciziile de investiţii au influenţă directă asupra structurii activelor
întreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Obiectul deciziei de
investiţii îl reprezintă selecţia elementelor de activ utilizând drept criterii
rentabilitatea şi lichiditatea.
Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor,
modificând gradul de exigibilitate al acestora şi costul mediu al capitalului.
Deciziile de finanţare urmaresc selectarea surselor de finanţare optime pentru
întreprindere şi stabilirea celui mai corect raport între sursele interne rezultate din
autofinanţare şi din dezinvestirea de active fixe şi circulante, pe de o parte, şi
sursele externe respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, pe de altă
parte. Criteriul pe care se bazează stabilirea structurii financiare a întreprinderii
este realizarea celui mai redus cost al capitalurilor în condiţiile unui grad rezonabil
şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.
Deciziile de repartizare a profitului net au implicaţii directe asupra
investiţiilor şi a capacităţii de autofinanţare a întreprinderii. Pe de o parte
reinvestirea profitului net conduce la creşterea autonomiei financiare, la
îmbunătăţirea structurii financiare a capitalurilor întreprinderii, reprezentând
totodată un factor de creştere a valorii întreprinderii. Pe de altă parte, distribuirea
de dividende crează imaginea unei întreprinderi rentabile, conduce la creşterea
încrederii publicului în întreprindere şi, ca urmare, la creşterea valorii acesteia de
piaţă.
 Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen
lung, a activelor şi pasivelor permanente. Gestiunea financiara pe termen lung stă
la baza stabilirii unei strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii
întreprinderii.
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului
financiar între nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie pe de o parte şi
sursele de capitaluri circulante (proprii, temporare, credite de trezorerie şi de scont)
pe de altă parte. Gestiunea financiară pe termen scurt urmareşte optimizarea
gestiunii stocurilor, a creanţelor-clienţi, a soldurilor de trezorerie în vederea
creşterii rentabilităţii şi lichidităţii lor, în condiţiile de diminuare a riscului. Se
urmăreşte, de asemenea relaxarea scadenţelor datoriilor de exploatare şi reducerea
costului creditelor pe termen scurt.
Analiza financiară constituie şi baza de fundamentare a bugetelor
întreprinderii. Sistemul de bugete al întreprinderii se realizează într-o structură
ierarhică pornind de la cele de orientare generală (planul strategic pe 3-5 ani),
continuând cu cele anuale specifice diferitelor activităţi economice ale
întreprinderii şi încheind cu cele operaţionale (bugetul de trezorerie). A treia fază a
ciclului financiar al întreprinderii presupune controlul de gestiune prin care se
urmăreşte identificarea abaterilor realizărilor faţă de prevederile bugetare sau faţă
de proiectele iniţiale şi de corectare a acestor abateri.
Previziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor
întreprinderii şi reprezintă conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor la
nivel macro şi micro- economic şi participă la fundamentarea programului
economic în cadrul mecanismului economic de piaţă. Previziunea financiară este
un proces complex şi multilateral de fundamentare, elaborare şi aprobare a
bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor financiari
prevăzuţi. Previziunea financiară include:
- constituirea fondurilor
- executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale
 - repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implică realizarea repartiţiei în
interiorul întreprinderii şi în afara acesteia.
Previziunea financiară este determinată de prevederile programului economic
şi presupune fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui program
economic propriu.
Previziunea financiară în cadrul căreia se operează cu indicatori specifici care
reflectă relaţia financiară trebuie corelată organic cu întreaga activitate a
întreprinderii. Necesitatea de fonduri se stabileşte în cadrul previziunii financiare
pe baza indicatorilor şi calculelor economice privind volumul desfacerilor,
valoarea producţiei, volumul aprovizionărilor, volumul cheltuielilor de producţie şi
altele care se eşalonează în timp.
Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul
întreprinderii îmbracă diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care se
realizează:
1. previziunea financiară pe TL (3-5 ani) – în baza căreia se întocmesc planuri
financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii
prin:
- descrierea produselor oferite
- a proiectelor de fabricaţie a noilor produse
- a proiectelor de cucerire a noilor pieţe
- a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii activităţii
interne a întreprinderii
2. previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc bugetele
întreprinderii.
Bugetele sunt destinate nevoilor interne a întreprinderii şi cuprind realizarea
scopului propus în perioada bugetară. Elaborarea bugetului favorizează
implimentarea unui sistem eficient de control prin compararea realizărilor cu
previziunile şi luarea măsurilor corecte la momentul oportun. De aici rezultă că
sistemul bugetar trebuie să aibă o componentă a previziunii financiare şi o
componentă a controlului bugetar. Astfel se vor compara permanent rezultatele
reale ale gestiunii activităţii întreprinderi cu prevederile cifrate în bugete în scopul
stabilirii cauzelor, abaterilor şi informării conducerii.
Principiile de bază ale politicii de elaborare a bugetului sunt:
1. bugetul care defineşte concret şi riguros problema fiecărui sector de
activitate şi prezintă soluţiile mijloacelor şi metodelor care vor asigura
realizarea obiectivelor şi realizarea problemelor
2. întreg conţinutul bugetului şi toţi indicatorii prevăzuţi trebuie acceptaţi
şi însuşiţi de către conducătorii fiecărui sector de activitate.
Elaborarea bugetului trebuie să fie începută nu cu producerea, ci cu vînzările,
cu precizarea produselor, cantităţilor, preţurilor şi a clienţilor care vor solicita
producţia.
Fiecare sector în parte îşi elaborează propriul program de realizare a bugetului
vînzărilor. În cazul cînd se elaborează bugetul privind producţia, cantitatea şi
sortimentul este necesar de luat în considerare şi normele de muncă, de materiale,
de maşini şi de utilaje.
În secţiile financiare cînd se întocmesc bugetele privind programele de
vînzări, aprovizionare şi producţie se ţine cont de modul de transformare a acestora
în programe de încasări, plăţi, împrumut, depuneri.
Bugetele de venituri şi de cheltuieli au la bază principiul echilibrului bănesc şi
financiar care constituie premisa principală a gestiunii financiare.
Metodele previziunii financiare sunt:
1. metoda procentelor din vînzări. Tehnica acestei metode se bazează pe 2

premise:
• cele mai multe din posturile bilanţului contabil sunt direct legate
de vînzările firmei
• nivelul curent al tuturor activelor este optim pentru nivelul
vînzărilor curente.
Principalii paşi pentru previzionarea situaţiei financiare prin această metodă
sunt:
- se determină % profitului net şi al dividentelor faţă de vînzări
 - se determină care din elementele bilanţului contabil cresc
proporţional cu nivelul vînzărilor
- se determină % din total vînzări şi se compară cu posturile
bilanţului contabil ce reprezintă veniturile
- se determină nivelul finanţării necesare
- se estimează nivelul previzional al vînzărilor
- se determină profitul net şi dividendele estimate
- se întocmeşte bilanţul contabil previzional
2. metoda normativă de previziune a echilibrului financiar. Această metodă
permite efectuarea diferitor simulări ale corelaţiei cifra de afaceri – echilibru
financiar în baza cărora se pot face concluziile necesare politicii financiare a
întreprinderii; se pot compara echilibrele financiare ale întreprinderii de diferite
mărimi numai că elimină influenţa volumului specific de activitate.
3. metoda analitică care se divizează în următoarele submetode:
a) metoda extrapolării fondului de rulment (sau a nevoii de fonduri de
rulment) – este o metodă simplă care poate fi utilizată la întreprinderi mici care
doresc să-şi gestioneze activitatea la un nivel cît de cît ştiinţific.
b) metoda termenilor de plată care este avantajoasă întreprinderilor ce au
un % de activitate continuu.
c) metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică submetodă, însă
necesită un volum informaţional dezvoltat.
Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lor
În practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete:
1. buget continuu (glisant) este bugetul conceput pe o perioadă

îndelungată şi actualizat continuu pe baza realizărilor din perioadele

expirate şi a cerinţelor previzibile perioadelor viitoare.
2. buget periodic de obicei este bugetul anual defalcat în bugetele

semestriale, trimestriale, lunare, chenzinale (15 zile) sau zilnice. În

dependenţă de necesităţi şi cerinţele activităţii.
 3. buget- proiect se referă la acea formă de proiect financiar care se

fundamentează şi ia în considerare cerinţele de bază ale unui anumit

proiect indiferent de perioada de timp şi se aplică în cadrul realizării
investiţiilor capitale.
4. buget pe centre de responsabilitate pornesc de la echipe, brigăzi,

secţii, întreprinderi şi altele care în funcţie de indicatorilor economici ce

le sunt repartizaţi urmăresc realizarea veniturilor, cheltuielilor şi alte
rezultate financiare.
5. buget director (general)- bugetele parţiale sau specifice unui anumit

domeniu de activitate şi această categorie include:

• bugetul venitului
• bugetul vînzărilor
• bugetul investiţiilor
• bugetul activelor curente
• bugetul încasărilor şi plăţilor
• bugetul pentru cercetare şi dezvoltare ş.a.
6. bugete statice (fixe) şi flexibile- această grupare are în vedere influenţa

cheltuielilor în funcţie de anumiţi factori. De exemplu: creşterea sau

diminuarea volumului activităţii, a operaţiunilor care influenţează
necesarul de resurse financiare şi rezultatele obţinute.
În alte state ca de ex.: Franţa, SUA, bugetele se grupează în 2 mari categorii:
1. bugete principale:
• bugetele vînzărilor
• bugetele producerii
• bugetele investiţiilor
• bugetele aprovizionărilor, ş.a.
2. bugete anexe care se referă la bugetele privind cheltuielile de

producţie, desfacere, generale, ş.a.

Bugetele principale împreună cu bugetele anexe formează bugetul general.
 Bugetele pot avea caracter imperativ, în sensul că interzic responsabililor
financiari şi conducătorilor de a depăşi previziunile bugetare şi caracter indicativ
(bugetul trezoreriei, bugetul de casă, ş.a.). Pe parcursul întocmirii bugetului este
necesar de ţinut cont de anumite limite ale activităţii care sunt numite ştrangulări.
Orice buget reacţionează mai mult sau mai puţin direct asupra unora sau altora
ceea ce condiţionează armonizarea eforturilor necesare cu necesităţile urmărite de
întreprindere.
Previziunea vînzărilor
Bugetul vînzărilor este bugetul principal anual care determină parametrii
tuturor celorlalte bugete şi cuprinde ansamblul de studii şi de evaluări ale pieţei de
desfacere, a plăţilor pe care întreprinderea intenţionează să le efectueze şi a plăţilor
pe care doreşte să le menţină.
Elaborarea bugetului vînzărilor are loc în 2 etape:
1. previziunea vînzărilor şi cheltuielilor de desfacere
2. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp trimestriale
şi lunare, pe familii de producţie şi/sau pe grupe de beneficiari.
Previziunea vînzărilor face mai întîi obiectul unor studii specializate de
marketing privind conjunctura economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea
concurenţială, ş.a.
Pentru produsele deja existente previziunea vînzărilor se poate face fie pe
baza tehnicilor cantitative de exploatare a tendinţelor observate în evoluţia
anterioară a vînzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative a variabilelor care determină
mărimea vînzărilor şi de prevedere a valorii lor în anul viitor.
Previziunea vînzărilor trebuie să se facă interdependent cu previziunea
cheltuielilor de desfacere întrucît depind una de cealaltă. Vînzările pot fi
influenţate de cheltuielile de publicitate şi/sau de perfecţionare a reţelei de
desfacere. În ultima fază a elaborării bugetului vînzările şi cheltuielile de desfacere
trebuie defalcate de la previziunele anuale şi globale la prevederile pe trimestru şi
pe luni în raport cu surprinderea sezonalităţii şi pe familii de produse sau pe grupe
de beneficiari.
 Gradul de defalcare depinde de nivelul ierarhic pentru care se elaborează
bugetul vînzărilor. Regula este că bugetul va fi cu atît mai detaliat cu cît acesta se
elaborează la nivel ierarhic de răspundere operativă. Bugetul vînzărilor trebuie
corelat cu bugetul de producţie, iar ambele cu bugetul investiţiilor.
Previziunea producerii
Bugetul producţiei se constituie ca buget principal pentru previziunea
activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinate pentru dimensionarea
celorlalte bugete.
Elaborarea bugetului producţiei cuprinde 3 etape:
1. previziunea cantităţii de produse ce se vor fabrica (planul de producţie)
2. previziunea costurilor de producţie (anticalculaţia)
3. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de 1 an
şi pe subunităţi ale întreprinderii.
Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale cu
capacitatea productivă a întreprinderii în condiţiile satisfacerii cît mai complete a
prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie.
În planul de producţie se stabileşte cantitatea de produse previzionate a se fabrica
în anul viitor (Qf) în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde Qv şi de variaţia
previzibilă a stocurilor în curs de fabricaţie şi de produse finite la începutul
perioadei (Sî) şi la sfîrşitul perioadei (Ssf) conform relaţiei:
Qf = Qv – Sî + Ssf
Dacă admitem că indicatorul dominant în previziunea bugetară este producţia
de vîndut, următoarea fază a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat
(calarea).
Condiţiile acestei programări sunt de a satura capacitatea instalaţiilor,
respectiv şi de a optimiza utilizarea factorilor de producţie în special
echipamentele tehnologice şi forţa de muncă.
Producţia de fabricat trebuie raportată la capacitatea de producţie disponibilă a
întreprinderii care se determină pornind de la structura pieţei existente şi luînd în
calcul prevederile pentru anul viitor din bugetul investiţiilor. Dacă în bugetul
vînzărilor cerinţa este de creştere a cifrei de afaceri, atunci în bugetul producţiei
condiţia previzionării producţiei este de saturare.
Realizarea programului de producţie impune anumite restricţii privind
caracterul limitat al factorilor de producţie atît sub aspectul volumului lor cît şi al
randamentului acestora. Programele de producţie trebuie realizate într-o soluţie
optimă. Funcţia de optimizare este cea care evidenţiază cum anume să se îmbine,
să se armonizeze utilizarea factorilor de producţie pentru a atinge obiectivul major
al întreprinderii.
Previziunea costurilor de producţie reflectă dimensiunea efortului financiar
pentru realizarea produselor stabilite în programul de producţie în condiţiile
normelor de consum al factorilor de producţie al întreprinderii şi în condiţiile unor
cheltuieli generale planificate pentru anul viitor. De aceea, în anticalculaţie
principala operaţie o reprezintă separarea cheltuielilor directe de produs de cele
indirecte. Rezultatele anticalculaţiei costurilor de producţie permit elaborarea a 4
bugete derivate din bugetul producţiei (dacă este justificat bugetul producţiei):
1. bugetul materialelor consumate

