Decalaje de dezvoltare dintre Răsăritul şi Occidentul european

Fărămiţarea statală specifică Europei Evului Mediu a permis ca, în lipsa existenţei unor mari puteri politice
centralizatoare, oraşele comerciale să-şi organizeze guvernare proprie. Interacţiunea socială a locuitorilor din
interiorul acestor prime burguri este mult mai intensă decât în restul societăţii. Spre deosebire de spaţiul rural,
dominat de nobili şi populat cu ţărani (iobagi, şerbi etc.), în spaţiul urban găsim militari, comercianţi, poeţi,
meşteşugari, pelerini, muzicieni, medici, sculptori, pictori, cerşetori etc. Mentalităţile şi experienţele de viaţă ale
oamenilor „liberi”, în special ale negustorilor, au generat viziuni care depăşeau cadrele consacrate ale vieţii
feudale. Spre deosebire de nobilii războinici (ale căror idealuri erau luptele pentru glorie şi onoare), spre
deosebire de clerici (a căror misiune era să se roage, să propovăduiască morala creştină), spre deosebire de
ţărani (care se resemnau la specificul vieţii lor şi invocau divinitatea să-i scape din situaţiile grele), viziunea
despre viaţă a negustorilor se baza pe raţionalitate, pe evaluarea resuselor şi a valorii mărfurilor. Pe acest fond,
controlul elitelor politico-militare şi religioase lasă loc şi influenţei elitelor economice şi culturale. Drept urmare,
interesele elitelor culturale şi economice capătă, treptat, statutul de valori dezirabile societăţii. Astfel, libertatea de
a circula, de a crea, de a cunoaşte, de a transmite, de a face avere capătă noi valenţe, fiind consonante cu
aspiraţiile locuitorilor burgurilor. Biserica începe să-şi „reconsidere” anumite atitudini faţă de activităţile
aducătoare de bani, se constată chiar acomodări între puterea religioasă şi elita economică ... (mântuirea sufletului
depinde de comportamentul moral al fiecărui individ în concordanţă cu morala creştină propovăduită de biserică;
elitele economice sînt eliberate de păcatul goanei după avere, biserica nu mai face apologia sărăciei, iar negustorii
îşi „probează” calitatea de buni creştini prin participarea la ritualuri şi susţinerea bisericii cu bani...).

Dezvoltarea noii elite economice a burgurilor aduce cu sine şi munca salariată. În atelierele de meşteşuguri, pe
vasele sau caravanele de transport al mărfurilor, în băncile sau instituţiile de credit ale acelor vremuri, munca
oamenilor începe să fie plătită, nu se mai utilizează doar sclavi sau iobagi.

Noua elită economică avea nevoie, în acelaşi timp, de protecţie asupra averii şi activităţii economice. Soluţia va fi
dată de mercenarii care îşi oferă serviciile contra cost.
Asistăm, totodată, la faza de apariţie a altor servicii.

Succesul dezvoltării a depins de concordanţa unor factori precum: capacitatea de asigurare a securităţii prin
intermediul unor armate puternice, orientarea elitelor politice spre progres, încurajarea şi permisivitatea acordată
navigatorilor, negustorilor, oamenilor din finanţe, arhitecţilor, tehnicienilor etc. Dezvoltarea era posibilă până
când o criză internă sau un război cu duşmanii externi anula aceste condiţii favorabile progresului (exemplele
Atenei, Romei, Cordobei etc. sunt elocvente).

Din perspectivă istorică, diferenţele dintre Estul şi Vestul Europei au fost puternice după divizarea, din motive
politice şi militare, a Imperiului Roman (în partea răsăriteană, cu capitala la Bizanţ şi partea apuseană, cu capitala

1
la Roma). Ulterior, divizarea “est-vest” s-a produs şi la nivelul Bisericii Creştine, prin următoarea „mare schismă”
care a despărţit Biserica Catolică în Apus şi Bisericile Ortodoxe în Răsărit. În vest, Biserica Romano-Catolică s-a
emancipat, declarându-şi independenţa în raport cu autoritatea împăraţilor, regilor sau seniorilor feudali (care
reprezentau autoritatea politică şi militară). Biserica a rămas autoritate religioasă, independentă de puterea
seculară. S-a dezvoltat, în paralel, sistemul legal secular (aparţinând monarhilor, oraşelor, seniorilor) şi sistemul
legal ecleziastic, care aveau competenţe în chestiuni legate de proprietate, crime, drepturi şi obligaţii financiare,
dar şi atribuţii legate de căsătorie, relaţii de familie etc.

Pe fondul moştenirii dreptului roman, s-a structurat această tradiţie pluralistă care s-a reflectat şi a întărit treptat
tendinţele pluraliste din sfera politicii, a vieţii economice, reprezentând, în evoluţia istorică, o sursă de progres şi
dezvoltare. De exemplu, proprietatea ţărănească s-a bazat preponderent pe principiul proprietăţii private şi nu pe
principiul „obştilor săteşti”, cum s-a întîmplat în spaţiul răsăritean, în cadrul „satelor devălmaşe”. Acest tip de
dezvoltare a făcut ca dependenţa ţăranilor faţă de nobil să fie mai puţin apăsătoare! În economia de subzistenţă
specifică spaţiului răsăritean, majoritatea comunităţilor erau formate din ţărani, cu comportamente economice la
nivel individual/familial, care au avut ca efecte:
o productivitatea scăzută a agriculturii;
o comerţ destinat, cu precădere, cererii monarhilor şi a nobililor (cu arme, produse de lux: textile,
mirodenii, podoabe, sau materii prime).
În Europa Occidentală, oraşele s-au dezvoltat rapid, trecând de la funcţia de centru administrativ (regal,
ecleziastic sau nobiliar) la cel de centru comercial, deservind o populaţie urbană din ce în ce mai mare ( 7 – 10 %
din totalul populaţiei în secolele XIII – XIV, spune Chirot, 2004). Oraşele erau noduri ale reţelelor comerciale şi
pieţe de desfacere pentru producţia agricolă.
Oraşele din spaţiul răsăritean al Europei nu au jucat acelaşi rol economic, ele păstrându-şi mult timp roluri
administrative şi militare. În spaţiul rural răsăritean ţăranii au rămas aserviţi până foarte târziu, „conservând”
principiile feudale de organizare agricolă. Comunităţile agrare erau extrem de vulnerabile la ameninţările naturale.
Epidemiile, recoltele slabe din pricina condiţiilor climatice reprezentau riscuri ridicate pentru subzistenţa şi
reproducerea acestor societăţi preindustriale. Costurile ridicate ale războaielor, taxele de vasalitate erau bazate pe
nenumărate taxe şi impozite aplicate populaţiei care suporta tot greul.

