Sunteți pe pagina 1din 5

Darie George-Cristian

Comunităţi umane anul II

A fot odată ca niciodată, comunicarea...

Începem să comunicăm la nivelul sinelui, este o artă a cunoaşterii


propriilor stări, sentimente şi reacţii, o degajare simbolică de energie, care
satisface un imperativ al definirii propriului spaţiu social1. Nu există comunicare
bună sau deficitară, ci există oameni care se cunosc, îşi înteleg propriile trăiri şi
stăpânesc bine căile de a se exterioriza pentru a se face înţeleşi şi oameni ale
căror sisteme de raportare la propria persoană nu au evoluat sau evoluează mai
greu, astfel formându-se un real blocaj între stimulii veniţi din exterior şi modul
interior de a-i percepe. Nu orice dialog dintre două persoane reprezintă
comunicare. Un simplu schimb de informaţii, o interacţiune superficială cu
scopul de a transmite o stare de fapt, o serie de gesturi transmise prin
intermediul uni canal cu scopul de a produce anumite efecte2, nu reprezintă nici
pe-aproape ceea ce este de fapt comunicarea. Aşa cum spune Alain Labruffe,
comunicarea înseamnă a avea grijă de celălalt şi ca o completare putem spune
că, a comunica înseamnă de fapt să ai grijă de tine. Este o formă de respect faţă
de sine şi această lipsă de respect este un factor esenţial a ceea ce putem numi
generic non-comunicare. Nu ne putem face înţeleşi, dacă nu ştim, nu credem şi
nu simţim ceea ce ne dorim să transmitem. Piredem foarte mult timp preţios din
viaţă prin faptul că nu conştientizăm ceea ce vrem să-i spunem celuilalt de lângă
noi şi-l forţăm automat să îşi piardă timpul, înţelegând ceea ce ar fi trebuit să îi

1
Conceptul lui Max Weber cu privire la definirea spaţiului social
2
Anghel, Petre, Strategii eficiente de comunicare, Ed. Eita, Bucureşti, 2005 ( Definiţia
cercetătorilor de la Universitatea din Amsterdam)
comunicăm de fapt. Aceasta este sursa tuturor neînţelegerilor dintre doi oameni
care poartă o conversaţie.

De cele mai multe ori dialogul se transformă în monolog. Acest lucru nu


este neaparat rezultatul faptului că există probleme la nivelul comunicării. Cel
mai important lucru pe care trebuie să-l facem pentru a nu se ajunge la
monologare este să ne respectăm. A ne respecta, presupune a ne cunoaşte, în
primul rând, a întelege că sintetizarea informaţiei pe care vrem să o facem
publică este primordială. Crearea unui limbaj comun - spaţiu al comunicării şi
renunţarea la ambiţiile, nefondate de altfel, că ceea ce credem, spunem sau
facem, nu ar trebui să reprezinte un subiect de interes pentru alţii, căutarea unui
punct comun de discuţie, acceptarea celor din jurul nostru şi valorizarea lor ca
potenţiali parteneri de discuţie, facilitează întegrarea în societate.

Dacă observăm faptul că a comunica nu reprezintă punctul nostru forte,


nu este nevoie să ne izolăm de cei din jurul nostru, ci trebuie să căutăm sursa
acestui deficit de sociabilitate. Barierele în calea comunicării pot fi generate de
fobii, blocaje sau inhibiţii, căpătate în timpul copilăriei, din familie sau de la
scoală, pe care însă trebuie să le depăşim tot prin comunicare. Nu consultanţa
psihologică este soluţia, ci dialogul cu alţi oameni, femei sau bărbaţi, tineri sau
bătrâni, bogaţi sau săraci, cu un nivel de educaţie ridicat sau scăzut, din mediul
rural sau urban, români sau de altă naţionalitate etc. Situaţiile traumatizante la
care am fost supuşi în trecut nu ar trebui să reprezinte o piedică în calea nevoii
acute de comunicare pe care ar trebui să o resimţim fiecare dintre noi.

