Teodosiu I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Teodosiu I

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu
cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395.

Născut la Cuca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu

îmbrățișează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 374), dar se retrage pe domeniile lui
după execuția tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian
îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale. Spirit
energic și autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacității de
rezistență a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor, acceptarea unui
număr sporit de contingente „barbare” în armată).

Cuprins
[ascunde]

 1 Împărat
o 1.1 O politică de stabilizare a frontierei
 1.1.1 O fixare a frontierelor în nord
 1.1.2 O fixare a frontierelor în est
o 1.2 O politică internă forte
 1.2.1 Triumful creștinismului niceean
o 1.3 Ultima reunificare a Imperiului
o 1.4 Urmașii lui Teodosiu
 2 Legături externe

[modifică] Împărat
Moartea împăratului Valens, în bătălia de la Adrianopole (378), l-a obligat pe Grațian să-l
proclame pe Teodosiu împărat, în 379: el a primit Orientul, Macedonia și Dacia.

[modifică] O politică de stabilizare a frontierei

Teodosiu își fixează drept obiectiv stabilizarea frontierelor, mai întâi cele din nord, cu goții, apoi
cele din răsărit, cu perșii.

[modifică] O fixare a frontierelor în nord

În 380, împreună cu Grațian, i-a oprit pe goți în Epir și în Dalmația. Teodosiu a instalat o parte
din ostrogoți în Pannonia, iar el s-a instalat la Constantinopol

Portretul împăratului pe missorium lui Teodosiu

Teodosiu înrolase în armata romană contingente de barbari, lăsându-le o organizare autonomă.

Acești federați au pregătit ocuparea Imperiului de către barbari.

Lipsit de forțele necesare respingerii vizigoților pătrunși în imperiu, încheie cu aceștia, în 382, un
tratat (foedus) prin care îi stabilește ca federați în dioceza Tracia, între Balcani și Dunăre.
Această decizie, considerată de contemporani de catastrofică, va fi una dintre cauzele imediate
ale sfârșitului Imperiului Roman de Apus. Într-adevăr, această inserție a unui popor barbar unit și
puternic în imperiu, și, în același timp, în armata imperială, va semna sfârșitul unui control real
al împăratului asupra armatelor sale. Dar după dezastrul de la Adrianopole suferit de Imperiu sub
Valens, este sigur că Teodosiu nu avea de ales.

[modifică] O fixare a frontierelor în est

După uzurparea lui Maximus și moartea lui Grațian (383), Teodosiu încheie pacea cu Persia
sasanidă (387), împărțind Armenia între cele două imperii, și îl înfrânge pe uzurpator în bătăliile
de la Siscia și Poetovio (388). În anul 387 locul Aeliei Flacilla este ocupat de Galla.

[modifică] O politică internă forte

[modifică] Triumful creștinismului niceean

Sfântul Ambrozie convertindu-l pe Teodosiu, pictură pe pânză de Pierre Subleyras, 1745

Împărații Teodosiu, pentru Imperiul din Răsărit și Grațian, pentru Imperiul din Apus, amândoi
creștini, au ridicat creștinismul la rangul de singură religie oficială și obligatorie prin edictul din
28 februarie 380, cunoscut sub numele de Edictul de la Tesalonic, următor: „Toate popoarele
trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru, cea pe care o recunosc
Damasus și Petru al Alexandriei, adică Sfânta Treime a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit”. A
sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii
imperiului, îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381),
este condamnat definitiv. Creștinismul devenea religie predominantă. Împăratul Grațian a încetat
de atunci să mai poarte titlul de pontifex maximus, suveran pontif al cultului roman.

Represaliile au făcut între șapte mii și zece mii de morți, în funcție de izvoare, ceea ce l-a
determinat pe Ambrozie de la Milano să-l excomunice. Victimele masacrelor erau, în marea lor
majoritate, dintre romani, iar masacratorii erau foști barbari, populații din rândul cărora își
recruta Teodosiu armata.

Timp de mai multe luni Teodosiu și Ambrozie s-au aflat pe pozițiile respective. Apoi, Teodosiu,
simțind că poziția sa devenea nesustenabilă, a acceptat să vină să se umilească public în fața lui
Ambrozie, cu capul acoperit de cenușă, pentru a obține reintegrarea în Biserică.