2. bugetul manoperei directe (timpul de lucru necesar muncitorilor)

3. bugetul amortizărilor de utilaje direct afectabile
4. bugetul cheltuielilor generale de producţie
Previziunea casieriei
Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor
pornind de la planificarea cheltuielilor din care sunt excluse cele neplătibile şi de la
planificarea veniturilor din care sunt excluse cele neincasabile. Bugetul trezoreriei
este o componentă obligatorie a bugetului general. O previziune realistă a
trezoreriei presupune întocmirea unui buget anual cu defalcare pe luni şi cu o
detaliere pe săptămîni a primelor 3 luni ale anului. Această previziune va fi
actualizată în permanenţă în cursul anului şi detaliată în funcţie de necesitatea
întreprinderii. Bugetul de trezorerie se intocmeşte în baza a 3 documente de
evidenţă şi previziune:
1. bilanţul exerciţiului încheiat
 2. contul de rezultate previzional
3. bilanţul contabil previzional
Trezoreria va fi determinată de fluxurile financiare ale perioadei de previziune
şi de modificarea soldurilor creanţelor şi datoriilor la începutul şi sfîrşitul perioadei
conform relaţiei:
Bug. de trezorerie = bil.de deschidere+cont de rezultate previzionale–bilanţul
previzional.
În mod concret elaborarea bugetului de trezorerie cuprinde 2 faze:
1. previziunea incasărilor şi plăţilor
2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din
compararea incasărilor cu plăţile. Această fază cuprinde:
a. determinarea soldului de trezorerie înainte de acoperire
b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea
excedentului de trezorerie.
Costul creditelor generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de
finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri şi astfel
majorează incasările.
c. elaborarea bugetului final de trezorerie este ultima etapă a
procesului de bugetare a întreprinderii , iar trezoreria va fi rezultanta previziunilor
din celelate bugete:
• al vînzărilor
• al aprovizionărilor
• al cheltuielilor de personal
• al investiţiilor, etc.
Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit în funcţie de obiectivele
urmărite, de gestiunea financiară şi în funcţie de scadenţele incasărilor şi plăţilor
întreprinderii.
Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, pe cîteva luni sau zilnic.
Scopul întocmirii bugetului de trezorerie îl constituie stabilirea modalităţilor
de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale. În
cazul întocmirii bugetului de trezorerie se poate obţine un excedent sau un deficit
de resurse.
A. excedentul (+) = res. proprii – necesar de res.
B. deficit (-) = necesar de res. – res. proprii
În caz de deficit se trece la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia
sau alte împrumuturi, subvenţii, alocaţii pentru investiţii, etc.
În cazul excedentului bugetar trebuie de analizat provinienţa acestuia. El poate
proveni dintr-un fond de rulment prea mare, fie de nevoia fondului de rulment prea
mică.
În vederea optimizării plasamentelor ţinîndu-se cont de condiţiile pe care le
oferă piaţa de capital, monetară şi financiară se pot face următoarele plasamente
de trezorerie:
1. plasamente monetare nenegociabile
• depozite la termen
• bonuri de casă
• operaţiuni de răscumpărare
2. plasamente monetare negociabile

• certificate de depozit
• bilete de trezorerie
• bonuri de tezaur în contul curent
3. plasamente financiare
• obligaţiuni
• acţiuni
• opţiuni
Cu cît un plasament se face pe termen mai lung, cu atît el este mai rentabil,
însă mai puţin lichid şi invers. Însă cumpărarea unor titluri emise de societăţi
comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă are cele mai mari şanse de a optimiza
plasamentele de trezorerie.
Echilibru financiar la întreprindere
 Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic are o
funcţionalitate şi forme distincte de exprimare datorită existenţei obiective a
finanţelor, a manifestării funcţiilor banilor, instituţiilor financiare, bancare şi de
asigurări în perioada de tranziţie de la economia de piaţă. La nivelul
întreprinderilor acest echilibru se sprijină pe relaţiile economice caracteristice
economiei de piaţă, care prin forme, metode şi tehnici specifice participă la
formarea şi repartizarea fondurilor băneşti la dispoziţia agenţilor economici în
scopul realizării procesului economic. Fiecare agent economic în funcţie de
profilul şi genul de activitate îşi proiectează propriul echilibru financiar, ţinînd cont
de veniturile şi cheltuielile sale. Veniturile au drept sursă incasările din vînzările
producţiei, din executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, din comercializarea
producţiei prin propria reţea de desfacere.
Cheltuielile sunt ocazionate de procurarea materiei prime şi materialelor, de
realizarea produselor, de vinderea serviciilor prin propria reţea la care se adaugă şi
cheltuielile de circulaţie.
În condiţiile desfăşurării activităţii agentului economic pe baza principiilor
eficienţei şi a rentabilităţii între venituri şi cheltuieli se constituie o diferenţă,
alcătuită din profit, TVA şi alte forme de venit net.
În acelaşi timp pe seama profitului, a amortizării, a creditelor şi a altor sume,
întreprinderea îşi constituie o serie de fonduri privind dezvoltarea, creşterea
producţiei, cercetarea, acoperirea unor nevoi sociale, culturale, sportive, ş.a.
Eficienţa şi rentabilitatea ca trăsături definitorii ale economiei şi autonomiei
financiare angajează agentul economic în direcţia realizării unor premise din
activitatea economică desfăşurată mai mari decît cheltuielile. Diferenţa respectivă
este beneficiul care poate fi utilizat pentru dezvoltarea proprie, cointeresarea
agentului economic.
În acelaşi timp echilibrul financiar solicită întreprinderii să-şi desfăşoare
activitatea la un asemenea nivel încît să permită echilibrul dintre necesarul de
fonduri pentru producere, dezvoltare, cercetare şi resurse financiare de dezvoltare.
 Privind esenţa şi amplitudinea echilibrului financiar este important de reţinut
că aceasta nu se circumscrie numai la activitatea de producere sau de
comercializare, ci se referă şi la gestiunea economică a tuturor activităţilor
întreprinderii.
La rîndul său resursele financiare ce se prevăd a fi utilizate pentru acoperirea
necesarului de fonduri cuprind:
• rezultatele activităţii desfăşurate
• resursele atrase
• creditele bancare, comerciale, finanţări de la buget
Echilibrul financiar prezintă aspecte complexe, iar previziunea financiară
urmăreşte constituirea lui în formă funcţională.
Echilibrul financiar ţine seama de structura şi repartizarea fondurilor pe
fiecare dintre elementele structurii de producere şi pentru achitarea obligaţiilor
financiare, precum şi pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie de
resurse şi total.

3. Politica financiară, de credit, de investiţii şi de dividende ale

întreprinderii
Politica financiară
Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a
întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii
fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a
creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii
activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie,
deoarece politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele
de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora,
asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de
întreprindere în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.
 Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de
creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri,
deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de
autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de
mediul înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile de putere în interiorul
întreprinderii.
Decizii financiare la întreprindere
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează
decizii financiare. Principalele decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul
într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat
şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri
pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este
preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului
pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie
legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de
aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe
piaţă în felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi
contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile
financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile
se transmit asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea
investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu
va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de
creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a
unui proiect de investiţii respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile
de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau
participaţie.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în
parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie,
de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile
proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei
anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai
interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor
rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu depinde exclusiv de
întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea
creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de
capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau
inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului
propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare,
atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica
posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva
indicatori şi anume:
● rentabilităţii
● solvabilităţii
● lichidităţii
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării
deciziei de finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul
următor:
 1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este
oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea
contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului
propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra
solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult
mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă
avînd în vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este
necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor
împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi
arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele
financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă
avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru
realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la
acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea
nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor
creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte
bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu
dividende în anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de
păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit
scop.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe
acţiuni pentru a cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi
rentabilităţii dezvoltării.
 Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat.
Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care
pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului
acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a
profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii
şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de
un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea
generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an
se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează
posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră
a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de
dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi
asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi
creşterea lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire
a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte
20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd
rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net.
Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:
1. plata dividentelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:
1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor
Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite
sau emite obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă
în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de
debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul
poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii
lichidităţii curente.
Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi
interesele acestora, politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:
1) stabilitatea dividendelor distribuite
2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui
vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.
Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor
indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii
indicatori ai politicii de dividend sunt:
1. Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.
2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor
3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise
4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune
5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ – Total datorii) / Nr. de acţ.
6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net
Riscurile financiare şi riscul de credit
Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării
ca mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării
întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc
financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi
bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi
depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare.
Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă
suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind
provizionate prin contractul de credit.
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare
este riscul financiar. Riscul financiar poate fi subdivizat de:
● riscul dobînzii
● riscul ratei schimbului valutar
 ● riscul de nerambursare
Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din
utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la
scadenţă.
Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În
cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care
trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie
acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii
valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului
operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi:
a) risc asupra operaţiunilor comerciale
b) risc asupra operaţiunilor financiare
c) risc de grup
Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării
obligaţiunilor fapt care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a
riscului economic el constă în:
a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei
împrumutate;
b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la
scadenţă.
Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi
cheltuielile administrative şi remunerarea riscului de credit.

Politica de investiţii
Rolul şi clasificarea investiţiilor
 Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea
bunurilor de capital şi obţinerea unui profit. În raport cu modul de folosire a
bunurilor de capital investiţiile se împart în:
a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din
funcţie ca urmare a uzurii lor fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului
capitalului, adică formării capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute
de capital ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se
compun din bunuri de capital şi investiţii în stocuri.
Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere
impune o clasificare a investiţiilor:
1. Din punct de vedere a proprietarului:
a) private
b) publice
2. Din punct de vedere a apartinenţei regionale:
a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări
b) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări
3. Din punct de vedere al plasării capitalului
a) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor
fixe şi în creşterea stocurilor de mărfuri şi materiale
b) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente
financiare
4. După caracterul participării în procesul investiţional:
a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de
investire
b) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari

5. După perioada de investire:

a) pe TL
 b) pe TS
6. După nivelul riscului investiţional
a) fără risc, adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere
a capitalului investit sau a venitului aşteptat
b) cu risc minim, caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul
este cel mai mic faţă de riscul pe piaţa investiţională
c) cu risc mediu, unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului
mediu de pe piaţa investiţională
d) cu risc înalt, unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul
riscului de investire pe piaţa investiţională
e) speculative, care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante
proiecte sau instrumente de investire în urma cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel
al venitului investiţional
Procedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea
rentabilităţii proiectelor precum şi greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Sub
aspect financiar investiţiile provoacă mari cheltuieli iniţiale care trebuie să fie
urmate de intrări de fonduri, de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea
loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.
Selectarea variantei optime de investiţii
Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect
comercial, financiar, tehnic, fiscal şi de personal. În urma studiului efectuat şi
evaluării principalelor caracteristici este posibilă utilizarea criteriilor financiare
pentru adoptarea deciziei de investire. Pot fi selectate 3 criterii financiare de
aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:
- criteriul rentabilităţii
- criteriul lichidităţii
- criteriul riscului
1. Criteriul rentabilităţii – în economia de piaţă mai importantă este problema
selectării celui mai bun proiect de investiţii utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile
disponibile. Acest criteriu este cel mai important pentru adoptarea proiectelor.
 În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare decît costurile
surselor de finanţare proprii sau împrumutate.

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale

fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se
calculează.
n
1 1
VAN = - I0 + ∑CFi * i + VR
i =1 (1 + r ) (1 + r) n

unde:
I0 – costul iniţial al proiectului de investire
CFi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor
VR – valoarea reziduală
r – rata actuareală a dobînzii
n – numărul de ani
1
Factorul actuareal (1 + r) cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în
i

tabelele financiare. El este totdeauna mai mic ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce

creşte timpul de exploatare (durata de viaţă economică) a proiectului care aduce
venituri. Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.
În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului
este mai mare decît rata actualizată a dobânzii utilizate, adică decît costul
capitalului şi-n acest caz proiectul este acceptabil.
În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii
proiectului finanţat este mai mică decît costul capitalului şi-n acest caz nu este
acceptabil.
Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite
recuperarea capitalurilor investite şi remuneraţia acestuia la nivelul dobînzii ce s-ar
fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la o bancă pentru o perioadă de timp = cu o
durată de viaţă economică a proiectului.
În acest caz avem de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de
investiţii.
 În cazul în care raportăm fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom
obţine indicele de profitabilitate care se calculă:
Ip = VAN / I0
Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului
menţionat este mai mare de 0 şi arată un randament favorabil pe unitatea monetară.
Rata internă de rentabilitate (RIR) – aceată metodă se mai numeşte metoda
încercărilor şi erorilor, deoarece presupune determinarea mai multor indicatori ai
VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul negativ, astfel încît să se respecte regula de
bază: distanţa maximă între rmin şi rmax nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte
procentuale.
VAN rmin
RIR = rmin + VAN - VAN (rmax-rmin);
rmin rmax

unde:
rmin – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;
rmax – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.

Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin

metoda financiară este:
Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale
fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se
calculează.
2. Criteriul lichidităţii
Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în
bani activele de care dispune. Criteriul lichidităţii de selectare a proiectelor de
investire urmăreşte ca investiţia să recupereze cît mai repede posibil, adică
investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate într-un
termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea altor proiecte. De
regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. de ani de recuperare a capitalului avansat,
raportînd valoarea iniţială a proiectului la suma fluxurilor financiare anuale
pozitive sau de intrare generate de exploatarea proiectului. Dacă fluxurile financiar
pozitive anuale sunt inegale, atunci se procedează la însumarea an cu an a
fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte mult de ea, fără a
o depăşi şi rezultă nr. de ani întregi de recuperare.
3. Criteriul riscului. Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît
riscul este mai mare, cu atât creşte pretenţia remuneraţiei capitalului investit. De
obicei riscul de investire poate fi:
- economic
- financiar
Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile
pozitive aşteptate. Investiţia nu generează încasările scontate, iar debitorii nu
rambursează către creanţieri sau rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus.
Ca metodă de protecţie asupra acestui risc s-ar putea lua în considerare aplicarea
unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.
Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea
investiţiei, adică de capacitatea de a transforma în bani activele într-un termen cît
mai scurt şi fără pierderi din valoarea capitalului investit. Riscul financiar se poate
prezenta în costuri de oportunitate în măsura în care orice investitor se poate afla în
faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare a ivirii altor
oportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa
secundară este mai slabă.
Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire,
în sensul că aducătorul de fonduri îşi imobilizează capital pentru o perioadă de
timp determinată. În cazul creditorilor, dacă rata dobînzii nu este indexată, riscul
financiar este cu atît mai mare cu cît scadenţele sunt mai îndepărtate, deoarece în
acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata investiţiei este mai
lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.
Sursele de finanţare a investiţiilor
Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o
necesitate de prim ordin şi un obiectiv al finanţelor întreprinderii. Investitorii nu
trebuie să dispună neapărat încă la început de întreaga sumă ce urmează să acopere
cheltuielile investiţiei, dimpotrivă este oportun ca resursele financiare să se
formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta reprezintă o
folosire eficientă a resurselor.
Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la întreruperea realizării
investiţiei, la prelungirea termenului de dare în folosinţă la pierderi efective,
concretizate în imobilizări de capital prin investiţii începute şi neterminate.
Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de
stat şi a regiilor autonome participă următoarele surse:
1) fondul de amortizare – care este menit înlocuirii activelor imobilizate a
obiectivelor de investiţii. Mărimea lui se stabileşte anual prin planul de amortizare
şi se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate investiţiilor.
2) profitul – rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui
ridicată în ansamblul resurselor de finanţare şi din faptul că folosirea profitului
acţionează ca o pîrghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării
răspunderilor.
3) alte surse ce cuprind:
- sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate
- din vînzările active
- din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru
construcţii, din săparea fundaţiilor, din lichidarea construcţiilor provizorii de pe
şantier.
4) mobilizarea resurselor interne – reprezintă o sursă pentru finanţarea
investiţiei nu se poate concretiza într-un cont la bancă.
5) creditele bancare - care pot fi: pe TS, TM, TL
Pentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi
de finanţare:
a) finanţarea prin fonduri proprii:
- autofinanţarea
- creşteri de capital
b) finanţarea prin angajamente la termen:
 - împrumuturi obligatare
- împrumuturi de la instituţii specializate
- credite bancare pe TM ş.a
Riscuri investiţionale
Pentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil
sau neatingerea scopurilor puse în faţă parţial sau total. Uneori proiectul pare a fi
foarte efectiv, însă poate fi atât de riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine
determinat. Din aceste motive este necesar de calculat toate criteriile de investiţie
optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este foarte complicat şi
voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.
Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare
treaptă, iar apoi se calculează cel total. Fiecare proiect de investiţii evidenţiază aşa
trepte:
1) de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare
pentru realizarea proiectului;
2) de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;
3) de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit.
Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul
creării proiectului şi după depistarea lor în limite de risc.
Politica de dividend
Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu
interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării
ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă
simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a
profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire.
Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi
propune sărăspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende
să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile
de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze
punctele de vedere ale diferiţilor investitori.
 Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a
parţii financiare a societăţilor comerciale, aceast referindu-se şi la o bună corelare a
distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate.
Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi
să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.
Dividendul reprezintă remnuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an
şi este deasemeni o formă de paticipare a acşionarilor la împărţirea profitului
societăţiicomerciale pe acţiuni.
Orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea
societăţii, dar societatea este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a
două condiţii:
 să dispună de suficient profit încât distribuirea dividendelor să nu afecteze
substanţa societăţi,să nu decrească capitalizarea bursieră permanentă a
societăţii, iar suma dividendelor să nu depăşească totalul profitului afectat
acestei destinaţii;
 distribuirea dividendelor să nu afecteze lichidităţile financiare ale societăţii
comerciale pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror
creanţe devin scasente.
Distribuirea dividendelor cu regularitate presupune o politică sănătoasă şi
de dorit a oricărei societăţi comerciale, întrucât se formează un acţionariat fidel,
care fiind mulţumit de regularitatea şi de cuantumul dividendelor primite va avea
tendinţa să pastreze acţiunile căzând în ele plasamente avantajoase.
Cu toate că politica de distribuire a dividendelorreduce sursele de
autofinanţare, totuşi poate atinge dezideratul strategic de maximizare a valorii
întreprinderii prin âmbogăţirea acţionarilor.
Societăţile comerciale nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în
fiecare an, fapt pentru care ele pot adopta în anumiţi ani o politică de
reducere/suspendare a plăţii dividendelor în favoarea unei politici de autofinanţare.
 Când o societate distribuie dividende întocmeşte o declaraţiede dividend,
prin care avizează pe acţionari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilind data
plăţii şi data până la care se face înregistrarea acţiunilor.
Declaraţia de dividend reprezintă amănuntul formal făcut de către societatea
pe acţiuni că urmeză să distribuie dividende, adică documentul prin care societatea
pe acţiuni se obligă să verse valoarea documentelor delarate. Din acest moment
apare obligaţia plăţii, ca pasiv al societăţii, iar contabilizarea acestuia se realizează
astfel:
BENEFICII NEREPARTIZATE LIBERE = DIVIDENDE DE PLATĂ
Îndreptăţiţi a primi dividende sunt doar deţinătorii de acţiuni, care se
înregistrează în acest scop în registrul acţionarilor. Între momentul înregistrării
acţionarilor şi data publicării declaraţiei de dividend preţul acţiunilor pe piaţă
creşte, urmând să revină la normal după înregistrare, întrucât dreptul de dividend
revine doar celui care a înregistrat acţiunile.
Primul dividentd şi superdividendul
Statutele societăţilor pot prevedea vărsarea unui prim dividend statutar,
calculat pe baza uneu fracţiuni din beneficiul net. De exemplu, o societate are un
capital de 4 milioane divizat în 40.000 acţiuni de 100 u.m.. Un dividend statutar
este fixat la 2% ; dacă beneficiul este de 800.000 u.m., acţionarii vor primi o sumă
globală în valoare de 200.000 u.m. respectiv, 200.000 / 40.000 = 5 u.m. per
acţiune.
Cel mai adesea, statutele prevăd un prim dividend necumulativ în scopul de
a proteja rezulltatele viitoare ale societăţii. Astfel dacă un dividend statutar nu a
putut fi vărsat, în prate sau în totalitate, partea neplătită nu va putra fi trecutăla
plată în exerciţiul viitor.

Superdividendul
Superdividendul reprezintă suma distribuită acţionarilor peste(în plus)
primul dividend. În conclizie, seama anumitor conducători de întreprindere de a fi
constrânşi să verse dividende care se vor supune cash-flow-urilor viitoare ale
întreprinderii nu este câtuşi de puţin fondată. Rigoarea ataşată constituirii statutelor
va permite evitarea unor situaţii penalizatoare. Nu este mai puţin adevărat că
acţionarii sunt interesaţi în momentul achiziţiei titlurilor unei societăţi de vărsarea
dividendelor; se poate spune, în aceeaşi măsură, că ei ştiu de ceea ce să ţină cont,
respectiv la sumele sperate să le încaseze în anii următori; estimarea randamentului
este cel mai bun indicator al politicii duse de întreprindere în materie de distribuţie
de dividende.
Formele dividendelor
Dividendele pot fi plătite în numerar sau în natură. Se au în vedere şi
posibilităţile plăţii dividendelor parţial sau în totalitate în acţiuni cu condiţia ca
acest lucru să fie prevăzut în statut. Adunare Generală a Acţionarilor oferă tuturor
acţionarilor opţiunea de plată a dividendelor în numerar sau în acţiuni, termenul de
opţiune fiind mai mic de trei luni.
Remuneraţiile care se acordă acţionarilor sub forma de dividende la sfâşitul
exerciţiului financiar pot lua una din următoarele trei forme:
 în bani – această formă este convenabilă atât acţionarilor care obţin

câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (presupunând

rapiditate şi costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare
negative. Se aplică doar cu condiţia în care nu micşoreză prea mult volumul
lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.
 în acţiuni – remunerarea sub formă de acţiuni se foloseşte pentru a proteja

lichidităţile, sau dacă nu dispun de lichidităţi, pentru a face plata în bani. În

funcţie de volumul dividendelor datorate, societatea emite acţiuni
acţionarilor, care die le păstrează, fie le vând la bursă procurându-şi
lichiditătile de care au nevoie. Această metodă este avantajoasă pentru
societăţile care îşi micşorează fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile
existente şi obţine majorarea capitalului social.
 în natură – această formă de remunerare este întâlnită mai rar şi se aplică cu

acordul acţionarilor şi doar atunci când societatea produce şi desface mărfuri

 de interes pentru acţionarii proprii: cherestea, combustibil, materiale de
construcţii. Această formă prezintă avantaj pentru că societăţile nu-şi
micşorează lichiditătile şi realizează concomitent creşteri corespunzătoare a
cifrei de afaceri. Reprezintă totuşi avantajşi pentru acţionarii care astfel îşi
acoperă unele nevoi deconsum individual sau gospodăresc la preţuri
avantajoase.
Distribuirea dividendelor
Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni
periodice care concretizeazădreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în
acţiuni.
I. dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot,
mărimea dividendelor şi randamentul acţiunilor vor fi egale pentru toate
acţiunile.
II. dacă societatea comercială a emis atât acţiuni ordinare cât şi acţiuni cu drep
de proprietate(privilegiu), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcţie
de caracteristicile acţiunilor.
Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al
dividendelor astfel :
1. În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu
privilegiul de dividend , acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii
remunerării, chiar dacă profitul afectat acestei destinaţii nu este îndestulător;
deyavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot spori randamentul peste
cel prevăzut în certificatul de acţiune.
2. Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu
privilegiul de dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate
retroactiv, cu prioritate pentru anii când nu s-au distribuit dividende; pentru
celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv.
3. Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea
randamentului acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului
acţiunilor ordinare.
 Surse de plata a dividendelor
Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o
reprezintă beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu
se consuma din substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în
pericol lichiditatea financiară.
Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse
adiţionale (împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât
plătind dividendele să se păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate
financiară.
Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se
intenţionează a fi reivestit, se poate renunţa la anumite finanţări adiţionale,
contractate anterior.
Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom
folosi o serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi.
Astfel dacă V = valoarea profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la
sfârşitul exerciţiului financiar, D = volumul dividendelor de plată, A = finanţarea
adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie:
V = P – D +/- A
În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi
interpretată astfel:
 dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de
dividend : D = P – V , de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus
alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în vedere, iar pentru
plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;
 dacă P <( V + D), rezultă că :
V= P – D +A, iar de aici încă două situaţii:
• A=V+D–P
• D = P + V – A,
- dacă profitul este mic pentru finanţarea priectelor şi pentru
plata dividendelor, este necesară apelarea la surse adiţionale
  dacă P > ( V + D ), atunci:
V = P – D – A, iar din această operaţie rezultă altele două:
• A=P–V–D
• D = P – V – A,
- se procedează la o răscumpărare de acţiuni pentru
echilibrare sau se pot rambursa unele credite obţinute
anterior.
Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se
concretizează cu cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe
dividende rezultând astfel plăţi efective către acţionari.
Plata dividendelor
Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractiv
regulat. Dividendul este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de
repartizare este scindat în mai multe părţi: punerea în rezerve legale sau
ststutare,report din nou şi sume distribuibile. Decizia de distribuire a dividendelor
este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării contului
exerciţiului încheiat.
Spe exemplu, în Franţa, dividendul este plătit la nouă luni după încheierea
exerciţiului financiar. Nici un dividend nu poate fi distribuit atunci când această
distribuţie ar fi avut ca efect să facă capitalurile proprii inferioare sumei
capitalului majorat cu rezervele legale şi cele statutare.
Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de subscriere
a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend.
Dacă se compară diferite bonuri de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare
sunt cele care corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.
Creşteri de capital prin plata dividendelor în acţiuni
Această operţiune prezintă un dublu avantaj pentru societatea plătitoare de
dividende, şi anume:
 de a nu debursa imediat lichidităţi pentru a vărsa dividendele;
 de fideliza acţionarul, propunându-i-se noi acţiuni.
 Dacă plasamentele în obligaţiuni sunt remunerate prin dobânzi, plasamentele
în acţiuni sunt remunerate prin dividende, care reprezintă o parte din beneficiile
reaizate de societatea care au emis acţiuni. Plata dividendelor sau a dobânzilor e
însoţită de detaşarea unui cupon numerotat, care face parte dintr-o serie de cupoane
ataşate titlului.
De exemplu legislaţia franceză a impus plata veniturilor din acţiuni şi părţi
să se facă pentru fiecare categorie de titluri o singură dată în cadrul unui exerciţiu.
Pe de altă parte majoritatea societăţilor americane servesc dividende trimestriale
acţionarilor lor şi cupoane de dobânzi semestriale purtătorilor de obligaţiuni.
Putem vorbi şidespre Anglia unde dividendele sunt servite totdeauna semestrial.
Formele politicii de dividend
Politica reziduală de dividend – presupune distribuirea drept dividende a
unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La
sfârşitul exerciţiului societatea determină volumul total al resurselor proprii cât şi
al celor asimilate care pot fi mobilizate în exerciţiul următor, la care se mai adaugă
şi împrumuturile de care poate beneficia plus eventualele creşteri de capital în
perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce se doresc a fi
finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende.
Politica ratei constante – presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a
unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei
proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind
remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această
politică nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuală,întrucât acestea
depind de masa profitului realizat în fiecare an.
Politica sumei constante – presupune obligatia societăţii de acorda drept
dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură
venituri chiar dacă societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul
anilor anteriori şi când este necesară apelarea la surse adiţionale. Cele mai multe
societăţi se orientează spre o politică de stabilire a sumei absolute a dividendelor
sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.
 Indicatorii politicii de dividend
Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acţiuni,
pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în
evidenţă performanţele diferitelor unităţi în ceea ce priveşte politica de dividend se
pot utiliza diverşi indicatori printre care se numără şi următorii:
I. Dividend pe acţiune = Dividend de plată / Număr de acţiuni emise
 marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o