Epoca napoleoniană a produs în Apus mutaţii semnificative în principiile şi practicile de organizare militară şi de
purtare a războiului. Armatele de tip naţional şi-au mărit mult numărul soldaţilor, atât pe timp de război, cât şi pe
timp de pace. A crescut numărul garnizoanelor şi, ca efect, a crescut cererea pentru produse agricole, mărind piaţa
de desfacere pentru produsele agricole. Drumurile şi infrastructura de tip militar au fost utilizate şi în scopuri
economice, permiţând o mai bună interconectare a diferitelor regiuni, ceea ce a impulsionat producţia şi comerţul.
Abia după Tratatul de la Adrianopole, după construcţia unor căi ferate schimburile comerciale între Răsărit şi
Apus au cunoscut o pondere mai mare.

2
Apariţia Revoluţiei industriale în Occident a generat explicaţii bazate pe determinisme de tip geografic (poziţia
geografică favorabilă comerţului prin deschiderea la căile maritime), de tip cultural (seturi de valori, principii şi
credinţe care favorizează progresul), de tip politic şi social (condiţiile favorabile progresului în comunităţile
europene). Dacă până atunci puterea militară şi puterea comercială aveau semnificaţii pentru comparaţiile dintre
state, Revoluţia industrială (cu aplicaţiile politice şi militare aferente) a făcut ca guvernele lumii să conştientizeze
că dezechilibrul dezvoltării economice se poate transforma mai devreme sau mai târziu, în dezechilibre politice şi
militare. Guvernele au început să conştientizeze că problematica rămânerii în urmă devine o chestiune de interes
naţional, iar preocupările pentru reducerea decalajelor de dezvoltare economică să devină constante pentru statele
vestice.

„Teoriile dependenţei” disting diferite părţi în sistemul mondial modern („centru”, „semiperiferie” şi „periferie”)
cu tipurile de raporturi specifice care se stabilesc şi se reproduc între aceste zone: decalajele de dezvoltare
dintre ,,centru’’ şi ,,periferii’’ sunt în continuă creştere datorită faptului că tehnologiile permit „centrului” să
prelucreze materiile prime furnizate de periferii şi să le transforme în bunuri de consum care înglobează o
valoare economică ridicată. Prin comercializarea acestor bunuri bogăţia „centrului” creşte, iar decalajele de
dezvoltare faţă de „periferii” se adâncesc. „Centrul” este asociat cu economie dinamică, cu sisteme financiar-
bancare dezvoltate, cu industrii tehnologizate, cu nivel de urbanizare ridicat, cu venituri medii ridicate, cu servicii
publice dezvoltate, în timp ce „periferia” se caracterizează prin competitivitate scăzută, prin exporturi de materii
prime, bunuri cu o scăzută valoare economică încorporată în ele necesare producţiei „centrului”, cu piaţă a muncii
foarte ieftină, cu probleme severe de sărăcie şi instabilitate politică sau instituţională.
La jumătatea secolului al XIX-lea, teorie protecţionistă erau văzută ca soluţie pentru stimularea industrializării şi
reducerea decalajelor faţă de „centru”. Această teorie a stat la baza multor concepţii naţionaliste, care încercau să
rezolve problema rămânerii în urmă ori prin guverne socialiste, ori prin guverne de orientare puternic
conservatoare. Experienţa a demonstrat însă că efectele perverse ale economiilor protejate au dus la slaba
competitivitate.

În secolele XIX şi XX, elitele naţiunilor în curs de dezvoltare ar fi trebuit să recupereze decalajele de dezvoltare
faţă de Occident prin strategii şi procese sociale de recuperare. Resursele limitate, incapacitatea de a se organiza şi
de a elabora strategii de dezvoltare etc., au făcut ca în aceste ţări subdezvoltarea să devină cronică, perpetuată
până azi... Se răspunde mereu că societăţile occidentale sunt principalele beneficiare ale progresului şi acumulării
de bogăţie, au făcut fabrici şi catedrale pentru că societăţile mai puţin dezvoltate „s-au bătut cu turcii” şi şi-au
conservat solidaritatea de tip comunitar, valorile morale, spirituale...

Dezvoltarea statului şi apariţia instituţiilor birocratice au permis perfecţionarea metodelor de evaluare şi

comparare a performanţelor societale atât prin raportare la societăţile exterioare, cât şi în interiorul acestor
societăţi. Statisticile au devenit instrumente importante pentru judecarea succesului/eşecului individual, familial,
de grup sau societal. În societăţile contemporane, evalurile cantitative, asociate cu evaluările calitative, oferă, de

3
regulă, o imagine complexă asupra satisfacţiei/insatisfacţiei sociale. Avantajele comparative faţă de statele
vecine (economice, sociale, politice, militare etc.) sunt interpretate, de regulă, în termenii eficienţei sistemului
social, iar dezavantajele comparative (legate de nivelul de trai, infrastructură, libertăţi civice etc.) sunt
interpretate, de regulă, în termenii nevoii de reformare socială. Însă sociologia schimbărilor sociale a demonstrat
că reformarea socială (generalizată sau sectorială) nu este un proces simplu, iar succesul unei reforme este
dependent, în mod fundamental, de raportul dintre forţele „progresiste” şi cele „conservatoare”.

Decalaje în spaţiul românesc

În secolul al XIX-lea, în Principatele Române au existat preocupări de identificare a unor strategii de reducere a
decalajelor faţă de Occident. Societatea românească a fost „radiografiată” de către generaţia paşoptistă. Astfel, în
preajma Revoluţiei de la 1848, Principatele Române erau etichetate considerate întârzâiate cu două secole faţă de
Occidentul european, avînd structuri medievale şi mentalităţi arhaice. Generaţia paşoptistă considera
dezvoltarea o modernizare, adică o trecere de la societatea „tradiţională” românescă spre o societate capitalistă
modernă. Soluţiile propuse pentru reducerea decalajelor de dezvoltare faţă de Occident (sintetizate în teoria
„sincronismului” - promovată în perioada interbelică de Eugen Lovinescu) vizau crearea unei pieţe capitaliste cu
ajutorul capitalului străin şi împrumutul de cultură şi civilizaţie occidentală (valori, instituţii, mentalităţi,
comportamente). Primul program de modernizare a societăţii româneşti cuprins în „Proclamaţia de la Islaz”
(programul ideatic al Revoluţiei de la 1848) viza:
o autonomia puterilor în stat,
o precizarea rolului statului;
o autonomie locală;
o responsabilizarea conducătorilor;
o desfiinţarea robiei, a iobăgiei;
o împroprietărirea ţăranilor;
o vot universal;
o încurajarea comerţului şi industriei etc.
Se proclama importanţa proprietăţii private, separaţiei puterilor în stat, liberei concurenţe, a drepturilor omului
etc., adică marile valori promovate de Montesquieu, Hume, Locke, Tocqueville etc. S-a constatat un efect în
societatea românească prin anumite transformări la nivel economic, politic, cultural şi social, care au făcut
posibile: Unirea Principatelor, Reforma agrară, Constituţia liberală, Independenţa de Stat, Regatul, Statul Naţional
Unitar. Reformele interne, combinate cu creşterea schimburilor cu Occidentul, după Tratatul de la Adrianopole
(1829), au dus la o mai mare eficienţă a agriculturii. Statisticile sunt relevante: „dacă la 1831 nu se găsea în Ţara
Românească nici măcar cantitatea de grâu necesară pentru a umple două corăbii, la 1837 se puteau încărca 700
de vase cu cereale pentru export”. (Larionescu, 2006, p. 32). A sporit suprafaţa cultivată, consecinţa fiind
creşterea valorii pământului, şi transformarea micii boierimi în burghezie autohtonă.