[modifică] Ultima reunificare a Imperiului

În urma asasinarii lui Valentinian II (392) și proclamarea retorului Flavius Eugenius ca împărat
în Occident, Teodosiu pornește o nouă campanie, obținând în bătălia de la Frigidius (septembrie
394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat pentru ultima dată în
istorie sub o singură autoritate. După moartea lui Teodosiu, la Mediolanum (17 ianuarie 395),
Imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub regența lui Rufinus (Orient) și
Honorius, sub regența lui Stilicho (Occident).

[modifică] Urmașii lui Teodosiu

Teodosiu, împreună cu prima sa soție, Aelia Facillia, a avut trei copii:

  Arcadius, împărat în est, la 18 ani, din 383);
 Honorius, împărat în vest, 10 ani, din 393;
 Galla Placidia, împărăteasă în apus, d. 27 noiembrie 450.

Teodosius l-a însărcinat pe vandalul Stilicon să vegheze asupra celor doi băieți.

[modifică] Legături externe

 De Imperatoribus Romanis Teodosiu I

Împărat Roman împreună cu Honorius Succesor:

Predecesor:
(394) Honorius
Eugenius
394 - 395

Succesor:
Predecesor: Împărat Roman în est
Arcadius
Valens 379 - 395 împreună cu Arcadius (394)

Arcadius
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Flavius Arcadius
Flavius Arcadius (cca. 377 – 1 mai 408) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (395-
408).

Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I și al Aeliei Flavia Flaccilla. Era fratele mai
mare al lui Honorius (care va deveni împărat al Imperiului Roman de Apus) și al Gallei Placidia.
S-a născut în Spania, în anul 377 (sau 378 după alte surse)[1].

În ianuarie 383, tatăl său l-a asociat la tronul imperial, proclamându-l Augustus. Fiind încă
minor, Arcadius a fost pus sub tutela lui Tațian, apoi a lui Rufinus, prefectul pretorian al părților
de răsărit ale Imperiului Roman (praefectus praetorii Orientis ).

După moartea lui Teodosiu I (17 ianuarie 395), Imperiul Roman a fost divizat între cei doi fii ai
săi: Arcadius, sub tutela lui Rufinus, a primit partea orientală (Imperiul Roman de Răsărit, cu
capitala la Constantinopol), iar Honorius (născut în 384), sub tutela generalului Stilicho, a primit
partea occidentală (Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma).

Arcadius s-a dovedit a avea un caracter slab, fiind foarte influențabil. Neavând înclinare spre
activitățile militare, atât de importante pentru un împărat din acea perioadă, Arcadius a preferat
să pozeze într-un împărat creștin pios; pentru aceasta s-a preocupat îndeosebi de combaterea
ereziilor și a păgânismului. În acest scop el a decretat o serie de legi referitoare la închiderea
forțată a templelor păgâne de pe teritoriul imperiului.

În timp ce Rufinus spera să și-l apropie și mai mult pe Arcadius printr-o căsătorie cu fiica lui,
împăratul avea alte idei. În aprilie 395, profitând de faptul că Rufinus era absent din capitală,
Arcadius s-a căsătorit cu Aelia Eudoxia, al cărei tutore era generalul Promotus, dușman declarat
al lui Rufinus. După asasinarea lui Rufinus (în anul 396), noul prim sfetnic al împăratului,
marele șambelan (praepositus sacri cubiculi) Eutropius a știut să întrețină bune relații cu
împărătesa Aelia Eudoxia, dominându-l astfel și mai mult pe Arcadius. De asemenea, Eutropius
a știut să câștige sprijinul clerului ortodox prin încurajarea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a
accepta funcția de patriarh al Constantinopolului în anul 398.

Cu toate acestea, eunucul Eutropius a căzut în dizgrație și, la îndemnul împărătesei Eudoxia, a
fost demis de către Arcadius. Această mișcare a fost influențată și de manevrele generalului got
Gainas, el însuși în căutarea avansării în funcție și a favorurilor curții imperiale. În toamna anului
399, Eutropius a fost judecat și executat în Calcedon. Nici generalul Gainas nu a sfârșit mai bine,
el fiind ucis într-o ciocnire cu hunii, în anul 400.