acţiune deţinută; valoarea acestui indicator este interesantă atât

pentru acţionar care va cunoaşte suma ce-i va fi vărsată de către
societate cât şi pentru bonitatea societăţii aceast lucru ducând la
atragerea de investitori; deşi are o expresivitate economică mare,
acest indicator nu exprimă integral forţa societăţii respective,
mărimea sa depinzând mai mult de profitul afectat distribuţiei de
dividend.
II. Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată / Profit net
 semnalează incisivitatea politicii de distribuţie a dividendelor şi este
relativ opus politicii de autofinanţare şi invers proporţională cu
gradul de capitalizare. Un grad ridicat de distribuire a dividendelor
nu presupune în toate cazurile autofinanţare redusă. Un profit mare
conjugat cu o rată de distribuire redusă poate conduce la un dividend
mai consistent decât în cazul unui profit mic, căruia i se aplică o rată
de distribuire ridicată.
III. Randamentul pe acţiune = (Dividend / acţiune) / cursul acţiunii
 este un indicator cu puternică expresivitate economică,de mare
interes pentru acţionari deoarece semnifică o rentabilitate autentică a
capitalului plasat în acţiuni. Astfel pe baza lui fiecare acţionar poate
decide dacă păstrează în continuare acţiunile sau le vinde.
IV. Beneficiul pe acţiune = Profitul net total / Numărul de acţiuni
  reprezintă îmbogăţirea practică a acţionarilor în cursul unui an
pentru că profitul, fie se distribuie ca dividende, fie se capitalizează
reprezentând tot averea acţionarilor,
 indicatorul nu reprezintă un flux financiar în sensul că nu întregul
beneficiu se repartizează ca dividend, dar este un element esenţial
pentru aprecierea valorii pe piaţă a acţiunilor.
V. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = Profit net / Capital social
Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = (Beneficiu /
Acţiuni)/Valoare nominală.
 cu cât acest indicator are valoare mai mare, cu atât este mai bun în

sensul folosirii eficiente a capitalului social

VI. Coeficientul de capitalizare(PER) = Cursul acţiunilor / (Beneficiu /
Acţiune)
 se numeşte şi multiplu de capitalizare – Price Earning Ratio, şi
exprimăvaloarea întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficiu,
adică în câţi ani investiţia recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor
sale fară a-şi propune obţinerea lichidităţilor financiare efective.
VII. Activul net pe acţiune = Activul net / Numărul de acţiuni emise
 reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acţiuni, care este un
rezultat al activităţii trecute în timp ce valoarea financiară a unei
acţiuni pune accentul pe fluxurile viitoare de venit ( dividend +
valoarea reziduală ).
VIII. CAFp / Acţiune = CAF potenţială / Numarul de acţiuni emise
 capacitatea de autofinanţare presupune constituirea unui fond mare
de amortizare ( ca sursă de autofinanţare ) care afăcut să crească
costurile de producţie şi deci să scadă beneficiul net.
IX. CAFr / Acţiune = CAF reală / Numărul de acţiuni emise
 reprezintă efortul net pentru creşterea economică având cea mai
mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru partenerii de
afaceri şi bănci.
4. Gestiunea activelor materiale pe termen lung. Gestiunea activelor curente
Constatarea activelor materiale pe termen lung
Unitatea (obiectul) activelor materiale se constată ca activ în cazul în
care:
a) există o certitudine întemeiată că în urma utilizării acestuia întreprinderea
va obţine un avantaj (profit) economic;
b) valoarea activului poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine.
Dacă aceste două condiţii nu pot fi satisfăcute, activul se consideră drept
cheltuială a perioadei de gestiune.
Activele materiale pe termen lung reprezintă o parte considerabilă din toate
activele întreprinderii. De aceea este foarte important, cum aceste active vor fi
prezentate în situaţia financiară a întreprinderii. Întreprinderea trebuie să
determine, dacă investiţiile capitale efectuate pentru achiziţionarea sau crearea
unui oarecare obiect reprezintă un activ sau cheltuială. Aceasta poate să
influenţeze substanţial mărimea rezultatelor activităţii întreprinderii.
Dacă întreprinderea stabileşte că obiectul activelor materiale răspunde
cerinţelor primului criteriu de constatare, este necesară fundamentarea gradului
de certitudine privind obţinerea avantajului economic viitor (profitului) în baza
datelor existente la momentul constatării iniţiale. În cazul existenţei unor
argumente suficiente privind obţinerea avantajului economic din utilizarea
activului, întreprinderea garantează că va obţine acest avantaj şi poate să-l
achiziţioneze. Dacă întreprinderea nu este sigură că va obţine un avantaj
economic ca urmare a efectuării operaţiei de achiziţionare a activului, o atare
operaţie poate fi anulată fără pierderi considerabile. În acest caz nu există nici
un temei de constatare a activului.
Condiţiile celui de-al doilea criteriu de constatare sînt satisfăcute, de
obicei, uşor în operaţia de schimb (cumpărare) a activului, în care se determină
valoarea de intrare a acestuia. Dacă activul este creat de întreprindere fără
atragerea unor terţi, valoarea de intrare poate fi măsurată exact prin totalitatea
cheltuielilor privind achiziţionarea materialelor, forţei de muncă, a altor resurse
utilizate în construirea, montarea, instalarea lui.
La determinarea unei unităţi (obiect) a activelor materiale pe termen
lung este necesar a lua în considerare particularităţile caracteristice unor
tipuri de active şi întreprinderi. De exemplu, piesele de schimb intrate împreuna
cu activul achiziţionat se includ în valoarea de intrare a acestuia. Din momentul
punerii în funcţiune a unui asemenea activ uzura se calculează, pornind de la
valoarea uzurabilă a activului, inclusiv valoarea acestor piese de schimb. La
reparaţia acestui activ valoarea pieselor de schimb cheltuite, care figurează în
garnitură, nu se include în consumuri sau cheltuieli. Dacă întreprinderea
prevede să utilizeze utilajul de rezervă mai mult de un an, acesta se trece la
mijloacele fixe. În acest caz pentru utilajul de rezervă se calculează uzura în cursul
perioadei care nu depăşeşte durata de funcţionare utilă a activului aferent.
Activul achiziţionat de întreprindere poate să cuprindă cîteva elemente
componente cu diverse durate de funcţionare utilă. În acest caz, fiecare element
component se contabilizează separat, iar uzura este necesar să fie calculată de
asemenea separat. De exemplu, avionul şi motoarele acestuia au diferite durate
de funcţionare utilă, de aceea acestea trebuie să fie contabilizate ca active
amortizabile distincte.
Întreprinderea poate să achiziţioneze activul pentru securitatea şi protecţia
mediului înconjurător din utilizarea căruia nu va obţine nemijlocit un avantaj
economic. Însă o atare achiziţionare este necesară pentru obţinerea unui avantaj din
activele aferente, de aceea aceasta se constată drept activ. Un atare activ se
constată numai în acel grad în care valoarea de bilanţ a acestuia şi a activelor
legate de el nu depăşeşte valoarea lor totală de recuperare luate în ansamblu.
De exemplu, întreprinderea din industria chimică este nevoită să
perfecţioneze noile metode (forme) de transportare şi păstrare a produselor
chimice în conformitate cu cerinţele contemporane privind protecţia mediului
înconjurător, fabricarea şi păstrarea produselor chimice toxice. Aceste
perfecţionări noi se constată drept active cu condiţia că ele se recuperează,
deoarece fără ele întreprinderea nu este în stare să producă şi să vîndă produsele
sale chimice.
Evaluarea iniţială a activelor materiale pe termen lung
Obiectul constatat drept activ este evaluat la valoarea de intrare a
acestuia.
Valoarea de intrare a obiectului activelor materiale pe termen lung constă din
valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale şi taxele pentru import,
impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legislaţie, cheltuielile de
aducere a activului achiziţionat în starea de lucru pentru utilizarea previzibilă a
lui. Rabaturile comerciale şi scontul (înlesnirile) la cumpărare se scad la
determinarea valorii de cumpărare a activului. Cheltuielile de aducere a activului
în stare de lucru, precum şi cele aferente achiziţionării acestuia cuprind:
a) cheltuielile pentru pregătirea şantierului de construcţie;
b) cheltuielile de transport şi achiziţionare;
c) cheltuielile de montaj, instalare;
d) cheltuielile de salarizare a specialiştilor, de exemplu, a arhitecţilor şi
inginerilor.
Dacă achitarea activului este amînată după termenul obişnuit de acordare
a creditului, valoarea acestuia la momentul achiziţionării este egală cu echivalentul
mijloacelor băneşti. Diferenţa dintre această sumă a echivalentului şi plăţile
generale se consideră drept cheltuială aferentă plăţii dobînzilor pentru credit,
dacă aceasta nu se capitalizează în conformitate cu metoda alternativă
admisibilă, prevăzută de S.N.C. 23 "Cheltuielile privind împrumuturile".
La intrare activele materiale pe termen lung se reflectă în contabilitate
la valoarea de intrare care este egală pentru:
a) obiectele create la întreprinderea propriu-zisă - cu costul efectiv,
inclusiv impozitele prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) clădirile şi construcţiile speciale executate după metoda de construcţie
în antrepriză - cu valoarea contractuală a obiectului, inclusiv impozitele
prevăzute de legislaţia în vigoare;
 c) obiectele achiziţionate contra plată de la întreprinderi şi terţe persoane:
- clădiri şi construcţii speciale - cu valoarea de cumpărare plus cheltuilelile
legate de reparaţie şi aducerea acestora în stare de lucru;
- terenuri - cu valoarea de cumpărare plus cheltuielile de achiziţionare
în conformitate cu prevederile SNC;
- maşini şi utilaje - cu valoarea de cumpărare diminuată cu rabatul acordat,
reducerea acordată plus cheltuielile pentru procurarea acestora (asigurarea, taxele
vamale, impozitele şi taxele, cheltuielile de transport), cheltuielile pentru
montare, instalare, experimentare etc.
În valoarea de intrare a mijloacelor fixe achiziţionate se includ şi dobînzile
plătite la împrumuturi sau credite în conformitate cu prevederile S.N.C. 23
"Cheltuielile privind împrumuturile";
d) activele achiziţionate pe calea schimbului la valoarea negociată de părţi,
care se determină în mod riguros în succesiunea stabilită:
- valoarea venală a obiectului primit în schimb sau oferit pentru schimb,
corectată cu suma mijloacelor băneşti sau a echivalentelor acestora plătite
(primite);
- valoarea de bilanţ a activelor care urmează să fie schimbate, dacă nu există
valoarea de piaţă real confirmată;
- valoarea contractuală.
e) activele primite cu titlu gratuit, precum şi sub formă de subvenţii
guvernamentale - cu valoarea venală. Dacă nu există o valoare de piaţă real
confirmată, valoarea de intrare este determinată de o expertiză independentă sau
la suma stabilită conform datelor din actele de primire-predare, cu suplimentarea
în cazurile necesare a cheltuielilor de pregătire a activelor pentru exploatare;
- mijloace fixe rezultate din fuziunea întreprinderilor - cu valoarea
venală.
Valoarea de intrare a activelor, pe care le deţine arendaşul în condiţiile
chiriei finanţate, se determină în baza regulilor prevăzute de S.N.C. 17
"Contabilitatea chiriei".
 Valoarea de bilanţ a activului poate fi diminuată cu suma
corespunzătoare a subvenţiilor de stat la intrarea acestuia conform cerinţelor
S.N.C. 20 "Contabilitatea subvenţiilor de stat şi publicitatea asistenţei de stat".
Caracteristica mijloacelor fixe
Mijloace fixe - acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi
transmite valoarea asupra produselor şi serviciilor nu deodată, ci treptat în
decursul mai multor cicluri operaţionale, îşi păstrează forma fizică şi au o durată
îndelungată de funcţionare.
În prezent mijloacele fixe sunt considerate acele utilaje ce au o durată de
serviciu de peste 1 an şi o valoare de inventar mai mare de 1 mie de lei. Din punct
de vedere material mijloacele fixe reprezintă: maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de
transport, clădiri şi formează baza tehnică a întreprinderii. Activele fixe se
consumă şi-şi transmit valoarea asupra produselor şi serviciilor treptat în perioada
mai multor cicluri operaţionale, păstrîndu-şi forma fizică şi o durată îndelungată de
funcţionare. Înlocuirea activelor fixe, menţinerea lor în stare de funcţionare şi
expansiunea lor reclamă acumularea sistematică de resurse ce capătă forma
fondului de amortizare.
Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe are loc prin investiţii. În economia de
piaţă activele fixe din p.de v. contabil sunt formate din imobilizări care se clasifică
după criteriile:
I. După natura lor:
1. cheltuieli de instalare – cu menţiunea că ele sporesc patrimoniul
întreprinderii;
2. necorporale (terenuri, construcţii, utilaje);
3. alte valori imobilizate (împrumuturi acordate pe o perioadă mai mare de 1
an, titluri de participaţie, depozite)
II. Din punct de vedere al deprecierii:
1. care se depreciază (se datorează uzurii fizice);
2. care nu se depreciază (terenuri şi anumite imobilizări nemateriale)
III. Din punct de vedere al apartenenţei
 1. proprii
2. împrumutate
IV. În dependenţă de participare la procesul de producţie
1. de exploatare (bunuri direct productive utilizate pe o perioadă îndelungată)
2. în afara exploatării (bunuri indirect productive cum ar fi locuinţele
personalului)
Ciclul de viaţă al activelor fixe cuprinde etapele următoare:
1. achiziţionarea activelor fixe
2. participarea la procesul de producţie
3. reparaţia
4. inventarierea
5. scoaterea din funcţie
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii, iar mărimea activelor
fixe influenţează rentabilitatea generală a întreprinderii, deoarece activele fixe sunt
purtătoare de cheltuieli de amortizare, de întreţinere, de chirie etc.
M. F. sunt evaluate în baza următoarelor costuri:
- iniţial – în baza căruia M.F sunt înscrise în bilanţ;
- de restabilire – în care se include uzura morală şi reevaluarea;
- rezidual – care se calculează ca diferenţa dintre costul iniţial sau de
restabilire şi uzura.
Din momentul în care s-a produs şi mai ales în procesul de folosire M.F se
uzează: fizic şi moral.
Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii M.F fiind determinată
de întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect
al uzurii fizice M.F se supun unui regim de întreţinere şi reparaţii care aduc
cheltuieli, iar în unele cazuri sunt scoase din folosinţă, înlocuindu-se cu altele noi.
Uzura morală are loc cînd M.F se demodează din punct de vedere tehnologic
şi apar altele mai perfecţionate. Ea trebuie luată în calcul la volumul de amortizare
prin stabilirea unei durate de serviciu. Pentru atenuarea pierderilor provocate de
uzura morală se recomandă a se introduce mecanisme sau metode adecvate de
amortizare (accelerată).
Uzura fizică şi morală reprezintă baza fondului de amortizare. Faptul că M.F
sunt supuse unui proces continuu de uzură şi că ele influenţează nivelul profitului
face necesară utilizarea lor la întreaga capacitate. Creşterea eficienţei M.F se poate
asigura pe cale: - extensivă
- intensivă
Utilizarea completă a M. F reclamă acţiuni ca:
- intensificarea exploatării raţionale;
- întreţinerea şi reparaţii în condiţii optime;
- modernizarea M.F;
- încărcarea completă a capacităţilor şi spaţiilor productive;
- respectarea disciplinei tehnologice;
- folosirea mai activă a uzurii ca pîrghie de influenţare a
îmbunătăţirii activităţii.
Rolul şi destinaţia amortizării
Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:
1) ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele
fixe asupra producţiei;
2) ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
3) ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii
activelor fixe şi finanţarea înlocuirii acestora.
În baza acestor aspecte amortizarea se poate defini ca expresie bănească a
uzurii. Amortizarea ca fond poate fi definită ca o sumă de bani ce se detaşează din
activele fixe şi permite întreprinderii:
a) menţinerea constantă a a.f., atunci cînd a utilizat resurse financiare proprii
pentru obţinerea a.f.;
b) rambursarea la timp a creditelor, atunci cînd a utilizat resurse financiare
împrumutate pentru procurarea a.f.
 Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea a.f. constituindu-se
fondul de amortizare. El este destinat reparaţiei şi înlocuirii a.f. Pentru ca fondul de
amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este necesar să se
evalueze corect a.f., iar normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică cât şi cea
morală, iar volumul său să asigure reparaţia şi înlocuirea a.f.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încît să facă din amortizare
o adevărată pîrghie financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:
- stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de
producţie;
- recuperarea valorii a.f. într-o perioadă de timp corespunzătoare,
ţinînd cont de uzura fizică şi morală;
- impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a
a.f.;
- stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea
instrumentelor de muncă;
- respectarea principiilor de fiscalitate.
Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resursele de finanţare pentru
reînnoirea a.f., fapt ce se realizează prin prelevarea din rezultatele globale a unei
părţi corespunzătoare. Pentru stabilirea fondului de amortizare este necesar să se
cunoască normele de uzură care sunt exprimate în %, au un caracter mediu şi pot fi
stabilite pe fiecare fel de grupe omogene, pe categorii mari şi pe total a.f.
Stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei
financiare, pentru înlocuirea a.f. într-un număr corespunzător de ani ce se
realizează prin luarea în considerare a uzurii fizice şi morale.
Prin norma de amortizare se înţelege mărimea procentuală care exprimă
intensitatea cu care se amortizează un mijloc fix în decurs de 1 an.
În RM normele de amortizare sunt clasificate după categorii de a.f. Normele
de amortizare pentru categoriile:
I – 5% III – 10% V – 30%
II – 8% IV – 20%
 După modul în care acţionează asupra nivelului fondului de amortizare în
practica financiară mondială se folosesc următoarele categorii de norme:
I Norme proporţionale – au mai multe variante şi anume:
1) în timp – cu caracter uniform, constant şi egal dînd naştere unui fond de
amortizare egal în fiece an la aceleaşi a.f., astfel încît şi costurile şi rezultatele
financiare vor fi afectate egal în fiece an. Folosirea acestor norme nu ţin cont de
variabilitatea în timp a uzurii, iar aplicarea acestor norme este cunoscută ca metoda
liniară de amortizare.
Na = Vi / Dn / Vi * 100% sau 100/Dn, unde:
Na – norma de amortizare
Vi – valoarea de inventar a a.f.
Dn – durata normată de serviciu
2) pe unitate de produs – se aplică la întreprinderi cu un sortiment limitat de
produse şi numai la unele a.f. ca de ex: la clădiri, construcţii speciale, cum ar fi
minele de cărbuni ale căror durată de folosire este limitată, iar norma de amortizare
se calculează:
Na = Vi sau Vr / Re , unde:
Vr – valoarea rămasă
Re – rezerva exploatabilă (t sau m3)
3) pe km sau 1000 km – se utilizează pentru mijloacele de transport auto. Ele
asigură amortizarea integrală a a.f. odată cu realizarea parcursului stabilit şi se
calculează:
Na = Vi/Np / Vi * 100 sau 100/Np, unde:
Np – norma de parcurs a autovehiculului pînă la casare
II Norme regresive sau accelerate – se caracterizează prin descreşterea
nivelului de amortizare de la un an la altul, aplicarea lor dînd naştere la fonduri de
amortizare mai mari în primii ani de funcţionare şi mai mici la sfîrşitul duratei de
funcţionare a a.f. Normele regresive sau accelerate cunosc 2 variante principale:
1) constante:
Na = (1 – Vr/Vi)*100, unde:
 n – durata de serviciu
Vr – valoarea reziduală la sfîrşitul duratei de serviciu
Vi – valoarea de inventar a a.f.
2) descrescătoare
Na = Dr / ∑Nu * 100, unde:
Dr – durata rămasă de serviciu
Nu – suma numărătorilor utilizaţi în calcul.
Aceste norme de amortizare se micşorează de la un an la altul dînd naştere la
fonduri de amortizare din ce în ce mai mici.
III Norme progresive – se caracterizează prin creşterea în fiece an ducînd la
obţinerea de fonduri de amortizare din ce în ce mai mari şi se calculează:
Na = Dc / ∑Nu * 100, unde:
Dc – durata consumată a a.f.
Metode de calcul a uzurii
În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să
se cunoască fondul de amortizare care se va include în costuri şi va fi folosit pentru
înlocuirea a.f. De stabilirea corectă a fondului de amortizare depinde caracterul
realist al programului costurilor de producţie şi a bugetului de venituri şi cheltuieli
precum şi a celui de investiţii.
În conformitate cu cerinţele S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe
termen lung” se recomandă următoarele metode de calculare a uzurii:
1. liniară
2. în raport cu volumul produselor fabricate
3. degresivă cu rată descrescătoare
4. soldului degresiv
Ultimele două metode reprezintă metode accelerate.
1. Metoda liniară presupune repartizarea uniformă a valorii uzurabile pe
parcursul duratei de funcţionare utilă (adică în fiecare perioadă uzura este aceeaşi -
constantă). Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii
(Nu), care ne arată cu cît se uzează mijlocul fix în fiecare an.
 VU
Nu = , unde:
DFU