4
Însă „veriga lipsă” în procesul de dezvoltare era clasa de mijloc. La noi, în procesul de modernizare, nu forţele
pieţii a jucat un rol central, ci statul. Ajutat de birocraţia administrativă („foncţionarii de la stat”) şi de armată,
statul a devenit „tutorele” burgheziei române (afacerile cu statul). Ca urmare, rezultatele procesului de
modernizare au fost imediat discutabile. În acest timp, elita intelectuală dezvolta teoria ,,formelor fără fond”:
„importul” de instituţii dintr-un anumit context cultural poate genera „efecte perverse” în alt context cultural,
poate degenera în ineficienţă şi corupţie... Într-o economie preponderent agrară, una dintre „piedicile” principale
ale abordărilor de tip sincronist a fost specificitatea mediului rural românesc, potenţată de abordările poporaniste
care, şi după reforma agrară din 1864, insista pe organizarea de tip familial, de subzistenţă, pe utilizarea resurselor
în interiorul familiei şi nu pe utilizarea muncii salariate, asociate concepţiilor şi comportamentelor specifice
profitului, salariului, rentei. Ceea ce a dus nu la relaţii de tip capitalist, ci la o formă de neoiobăgie (Dobrogeanu-
Gherea, 1910):
- ponderea agriculturii era foarte mare, exporturile de grâu reprezentau 80 % din totalul exporturilor;
- ponderea ridicată a agriculturii genera o dependenţă a de exporturile, de tarifele şi capacitatea de absorbţie a
cerealelor pe pieţele occidentale;
- infrastructura deficitară (terestră şi maritimă) reprezenta un handicap serios pentru comerţul cu Occidentul, în
special pentru comerţul cu cereale;
- subdezvoltarea spaţiului urban, comparativ cu spaţiul urban din Occident,
- ponderea redusă a populaţiei urbane în totalul populaţiei făceau ca piaţa internă să aibă dimensiuni reduse;
- lipseau investiţiile străine în industrie şi infrastructură (în Cehia, industria textilă s-a dezvoltat mult, iar
diferenţele s-au văzut imediat în venitul naţional, mult peste România, Serbia, Bulgaria; în 1805, în Boemia
existau 18.000 de torcătoare mecanice, în 1827, 47.000, în 1850, 550.000, în 1880, 1.600.000, 1914 la
4.900.000... În Ungaria, industria morăritului a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă la finalul secolului XIX;
Budapesta, alături de Minneapolis (SUA), reprezenta cel mai mare centru de morărit din lume; ca efect,
Ungaria nu exporta doar materie primă (grâu), ci produse din grîu (făina), diferenţele de venit naţional
devenind vizibile în raport cu România... La 1890, „venitul naţional ,, per capita’’ era de 200 franci
în România, 400 de franci în Ungaria, 700 de franci în teritoriile cehe, 1000 în Germania” .
Agricultura şi exporturile de cereale, lemn au reprezentat principala sursă a creşterii economice pentru România.
Suprafaţa cultivată cu cereale s-a dublat în secolul XIX şi în primii ani ai secolului XX. Aceeaşi dinamică au
avut-o şi exporturile româneşti de grâu în totalul exporturilor.
Cercetările monografice realizate de cuprinsul României Mari în perioada interbelică au reflectat marile probleme
sociale:
o „fărâmiţarea proprietăţii, care generara practici şi strategii familiale bazate pe subzistenţă, nu de
producţie şi dezvoltare de tip capitalist;
o în economia de subzistenţă, fiecare familie tindea să devină cvasiautarhică, să producă diversificat, nu
specializat cu posibilitatea de a comercializa surplusul; ca efect, unul dintre factorii importanţi ai
dezvoltării (preocuparea producătorilor de a mări şi eficientiza producţia) nu funcţiona în cadrul
familiilor orientate preponderent spre subzistenţă;
5
 o sărăcia din mediul rural era reflectată în bugetele familiale, datorită cvasi-inexistenţei altor surse de
venit bănesc;
o mortalitatea excesivă, în special mortalitatea infantilă;
o analfabetismul;
o alimentaţia inadecvată;
o igiena precară a locuinţelor şi a localităţilor” etc.
Concluziile cercetărilor sociologice interbelice au constituit fundamentele unor reforme (introducerea Legii
serviciului social, proiecte de ameliorare silvică, zootehnică, agricolă, sanitară etc.). Ele au relevat faptul că o
reformă de succes a mediului rural nu se reduce la a da pămînt sătenilor, ci presupune reforma mentalităţilor, a
deprinderilor de a valorifica eficient pămîntul, a deprinderilor de igienă, dezvoltarea de ansamblu a comunităţii.
În fapt, în România interbelică, disparităţile regionale s-au accentuat. Activitatea industrială a fost concentrată în
anumite regiuni, preponderent acolo unde erau accesibile resursele minerale şi energetice. Celelalte regiuni au
rămas dominate de activităţi agricole şi foarte puţine de servicii.

În perioada comunistă, unul din obiectivele prioritare (dezvoltarea economică prin industrializare) nu s-a bazat pe
raţiuni de tip economic, ci pe precepte ideologice... Ideologia comunistă voia omogenizarea societăţii,
egalitarismul, omul nou. În plan economic, se urmăreau exploatarea la maxim a forţei de muncă şi diminuarea
disparităţilor economice inter-regionale. Principiile de realizare ale acestei politici au devenit treptat
contradictorii, întrucât nu se ţinea cont de principiul rentabilităţii economice, ci se voia aplicarea de principii
privind dezvoltarea echilibrată a “tutulor” regiunilor ţării, indiferent dacă investiţiile erau justificate sau nu din
punct de vedere economic (de exemplu, construirea unei fabrici de îngrăşăminte într-o zonă subdezvoltată fără a
se ţine cont de costurile de transport ale materiei prime, sau a unui combinat de utilaj greu într-o zonă fără
cărbuni, fără minereu, fără apă etc.). Acest mod de planificare a dus, treptat, la încetinirea ritmului de dezvoltare
economică a ţării, la colapsul ei.

După 1989, resursele şi investiţiile financiare, în special cele private, au fost orientate în special pe logica pieţei,
adică spre domeniile şi locaţiile unde era posibilă maximizarea profiturilor. Astfel, judeţele, localităţile şi
regiunile sărace, care au cunoscut o dezvoltare artificială în perioada comunistă, au suportat negativ impactul
trecerii la economia de piaţă. România a intrat “în tranziţie” cu disparităţi regionale, disparităţi care au crescut
progresiv, în special între Regiunea Bucureşti–Ilfov şi celelalte regiuni. Din acest punct de vedere, în România, la
fel ca în multe ţări europene, cea mai dezvoltată regiune este aceea care include capitala.
De regulă, cele mai puţin dezvoltate regiuni sunt cele de graniţă (cele de la graniţa cu Republica Moldova, cele
din Sud, de-a lungul Dunării). Subdezvoltarea apare corelată cu şomajul şi cu preponderenţa activităţilor rurale,
precum şi cu incapacitatea de atragere a investiţiilor străine directe.