Împărăteasa Eudoxia, având o puternică personalitate, a intrat în conflict cu patriarhul

Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, din cauza obiecțiilor acestuia cu privire la
influența nefastă exercitată de către Eudoxia asupra lui Arcadius. Împărăteasa și-a folosit din plin
influența ei la curtea imperială împotriva patriarhului. Folosindu-se de episcopul Teofil al
Alexandriei, ea a reușit ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie detronat din demnitatea de patriarh al
Constantinopolului și exilat în anul 403. A urmat o revoltă a cetățenilor capitalei și împăratul a
fost nevoit să îl recheme pe Ioan, câteva zile mai târziu. Dușmănia de moarte a împărătesei față
de patriarhul Ioan a continuat și, în anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat din nou, de
data aceasta definitiv.

În ianuarie 400, Eudoxia a primit titlul de Augusta, o distincție acordată pentru doar trei femei în
tot secolul IV. În anul 401 împărăteasa Eudoxia a dat naștere fiului lui Arcadius, viitorul împărat
Teodosiu al II-lea; ea mai născuse anterior trei fete. Într-o încercare de a asigura continuitatea
dinastiei sale, Arcadius l-a numit Augustus pe Teodosie, la vârsta de doar opt luni. În octombrie
404, Eudoxia a murit în urma unui avort spontan, încheindu-se astfel și dominația ei asupra lui
Arcadius.

În anii de domnie care au urmat morții împărătesei Eudoxia, Arcadius i-a încredințat puterea
efectivă lui Anthemius, noul prefect pretorian al părților de răsărit ale Imperiului Roman
(începând din anul 405). Anthemius a fost o persoană competentă; el s-a străduit să stăvilească
abuzurile guvernamentale și să asigure apărarea hotarelor imperiului față de năvălirile barbarilor
vizigoți și huni. De asemenea, el a continuat programul lui Arcadius de creștinare forțată a
tuturor locuitorilor din imperiu, închizând sau chiar distrugând templele păgâne.

Împăratul Arcadius a murit la 1 mai 408, din cauze naturale, lăsând tronul fiului său, Teodosie al
II-lea, sub tutela surorii sale mai mari, Pulcheria.

Arcadius a avut, cu soția sa Aelia Eudoxia, doi copii:

 Teodosie II
 Pulcheria

[modifică] Referințe
1. ^ Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva,
București, 1976

[modifică] Legături externe

 Arcadius
 De Imperatoribus Romanis: Arcadius (395-408 A.D.)
 Flavius Arcadius

Succesor:
Predecesor: Împărat Bizantin
Teodosie II
Teodosiu I 383 - 408 (între 383 și 395 asociat)

Attila
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți ajuta găsind susținere bibliografică pentru conținutul paginii.
Acest articol se referă la un personaj istoric. Pentru alte sensuri, vezi Attila (dezambiguizare).

Attila, regele hunilor

Attila (latină Attila, greacă Ἀττήλας, n. 406 – d. 453) a fost ultimul și cel mai puternic rege a
hunilor, domnind între anii 433–453. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul
său Roas, împreună cu fratele său Bleda.

Cuprins
[ascunde]

 1 Numele
o 1.1 Origini turcice și ugro-altaice
o 1.2 Sursele germanice
o 1.3 Alte surse
 2 Prima parte a vieții
 3 A doua parte a vieții
 4 Moartea
 5 Amintirea lui Attila
 6 Note
 7 Legături externe

[modifică] Numele
Attila mai este cunoscut și ca Attila Hunul, fiind supranumit în unele texte bisericești „Biciul lui
Dumnezeu”.

[modifică] Origini turcice și ugro-altaice

 denumirea de tată, asemănătoare cu cea din limba gotică, și unele limbi slave (vezi otetz,
în rusă, sau termenul probabil de origine mixtă, „ataman”, în ucraineană), existentă în
 maghiară, „atya”, și în nume proprii turcice ca Atatürk sau Almatî (Alma-Ata) și în
denumirea de dregătorie turcă medievală „atalîk”
 ipotetica înrudire cu numele vechi turcic al fluviului Volga — Atyl/Atal/Atil. În cazul
acesta numele ar însemna „Fluviu mare”

[modifică] Sursele germanice

Attila este menționat ca Etzel în Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), de asemenea ca Atli în

legenda nordică „Volsunga Saga” și ca Attilius în „Thidrekssaga”; în germana veche,
„Attli”însemna „tatăl” sau „cel bătrân”. După o altă ipoteză, mai comună, Attila ar fi diminutiv
al cuvântului „tată”, însemnând „tătucul”.