VU – valoare uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.
Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele
caracteristici:
Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000
lei.
Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.
Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VR
VU= 60 000 – 3000 = 57 000
Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual
Calculul uzurii prin metoda liniară Tabelul 4.1.
Anii Valoarea de Uzura anuală Uzura Valoarea de
intrare acumulată bilanţ
Începutul 60 000 - - 60 000
primului an
Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600
Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200
Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800
Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400
Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000
Sursa: Elaborat de autor
2. Metoda în raport cu volumul produselor fabricate ia în consideraţie
numărul de produse fabricate în fiecare an, respectiv suma uzurii anuale depinde de
volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv. Pentru a calcula uzura anuală
se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix
pentru o piesă. Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă:
VU
Uunitate =
Nr. unitati

Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate

Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei
VPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:
 I an – 80 000 unităţi
II an – 90 000 unităţi
III an – 110 000 unităţi
IV an – 120 000 unităţi
V an – 100 000 unităţi
Uzura pentru o piesă = VU : VPM = (60 000 - 3000) : 500 000 = 0,114 lei
Calculul uzurii rin metoda în raport cu volumul produselor fabricate Tabelul 4.2.
Anii Valoarea VPM Uzura anuală Uzura Valoarea
de intrare acumulată de bilanţ
Începutul 60 000 - - - 60 000
primului
an
Sfîrşitul I 60 000 80 000 80 000*0,114=9120 9120 50880
an
Sfîrşitul II 60 000 90 000 90000*0,114=10260 19380 40620
an
Sfîrşitul 60 000 110 12540 31920 28080
III an 000
Sfîrşitul 60 000 120 13680 45600 14400
IV an 000
Sfîrşitul V 60 000 100 11400 57000 3000
an 000
Sursa: Elaborat de autor
3. Metoda degresivă cu rată descrescătoare ca şi metoda soldului degresiv
sunt metode accelerate de calcul a uzurii şi sunt folosite în cazul întreprinderilor
care utilizează mai intensiv mijloacele fixe. La aceste metode uzura anuală în
primii ani este mai mare ca în următorii ani şi se determină după următoarea
formulă:
Uanuală = VU * coeficient
Acest coeficient se determină ca raport între nr. anilor în ordine
descrescătoare la suma anilor.
Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei
 VU - ? , Uanuală - ?
1) Determinăm suma anilor: 1+2+3+4+5=15
VU = VI – VR = 60 000 – 3000 = 57 000
Nr. anilor in ordine descrescat oare
U anuală = *VU
∑ani
Calculul uzurii prin metoda degresivă cu rata descrescatoare Tabelul 4.3.
Anii Valoarea de Uzura anuală Uzura Valoarea de
intrare acumulată bilanţ
Începutul 60 000 - - 60 000
primului an
Sfîrşitul I an 60 000 (5:15)*57000 = 19 19 000 41 000
000
Sfîrşitul II an 60 000 (4:15)*57000 = 15 34 120 25 880
120
Sfîrşitul III 60 000 (3:15)*57000=11 45 520 14 480
an 400
Sfîrşitul IV 60 000 (2:15)*57000 = 7600 53 120 6 880
an
Sfîrşitul V an 60 000 (1:15)*57000=3800 57 000 3 000
Sursa: Elaborat de autor
4. Metoda soldului degresiv
U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu (mărit nu mai mult
de 2 ori)
100%
Nu = DFU
*2

