Bătălia din vale

Iosua 17:11-18

Mesajul acesta are un singur scop: să ne încurajeze în planurile noastre de viitor, aflate însă sub
călăuzirea Duhului Sfânt.
Ca să ai însă planuri trebuie mai întâi să-şi propui să faci ceva. Mesajul acesta nu este pentru cei
care nu-şi propun nimic, care nu vor să facă ceva în viaţă. Şi mai ales, mesajul acesta nu este pentru cei
fără orizont spiritual, care nu-şi propun să facă nimic pentru lucrarea lui Dumnezeu. Mesajul este însă
pentru cei care mai îndrăznesc să viseze, pentru cei care se uită în viitor şi au curajul să spună: „Împreună
cu Dumnezeu cred că vom putea face!”
Am mai spus această maximă celebră a lui Aristotel: „cei care nu visează niciodată sunt
condamnaţi toată viaţa să trudească pentru visele altora”. Îmi place să cred că noi mai avem în Biserica
noastră copii ai lui Dumnezeu care îndrăznesc să viseze şi să scruteze în viitor plini de credinţă. Îmi place
să cred că mai sunt în Biserica noastră fraţi şi surori care se uită dincolo de vale, la provocarea urcării pe
munte, la culmile spirituale care pot fi atinse cu ajutorul lui Dumnezeu.

Acest pasaj din Cartea Iosua descrie situaţia seminţiei lui Manase, după intrarea poporului în ţara
Canaan. Ţara a fost împărţită celor doisprezece seminţii ale lui Israel şi lui Manase îi revenise teritoriul
aflat în estul râului Iordan. Fiind însă o seminţie numeroasă (una dintre cele mai mari ale lui Israel)
oamenii din Manase i-au mai cerut lui Iosua pământ şi în partea de vest a râului Iordan.
Cunoscută în ebraică ca „Valea salvării lui Dumnezeu”, Valea lui Izreel era localizată între munţii
Samariei în partea de Sud şi dealurile Galileii în partea de Nord. Multe bătălii s-au purtat de-a lungul
istoriei Israelului în această vale, în acel loc fiind obţinute victorii răsunătoare împotriva duşmanilor de
către Debora, Ghedeon sau Saul.
Aş vrea să ne uităm acum la acest text dintr-o perspectivă simbolică şi vom surprinde trei aspecte
care pot fi evidenţiate din el.

1. Pericolul trăirii în vale

Versetul 11 din acest text ne dă o imagine de ansamblu asupra teritoriului din vale stăpânit de
către Manase. După luarea în stăpânire a acelui teritoriu, ei se aşezaseră în toate acele cetăţi, le întăriseră
şi începuseră să se bucure, în sfârşit, de o perioadă liniştită din viaţa lor ca şi naţiune.
„Manase stăpânea în Isahar şi în Aşer: Bet-Şean cu satele lui, Ibleam cu satele lui, locuitorii
Dorului cu satele lui, locuitorii din En-Dor cu satele lui, locuitorii din Taanac cu satele lui, şi locuitorii
din Meghido cu satele lui, cele trei înălţimi” (v. 11).
Versetul începe cu cuvintele: „Manase stăpânea…”. Nu putem înţelege semnificaţia acestei
expresii pe deplin decât dacă am fi fost din poporul Israel. Ce înseamnă pentru o naţiune care timp de
patru sute de ani au fost sclavi în Egipt, timp de patruzeci de ani au rătăcit în pustie, acum, în sfârşit, să
ajungă să stăpânească! Credeţi că mentalitatea lor de robi s-a schimbat peste noapte? E adevărat că
generaţia care fusese roabă în Egipt murise în pustie, dar mentalitatea unei naţiuni care fusese roabă timp
de patru secole şi apoi alţi patruzeci de ani a rătăcit prin pustie, nu s-a schimbat peste noapte!
N-aş vrea să fiu înţeles greşit dar nu pot să nu fac o paralelă între mentalitatea naţiunii Israel şi
mentalitatea naţiunii noastre. Datorită conjuncturii geografice şi militare, şi pentru că am fost o naţiune
mică şi aceea divizată în trei, pentru multe secole România a fost o ţară înrobită când de Imperiul roman,
când de cel otoman, austro-ungar sau sovietic. Răbufnirile noastre naţionale au fost rare şi de scurtă
durată, marea majoritate de timp românii trăind cu mentalitatea „capul plecat sabia nu-l taie”. Într-un
astfel de context, singura cale de supravieţuire era intriga politică şi banul. Domniile se cumpărau pe bani