[modifică] Alte surse

Alte cronici spun ca Attila Hunul, (406-453 d.H) era din neam finic (finlandez) Celebra
căpetenie Attila, care a pornit din Finlanda sa cucerească lumea, si a ajuns până-n Sicilia,
italiană, lasând în urma lor doar foc și moarte. Acești huni, erau mai cruzi decât tătari (mongoli).
Iar când a vrut să se întoarcă armata lui Attila, n-au continuat drumul spre casă, si s-au oprit în
Câmpia Panonică (actuala Ungarie).

[modifică] Prima parte a vieții

În tinerețe a trăit la curtea din Ravenna, ca ostatic. Prezența sa acolo era o garanție că hunii din
Bazinul Panonic conduși de unchiul său nu vor ataca Imperiul Roman de Apus. Împreună cu
fratele său Bleda, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Rua
(Roas, Ruga). Cu toate acestea, nu a reușit nicicând să controleze toate triburile hune. Noul regat,
asupra căruia a domnit din anul 435 împreună cu fratele său Bleda, cuprindea populații
eterogene, întinzându-se de la Caucaz până la Rin. În anul 445 Bleda a fost ucis din porunca lui
Attila, iar după aceasta centrul politic al formațiunii controlate de el s-a stabilit în Câmpia Tisei.

[modifică] A doua parte a vieții

„Attila”, pictură de Eugène Delacroix, Bibliothèque, Palatul Bourbon, Paris

În anul 445 Attila l-a omorât pe fratele său și a devenit astfel rege al hunilor. Au urmat ani de
războaie și de cuceriri pentru Attila care și-a extins regatul de la Volga până la Dunăre și de la
Oceanul înghețat până la Munții Carpați. În anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele
Constantinopolului condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea. După cucerirea mai multor
provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să se recunoască înfrânt și să
plătească tribut anual.

În anul 451 se îndreaptă împotriva Imperiului Roman de Apus și invadează Galia. Este înfrânt în
bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, de către alianța germanică alcătuită din vizigoți, burgunzi și
franci, sprijiniți de romani condusă de generalul roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca
fiind una din cele mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând între 200.000 și 300.000
mii de războinici. Învins, Attila se retrage, dar își adună o armată nouă iar anul următor pleacă
spre Roma. A cucerit multe orașe ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu
papa Leon I. Impresionat de acesta, Attila s-a retras. În anul 453 Attila a pregătit o nouă
incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile sale să reușească.

[modifică] Moartea
Conform legendei, moartea lui Attila a survenit în noaptea nunții sale cu prințesa burgundă
Ildikó (germ. Hildchen, diminutiv de la „Hilda”). Excesul de alimente și băutură i-a provocat o
puternică hemoragie nazală, iar dimineața a fost găsit înecat în propriul sânge.[1]. Alte surse spun
că ar fi fost ucis de către Ildikó.

Este urmat la tron de fiul său, Ernac.

[modifică] Amintirea lui Attila

„Papa Leon cel Mare îl întâlneşte pe Attila”, pictură de Rafael Sanzio realizată în anul 1514,
Palazzi Pontifici, Vatican

În epopeea Cântecul Nibelungior, Krimhild (Ildikó), în dorința de a răzbuna moartea lui

Siegfried, se căsătorește cu Attila, în cele din urmă îl răzbună pe iubitul ei. Attila este prezentat
în această legendă într-o lumină favorabilă, ca un conducător drept.

În izvoarele ecleziastice este menționat faptul că la Mantova nu l-ar fi întâlnit numai pe Papa
Leon I cel Mare, ci i-ar fi apărut înșiși sfinții Petru și Paul, ocrotitorii Romei, gata să apere
Cetatea Eternă, iar înfricoșat de această viziune, ar fi decis să se retragă (referitor la această temă
a se vedea pictura lui Rafael).
Istoriografia creștină l-a numit flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu”).

O fortificație romană situată în apropiere de orașul Schwäbisch Gmünd era menționată încă în
secolul al XIV-lea ca „Etzelsburg” („Cetatea lui Attila”). De asemenea, un deal al satului Ațel
(situat în apropiere de Sighișoara), al cărui nume german este „Hetzeldorf”, „Etzeldorf”, „Satul
lui Attila”, păstrează tradiția prezenței hunilor în acele locuri. Conform miturilor locale, pe
dealul respectiv ar fi înmormântată o căpetenie tribală a lui Attila, sau chiar Attila însuși.