Nu = 100% : 5 ani * 2 = 40%

Calculul uzurii prin metoda soldului degresiv Tabelul 4.4.
Anii Valoarea de Uzura anuală Uzura Valoarea de
intrare acumulată bilanţ
Începutul 60 000 - - 60 000
primului an
Sfîrşitul I an 60 000 60 000*40% = 24 24 000 36 000
000
Sfîrşitul II an 60 000 36 000*40% = 14 38 400 21 600
 400
Sfîrşitul III an 60 000 21 600*40% = 8 47 040 12 960
640
Sfîrşitul IV an 60 000 12 960*40% = 5 52 224 7 776
184
Sfîrşitul V an 60 000 7 776 – 3000 = 4 57 000 3 000
776
Sursa: Elaborat de autor
În Î.I. „Barbaroş Ala” calculul uzurii mijloacelor fixe se efectuează prin
metoda liniară, (anexa 10, 11 ).
Sursele de finanţare a mijloacelor fixe
Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:
1. mijloace proprii şi anume:
- sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează
pentru procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se
întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de
producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume:
- credite bancare
- credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte
creanţe.
- mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
3. mijloace atrase, adică mijloace primite de la vînzarea acţiunilor, a
cotizaţiilor de la membrii colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi
Date despre existenţa şi mişcarea activelor materiale pe termen lung la
întreprinderea Î.I. „Barbaroş Ala”, în baza căreia se elaborează prezentul raport,
sunt prezentate în Raportul financiar pe anul 2008, pag.8-9 (anexa 8).
Gestiunea activelor curente
 Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente
Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună
de un anumit aparat de producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace.
Pentru a face să funcţioneze aceste valori , întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea
evitării întreruperilor în activitate;
c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe
lîngă instrumente de producţie mai are nevoie şi de active curente;
1) stocuri
2) valori realizabile pe termen scurt
3) valori disponibile
Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este
criteriul de durată. Din punct de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri
destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în fabricaţii
sau pentru a fi vîndute.
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente.
Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni
de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile
producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu
trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi,
iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale
clienţilor cu menţiunea că cu cît termenul de plată al acestora este mai mare cu atît
capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de recuperare
sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz
întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le
înapoieze. Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează
prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un
singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care
se încorporează.
În structura activelor curente intră:
- stocuri de materii prime şi materiale
- creanţe pe termen scurt
- investiţii pe termen scurt
- mijloace băneşti
- alte active curente
Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă
de specificul şi obiectul procesului de producţie.
I. Din punct de vedere al fazelor procesului operaţional în care se găsesc
activele circulante (a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară
aprovizionarea, producţia şi comercializarea.
II. Din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri,
a.c. pot fi:
a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care
trebuie să asigure o reducere a costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare
a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.
III. Din punct de vedere al formei a.c. sunt:
a) în formă materială
b) în formă bănească
IV. În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:
a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
 b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată
din capital propriu şi capital împrumutat pe TL
V. În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c.
sunt:
a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar.
Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:
- nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii
- volumul cheltuielilor
- viteza de rotaţie .
Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor
Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de
întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele care constau în producerea bunurilor şi
serviciilor cu scopul de a fi schimbate.
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit
– faza producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza
comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire
optimă a mijloacelor puse în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi
continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite
fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, iar în cazul cînd are loc normarea
activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere este
destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale
2. stocuri în curs de execuţie
3. stocuri de produse finite
 Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie
să corespundă următoarelor cerinţe:
a) să fie complet
b) să fie suficient în orice moment
c) să fie completat sistematic
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific
deoarece numai prin această cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului
operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
● legături directe şi de durată cu furnizorii
● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
● lichidarea întîrzierilor în aprovizionare
● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării
Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al
stocurilor. Pentru stabilirea nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească
o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea
cheltuielilor de transportare- aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri
şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare.
2. reînnoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea
cheltuielilor de transportare – aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor
de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. lipsa de stocuri;
3. cererea de materiale sau volumul comenzii;
4. termenile de reaprovizionare;
5. optimizarea stocurilor;
 6. costul de lansare;
7. costul de stocuri.
Finanţarea şi creditarea activelor curente
Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai
imobilizările, dar şi activele curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii
prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor
categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare,
producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să
acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi tratament din
partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al
exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de
finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului
operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul de
fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform
datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital
permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se
numeşte fond de rulment (FR). El se formează din capital propriu şi împrumuturi
pe TM şi TL. FR serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar ce
rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exigibilitatea
pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului
financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie
FR se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
2) ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în
a.c., iar metoda a doua creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS
prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.
FR poate fi:
 a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează
toate elementele de a.c. posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1
an. FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate prin
lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:
• stocuri diverse
• creanţe – clienţi
• avansuri acordate furnizorilor
• disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care
este utilizată pentru finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:
1. FRN = - Active imobilizate + Capital permanent
2. FRN = Active curente – Datorii pe TS
c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi arată autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea
investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:
1. FRP = CP – imobilizări
2. FRP FRN – Datorii la termen
d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform
relaţiilor:
1. FRS = CPermanent. – CP
2. FRS = FRN – FRP
Întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care
au diferite consecinţe asupra costurilor financiare şi rentabilităţii:
• strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel
încît în trimestrele cu activitate peste cea medie anuală întreprinderea
va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra
un surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
• strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din
cursul anului de previziune. În acest caz are loc o imobilizare de capital
permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei
 maxime, înregistrîndu-se un excedent de lichiditate pe seama FR care
trebuie plasat pe TS în vederea creşterii rentabilităţii generale a
întreprinderii;
• strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. În această
situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de
trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţînd rentabilitatea.
Pe baza FR a capitalurilor investite în a.c. şi a valorii stocurilor se pot calcula
o serie de rate ce se întrebuinţează în analiza financiară în vederea stabilirii
diagnosticului financiar şi a măsurilor de eficientizare. Aceste rate pot fi:
a) rata de finanţare a capitalurilor curente care se calculează ca raport între FR
şi suma capitalurilor curente:
Rfin.c.c = FR/Σ Cap.curente
b) rata de acoperire a stocurilor care se calculează ca raport între FR şi
stocuri:
Racop. a stoc. = FR/Stocuri
FR este considerat satisfăcător atunci cînd acoperă 2/3 din valoarea stocurilor.

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează

atât din capital propriu cît şi din capital împrumutat. O parte componentă a
capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea de datorii
cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru
operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a
resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere
mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În condiţiile cînd unităţile
economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen
scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd prin capitalizarea
profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să
garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în
sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine
pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul
nerambursării la termen a creditului. În garanţia creditului poate intra orice bun din
patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse
financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de
calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.
Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:
1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu
fie plătit odată cu livrarea mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie
furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa
corespunzătoare. În acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în
vederea refacerii trezoreriei.
Trata este titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt prin
care o persoană numită trăgător dă dispoziţia altei persoane numită tras să
plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă la scadenţă unei altei persoane
numită beneficiar. Termenul de acordare a creditului furnizor variază între 30 – 90
de zile, iar termenul mediu de plată a furnizorilor se calculează după formula:
Tpf=(∑Pc* t ) / 100
unde : Tpf – termenul mediu de plată a furnizorilor; Pc – ponderea fiecărei
aprovizionări în total; t – termenele individuale de plată a fiecărei cumpărări
sau :
Tpf = [( Efecte de cumpărare + Furnizori ) * 360] / Cumpărări

2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi

cuprind :
a) salarii datorate personalului;
b) impozite datorate bugetului statului;
c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în
domeniul protecţiei sociale;
d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.
 3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt
este asigurată prin finalizarea ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe
termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei
brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o
încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii. Întreprinderea
remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza
căruia se acordă un credit. În economia concurenţială se utilizează următoarele
tipuri de credite pe termen scurt:
a) Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria
fără a fi nevoie de o garanţie specială, banca informîndu-se de lichiditatea pe
termen scurt a clientului. În structura creditelor generale se includ:
- credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în
situaţiile în care întreprinderea are scadenţe dificile cu precizarea că încasările care
vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate cu precizie;
- credite pentru descoperire – se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi
se materializează într-un sold descoperit asupra contului bancar curent al
întreprinderii;
- creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi
apropiate cum ar fi emiterea de obligaţiuni şi majorările de capital;
- creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare – se obţin în
schimbul remiterii de efecte financiare.
Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de
trezorerie.
b) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de
creanţe comerciale şi mobilizarea de creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:
- credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se
caracterizează prin aceea că băncile scontează trate, adică avansează bani unei
întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc peste un anumit
timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la
bancă şi recuperarea lui efectivă;
 - credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de
atenua creanţele scontului şi se acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt
individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru băncile comerciale
riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva
clientului furnizorului pentru a se recupera resursele date cu împrumut;
- credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza
exportul. Se pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi transformate în
împrumuturi pe termen mediu.
- credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea
valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a beneficia de asemenea credite
întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce eliberează o
recipisă care atestă titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet
la ordin. Acest efect de comerţ este scontat de banca care acordă aceste credite fără
ca stocurile să fie depuse în magazine, iar întreprinderea se angajează să nu vîndă
aceste stocuri în perioada cercetării.
c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:
- credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor
stocurilor şi cheltuielile pe de o parte şi totalul resurselor formate din fondul de
rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;
- credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze
justificate - se obţin printr-un cont simplu de împrumut în care scop solicitantul
depune la bancă cererea de credit şi documentele corespunzătoare;
- credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de
împrumut doar pe un termen ce nu va depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la
acest tip de credite cînd necesităţile de fonduri depăşesc prevederile din planul de
trezorerie cu condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze
independente cum ar fi:
a) primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
b) întreruperea producţiei din diferite cauze;
c) lipsa mijloacelor de transport;
 d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate
datorită lipsei a capacităţii de plată a clienţilor ş.a.
Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care
agentul economic face dovadă că va înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi
suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de zile.
Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente
O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente
care în întreprinderi capătă forma de stocuri de materii prime şi materiale,
combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este
necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea
eficientă a acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul
încorporat în a.c.
Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:
1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.
Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii
prime, materiale, combustibil etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit.
Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă în indicatorul
cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între
valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul de vînzare (* 100). Acest
indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt gen care
au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.
Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c.
şi se referă la timpul mai lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli
şi stocuri de natura a.c.
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează
a.c. şi se exprimă prin:
a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Cifra de afaceri / Σ AC
b) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef.
vitezei de rotaţie
 Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare
şi durata în zile mai mică.
Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:
- cifra de afaceri;
- volumul capitalurilor curente.
Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor
care este egal cu:
Nr. rot. stoc. = Cifra de afaceri / Costul de producţie
Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:
a) Pentru materii prime:
Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii
prime.
b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:
Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi
semifabricate
c) Pentru produse finite:
Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite
Existenţa şi mişcarea activelor curente este reflectată în Raportul financiar
pe anul 2008, al Î.I. „Barbaroş Ala”, anexa 8.

5. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere

Necesitatea deţinerii de numerar
Desfăşurarea proceselor economico-financiare din întreprinedere presupune
existenţa a două categorii de fluxuri:fluxuri reale şi fluxuri financiare.
Fluxurile reale se referă la transformările materiale pe care capitalul sub
formă de cative fizice le înregistrează în procesul utilizării lui, de la stocurile de
materie primă pînă la cele de produse finite. Fluxurile financiare se referă la
utilizarea mijloacelor băneşti în cadrul procesului economic, inclusiv în derularea
schimburilor prin intermediul banilor. Deci, circulaţia bănească apare din
momentul în care un bun se impune servit de monedă.
 Motivaţia deţinerii, în permanenţă, de către întreprinderi a mijloacelor
băneşti se datorează unor cauze şi împrejurări, printre care menţionăm:
• Asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salriilor, plata
dividendelor, achitarea dobînzilor, achitarea impozitelor etc.
• Pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări
conjuncturale favorabile: rabaturi acordate de furnizori, achiziţii de bunuri şi
servicii la preţuri avantajoase, investiţii profitabile etc,
• Pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de
producţie suplimentare,
• Pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi
pentru a beneficia de punctaje bune în cazul în care întreprinderea doreşte să
contracteze credite bancare,
• Din considerente de precauţie, avînd în vedere caracterul imprevizibil
al intrărilor şi ieşirilor de numerar. Întreprinderile stabile din punct de vedere
financiar tind să-şi formeze solduri de precauţie sub formă de valori mobiliare
foarte lichide şi cu grad mic de risc.
Numerarul este, în acelaşi timp, un element neproductiv, deţinerea şi
neutilizarea lui sunt nerentabile, motiv pentru care el trebuie bine gestionat.
Întreprinderile mari, dinamice preferă să deţină active uşor lichide, rapid
negociabile decît numerar în casă sau în cont. Şi totuşi, determinarea soldului
minim de mijloace băneşti pe care, pe de o parte, ar asigura capacitatea de plată a
întreprinderii în cazul apariţiei unor dereglări în regimul încasărilor, ori ar face
posibilă efectuarea unor plăţi neprevăzute, pe de altă parte, reprezintă o practică
atît în cadrul economiilor dezvoltate, cît şi în a celor aflate în procesul de tranziţie.
Atît existenţa unui sold de numerar mai mare decît cel strict necesar, cît şi
lipsa de numerar implică atît avantaje,cît şi dezavantaje pentru întreprindere,
prezentate în tabelul 5.1.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii numerarului Tabelul 5.1.
Nivelul soldu- Avantaje Dezavantaje
lui de numerar
Sold de nume- - apariţia unei comenzi suplimentare Întreprinderea suportă costuri sub for-
rar mare de producţie ma dobînzilor, care s-ar fi cîştigat,
- acordarea rabaturilor comerciale dacă fondurile n-ar fi fost blocate în
pentru plata imediată a mărfurilor contul curent.
Sold de nume- - apariţia costurilor de comandă
rar mic Evitarea costului de oportunitate legat - sporirea cheltuielilor legate de
de blocarea numerarului vîzarea valorilor mobiliare
- costuri ocazionate de contractarea
unui împrumut.
Sursa: N.Botnaru „Finanţele întreprinderii”
Conţinutul şi obiectivele trezoreriei
Numerarul intră şi iese, dintr-o întreprindere în mod continuu. Nivelul
acestuia depinde de mai mulţi factori: tipul de activitate, durata ciclului de
producţie, mărimea întreprinderii etc.
Întrucît încasările şi plăţile sunt operaţiuni cotidiene, iar asigurarea
echilibrului financiar necesită asigurarea unei egalităţi între încasări şi plăţi, este
necesar să se organizeze, la nivel de întreprindere, un departament aparte cu funcţii
de evidenţă a acestor operaţiuni numit trezorerie (casierie).
Trezoreria este definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, efectuate de
un aparat specializat, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încît să
fie asigurată, în permanenţă, o armonie corespuzătoare între cele două categorii de
operaţiuni. Într-o accepţie globală, trezoreria se poate defini ca diferenţă dintre
activele curente şi datoriile pe termen scurt.
Trezoreria=Active curente-Datorii pe termen scurt=Fondul de rulment, ori
Trezoreria=Încasări băneşti-Plăţi curente
Potrivit datelor din bilanţul financiar, la Î.I „Barbaroş Ala” mărimea acestui
indicator este următoarea:
Trezoreria = 683 094 – 679 500 = 3594 (lei).
Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti este prezentat în anexa 8.
Conţinutul trezoreriei poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:
1. Organizatoric, ca reprezentînd un departament al direcţie financiare,

căreia îi revin sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate şi

funcţionează după reguli bine stabilite.
 2. Structural, în funcţie de lementele patrimoniale, componente ale acesteia.