1
şi se pierdeau prin sforăriile de culise ale boierilor. Corupţia a fost la ea acasă dintotdeauna şi a făcut casă
bună cu trădarea şi dezbinarea.
Din păcate această mentalitate naţională de trădare şi dezbinare o resimţim şi printre cei care
poartă numele de copii ai lui Dumnezeu. Dacă cineva îmi va spune că nu e adevărat, am să-i dau un singur
exemplu: diaspora românească. Se spune că românii sunt cea mai dezbinată comunitate din America.
Oricare alte popoare de acolo, tocmai pentru că sunt în minoritate, se ajută unii pe alţii, cooperează, se
strâng împreună. Despre români însă se spune că acolo unde se adună împreună doi credincioşi, în curând
vor apărea… trei biserici.
Aş vrea însă să facem un pas mai departe şi să ne mai uităm la câtva aspecte ale trăirii în vale.
În valea Izreel, seminţia lui Manase a început să-şi zidească cetăţi şi viaţa a intrat pe un făgaş
normal, am spune noi. Numai că aceasta este o „normalitate” periculoasă pentru un copil al lui
Dumnezeu.
Pericolul trăirii în vale apare atunci când începe să-ţi placă să locuieşti în vale şi nu-ţi mai doreşti
muntele. Am să vă dau un singur exemplu concludent în acest sens. Aduceţi-vă aminte de momentul
despărţirii dintre Avraam şi Lot. Unchiul îşi lasă nepotul să aleagă locul în care urma să se stabilească şi
acesta alege prin vedere, câmpia, valea: „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată Câmpia Iordanului era
bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a
Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului şi a mers spre răsărit. Astfel s-au
despărţit ei unul de altul” (Geneza 13:10, 11).
Lot a ales prin vedere şi consecinţele alegerii sale le ştim cu toţii. A ajuns să-şi chinuiască sufletul
în vale. Valea spirituală distruge curajul şi înmoaie credinţa. Creştinii care-şi stabilesc viaţa în vale,
crezând că în sfârşit au dreptul la odihnă, vor împrumuta într-un timp mai scurt sau mai lung mentalitatea,
obiceiurile şi caracterul celor care locuiesc în vale. Uitaţi-vă la Manase, după o perioadă de locuit în vale,
pierzându-şi curajul şi credinţa, priveşte spre munte şi îşi doreşte teren mai mult, dar nu mai are
îndrăzneala de a porni la luptă împotriva canaaniţilor.
Nu vi se pare cât de mult seamănă creştinismul din vremea noastră cu o trăire în vale? Cine se mai
„teme” de noi şi de Dumnezeul nostru? Când Iosua a trecut Iordanul împreună cu Israel şi au trimis
iscoadele la Ierihon, Rahav le dă acel răspuns extraordinar: „Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci
ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră… De când am auzit lucrul
acesta, ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul
vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ” (Iosua 2:9, 11). Iar aici în capitolul 19, după o
perioadă nu foarte lungă de timp, canaaniţii locuiesc împreună cu seminţia lui Manase fără nici o teamă.
Întrebarea este: de ce? Ce s-a întâmplat între cele două evenimente? Oare Se schimbase
Dumnezeu? Cu siguranţă că nu, ci atitudinea poporului faţă de Dumnezeu de schimbase, datorită locuirii
în vale! Trebuie să recunoaştem că la fel se întâmplă de multe ori şi-n viaţa noastră. La punctul următor
vom identifica câteva din cauzele unei asemenea schimbări radicale de comportament şi atitudine.
Haideţi să mai observăm un aspect al locuirii în vale. Ştiţi ce se mai întâmplă? Nu canaaniţii devin
ca tine, ci tu, copilul lui Dumnezeu, devii ca ei. Uitaţi-vă în versetul 13: „Când copiii lui Israel au fost
destul de tari, au supus pe canaaniţi la un bir, dar nu i-au izgonit”. Mă întreb, oare, de ce nu i-au izgonit?
Pentru că au început să trăiască la fel ca ei şi şi-au pierdut puterea şi influenţa spirituală.
Dragii mei, dacă nu ne înţelegem foarte clar menirea noastră pe acest pământ, înseamnă că suntem
cei mai de plâns dintre oameni. Domnul Isus a spus: „Voi sunteţi sarea pământului…”. Adică, voi sunteţi
cei care trebuie să schimbaţi gustul stricat al vieţii pe acest pământ prin felul vostru de a fi în lume. Noi
trăim în lume dar „izgonim” stricăciunea ei prin purtarea noastră Dar dacă sarea îşi pierde gustul, este
întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare? Atâţia creştini sunt „sare fără gust”, adică sunt în lume
dar nu e nici o diferenţă între ei şi „canaaniţii” acestei lumi.
Ce amestec poate fi între copiii lui Dumnezeu şi copiii lui Belial? Cine crede că poate trăi în vale
şi schimba totodată „viaţa din vale” prin obiceiurile, standardele sau comportamentul celor din vale, se
înşeală amarnic. Singura noastră şansă de a schimba valea este prin a fi sare şi lumină, adică, a fi gata să