Una din cauzele disparităţilor de dezvoltare inter-şi intra-regionale este infrastructura de transport judeţeană,
naţională şi internaţională (calitatea ei necorespunzătoare). Regiunile care beneficiază de un acces mai bun la
6
infrastructura de transport sunt Regiunile Bucureşti-Ilfov, Centru, Sud-Muntenia şi Vest. Regiunea Bucureşti-
Ilfov concentrează aeroporturile cu intens trafic internaţional şi naţional, Regiunea Centru are câteva noduri
importante de cale ferată, prin care se realizează legătura României cu Europa Centrală şi de Vest, Regiunea Sud-
Muntenia, are o reţea de drumuri modernizate, Regiunea Vest asigură tranzitul feroviar şi rutier spre vestul
Europei. În Regiunea Nord-Est, judeţul Botoşani are la sate majoritatea drumurilor din pământ, nepracticabile,
reţeaua de cale ferată se situează sub nivelul mediu naţional din punctul de vedere al lungimii tronsoanelor şi al
dotării tehnice.
Reţeaua de transport inadecvată împiedică dezvoltarea oraşelor mici şi mijlocii, a comunelor şi a satelor .
Principalele probleme ale reţelei de drumuri sunt capacitatea insuficientă de a prelua traficul greu şi vehiculele de
mare tonaj, lipsa autostrăzilor, a iluminatului, a marcajelor corespunzătoare, care conduc la viteza mică de rulare,
la creşterea timpului călătoriilor, la consumul foarte mare de combustibil. Nu s-a făcut aproape nimic pentru
îmbunătăţirea căilor de centură pentru oraşe, astfel încât acestea să preia din excesul de trafic al drumurilor
publice existente.

Clădirile spitalelor din România au o vechime între 50 şi 100 ani, chiar mai mare, cele mai multe fără a dispune
de expertize seismice. În Regiunea Sud-Vest şi Regiunea Nord-Vest majoritatea clădirilor (94% respectiv 86%)
nu au autorizaţie de funcţionare, ceea ce afectează calitatea serviciilor oferite şi siguranţa pacienţilor spitalizaţi.
Cererile de retrocedare a spitalelor, înregistrate cu precădere în Transilvania şi în partea vestică, pun în pericol
continuarea activităţilor medicale în clădirile respective.

Principala problemă a infrastructurii din învăţământ o reprezintă lipsa de siguranţă în exploatare din cauza
avariilor provocate de cutremure, dar şi a vechimii clădirilor. O parte din clădiri au fost construite în secolul al
XVIII-lea, unele concepute iniţial pentru altă destinaţie, transformate şi amenajate ulterior, cu o structură de
rezistenţă şi conformare funcţională prezentând deficienţe majore. Doar 33% din totalul unităţilor şcolare au fost
construite după 1960. Din datele furnizate de MEC, în anul 2004, peste 70% dintre unităţile de învăţământ
preuniversitar necesitau reabilitări etc.

Carta Verde a dezvoltării regionale în România1 evidenţiază decalajele interregionale din România. S-a stabilit o
ierarhie a judeţelor ţării, conform unui ,,Indice global al dezvoltării’’, calculat pe baza agregării unui număr de 17
indicatori, grupaţi în 4 categorii:
o categoria “ECONOMIE” cu indicatorii: P.I.B./locuitor, rata somajului la nivel de judet;
o “INFRASTRUCTURA” cu: densitatea drumurilor publice/100 kmp, densitatea căi ferate/100 kmp,
abonati telefon/1000 locuitori, paturi spital/1000 locuitori, % elevi înscrisi din cat. 15-18 ani, cantitatea
de apa potabilă/persoană/zi, % locuintelor racordate la apă si canalizare;
o “DEMOGRAFIE”: rata migratiei nete, rata natalităţii, % populaţiei urbane;

1
Carta Verde. Politica de Dezvoltare Regională în România (1997), Guvernul României şi Comisia Europeană, Bucureşti

7
 o “STANDARD DE VIATA”: automobile proprietate personală/1000 loc., % populatiei de 12 ani şi
peste cu mai mult decît educatia primara, rata mortalitatii infantile, migraţia internaţională;
Pe baza valorilor acestui indice, judetele au fost incadrate in 6 categorii: de la nivel “ridicat” (Brasov, Sibiu, Cluj,
Timis) la nivel “foarte scazut” (Botosani, Vaslui, Calarasi, Gorj si Teleorman).
Decalajele îşi au sursa în diverşi factori . Bogăţia zonei sau “înzestrarea” cu resurse naturale şi umane e un factor.
Pe de altă parte cadrele economice, tehnologice, demografice, politice ce le-au modelat evoluţia istorică sunt
responsabile, în mare măsură, de decalajele actuale.

În momentul de faţă mecanismele pieţei au tendinţa de a adânci decalajele existente. Favorizate de piaţa liberă par
a fi zonele cu o pondere ridicată a serviciilor, pe când zonele cu predominanţă agricolă sau zonele cu
infrastructură deficitară tind să devină marginalizate.
Nivelul investiţiilor străine, PIB / locuitor, nivelul venitului mediu sunt doar câţiva indicatori care ne arată că în
ultimii 20 de ani discrepanţele de dezvoltare s-au accentuat mereu.

În acest cadru, programele de dezvoltare regională ar avea ca obiectiv reducerea dezechilibrelor regionale.
Modalităţile efective de realizare vizează susţinerea “artificială” a zonelor defavorizate în ideea că prin ajutor vor
deveni competitive, reducând treptat necesitatea intervenţiei forţelor “neconcurenţiale”... Alte măsuri ar putea fi:
o îmbunătăţirea infrastructurii;
o transferul de tehnologie;
o atragerea de investiţii;
o investiţia în resurse umane, pregătire continuă şi reconversie profesională;
o investiţia în servicii sociale de calitate, în special educaţie şi sănătate;
o investiţia în programele de mediu etc.

Decalajele în interiorul Uniunii Europene

În perioada postbelică, măsurile de dezvoltare regională au fot o constantă a programelor guvernamenrale din
ţările occidentale. În nordul Europei, declinul industrial, generat de neadaptarea la schimbările structurale, a
generat un nivel ridicat al şomajului pe termen lung. În sudul Europei şi în Irlanda, problema era subdezvoltarea
(niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitatea scăzută datorită costurilor mari de producţie, lipsa locurilor de
muncă, infrastructura deficitară sau inexistentă etc.).
Dacă până în anii ’80, guvernele au pus accent pe intervenţia directă a statului (gen ajutoare sociale, impozitare
diferenţiată, facilităţi acordate investitorilor), după această dată, politicile regionale s-au modificat sensibil,
accentul fiind mutat spre optimizarea utilizării resurselor regiunilor, spre creşterea economică prin promovarea
competitivităţii, spre reducerea şomajului sau, în sens generic, spre reducerea dezechilibrelor de tip centru-
periferie.