[modifică] Note
1. ^ Jurnale.ro, Cele mai ciudate morți din istoria lumii

[modifică] Legături externe

 ro Attila, biciul lui Dumnezeu

Succesor:
Predecesor: Rege al hunilor
Ernac
Bleda 445–453

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Attila
Categorii: Nașteri în anii 400 | Decese în 453 | Inamici și aliați ai Romei antice | Istoria Ungariei

Wulfila
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ulfila)
Salt la: Navigare, căutare
Pagină din Biblia tradusă de Wulfila, aşa cum apare în Codex Argenteus

Constantin Erbiceanu: Ulfila – pagina de titlu

Wulfila (n. circa 310 [1] în SE Europei - d. 385, Constantinopol) a fost un misionar creștin, de
descendență jumătate gotică, jumătate Capadochiană, care a fost uns episcop în 341 și a primit
misiunea să creștineze goții apuseni din Balcani. [2]

Pe lângă numele gotic Wulfila, se mai folosește și numele grecizat Ulfilas, [2] peluat în română ca
Ulfila.

Timp de 30 de ani a trăit și predicat în Moesia Inferioară, pe teritoriul actual al Bulgariei. [3]

Wulfila a convertit mulți vizigoți și ostrogoți la Arianism, care au intrat astfel în conflict cu
catolicismul practicat de vecinii lor. [1]

În jurul anului 369 Wulfila, care devenise primatul goților, a început să traducă Biblia în limba
gotică. Nu a reușit să termine traducerea, și nu se cunoște care este contribuția unor traducători
mai târzii. Traducerea lui Wulfila este cunoscută mai ales din Codex Argenteus, un manuscris
care cuprinde cele patru Evanghelii și este păstrat la Uppsala. Fragmente din Biblia tradusă în
limba gotică de păstrează și la Wolfenbüttel și Milano, iar în 1971 s-a mai descoperit un
fragment la Speyer. [2]

Wulfila, care a inventat alfabetul gotic, a folosit Septuaginta pentru a trduce Vechiul Testament,
iar pentru Noul Testament a folosit aceleași texte ca și Ioan Chrysostom. [2]

Wulfila este considerat părintele literaturii teutonice.[3]

Alaric I
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Alarich I.

Alaric (Alaric sau Alarich, în latină Alaricus) s-a născut în Insula Peuce (denumirea antică a
Deltei Dunării) probabil în anul 370. Devine rege al vizigoților între 395–410 și primul
conducător germanic care cucerește Roma. Devine mercenar, apoi șef al mercenarilor germanici
ai Regelui Theodosius. A fost convins de Wulfila ("Micul Lup", traducătorul Bibliei în limba
goților) să se convertească la creștinism, împreună cu toate triburile vizigote.

[modifică] Ascensiunea militară

După moartea împăratului Theodosius (395), pe fundalul împărțirii imperiului între cei doi fii ai
acestuia, Honorius și Arcadius, Alaric jefuiește regiuni întregi ale zonei orientale: Thracia,
Thessalia, Macedonia, Iliria și o parte din Pelopones. Atacurile sale sunt stopate de generalul
roman de origine vandală, Stilicon. În 396 Arcadius îi oferă postul de guvernator al Iliriei, însă
Alaric refuză, iar după cîțiva ani invadează partea de nord a Italiei. Este învins de același general
Stilicon în două lupte (Palentia și Verona) în 403. În urma asasinării lui Stilicon, Alaric atacă din
nou, iar în anul 408 asediază Roma. În urma celui de-al doilea asediu (24 august 410) Roma este
cucerită de vizigoți și timp de 3 zile este jefuită în continuu, singurele edificii rămase intacte
fiind templele.

[modifică] Moartea lui Alaric

În decursul aceluiași an, Alaric organizează o campanie de cucerire a Siciliei, însă întreaga sa
flotă este scufundată de o furtună. Regele vizigot moare la scurt timp după aceea, la Cosenza.
Datorită aversiunii romanilor, vizigoții au fost nevoiți să-i ascundă trupul lui Alaric, pentru a nu
fi pângărit. Apele râului Busento (sudul Italiei) au fost deviate pentru a masca mormântul celui
care a fost supranumit "Gotul cel Crunt".

[modifică] Bibliografie

Theodoric cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Teodoric cel Mare

Statuie din bronz a lui Teodoric cel Mare, regele ostrogoților.