2
plătim preţul de a fi altfel decât ei. Doar atunci, când vom trăi aşa şi numai aşa, ei vor ajunge să spună ca
Rahav odinioară: „ne-a apucat groaza de voi”.
Atât timp cât cei din vale nu se ruşinează să spună bancuri porcoase, aluzii fără perdea sau
înjurături grosolane în prezenţa noastră, cât nu se ruşinează să fure sau să mintă atunci când noi suntem
prezenţi, înseamnă că am ajuns o sare fără gust şi o lumină fără strălucire. Când însă nu vor face toate
aceste lucruri pentru că vor spune: „Mi-e ruşine de pocăitul sau pocăita asta”, atunci înseamnă că sarea şi
lumina noastră încă mai au impact în jurul nostru.

2. „Carele de foc” ale diavolului

Haideţi să facem un pas mai departe şi să înţelegem foarte bine strategia diavolului.
Scopul lui Satan este să ne ţină blocaţi în vale până când ne obişnuim cu viaţa de acolo şi ne
pierdem interesul şi dorinţa de a mai înainte spre munte. Aş vrea să înţelegem foarte clar că scopul lui nu
este neapărat acela de a ne anula identitatea (acela de cetăţeni ai Israelului spiritual) ci, de a ne anula
mentalitatea (de învingători împreună cu Dumnezeu). El ştie că un creştin cu o mentalitate înfrântă şi un
moral căzut este deja o pradă sigură.
Haideţi să ne uităm în versetul 16. La provocarea lui Iosua din versetul 15 de a cuceri noi teritorii,
copiii lui Efraim răspund: „au care de fier”. Acesta este răspunsul tipic al creştinului îngenuncheat
spiritual, care nu-şi mai doreşte lupta doar odihna, şi preferă mai degrabă să cadă la pace cu duşmanul
decât să-l înfrunte în faţă. Aş vrea să înţelegem că acest cuvânt „pace” nu există în planul luptei spirituale
cu diavolul. Satan nu are cuvântul „pace” în vocabular. El se va opri doar atunci când ne-a făcut robi.
Răspunsul lui Manase este răspunsul multor creştini care se uită plini de nostalgie spre culmile
spirituale care aşteaptă să fie cucerite prin credinţă, iar apoi oftează şi spun: „Asta nu-i de mine, e un preţ
mult prea mare pe care ar trebui să-l plătesc. Nu pot să abandonez confortul meu din vale, viitorul meu
sigur din vale şi să plec la luptă. Am muncit din greu să realizez toate acestea, iar acum să dau cu piciorul
la toate?!” De fapt, e mesajul lenei spirituale care îţi dirijează privirea mai degrabă spre „carele de fier”
ale duşmanilor” decât spre „carele de foc” ale lui Dumnezeu!
Haideţi să ne uităm la trei tipuri de „care de fier” care ne împiedică să păşim înainte prin credinţă.