8
Uniunea Europeană cuprinde 27 de state naţionale care, împreună, formează o piaţă internă de aproximativ 500
milioane de cetăţeni. Există importante decalaje economice şi sociale între state, între cele 268 de regiuni de
dezvoltare, în interiorul regiunilor, între rural şi urban etc.
- Regiunile / ariile dezvoltate înseamnă economii dinamice, pondere însemnată a serviciilor, un PIB / locuitor
ridicat, infrastructuri dezvoltate, servicii publice de calitate, mortalitate infantilă scăzută, speranţă de viaţă
ridicată.
- Regiunile / ariile puţin dezvoltate tind să se asocieze cu infrastructuri deficitare, cu precaritatea oportunităţilor
de realizare profesională, cu venituri individuale/familiale modeste, cu servicii publice de calitate scăzută, cu
ineficienţă instituţională, cu mortalitate infantilă crescută.

R.D. Putnam făcea comparaţia între nivele de dezvoltare din persepectiva unei călătorii: regiunile
dezvoltate ar echivala cu o călătorie în viitor, unde putem vedea clădiri moderne, tehnologie de ultimă
generaţie, infrastructuri spectaculoase; prin contrast, regiunile sărace ar echivala cu o călătorie în trecut,
unde oamenii locuiesc în case fără baie, cu drumuri impracticabile, cu copiii săraci muncind pe câmp sau
cerşind, cu oameni ce fac agricultură primitivă, cu animale, agricultură de subzistenţă, pe suprafeţe mici .

În majoritatea regiunilor din noile state membre, PIB/locuitor este mai mic de 50% din media U.E.
Subdezvoltarea nu este localizată exclusiv pe frontiera estică a Uniunii Europene, ci şi în multe regiuni din
Grecia, Italia (Eurostat regional yearbook, 2009).
Cele mai prospere regiuni sunt cele exclusiv urbane (Hamburg, Londra, Bruxelles). De asemenea, în jurul unor
metropole, precum Paris, Munchen, Milano, Roma, dezvoltarea şi productivitatea muncii sunt semnificativ mai
ridicate decât în alte regiuni din ţările respective (PIB / locuitor este de nouă ori mai mare în regiunea Londra
decât în cea mai săracă regiune a Uniunii Europene, regiunea Nord-Est din România; iar diferenţele nu sunt doar
sub aspectul veniturilor, ci şi sub aspectul calităţii vieţii, al infrastructurii rutiere, şcolare, sanitare, al
oportunităţilor pe piaţa muncii etc. (Eurostat regional yearbook 2009).
Decalajele au cauze diferite:
o cauze istorice (dominaţiile imperiilor, de pildă);
o cauze politice (tipul de regim şi viziunea sa asupra dezvoltării);
o cauze economice (integrarea în circuitele comerciale mondiale, strategiile de răspuns la globalizare);
o cauze socioculturale (spiritul civic, spiritul antreprenorial, valori, atitudini faţă de viaţă, încrederea – ca
valoare socială etc.);
o cauze social-politice (sărăcia şi strategiile antisărăcie, şansele egale versus discriminarea directă sau
indirectă, migraţia etc.).

Productivitatea muncii face ca diferenţele de dezvoltare să se regăsească şi să se manifeste inclusiv în interiorul

ţărilor bogate. Cazul Norvegiei este sugestiv. În regiunea din care face parte capitala Oslo, datorită productivităţii
muncii extrem de ridicate, PIB/locuitor este cu 50 % mai mare decât în alte regiuni ale Norvegiei. Diferenţe
9
semnificative se regăsesc şi în România sau Ungaria, unde regiunile din jurul Bucureştiului sau al Budapestei sunt
semnificativ mai dezvoltate decât restul regiunilor din cele două ţări.

Pentru noile state membre, avantajele aderării, cuplate cu o politică regională eficientă, pot produce efecte
pozitive. Cazurile Irlandei, Portugaliei sînt elocvente. În 1973, la data aderării Irlandei, PIB / locuitor era de
aproximativ 65 % din media U.E. (Comunităţii, în termenii de atunci), iar acum este unul dintre cele mai ridicate
din U.E.

Unul dintre obiectivele generale din politica regională este de a reduce decalajele structurale de dezvoltare şi de a
aduce, cât mai aproape şi cât repede cu putinţă, standardul de viaţă al locuitorilor din regiunile sărace la nivelul
standardului de viaţă al cetăţenilor din regiunile bogate, prin promovarea oportunităţilor egale pentru toţi.
Solidaritatea şi coeziunea sînt principalele valori care fundamentează politica de reducere a decalajelor:
acceptarea ideii de transferuri financiare dinspre regiunile bogate spre cele sărace, reducerea diferenţelor
economice şi sociale existente la nivelul veniturilor şi al calităţii vieţii între cetăţenii din statele bogate şi
cetăţenii din statele cel mai puţin bogate. Acest transfer nu se produce însă automat, ci urmează o anumită
procesualitate de tip birocratic, banii putând fi accesaţi doar pe baza unor proiecte eligibile din perspectiva
standardelor comunitare, proiecte care se integrează în programe şi planuri naţionale de dezvoltate, negociate şi
stabilite prin acordul între fiecare stat membru şi Comisia Europeană.

Din perspectiva obiectivelor asumate, Agenda Lisabona era o viziune strategică asupra viitorului, promovând
dezvoltarea pe bază de cunoaştere ca pe o strategie generatoare de avantaje comparative în contextul globalizării.
Concret, dezvoltarea trebuie să se structureze pe:
o creşterea atractivităţii pentru investiţii în fiecare stat sau regiune,
o prin îmbunătăţirea accesabilităţii şi atractivităţii (infrastructură, mediu fiscal, furnizarea de servicii
publice şi private, forţă de muncă educată etc.);
o dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere,
o susţinerea cercetării – inovării, dezvoltarea sectorului IT şi al comunicaţiilor;
o investiţia în capitalul uman (formarea profesională) şi crearea de locuri de muncă mai multe şi mai înalt
calificate2.