Reconstituire de Peter Vischer, Innsbruck, Austria
rege al ostrogoților: 471 – 526, rege al
Domnie
Italiei: 493 – 526
454
Născut
lângă Carnuntum
Decedat 526
Predecesor Theodemir / Odoacru
Succesor Athalaric
Înmormântat Ravenna
Teodoric cel Mare (gotică: Þiudareiks; latină Flāvius Theodericus; greacă Θευδέριχος,
Theuderikhos; engleza veche: Þēodrīc; nordică veche: Þjōðrēkr, Þīðrēkr; n. 454 – d. 30 august
526) a fost un rege al ostrogoților (471 – 526), conducător al Italiei (493 – 526), regent al
vizigoților (511 – 526) și vicerege al Imperiului Roman de Răsărit. Numele său în limba gotică
Þiudareiks se traduce ca rege al poporului. El a devenit o legendă germanică. S-a născut lângă
Carnuntum și era fiul regelui Theodemir. Încă de mic copil, tatăl său l-a oferit împăratului Leon,
ca gaj al unui tratat de pace, crescând astfel în Constantinopolul sec. al V-lea. Lecțiile militare
învățate în Imperiu i-au servit mai târziu pe câmpul de luptă. Cu sprijinul lui Zenon, împăratul
Imperiului Roman de Răsărit, l-a înlăturat pe Odoacru, barbarul care preluase puterea în Roma și
îl detronase pe ultimul împărat roman Romulus Augustulus.

Mausoleul lui Theodoric cel Mare, (Ravenna, Italia)

În timpul lui Theodoric cel Mare, Regatul ostrogot cuprindea Peninsula Italică și nord-vestul
Peninsulei balcanice și avea capitala la Ravenna.

Printre consilierii lui Theodoric cel Mare au fost Boethius și Cassiodor.

Cuprins
[ascunde]

 1 Tinerețea
 2 Domnia
 3 Familia și copiii
 4 Religia
 5 Moștenirea
 6 Note
 7 Legături externe

[modifică] Tinerețea
Omul care a condus sub numele de Theodoric s-a nǎscut pe malurile lacului Neusiedl la un an
dupǎ ce ostrogoții au detronat aproape un secol de dominație a Hunilor. Fiul regelui Theodemir
și al Erelievei, Theodoric a mers la Constantinopol tânǎr fiind ca ostatic pentru a securiza
conformarea ostrogoților cu tratatul semnat de Theodemir cu împǎratul bizantin Leon. A trǎit la
curtea Constantinopolului pentru mulți ani și a învǎțat multe guvernul Roman și tacticile
militare, care i-au servit bine când a devenit conducǎtorul gotic a unei populații mixte, dar în
parte romanizatǎ. Tratat cu favoare de împărații Leon și Zeno, a devenit magister militum în 483
și un an mai târziu a devenit consul. Apoi s-a întors sǎ trǎiascǎ alǎturi de ostrogoți când avea 31
de ani și a devenit regele lor în 488.

[modifică] Domnia
[modifică] Familia și copiii
[modifică] Religia
[modifică] Moștenirea
[modifică] Note

[modifică] Legături externe

Vizigoţii

Odată cu preluarea conducerii triburilor vizigote de către Alaric, reprezentant al

fracţiunii antiromane, încep din nou acţiunile militare şi de pradă în întreaga
Peninsulă Balcanică. În faţa acestei situaţii curia imperială oferă vizigoţilor Epirul
spre colonizare şi îl numeşte pe Alaric comandant militar al Iliriei în anul 399.
Aşezarea în zona de graniţă cu Imperiul Roman de Apus nu a fost întâmplătoare.
Cum se miza, dealtfel, la Constantinopol, tânărul şi energicul Alaric nu se va
mulţumi cu această situaţie. Cum Tracia era deja secătuită şi prădată în mai multe
rânduri, atracţia o constituiau acum provinciile apusene, în special Italia. Astfel în
anul 401, Alaric în fruntea vizigoţilor părăseşte Iliria şi pătrunde în nordul Italiei,
unde este însă înfrânt de generalul Stilicho în bătălia de la Polenza. Luptele au
continuat însă până în anul 403, când Imperiul Roman de Apus le acordă vizigoţilor
statutul de federaţi şi dreptul de a se aşeza în zona dintre Dalmaţia şi Pannonia.