a) „Carul de fier” al abundenţei

Lumea din ziua de azi aleargă înnebunită după un trai cât mai sigur şi mai îmbelşugat. Acest lucru
nu e rău atât timp cât nu devine un scop în sine (adică doar pentru asta trăim) şi nu se transformă într-o
obsesie. Oamenii din ţările sărace ale lumii îşi doresc cu orice preţ să ajungă să trăiască în ţările puternic
industrializate dintr-un singur motiv: să trăiască mai bine, să aibă tot ce-şi doresc, şi să câştige suficient de
mult ca să se bucure din plin de tot ceea ce există.
Abundenţa duce însă întotdeauna la confort. Iar confortul, la lene spirituală. N-am prea întâlnit
mulţi creştini care, atunci când au avut mai mult confort şi o viaţă mai abundentă în binecuvântări, direct
proporţional cu confortul să devină şi mai plini de râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu. În schimb, am
întâlnit foarte mulţi creştini care, pe măsură ce au dat de confort şi abundenţă materială, s-au răcit tot mai
mult în dragostea lor pentru Biserică şi în râvna lor pentru lucrare.
Oare acest „car” al unei vieţi prea uşoare nu a ajuns să fie o piedică şi pentru înaintarea noastră?

b) „Carul de fier” al lipsei de disciplină spirituală

Mulţi creştini, ca urmare a „carului” unei vieţi de confort şi abundenţă materială, au ajuns să se
confrunte cu un alt „car” şi anume, cel al unei vieţi de relaxare spirituală. Relaxarea este opusul
disciplinei. Sportivul relaxat îşi permite să pună câteva kilograme în plus pe el, ceea ce-i va cauza mari
neplăceri mai târziu. Soldatul relaxat va lăsa sabia jos chiar şi atunci când este pe câmpul de luptă, acest
lucru însă costându-l viaţa. Creştinul relaxat este cel care ajunge să vadă viaţa de rugăciune ca fiind o
povară, citirea Bibliei nefolositoare iar mersul la Biserică plictisitor. Un astfel de creştin însă înţelegem
foarte clar că n-are nici o şansă în lupta împotriva ispitelor şi-a păcatului.

3
 Ce fel de creştin eşti: disciplinat sau relaxat spiritual? Unul care lupţi sau unul care fugi de pe
câmpul de luptă? Unul care stai în spărtură sau unul care faci spărturi în zidul spiritual al Bisericii tale?