2
Ca şi Agenda Lisabona, Agenda UE 2020 îşi propune să fie un mecanism de coordonare a politicilor sociale, de educaţie, de cercetare sau
energetice care ţin de competenţele guvernelor naţionale. Ca urmare, măsurile decise la Bruxelles nu au un caracter obligatoriu pentru gu-
vernele statelor membre, punerea lor în practică în ansamblul UE urmând să se facă pe baza presiunii reciproce a liderilor în cadrul Consi-
liului European. Guvernul francez propune ca accentul să cadă pe crearea de locuri de muncă, printr-o mai mare coeziune a politicilor
europene şi pe „dezvoltarea durabilă“, prin utilizarea sustenabilă a resurselor naturale. În opinia guvernului francez, atingerea obiectivelor
Agendei 2020 ar presupune crearea unei politici industriale comune. Guvernul britanic doreşte ca executivul european să poată fi tras la
răspundere în cazul în care creşte povara administrativă asupra sectorului privat. În opinia acestuia, accentul ar trebui pus pe promovarea
inovaţiei, prin reformarea sistemului de acordare a patentelor, şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, prin crearea unui Fond European de In-
vestiţii, care să finanţeze investiţii riscante în domeniul IT şi al tehnologiilor ecologice. Propunerea guvernului polonez pune accent pe
reducerea taxelor şi a birocraţiei. În opinia oficialilor cehi, procesul de evaluare a îndeplinirii obiectivelor şi comunicarea între guvernele
naţionale şi instituţiile europene ar trebui îmbunătăţite. Comisia Europeană a venit cu propuneri proprii: reducerea cheltuielilor
guvernamentale, a cheltuielilor publice nesustenabile, reformarea asistenţei sociale, majorarea investiţiilor publice în infrastructuri
tehnologice care încurajează inovaţia.
10
 Bugetul alocat pentru perioada 2008 – 2013 este de 347 miliarde de euro – pentru reducerea decalajelor de
dezvoltare din interiorul U.E.- 27.

Dezechilibre de dezvoltare între judeţe şi regiuni ale României

Construcţia bugetelor publice este, prin excelenţă, un exerciţiu financiar. Dar ea transcende cadrul strict al
analizei financiare, întrucât premisele de la care pornesc finanţiştii reprezintă, în cele mai multe cazuri,
oportunităţi sau constrângeri de ordin social, politico-ideologic şi economic. Banii publici sunt o legătură “tare”
între sistemul politic şi societate întrucât rezultatele utilizării lor (servicii publice, infrastructură, mediu etc.) sunt,
în ultimă instanţă, expresia maturităţii politice a gestionarilor: miniştri, primari, consilieri judeţeni şi locali.
Bugetele publice sunt fenomene complexe pentru că în ele se reunesc elemente de natură economică3, politică4 şi
socială5.
Bugetul reprezintă un instrument prin care guvernele încearcă să realizeze echilibrul financiar la nivelul unei
economii. Totodată, fiecare Lege a bugetului avansează anumite macroobiective, pe care guvernanţii încearcă să
le transpună în practică.
Pentru cel ce studiază programele guvernamentale, legea bugetului este “oglinda” în care se reflectă acţiunea
guvernelor pe durata unui an sau, în cazul bugetelor multianuale, pe durata unui exerciţiu financiar multianual.
Concret, legea bugetului autorizează fluxurile financiare publice, adică stabileşte sursele veniturilor şi structura
cheltuielilor. Structura bugetului se construieşte pe baza prognozelor privind evoluţia indicatorilor
macroeconomici. Pe baza estimărilor se calculează veniturile şi se proiectează cheltuielile publice.
Marea “dilemă” care apare la construcţia bugetului este legată de eficienţa guvernării. Încercând să fie eficient,
guvernul trebuie să adopte măsuri nepopulare, care, în cele mai multe cazuri, contravin promisiunilor electorale.
Invers, un guvern care promovează măsuri populiste (alocarea unei părţi masive din buget pentru protecţia
socială) nu va putea realiza performanţele economice scontate şi, mai devreme sau mai târziu, va fi confruntat cu
o criză de credibilitate. Legea bugetului exprimă concepţia particulară a guvernanţilor asupra banilor publici. Din
această cauză, consensul asupra bugetului este dificil de atins. Lipsa de consens se manifestă la nivel politic sau la
nivel social. La nivel politic, nemulţumirile partidelor sau ale oamenilor politici se reglementează prin mecanisme
constituţionale. Formal, politicienii contestă bugetul prin amendamente punctuale, când se vizează un anume
capitol bugetar, sau prin intermediul votului “împotrivă”, care echivalează cu contestarea bugetului pe ansamblu.
Lipsa de consens apare, în unele cazuri, şi la nivel social. Politicile fiscale şi financiare ale guvernului pot
nemulţumi anumite categorii sociale. În astfel de cazuri, contestarea se face prin mecanisme civice şi, de regulă,
îmbracă forma acţiunilor de tip sindical.
Politicienii României se împart în “avantajaţi” şi “dezavantajaţi” de Legea bugetului dintr-un an. Avantajul
bugetar poate să îmbrace diverse forme. Repararea unui drum judeţean, renovarea unei şcoli, alimentarea cu apă a

3
Bugetul poate fi proiectat ca instrument de dezvoltare economică sau, dimpotrivă, de ajustare şi/sau declin programat. Concret, creşterea
economică e influenţată de structura bugetului întrucât investiţiile publice şi cererea guvernamentală (cheltuielile instituţiilor publice)
reprezintă un element important al cererii agregate din economie, care stimulează realizarea PIB.
4
Bugetul e, totodată, şi instrument de promovare socială a principiilor ideologice ale guvernanţilor (stânga – dreapta).
5
Este vorba despre efectele sociale generate de construcţia bugetelor publice: nivelul fiscalităţii, rata inflaţiei, venitul minim garantat etc.

11
unei localităţi sunt, de foarte multe ori, proiecte ce pot fi realizate sau nu prin alocarea corespunzătoare a banilor
de la buget (local sau naţional). Avantajaţi sunt, totodată, primarul sau preşedintele consiliului judeţean când
rămân cu bani suficienţi pentru problemele stringente ale comunităţilor. În cele mai multe cazuri, “avantajul”
bugetar se corelează cu imaginea de bun gestionar. Există, de pildă, primari care au convins prin realizări
anterioare: repararea drumurilor, rezolvarea problemelor legate de alimentarea cu gaz, apă potabilă, repararea de
şcoli, spitale, problema curăţeniei publice, amenajarea parcurilor etc.
Totodată, avantajul bugetar, adică alocarea banilor de la buget, poate fi dobândit şi prin fiabilitatea proiectelor
propuse. Eroarea multor politicieni apare atunci cînd cred că electoratul îi apreciază pentru spectacolul media şi
nu pentru realizările efective... (de aceea unii politicieni ajung să investească mai mult în discursul mediatic decât
în acţiunile efective de promovare a unei configuraţii bugetare avantajoase pentru electoratul pe care îl
reprezintă). Pentru cetăţeni, măsura ultimă a bugetului este nivelul de trai. Campaniile de imagine, talk show-urile
“electrizante” nu pot stopa scăderea credibilităţii în ochii oamenilor care resimt fiscalitate excesivă, sărăcie, nevoi
neîmplinite.