Dar acum atacurile încep să se concerteze. Deja în anul 405, o impresionantă oaste
ostrogotă, venită din Pannonia şi căreia i se alătură şi alte triburi germanice,
pătrunde sub conducerea ostrogotului Radagast în nordul Italiei, unde pradă luni în
şir. În acest timp, Stilicho reuşeşte încă o dată să strângă o armată cu care îi înfrânge
definitiv pe invadatori la Fiesole, prinzându-l şi executându-l chiar pe conducătorul
Radagast. Dar peste numai câteva luni, pe fondul mişcărilor sociale ale bagauzilor,
mari mase de suevi, alani şi vandali forţează limesul renan, revărsându-se până în
Aquitania. De aici, graniţa Pirineilor fiind liberă datorită retragerii trupelor în Italia,
în anul 409, vandalii cu o parte a suebilor trec în Peninsula Iberică, profitând şi de
faptul că guvernanţii romani din aceste provincii se ridicaseră împotriva curiei de la
Ravena. Încă în anul 406, burgunzii şi alamanii atacă şi jefuiesc întreaga Galie
pentru a se aşeza apoi primii în zona oraşelor Mainz, Spayer şi Worms, ceilalţi în
Alsacia. Cu alte cuvinte, la începutul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus
este asediat din toate direcţiile: dinspre răsărit de vizigoţi, dinspre miazănoapte de
ostrogoţi, în provinciile apusene de suevi, burgunzi, vandali şi alamani. În aceste
condiţii, curtea imperială de la Ravena găseşte de cuviinţă să se lipsească de
serviciile marelui general Stilicho, prin dispariţia căruia, lui Alaric, i se oferă   o
nouă posibilitate de a pătrunde, de data aceasta nestingherit, în Italia. Astfel în anul
408, vizigoţii străbat Italia de Nord şi ajung în faţa Romei sprijiniţi, după spusele
cronicarului Zosimos, de 40000 de sclavi răzvrătiţi şi de numeroşi soldaţi barbari din
legiunile romane. Cetăţenii din Roma reuşesc să cumpere retragerea lui Alaric din
faţa oraşului, în 408 şi 409, iar Senatul îl proclamă pe prefectul urbei împărat şi nu
mai recunoaşte autoritatea lui Honorius şi a curţii sale de la Ravena. Cu toate
acestea, la vestea că o armată romană se apropie dinspre Ravena de tabăra sa, Alaric
ordonă asedierea Romei şi cucereşte oraşul la 24 august 410, se pare şi cu sprijinul
plebei şi a sărăcimii. Timp de trei zile, cetatea eternă între zidurile căreia de secole
nu au mai intrat duşmani, decât înlănţuiţi în cortegiile triumfale ale cezarilor, a fost
cumplit prădată. După această ispravă, Alaric, bravul cuceritor al Romei porneşte
spre Calabria cu gând să treacă în bogatele provincii africane. Dar acest plan nu se
va materializa, deoarece Alaric moare în mod banal înecat în râul Busento, în
apropiere de Cosenza, încă în acelaşi an de graţie 410. Hoardele vizigote, conduse
acum de Athaulf, cumnatul defunctului rege, se vor îndrepta din nou spre nord, de
data aceasta ocolind Roma şi trecând Alpii vor intra în Galia măcinată de puternice
convulsii interne reuşind fără dificultate să ocupe mai întâi teritoriile sud-vestice,
unde se vor pune bazele primului stat vizigot, în zonele cunoscute astăzi sub numele
de Languedoc şi Aquitania, cu oraşele Narbone, Toulouse şi Bordeaux. Athaulf a
încercat să se situeze pe o poziţie conciliantă între romani şi goţi, fapt dovedit şi de
căsătoria sa cu Galla Placida, sora căzută în captivitate a împăratului Honorius.
După afirmaţiile cronicarului Paulus Orosius, ar fi declarat că ar dori să reînvie
prestigiul Romei cu ajutorul puterii goţilor. Acest ambiţios deziderat politic nu l-a
putut însă îndeplini datorită morţii sale survenite deja în anul 415. În schimb fratele
său mai tânăr, Walia, urmaş la tron, reuşeşte să obţină din partea curiei de la Ravena
în anul 418, un nou tratat de federat, prin care vizigoţilor li se cedează şi teritoriile
numite astăzi Gasconia şi Pitou. Profitând de dezmembrarea tot mai evidentă a
Imperiului Roman de Apus, sub urmaşii lui Walia: Teodoric I, Thorismond,
Theodoric al II-lea şi Euric, vizigoţii reuşesc să pună bazele unui regat suveran,
recunoscut de romani şi care îşi extinde mereu stăpânirile ocupând între 468 şi 469
teritorii întinse din Peninsula Iberică, între 469 şi 491 Gallia până la Loara şi în 476
Provence. Astfel sub Euric, în momentul prăbuşirii Imperiului Roman de Apus,
regatul vizigoţilor era cel mai întins şi puternic „stat barbar” din Europa Apuseană.
Dar pe cât de vijelioasă i-a fost ascensiunea, pe atât de meteorică afost existenţa
acestui regat. După numai o generaţie, sub Alaric II, în anul 507, în urma bătăliei de
la Vouillé francii vor reuşi să cucerească statul vizigoţilor.