c) „Carul de fier” al fricii de eşec

Versetul 12 ne spune: „ Fiii lui Manase n-au putut să izgonească pe locuitorii din aceste cetăţi, şi
Canaaniţii au izbutit astfel să rămână în ţara aceasta”. Dragii mei, frica de eşec va conduce la eşec.
Manase n-a fost în stare să-i izgonească pe canaaniţi nu pentru că au fost mai slabi, ci pentru s-au temut
de eşec şi n-au încercat.
V-am mai spus diferenţa dintre Saul şi David înaintea lui Goliat. Când Saul s-a uitat la Goliat a
spus: „E atât de mare încât e imposibil de omorât!” Când David s-a uitat la Goliat a spus: „E atât de mare
încât e imposibil să nu-l nimeresc!”
Mulţi creştini fug de provocări, pentru că se tem de eşec. Dar acest lucru nu face decât să nască în
cugetul şi comportamentul lor o mentalitate de învinşi, nu de învingători. A cuceri muntele este într-
adevăr o provocare, dar e mare diferenţă între provocare şi nebunie. Iosua i-a provocat pe cei din Manase:
„Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o ca să vă faceţi loc…” (v. 15) dar
ceea ce le-a cerut nu era o nebunie, ci o lucrare care putea fi realizată alături de Dumnezeu.
Viaţa în vale însă a făcut din Manase un popor cu prejudecăţi. Ei au fost gata să se uite mai
degrabă la posibilitatea eşecului, decât la siguranţa izbânzii prin credinţă. Asta face diferenţa între
creştinii care rămân în vale spunând: „nu cred că voi reuşi”, şi cei care pornesc să cucerească muntele,
spunând: „Prin credinţă, voi reuşi”.

3. O „cură de slăbire” spirituală necesară

Ultimul verset al acestui pasaj conţine o promisiune făcută de Iosua prin credinţă: „Ci veţi avea
muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre, şi veţi izgoni pe canaaniţi, cu toate carele
lor din fier şi cu toată tăria lor.”
Aceste cuvinte constituiau o provocare adresată acestor oameni. Iosua a intuit starea lor spirituală
de ceea i-a provocat să îndrăznească să cucerească muntele şi să-i biruiască pe canaaniţi.
Care sunt ingredientele „urcării pe munte”? Curajul de a păşi înainte prin credinţă şi disciplina
spirituală. Sunt două componente esenţiale oricărei victorii în plan spiritual. Aceleaşi „ingrediente” sunt
valabile şi pentru noi. Şi nouă, ca Biserică sau ca indivizi, ne stau în faţă diferite creste spirituale care
aşteaptă să fie cucerite. E drept, e mult mai uşor să rămâi în vale şi să nu faci nimic. Dar nimic nu se
compară cu frumuseţea urcării pe „culmi spirituale” pentru a te întâlni acolo cu Dumnezeu.
Şi încă o reţetă a reuşitei… Înţeleptul Iosua a avut grijă să le atragă atenţia că victoria depinde şi
de unitate: „Voi sunteţi un popor mare la număr şi puterea voastră este mare” (v. 17). Dragii mei, puterea
stă şi-n unitate. Funia împletită în trei nu se rupe atât de uşor, ne spune şi Solomon. Când îngerul a venit
la Ghedeon, i-a spus: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai”. Se poate să fii puternic şi să nu ştii? Se
poate să nu-ţi foloseşti puterea? Da, atunci când carele de fier ale canaaniţilor ţi se par mai puternice decât
carele de foc ale lui Dumnezeu. Haideţi să învăţăm şi acest secret al puterii noastre spirituale: unitatea.
Diavolul ştie că dezbinarea va duce la frângere, dar unitatea în jurul lui Cristos ne face invincibili!

Haideţi să pornim spre munţii provocărilor spirituale. Urcarea pe munte înseamnă efort, disciplină,
dedicare… dar e o „cură” spirituală atunci când ne învăţăm prea mult cu traiul din vale, atunci când ne
construim viaţa în vale ca şi cum acolo vom trăi veşnic. Să nu uităm însă că, spiritual vorbind, prin vale se
trece, nu se staţionează („Chiar dac-ar fi să trec - nu să mă opresc - prin valea umbrei morţii, nu mă tem
de nici un rău” spune David). „Urcarea” pe munte poate fi o chemare la misiune pentru cineva, o
provocare la dărnicie, pentru altcineva, dragoste pentru vizitarea celor bolnavi, pentru o altă persoană, sau
implicarea într-una din lucrările Bisericii, pentru un alt creştin. Indiferent care este „muntele” din viaţa ta,
ştiu că Dumnezeu te cheamă la lucru. Decizia însă este doar a ta!