Din punct de vedere, trezoreria poate fi definită ca ansamblul

disponibilităţilor aflate în conturi bancare curente sau în casă.
Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderii este optimizarea permanentă
a raportului dintre încasările şi plăţile băneşti, astfel încît aceasta să-şi poată
realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de activitate.
Sarcinile trezoreriei, ce converg spre realizarea obiectivului propus, se
concretizaează în :
1) accelerarea încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen
scurt a excedentului de trezorerie
2) aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care
să asigure o rentabilitate a fondurilor investite
3) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii
4) elaborarea bugetului de trezorerie.
Gestiunea încasărilor
Încasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea
curentă a conturilor de disponibilităţi.
Gestiunea încasărilor cuprinde ansamblul de metode şi tehnici, mijloace şi
instrumente prin intermediul cărora se asigură derularea, în condiţii optime, a
tuturor fluxurilor băneşti ce converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de
asigurare a echilibrului dintre încasări şi plăţi pe inttervale determinate.
Gestiunea încasărilor presupune studierea surselor de provinienţă. În acest
context acestea pot fi:
1) Încasări generate de activitatea operaţională, care sunt reprezentate de:
• Contravaloarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor vîndute clienţilor, cu
plata imediată sau prin virament,
• Avansurile primite de la clienţi,
• Alte înacsări băneşti, provenite din:
- vînzarea altor active curente, decît produse finite,
- arenda curentă,
 - sub formă de amenzi, penalităţi,
- recuperarea prejudiciului material,
- restituirea sumelor din buget,
- restituirea sumelor de la titularii de avans, etc.
Cunoaşterea volumui de încasări din activitatea operaţională permite să
facem judecăţi despre acumularea unui volum suficient de mijloace băneşti necesar
menţinerii nivelului de producţie al întreprinderii şi despre achitarea datoriilor
curente.
2) Încasări generate de activitatea investiţională includ:
• Încasări din vînzarea activelor pe termen lung,
• Dividende din investiţii financiare pe termen lung,
• Dobînzi primite din credute acordate,
• Suma avansurilor încasate pentru activele pe teren lung destinate
vînzarii,
• Rambursarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung de către terţi
• Alte încasări băneşti.
Informaţia privind fluxul de intrări de mijloace băneşti din acest gen de
activitate reflectă capacitatea întreprinderii de a genera venituri din investiţii pe
termen lung, din investirea în mijloace fixe, procurarea titlurilor de valoare pe
termen lung.
3) Încasări generate de activitatea financiară
Studiul asupra încasărilor ocazionate de activitatea financiară oferă informaţie
asupra modificărilor produse în mărimea capitalului propriu şi în componenţa
datoriilor pe termen lung. Acestea sunt reprezentate de:
• Sume de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni,
• Sume din contractarea creditelor bancare pe termen scurt sau lung, din
emisiuni de obligaţiuni,
• Sume sub formă de redevenţe financiare,
• Sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii, premii, ajutoare etc.
 În vederea formulării unor concluzii pertinente cu privire la structura
încasărilor, volumul lor total şi pe surse de provinienţă, acesta se compară cu
nivelul anului precedent, ori cu perioadele precedente pentru a se vedea
modificările ce intervin de la o perioadă la alta, pentru a identifica cauzele ce
provoacă schimbările în direcţia reducerii încasărilor şi pentru luarea de măsuri
adecvate privind accelerarea încasărilor şi reducerea volumui fondurilor ce stau
neutralizate.
Accelerarea încasărilor s-ar putea realiza prin alegerea unor modalităţi
convenabile de plată, facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienţilor
etc.
În practica ţărilor cu economie de piaţă, s-a constatat că, în toatalul
încasărilor cea mai mare pondere o reprezintă creanţele faţă de clienţi. De aceea în
cadrul acţiunilor referitoare la gestiunea încasărilor, locul central îl ocupă
gestiunea clienţilor.
Durata medie a încasărilor unui client reprezintă raportul dintre soldul mediu
al creanţelor şi volumul vînzărilor.
Drec = (Sdcr/ VV)x 360.
Durata medie de încasare a creanţelor este raportul dintre creanţele totale şi
volumul vînzărilor anuale.
Dcr = (Creanţe totale/ VVan)x 360.
Durata medie de achitare a plăţilor
Dap = (Sdobl/VV)x 360
Pentru a facilitacunoaşterea încasărilor sub aspectele prezentate, este
necesară implementarea, la nivelul fiecărei întreprinderi, a unui sistem informativ
capabil să furnizeze, la timpul oportun şi cu costuri minime, toate datele necesare
analizei complexe a încasărilor.
Gestiunea plăţilor
A doua faţetă a gestiunii trezoreriei o constituie administrarea tuturor
ieşirilor de numerar, astfel încît întreprinderea să-şi păstreze şi să îmbunătăţească
în timp poziţia deţinută în raporturile, instituite pe diverse planuri cu terţii.
Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate
datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei
grupe:
1) Plăţi generate de activitatea operaţională, în cadrul cărora se includ:
- sumele, reprezentînd contravaloarea bunurilor, mărfurilor,
serviciilor cumpărate de la furnizori,
- avansurile acordate furnizorilor în vederea unor livrări ce se vor
face în viitor,
- plata salariilor şi contribuţiilor pentru asigurările sociale,
- plata dobînzilor pentru creditele bancare,
- alte plăţi de mijloace băneşti din activitatea operaţională,
- plata arendei curente,
- achitarea impozitelor cu excepţia impozitului pe venit,
- achitarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor,
- plata cheltuielilor aferente vînzărilor altor active curente decît
produsele fineite,
- vărsarea primelor de asigurare a averii şi a angajaţilor,
- investiţii pe termen scurt,
- achitarea serviciilor şi cheltuielilor comerciale, generale şi
administrative, etc.
2) Plăţile generate de activitatea investiţională reflectă nivelul cheltuielilor
care vor genera fluxuri de mijloace băneşti în viitor şi sunt legate de:
- procurarea activelor pe termen lung,
- procuarea obligaţiunilor,
- acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung,
- alte plăţi.
3) Plăţile ocazionate de realizarea activităţii financiare se referă la:
- restituirea creditelor şi împrumuturilor,
- răscumpărarea acţiunilor proprii,
 - ratele plătite către locator în cazul leasingului financiar,
- plata dividendelor,
- alte plăţi.
Administrarea plăţilor implică cunoaşterea modului cum se ordonează în
timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a
încasărilor. În acest cintext se calculează 2 indicatori:

1. Durata medie de efectuare a plăţilor, exprimată în zile:

D= (Soldul mediu al obligaţiunilor/ Volumul vînzărilor) x 360
2. Ritmicitatea plăţilor
∑((pi x zi)/ pi ), unde pi indică fiecare plată făcută în intervalul considerat,
Zi – numărul de zile dintre două plăţi consecutive.
Cunoaşterea duratei de încasare a creanţelor ca şi a celei de achitare a
plăţilor permit să prefigurăm judecăţi asupra modului cum sunt sincronizate, în
decursul unei perioade de timp, încasările şi plăţile în care este conceput şi cum se
desfăşoară procesul de rotaţie al capitalului.
Cel puţin sub aspect teoretic, la nivelul fiecărei întreprinderi, mărimea
încasărilor determinate de comercialzarea bunurilor şi serviciilor trebuie să fie
superioară plăţilor prilejuite de achiziţionarea factorilor de producţie necesari, fapt
ce determină existenţa echilibrului financiar şi a rentabilităţii.
Gestiunea bugetului
Bugetul de trezorerie răspunde la următoarele întrebări:
- De ce resurse financiare va dispune întreprinderea la sfîrşitul
perioadei planificate?
- Dacă va putea întreprinderea să efectueze plăţile în termenele
stabilite şi să acopere cheltuielile necesare desfăşurării activităţii
ritmice pe parctrsul anului?
- Care va fi necesarul de mijloace financiare împrumutate pentru
acoperirea deficitului de capital bănesc şi care vor fi sursele de
obţinere a lor?
 Scopul previziunii trezoreriei este:
- Asigurarea că în perioada de vîrf a plăţilor se va dispune de suficiente
lichidităţi, pentru a nu crea dificultăţi partenerilor economici şi sociali,
- Satisfacerea tuturor obligaţiilor de plată asumate contractual, cît şi a
celor către fondurile publice de resurse băneşti, reglementate prin lege,
- Folosirea raţională, oportună şi eficientă a resurselor băneşti,
- Stabilirea unor termene de plată a datoriilor suficient de mari, prin
contractele încheiate cu partenerii de afaceri, pentru ca unitatea să aibă
răgazul necesar găsirii şi negocierii resurselor de finanţare cu costuri
minime,
- Crearea unei reputaţii bune pentru toţi creditorii,
- Expoaltarea unor premise favorabile valorificării avantajoase a
surplusului de disponibilităţi.
Elaborarea bugetului trezoreriei este ultima etapă a procesului bugetar la
nivel de întreprindere, reprezentînd rezultanta, sub formă de fluxuri băneşti, a
previziunilor efectuate de întreprindere cu privire la politica comercială, de
producţie şi aprovizionare, de personal şi a salariaţilor, la politica de investiţii pe
termen lung etc.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune:
1. Previziunea fluxului de trezorerie(determinarea mărimii
încasărilor, care se efectuează în funcţie de rezultate), termenul de
încasare şi ponderea lor. Esenţalul este determinarea fluxurilor reale
bazîndu-se pe principiul raţionalităţii, care presupune că cheltuielile
legate de executarea bugetului să nu depăşească avantajele care se vor
obţine.
2. Previziunea plăţilor (compararea încasărilor cu plăţi) a
cheltuielilor anuale şi eşalonarea în timp a plăţilor aferente acestor
cheltuieli.
Documentele de evidenţă a plăţilor sunt:
- Bugetul de investiţii
 - Legislaţia fiscală
- Contractele de împrumut
- Resursele materiale
- Salarii şi asigurări sociale.
Măsurile de combatere a deficitului bugetar:
- Acordarea rabatului comercial pentru plata imediată a vînzărilor,
- Oferirea unui discount pentru plăţi anticipate
- Reducerea volumului vînzărilor de credite pentru clienţii rău platnici,
- Renunţarea la plăţi nerentabile,
- Amînarea plăţii dividendelor.
În situaţia în care la întreprindere se înregistrează excedet de trezorerie, se
caută modalităţi eficiente de plasare a acestuia, din care unle pot fi:
- Investiţii în titluri financiare pe termen scurt,
- Depozite bancare pe termenn scurt,
- Plasamente în produse ale pieţei
- Răscumpărarea propriilor acţiuni
- Achitarea înainte de scadenţă a plăţilor către creanţieri
- Achitarea în avans a unor mărfuri
- Alte investiţii.

6. Veniturile şi cheltuielile întreprinderii

Conţinutul şi structura veniturilor
Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile
concretizate într-o serie de bunuri şi servicii apte să satisfacă nevoia socială după
parcurgerea fazei schimbului prin monedă.
Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu
diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă.
Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de
gestiune rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii sub formă de
majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creşterea capitalului
propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietăţii întreprinderii.
Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de
producţie şi volumul veniturilor încasate. Veniturile totale provenite din realizarea
cifrei de afaceri şi alte venituri se compun din venituri brute ce rezultă din vînzarea
şi încasarea producţiei şi veniturile realizate din alte activităţi. Venitul se evaluează
la valoarea venală primită sau care urmează a fi primită scăzîndu-se rabaturile
comerciale admise de întreprindere.
Valoarea venală (de piaţă) este suma la care poate fi schimbat un activ sau
stinsă o datorie între părţile independente interesate care au acceptat tranzacţia.
Venitul se constată în baza metodei calculării în perioada de gestiune în care a fost
obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau a altei
forme de compensare. În cazul apariţiei diverselor incertitudini constatarea
venitului se admite cu respectarea următoarelor criterii:
A) existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care
fac obiectul tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;
B) existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului.

Veniturile la rîndul său sunt compuse din:

a) venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite,
mărfuri, servicii prestate, lucrări executate şi alte activităţi, precum şi din producţia
aflată în stoc, din subvenţii de exploatare şi orice alte venituri;
b) venituri financiare, adică venituri din participaţii, titluri de plasament,
acţiuni, diferenţe de curs valutar, dobînzi, creanţe imobilizate, etc.
c) venituri excepţionale – din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi
penalităţi), din operaţiuni de capital (din cedarea activelor subvenţii pentru
investiţii), şi altele.
În procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.
 Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şi prestarea
serviciilor cu scopul obţinerii unui venit. Cheltuielile efectuate pentru realizarea
veniturilor cuprind:
a) cheltuieli din activitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie
primă, materiale, mărfuri, cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate la terţi, cheltuieli
cu impozite şi vărsăminte asimilate, etc.
b) cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de
plasament cotate, din diferenţe de curs valutar, cu dobînzile, pierderi din creanţe
legate de participanţi, etc.
c) cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi
cheltuieli privind operaţiuni de capital;
d) cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale;
Conform SNC 3 avem consumuri:
1. directe
2. indirecte
3. variabile
4. constante
În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se încadrează
consumurile:
1. materiale
2. pentru remunerarea muncii
3. indirecte de producţie
Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:
1. cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;
2. cheltuieli diferenţe veniturilor din alte activităţi.
Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la
calculul profitului perioadei de gestiune.
În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza
metodei de calcul pentru perioada în care au apărut şi includ cheltuieli:
 a) în activitatea operaţională
b) în activitatea de investiţii
c) în activitatea financiară
d) pierderi excepţionale
Cheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi
cheltuielilor perioadei:
Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe
pentru remunerarea muncii, cheltuieli indirecte productive şi costul producţiei
vîndute. Cheltuielile periodice includ:
a) cheltuieli comerciale
b) cheltuieli generale şi administrative
c) alte cheltuieli operaţionale
Cheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei
finite, mărfuri şi servicii.
Cheltuielile administrative includ:
1. cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;
2. defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;
3. plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.
Alte cheltuieli operaţionale includ.
a) plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;
b) plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.
Întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de
cheltuieli costului de producţie (anexa 14, 15).
Costul de producţie reprezintă expresia în bani a consumului de factori de
producţie necesar producerii de vînzări de bunuri şi servicii concretizaţi în
cheltuieli pentru materie primă şi materiale, combustibil, energie, salarii, utilaje,
instalaţii, întreţinere, conducere, administrare, etc., pe care le suportă agenţii
economici.
Măsurarea riguroasă a costurilor permite:
 1. stabilirea preţului de vînzare a producţiei pentru asigurarea
funcţionării echilibrate a întreprinderii;
2. alegerea celei mai bune alternative de producţie;
3. determinarea volumului optim de producţie pe TS;
4. evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea pol. a cheltuielilor.
Costul de producţie este compus din:
1. cost global
2. cost mediu
3. cost marginal
Cost global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare unui volum de
producţie dat. El poate fi privit structural pe TS şi divizat în :
• cost global fix
• cost variabil
Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe TS
sunt relativ independente de volumul producţiei obţinute. El include:
1. amortizarea capitalului fix
2. chirii
3. salariul personalului administrativ
4. cheltuieli de întreţinere
5. dobînzi, etc.
Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei, adică
creştere, descreştere şi chiar nivelul zero. În cazul în care volumul producţiei se
schimbă CGF nu afectează variaţia CGT şi nici costul marginal (CM).
Costul global variabil CGB reprezintă acele cheltuieli ale întreprinderii care se
modifică în funcţie de volumul producţiei ce se reflectă prin relaţia:
CGV = f(Q)
Se înscriu în această categorie de cost cheltuielile cu materia primă, materiale,
combustibil, energie etc. CGV se măreşte odată cu creşterea producţiei şi este egal
cu zero cînd nivelul producţiei este zero. CGV determină variaţia CGT; pe TS
creşte în aceeaşi măsură cum sporeşte CGV. (CGT - CGV) constă în faptul că în
timp ce CGV porneşte în mod necesar de la zero dacă producţia este zero CGT
constituie suma dintre CGV şi CGF.
CGT = CGV + CGF
Variaţia CGT este determinată pe TS numai de evoluţia CGV. Creşterile CGT
şi CGV cînd sporeşte volumul producţiei sunt egale. Mărimea CGT este
determinată de:
1) consumul tehnologic
2) volumul producţiei
3) nivelul preţurilor de procurare
Costul mediu sau unitar exprimă costurile pe unitate de produs sau rezultatul
corespunzător structurii şi nivelului de abordare ale CG; se disting:
• costul mediu fix (CMF)
• costul mediu variabil (CMV)
• costul mediu total (CMT)
Costurile medii în mişcarea lor încep prin descreştere cînd creşte
productivitatea, trecînd printr-un punct minim, iar apoi se măresc.
CMF reprezintă CGF pe produs:
CMF = CGF / Q
CMV este o mărime variabilă care este determinată de variaţia volumului de
producţie, astfel cantitatea de producţie se măreşte CMV descreşte şi invers.
CMV = CGV / Q
CMV se micşorează atunci cînd volumul producţiei creşte accentuat faţă de
sporirea CGV.
CMT este costul global total pe unitate de produs.
a) CMT = CGT / Q;
b) CMT = CMF + CMV.
CMT se află în dependenţă de costul marginal:
- CMT este descrescător atunci cînd CM se micşorează mai accelerat, fiindu-i
inferior;
- CMT creşte atunci CM creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
 - În punctul său minim CMT = CM
Astfel CM trage după sine în sensul creşterii sau descreşterii CMT.