Bugetele publice se compun din impozite şi taxe. Ponderea impozitelor şi a taxelor – denumită sintetic
fiscalitate – este o problemă delicată pentru fiecare politician din fiecare parlament al lumii, întrucât nivelul
fiscalităţii se reflectă, în ultimă instanţă, în puterea de cumpărare a oamenilor. Faptul că trebuie să plăteşti
impozite este, pentru cetăţeanul de astăzi, la fel de firesc după cum era şi pentru cel al Evului Mediu. În acelaşi
timp, stabilirea nivelului impozitelor este o problemă ce a zguduit istoria în mod repetat. Pentru cetăţeanul român,
fiscalitatea înseamnă, formal, plata impozitelor directe şi indirecte (la bugetul de stat, la bugetele locale) şi
contribuţiile la fondurile speciale. România este un stat cu fiscalitalitate ridicată. Românii au de plătit cel mai
mare număr de taxe şi impozite din toată Uniunea Europeană. De exemplu, peste 60 % din cheltuielile salariale
dintr-o firmă se duc la stat prin impozitul pe salariu şi contribuţiile la fondurile de asigurări sociale, sănătate şi
şomaj... (în SUA abia trece de 30%). De ce aceste diferenţe? Economia SUA, de pildă, percepe taxele cele mai
mici pentru ca un loc de muncă să existe. În ţările cu tradiţie socială, cum e Suedia, impozitarea directă a
veniturilor şi a forţei de muncă e mai ridicată, dar se regăseşte într-o calitate deosebită a asistenţei sociale şi
medicale, în infrastructură etc. În România, controversele sociale pe tema fiscalităţii sunt generate de raportul
dintre taxele colectate şi utilizarea lor publică: asistenţă socială, drumuri, asistenţă medicală etc. Impozitele sunt
mari şi calitatea utilităţii lor publice e destul de scăzută...
Pe lângă nevoi sociale cu caracter permanent (învăţământ, sănătate, etc.), guvernele se confruntă şi cu probleme
conjuncturale de a căror rezolvare depinde bunăstarea unei societăţi: inflaţia, deprecierea monedei naţionale,
deficitul bugetar, dezechilibrul balanţei comerciale, atragerea capitalului străin pentru investiţii, încurajarea
investitorilor autohtoni etc. Pentru a rezolva astfel de probleme, guvernele pot apela la: împrumuturi publice
(interne şi externe), acordarea de facilităţi fiscale, încurajarea exporturilor simultan cu reducerea importurilor şi
sprijinirea producţiei autohtone etc.
Când e vorba despre banii publici, diferenţa se numeşte deficit bugetar (cheltuielile sunt mai mari decât
veniturile) sau excedent bugetar (când cheltuielile sunt mai mici decât veniturile). În România, deficitul bugetar

12
ascunde o realitate simplă: statul român cheltuie mai mult decât veniturile sale. De aceea împrumută. Împrumuturi
interne sau externe (guvernul prin Ministerul de Finanţe se împrumută de la Banca Naţională, de la băncile
comerciale, de la populaţie sau direct de la societăţile comerciale6; guvernul se împrumută, totodată, şi de pe piaţa
externă7). Acordurile cu FMI şi Banca Mondială sunt importante nu numai pentru valoarea în sine a creditelor
contractate, ci şi pentru că aceste două instituţii spun altor creditori că pot să împrumute statul român în
continuare, la dobânzi acceptabile.

Bugetele publice locale sunt utilizate, în primul rând, pentru a asigura funcţionarea administraţiei locale.
Bugetele locale sunt constituite din venituri curente (venituri fiscale şi venituri nefiscale), venituri din capital,
venituri cu destinaţie specială şi realocări din bugetul de stat. Mărimea bugetelor locale este direct dependentă de
numărul plătitorilor de taxe şi de dezvoltarea economică a zonei respective. Cei mai importanţi gestionari ai
bugetelor locale sunt Consiliile judeţene şi Consiliile locale. Există multe cazuri în care primarii şi Consiliile
locale ale unor unităţi administrative mici gestionează bugete mici, provenite din impozite şi taxe locale. Există
situaţii în care bugetele locale sunt insuficiente pentru rezolvarea unor probleme (sociale, economice, culturale
etc.)8. În astfel de situaţii bugetele locale sunt completate cu bani transferaţi de la bugetul central. Echilibrarea
bugetelor locale (realocarea banilor publici înspre localităţi, judeţe, regiuni) se bazează pe două principii:
solidaritatea cu unităţile administrativ-teritoriale mai sărace şi stimularea celor cu potenţial de dezvoltare mai
mare.
Judeţele ţării sunt asimetrice sub aspectul dezvoltării economice. Ca urmare, contribuţiile judeţelor la formarea
bugetului de stat sunt diferenţiate.
Pe acest fond apar două tendinţe: tendinţa guvernelor de a aplatiza disparităţile de dezvoltare, pe de o parte, şi
tendinţa judeţelor mai dezvoltate de a sublicita principiul solidarităţii. Faptul că unele judeţe contribuie mai mult
decât beneficiază creează tensiuni între reprezentanţii judeţelor şi gestionarii bugetului central. Practic, este vorba
despre “dilema” dintre solidaritate şi echitate, specifică judeţelor şi regiunilor, la care guvernanţii răspund prin
cele două principii: solidaritate şi stimulare.

Pentru guvernarea actuală, descentralizarea administrativă este afirmată ca una dintre priorităţi. Descentralizarea
înseamnă delegare de competenţe administrative de la centru către structurile locale. Problemele apărute în
procesul de descentralizare sunt legate, în principal, de asigurarea resurselor pentru noile sarcini primite de
autorităţile locale. Primăriile au acum obligativitatea asigurării subvenţiilor la căldură şi a aplicării legii venitului
minim garantat, în sarcina primăriilor au trecut şcolile, unele instituţii de cultură, centralele termice, serviciile
publice comunitare (evidenţa populaţiei, paşapoarte, pompierii, servicii pentru situaţii de urgenţă). În cele mai

6
Pentru a face rost de bani, Ministerul Finanţelor vinde titluri de stat pentru care oferă o dobândă. Dobânda e, de regulă, mai
mică decât dobânzile practicate de băncile comerciale, dar avantajul titlurilor de stat este că au risc zero (au fost şi cazuri în
care statele au blocat plata titlurilor ajunse la scadenţă – Rusia în 1998 – dar acestea sunt cazuri izolate).
7
Procurarea acestei finanţări se poate realiza prin contractarea şi utilizarea de împrumuturi externe şi prin investiţii străine directe. La
rândul lor, împrumuturile străine pot proveni din următoarele surse: instituţiile financiare internaţionale (FMI, BIRD, BERD, etc); alţi
creditori instituţionali : UE, G-24, alte state dezvoltate; piaţa internaţională privată de capital.
8
Cheltuielile autorităţilor locale privesc : învăţământ, cultură, religie, activităţi sportive pentru tineret, asistenţă socială, alocaţii, pensii,
servicii pentru protecţia copilului, servicii de dezvoltare publică şi locuinţe, drumuri, poduri, agricultură şi silvicultură etc.
13
multe situaţii, banii colectaţi din impozitele şi taxele locale sunt insuficienţi pentru toate aceste atribuţii şi,
totodată, se blochează cel de-al doilea circuit financiar: bugetele pentru dezvoltare locală şi regională. Conform
Legii Bugetulului de Stat, echilibrarea bugetelor locale se face prin realocarea de la bugetul de stat a unor cote
din impozitul pe venit, din TVA şi subvenţii. Banii care ajung la bugetele locale au ca destinaţie finanţarea
cheltuielilor instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat, a creşelor, a centrelor judeţene şi locale de
consultanţă agricolă şi a sistemelor de protecţie a copiilor şi a persoanelor cu handicap. Banii realocaţi de la
bugetul de stat (din TVA) vor fi repartizaţi spre bugetele locale în funcţie de numărul beneficiarilor (persoane/
instituţii) existente în fiecare comună, oraş, municipiu, judeţ (sector, pentru Bucureşti). Realocarea banilor
publici înspre judeţe şi regiuni se face şi la nivelul celui de-al doilea circuit financiar, în care sunt implicate
bugetele locale – dezvoltarea locală şi regională. Spre deosebire de realocările destinate preponderent
consumului (subvenţiile pentru gigacalorie, de exemplu) şi cheltuielilor curente, cum e cazul banilor transferaţi pe
baza principiului solidarităţii, aceşti bani au ca destinaţie precisă investiţiile şi dezvoltarea.