Este necesar să purtăm o discuţie cu un alt individ nu neaparat pentru a îl


convinge de ceva, a afla sau a-i transmite vreo informaţie, ci chiar şi pentru
simplul fapt de a ne îmbogăţi vocabularul şi de a ne exersa dicţia, mimica,
gesturile. A nu se crede că ar trebui să purtăm discuţii doar de dragul de a le
purta, ci pentru că asta ne ajută să ne dezvoltăm toate simţurile. Prin discuţii
elimini posibila discordanţă dintre convingerile intime asupra felului în care eşti
perceput şi părerile celuilalt3. Fiecăruia dintre noi îi revine datoria să îşi
reactualizeze şi să îşi consolideze comportamentul ce trebuie să fie adaptat
multiplelor situaţii care se ivesc in viaţă. Prin comunicare elimini acel sunt
timid pe care îl pui ca avangardă în calea tuturor dialogurilor.

Tăcerea este cel mai bun instrument al comunicării. Ideea lui Labruffe
este o realitate, pentru că a înţelege când trebuie să vorbim şi când nu trebuie să
vorbim, ci doar să ascultăm ce are de zis partenerul nostru de discuţie, este cheia
unei bune comunicări, principiul de bază al ascultării care facilitează circulaţia
informaţiilor dinspre emiţator către receptor. Dar a şti să taci, nu este numai o
regulă a conversaţiei ci şi o modalitate prin care îţi dai răgaz să prepari
răspunsurile, reacţiile, să gândeşti ceea ce urmează să spui. De cele mai multe
ori, suntem nevoiţi să îl punem la punct pe cel cu care purtăm o discuţie
spunându-i să tacă pentru a putea asculta ce avem de spus sau invers. Acest
lucru generează o stare de tensiune între indivizii care discută, ajungându-se
până la conflict atât verbal cât şi fizic. O bună comunicare se rezolvă, paradoxal
prin momente de tăcere şi de reflecţie, fiecare găsindu-şi astfel satisfacţia
emoţională4.

O altă problemă a comunicării considerăm că este afectul. Pierdem


aproape de fiecare dată noţiunea timpului când e vorba să ne stăpânim
sentimentele şi reacţiile. De cele mai multe ori, acumularea emoţională este
refulată tocmai când nu este cazul, asemeni unui balon foarte umflat care se
sparge exact când nu te aştepţi. Psihicul omenesc este un depozitar veritabil de
tot felul de emoţii şi trăiri pe care le acumulăm pe tot parcursul vieţii. Problema
apare atunci când trebuie să gestionăm aceste acumulări emoţionale şi să
eliminăm din tensiunea psihică. În majoritatea cazurilor, suntem tentaţi ca în

3
Labruffe, Alain, Comunicarea-o problemă rezolvată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
4
Berne, Eric, Des jeux et des hommes (Jocuri şi oameni), op.cit.
discuţiile pe care le avem cu ceilalţi, să revărsăm şi această tensiune, care,
acumulată în cantităţi foarte mari, nu poate fi refulată treptat, ceea ce afectează
în primă instanţă discursul pe care îl folosim. Astfel dialogul devine unul foarte
pătimaş, plin de încărcătură emoţională, cinic, sarcastic, plin de injurii şi
acuzaţii nejustificate, ceea ce, sigur, conduce din nou la o comunicare
defectuasă şi la neînţelegeri, atracţia principală ne mai fiind conversaţia în sine,
ci felul de a se comporta a celor care o poartă.

În ultimă instanţă a comunica este asemeni unei grile mintale, cu care ne


naştem, fiind fiinţe sociale, dar se fomează în timp şi nu se definitivează
niciodată. Pe tot parcursul vieţii felurile, procedeele, modalităţile şi
instrumentele de comunicare sunt în continuă schimbare. Ţine de noi cât de
receptivi suntem la noile provocări, subiecte de discuţii, persoane aparţinând
diferitelor culturi şi cât de flexibili din punct de vedere mental.

Putem concluziona prin a spune că prin comunicare dobândim refexul de


a antrena relaţia cu cealaltă persoană, să ascultăm, să ne exprimăm şi să
elaborăm, prin dialog, soluţia satisfăcătoare pentru problema în cauză: o
neînţelegere, o confruntare, o tăcere încăpăţânată sau un moment delicat în care
trebuie să avem o explicaţie cu cineva care nu vrea, nu ştie sau afirmă că nu
poate face ceva, fie că este vorba de soţie sau soţ, de copii, seful nostru, de
colegi etc.