Costul marginal exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de produs.
CM măsoară variaţia CT pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de
produs.
Efectul marginal este sinonim cu efectul suplimentar:
CM = ΔCT / ΔQ, deoarece pe TS variaţia ΔCV: Cmg=ΔCV/ΔQ
Astfel Cmg este întotdeauna egal CVmg în cazul în care ΔQ=1.Cmg= ΔCT
respectiv egal cu ΔCV.Cmg este dependent de volumul poducţiei şi stă la baza
deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii. El ghidează sau orientează acţiunile
întreprinzătoare, adică stimulează mărirea ofertei atunci cînd fiecare unitate
suplimentară de produs necesită un spor de cost cît mai mic precum şi în cazul cînd
sporul de producţie măreşte mai mult venitul ca costul. Dinamica Cmg influenţează
evoluţia CM pe TL. Cmg = CMTşi constituie atunci cînd la un nivel dat al preţului
factor de producţie, adică costul sporeşte proporţional cu producţia, adică unei
productivităţi duble îi corespunde un cost tot dublu, iar unei productivităţi triple –
un CT triplu.
Profitul şi rentabilitatea întreprinderii
Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai
multe feluri:
• profit pînă la impozitare
• profit brut
• profit net
Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului
propriu, constituirii fondurilor pentru autofinanţare şi cointeresării salariaţilor.
Întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de produse, pe întreprinderi-
fiice sau pe alte elemente.
Profit brut = Preţ de vînzare – TVA- Costul producţiei
 Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată
de:
• dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi
obligaţiilor a altor agenţi economici;
• vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
• amenzile şi penalităţile;
• anularea unor comenzi;
• surplusurile de la inventariere;
• venituri financiare;
• pierderi din calamităţile naturale;
• micşorarea datoriilor, etc.
Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea
întreprinderii de a produce profit net peste cheltuielile efectuate.
Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în
unele cazuri din supraprofit sau profit de monopol.
Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de
concurenţă. În cazul lipsei de concurenţă unele întreprinderi obţin supraprofit sau
profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia economico- financiară a
întreprinderii.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
2. este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
3. este un instrument de control asupra modului de realizare, de
repartizare şi de impunere fiscală
4. stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au
drept scop obţinerea unui profit.
Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de
producţie, îmbunătăţirea calităţii şi diversificarea sortimentului.
Căile de sporire a profitului sunt:
 1. reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei
2. coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte
preţul de vînzare creşte profitul şi respectiv poate creşte volumul
producţiei
3. creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor
Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul
rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii depinde de activitatea internă a agenţilor
economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se adapta la cerinţele
pieţii.
Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi
reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere
şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată sub aspect absolut şi sub aspect
relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele
utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele pot fi reflectate contabil, economic şi
financiar.
Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare
ale întreprinderii
Principalele rezultate financiare sunt:
1. profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi

cheltuielile de personal. Acest indicator permite de a efectua o

comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa impozitului
şi a stării financiare;
2. profitul net = profit brut – impozite

Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în
cazul evaluării proiectelor de investiţii.
3. capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest
indicator corespunde surplusului monetar maxim pe care l-ar putea
utiliza în cazul cînd nu va distribui dividende;
 4. autofinanţarea = marja brută de autofinanţare – Σ totală a dividendelor
distribuite acţionarilor;
indicatori economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare –
rentabilitatea, care exprimă eficienţa activităţii economice
Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale
cu costurile acestora şi profitul este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest
moment pînă la un anumit nivel de capacitate vor produce profit, mai jos de acest
nivel vor fi pierderi.
Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o
planificare a activităţii. Pragul rentabilităţii se determină în dependenţă de
consumurile constante şi nivelul vînzărilor. Pragul de rentabilitate este acel punct
în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul este
zero.
Repartizarea profitului net
Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi
cheltuielile privind impozitul pe venit. Profitul net rămas la întreprindere se
utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind acumulările şi
consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:
• lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;
• lucrări de organizare a producţiei;
• de modernizare a utilajului;
• de reechipare tehnică;
• de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
• se măreşte volumul activelor curente;
• se achită datoriile pe termen lung;
• se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
• se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi – fiice;
• se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.
 Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi
pentru a acoperi cheltuielile operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru
finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie neproductivă; pentru finanţarea
unor măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De asemenea
din contul beneficiului net se plătesc diferite amenzi, penalităţi şi se acoperă alte
necesităţi (de exemplu de binefacere).

7. Analiza financiară a întreprinderii

Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul

decizional
Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a
întreprinderii şi la stabilirea măsurilor care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin
cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a activităţii agenţilor economici a
rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la
cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi
financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie
maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit capitalul investit
constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei
pe diferite pieţe.
 Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-
financiară constituie un instrument indispensabil al conducerii eficiente a activităţii
întreprinderii. Analiza financiară fundamentează întreaga politică economico-
financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie pentru elaborarea şi
aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de expertize şi negocieri
vizînd estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau
vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
1) de informare
2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
4) de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi
sistematizat astfel:
• analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor
planuri reale, temeinice fundamentate din p. de v. ştiinţific;
• analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de
cunoaştere şi de reglare a procesului îndeplinirii planului;
• analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui
echilibru permanent la îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.
Sursele de date şi organizarea muncii de analiză
La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se
formează din 2 mari categorii de surse:
I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările
acesteia în anumite momente şi este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă.
Sursa principală necesară analizei financiare o constituie raportul financiar care
este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de
bază necesare pentru selectarea direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare
a procesului de producţie şi de desfacere politicii financiare, investiţionale şi de
creditare. Bilanţul contabil creează condiţii de analiză a proceselor şi fenomenelor
din sfera de interes a agenţilor economici sub aspect dialectic pentru determinarea
relaţiei dintre cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare şi de stabilire a
unor norme.
2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi
cheltuielile pentru o anumită perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor
precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în profit sau pierdere. Scopul urmărit
de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul obţinut
în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea profitului,
oferind posibilităţi de a urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi
de a furniza informaţii necesare pentru luarea deciziilor.
3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în
numerar pentru o anumită perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care
activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi solvabilitatea acestuia, relaţia
dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi financiară.
Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor de încasări şi plăţi în
numerar.
4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind
structura capitalului propriu
5. anexele raportului financiar
II Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării
ei la schimbările ce pot avea loc brusc în mediul economic şi ajută la
dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi
structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale
Informaţiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 • utilitatea
• profunzimea
• vechimea informaţiei
• costul
• executarea informaţiei
În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară
procesului managerial trebuie să parcurgă următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale
activităţii economico-financiare supuse investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri
ce vor permite îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare.
Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii
Pe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina
sistemul de indicatori necesar evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor
corespunzătoare.
Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:
a) de analiză şi sinteză
b) de estimare
c) de reflectare, cunoaştere şi măsurare
d) de comparare
e) de comandă
f) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi
g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre
studiul performanţelor şi evaluarea lor în perioade viitoare.
Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:
 - volumul vînzărilor
- profitul brut
- rezultatele din activitatea operaţională
- rezultatele din activitatea financiară
- rezultatele din activitatea investiţională
- rezultatele din activitatea excepţională
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare
- profitul net
2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar
care permit de a aprecia rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi
cu mijloacele economice şi financiare utilizate, măsoară gradul în care utilizarea
diverselor resurse aduce profit. Aceşti indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii veniturilor
- rata rentabilităţii financiare
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate
3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau
firma utilizează activele sale. Aceşti indicatori sunt:
- nr. de rotaţii a activelor curente
- perioada medie de încasare
- nr. de rotaţii a stocurilor
- nr. de rotaţii a activului total
Pentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situaţia economico-
financiară este necesar de a se studia următoarele aspecte:
1) situaţia generală a casieriei
2) situaţia asigurării cu disponibilităţile băneşti
3) situaţia solvabilităţii (a capacităţii de plată)
4) situaţia autonomiei financiare
5) situaţia asigurării cu fondul de rulment
Indicatorii rentabilităţii
 Funcţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care
poate fi obţinut cu ajutorul indicatorilor rentabilităţii, care sunt:
1. rentabilitatea producţiei realizate = rezultatele de la realizarea

producţiei / volumul producţiei realizate

- arată ce parte din fiecare leu încasat a fost cheltuită pentru acoperirea cheltuielilor
directe.
2. rentabilitatea netă = profit net / volumul producţiei realizate

- caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul

producţiei realizate.
3. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor

- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.

4. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului

propriu
- reflectă bunăstarea acţionarilor.
Indicatorii rentabilităţii Tabelul 7.1.
Indicatorii 2008
Rentabilitatea vînzărilor 29,76%
Rentabilitatea netă -228,6%
Rentabilitatea activelor -133,72%
Rata rentabilităţii faţă de resursele 5,6%
consumate

Sursa: Elaborat de autor

În urma rezultatelor obţinute observăm o situaţie critică în întreprinderea dată,
din motiv că s-a înregistrat pierderea în anul 2008 în mărime de 278116. Această
situaţie este rezltatul unui management incorect în cadrul întreprinderii în procesul
gestionării atît a activelor cît şi a pasivelor acesteia. Sunt necesare măsuri pentru
combaterea situaţiei date şi anume unele strategii în domeniul creşterii cifrei de
afaceri.
Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii
În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau
împrumuturi de la clienţi este necesar de a aprecia capacitatea de plată a
întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia întreprinderii din punct de
vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori cuprind:
I L absolută (lichiditatea de gradul I) = mijloace băneşti / datorii pe termen scurt
≤ 0,2
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe
termen scurt din contul mijloacelor băneşti.
II L intermediară (de gradul II) =(mijloace băneşti+investiţii pe termen
scurt+creanţe pe termen scurt) / datorii pe termen scurt ≤ 0,7-0,8
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne
arată ce parte din datoriile pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti,
hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite de către întreprindere.
III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =
= total active curente / datorii pe termen scurt ≤ 1 – 2,5
Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace
pentru a-şi achita obligaţiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator
sunt cointeresaţi de obicei acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind
capacitatea de plată a întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi
calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori deoarece informaţiile sunt
furnizate de bilanţul contabil.
Indicatorii lichidităţii Tabelul 7.2.
Indicatorii 2007 2008
Lichiditatea absolută 0,0003 0,004
Lichiditatea imediată 0,001 0,008
Lichiditatea curentă 0,03 0,19
Sursa: Elaborat de autor
 În baza datelor bilanţului contabil se înregistrează o situaţie favorabilă, din
punct de vedere al disponibilităţilor mijloacel băneşti, această fiind capabilă să-şi
onoreze obligaţiunile de plată faţă de creditor într-un timp destul de scurt, avînd în
vedere rezultatele obţinute în tabelul de mai sus.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale

pe TL şi pe TS.
valoarea real ă a patrimoniu lui
Coeficientul solvabilităţii = datorii totale
> 1.

În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi

şi situaţia ei economico-financiară poate fi dezastruoasă.
Indicatorii de gestionare a activelor
Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între
diferitele elemente patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor
indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor = total active

La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire

al capacităţii de producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = total active
sau 1 – rata imobilizării

Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se

explică prin depăşirea ritmului creşterii activelor pe TL.
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =
mijloace fixe + stoc de măărfur şi materiale
= total active

Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct

utilizată pentru fabricarea producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor.
Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o situaţie patrimonială periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii = active curente
 Indicatorii de gestionare a activelor Tabelul 7.3.
Indicatorii 2007 2008
Rata imobilizărilor 0,80 0,20
Rata activelor curente 0,20 0,80
Rata patrimoniului cu 1,45 1,13
destinaţie de producţie
Coeficientul compoziţiei 6,46 0,46
tehnice a întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor
În baza datelor din tabelul de mai sus, obţinute în baza bilanţului contabil a
întreprinderii, observăm că în anul 2008 situaţia patrimonială este considerată
periculoasă potrivit coeficientului compoziţiei tehnice a întreprinderii.