Impozitul pe venit este principalul mijloc de susţinere a autonomiei financiare locale şi de promovare a
principiilor stimulării şi solidarităţii. Din acest impozit, 62,5 % rămân la bugetele locale şi 37,5 % merg la bugetul
de stat. Realocarea de la bugetul de stat spre bugetele locale se face din banii corespunzători procentului de 37,5
din impozitul pe venit. Principiul stimulării prin buget al judeţelor prospere vizează, în fapt, promovarea unei
strategii care să permită judeţelor să-şi păstreze cât mai mulţi bani. Expresia matematică a principiului stimulării
este procentul de 62,5 % din impozitul pe venit ce rămâne la dispoziţia acestora. Principiul solidarităţii bugetare
îşi propune să echilibreze bugetele judeţelor mai sărace prin realocarea unor sume de la bugetul de stat. Aceste
sume – numite generic sume defalcate – reprezintă cote din impozitul pe venit care se întorc la bugetele locale.
Stabilirea punctuală a sumelor ce revin unui judeţ în parte se calculează prin intermediul formulei de capacitate
financiară, pe care Ministerul Finanţelor o foloseşte pentru a stabili sumele pentru fiecare judeţ în parte9.
Principala controversă publică legată de principiul solidarităţii vizează “dilema” dintre solidaritate şi echitate,
specifică, în special, zonelor prospere.

În România, conceptul redistribuirii avuţiei prin intermediul taxelor – pe scurt, să iei de la bogaţi şi să dai la
săraci – generează mentalităţi colective privind relaţiile dintre regiunile istorice (sub aspect financiar). La nivel
informal, pare să se fi cristalizat o mentalitate dialectică cu privire la statutul regiunilor Banat şi Transilvania: pe
de o parte, superioritatea acestor regiuni, tradusă prin PIB/ locuitor şi contribuţii la bugetul de stat mai mari decât
celelalte regiuni şi, pe de altă parte, dezavantajul în raporturile financiar-fiscale cu “centrul”, tradus prin
contribuţii mari la bugetul de stat şi realocări mici pentru bugetele locale. Spontan, pare să se fi dezvoltat ideea că,
prin intermediul redistribuirilor, banii regiunilor mai dezvoltate, precum Banatul şi Transilvania, ajung în zonele
sărace din Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea sau sunt irosiţi de „centru” prin mecanisme de corupţie/
proastă gestionare.

9
www.mf.ro Formula ,,capacităţii’’ financiare e construită pe baza estimărilor venitului mediu pe locuitor de judeţ (prin
totalul sumelor din impozite, taxe locale şi cote defalcate din impozitul pe venit) şi o medie ponderată a venitului pe locuitor
al României
14
 În fapt, această percepţie este, în bună măsură, discutabilă. Tehnic, ajutorul dat judeţelor sărace se face
prin intermediul diferenţei dintre suma ce ajunge la bugetul de stat din TVA şi impozitul pe venit (corespunzător
cotei de 37,5%) şi suma ce se reîntoarce la bugetele locale din judeţul respectiv. Cum cotele defalcate din TVA au
destinaţii precise (finanţarea instituţiilor descentralizate), pentru echilibrarea bugetelor locale sunt folosite
sumele defalcate din impozitul pe venit. Prin aceste mecanisme e transpus în practică principiul solidarităţii şi,
totodată, acest mecanism dezvoltă percepţia judeţelor din regiunile dezvoltate că raporturile lor financiare cu
bugetul central sunt inechitabile. La nivelul anului 2007, de exemplu, Judeţul Botoşani a fost judeţul cel mai
avantajat de principiul solidarităţii, acest judeţ avînd contribuţia cea mai mică faţă de sumele realocate de la
bugetul de stat, raportul fiind de 350,7 % (procent ce exprimă raportul dintre sumele defalcate de la bugetul de
stat din impozitul pe venit şi contribuţia la formarea bugetului de stat, corespunzătoare cotei de 37,5 %). În
ordinea descrescătoare a judeţelor care au primit mai mult decât au dat la bugetul de stat urmează Vaslui –
289,2%, Călăraşi – 245,4% etc. La celălalt pol s-au aflat judeţele a căror contribuţie la bugetul de stat a fost mai
mare decât valoarea sumelor redistribuite. Pe primul loc s-a aflat Bucureştiul – 16,7% , urmează Ilfov – 27,3% şi
Cluj – 41,2%. Aceste ierarhii de dezvoltare între judeţele României s-au păstrat.

Datele financiare din anul 2008 ne prezintă nişte realităţi interesante. Din cele 8 regiuni de dezvoltare ale
României, avem o singură regiune care contribuie net la bugetul central. Este vorba despre regiunea de
dezvoltare 8 Bucureşti – Ilfov. Avem, în acelaţi timp, două regiuni de dezvoltare care beneficiază net, este vorba
despre regiunea de dezvoltare 1 Nord – Est, regiunea cea mai săracă din toată Uniunea Europeană, formată din
judeţele Botoşani, Suceava, Vaslui, Iaşi, Neamţ şi Bacău şi regiunea de dezvoltare 4 Sud - Vest, cu judeţele Dolj,
Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea...

Pentru România, pe ansamblu, şi pentru regiunile sărace / judeţele sărace, în special, accesarea fondurilor
structurale nerambursabile reprezintă şansa unei dezvoltări armonioase şi a reducerii decalajelor care tind să se
adâncească între regiunile bogate, precum Bucureştiul, şi regiunile sărace. Observăm, totodată, că destinaţiile
eligibile pentru fondurile europene nerambursabile se suprapun peste nevoile de dezvoltare ale României:
o jumătate dintre localităţile din România, în special din mediul rural, nu au canalizare şi nici staţii de
epurare a apei. În judeţele Giurgiu, Teleorman, Dolj, Ialomiţa şi Vaslui, doar 1% dintre localităţi au
canalizare;
o oraşele mici, de până la 10.000 locuitori, se confruntă cu acelaţi tip de probleme. În judeţele Botoşani
(oraşul Flămânzi, de exemplu), Călăraşi, Olt, Dâmboviţa şi Argeş, numai 2% dintre localităţi au
canalizare;
o cu 228 km de autostradă construiţi, România este pe ultimul loc în U.E. 27 (de 40 de ori mai puţin
decât în Germania - 9000 km) etc.

15