Honorius
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Flavius Honorius

Flavius Honorius (384 - 423) a fost un împărat roman între 395 - 423. El era fiul lui Teodosiu I,
fratele lui Arcadius și a Gallei Placidia. a fost asociat la domnie din 394. Domnia i-a fost
zgudiută de invaziile masive ale barbarilor în Imperiu, în special goții (care au ocupat Roma în
409) și provincile care își declarau independența. Cel mai important ministru al său a fost Flavius
Stilicho, adevăratul împărat.

Predecesor: Împărat Roman în vest împreună cu

Teodosiu I Constanțiu III, Constant l II-lea și Succesor:
Constantin al III-lea Ioan Primicerus
395 - 423
 Dinastia Merovingiană
Regi ai tuturor
francilor
Regi ai Neustriei

Regi ai Austrasiei

Pharamond 410-426

Clodio 426-447

Merovech 447-458

Childeric I 458-481

Clovis I Clovis I 481 - 511

  Childebert I 511-558
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare   Chlothar I 511-561

Clovis I (scris și Chlodowech sau Chlodwig, franceza modernă   Chlodomer 511-524

Louis, olandeza modernă Lodewijk, germana modernă Ludwig)
(ca. 466 – 27 noiembrie 511) a fost primul rege al francilor care a   Theuderic I 511-534
unit această națiune în întregime. I-a succedat la tron tatălui său
    Theudebert I 534-
Childeric I în 481 ca rege al francilor salieni, unul dintre triburile
548
francilor care ocupau la acea vreme regiunea de la vest de Rinul
de jos, cu centrul în jurul orașelor Tournai și Cambrai, de-a     Theudebald 548-555
lungul graniței de astăzi dintre Franța și Belgia, într-o zonă
cunoscută sub numele de Toxandria. El a cucerit triburile france Clotaire I 558-561
din apropiere, și s-a încoronat ca singurul rege înainte de moartea
sa.   Charibert I 561-567

S-a convertit de la arianism[1] la catolicism, la insistențele soției   Chilperic I 561-584

sale, Clotilda, ca urmare a victoriei de la Tolbiac, fiind botezat de     Clotaire al II-lea
episcopul de Reims, Remi, prin anul 500; tradiția fixează data de 584-629
25 decembrie 496. Acest lucru a fost de o mare importanță în
istoria Franței și a Europei Occidentale în general, deoarece   Guntram 561-592
Clovis s-a extins peste aproape întreaga fostă provincie romană
    Childebert al II-lea
Galia (corespunzând Franței de astăzi) situată în centrul Europei.
592-595
Este considerat fondatorul atât al Franței (cu care statul său
semăna îndeaproape din punct de vedere geografic) cât și al     Theuderic al II-lea
Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în 595-613
următoarele două secole.     Sigebert al II-lea 613

Cuprins   Sigebert I 561-575

    Childebert al II-lea
[ascunde] 575-595
    Theudebert al II-lea
 1 Consolidarea puterii 595-612
 2 Rege creștin
    Theuderic al II-lea
 3 Moartea și succesiunea
612-613
 4 Moștenirea
 5 Surse     Sigebert al II-lea 613
Clotaire al II-lea 613-
629
  Dagobert I 623-629
  6 Note și referințe

[modifică] Consolidarea puterii

În 486, cu ajutorul lui Ragnachar, Clovis l-a înfrânt pe Syagrius, ultimul oficial roman din nordul
Galiei, care conducea zona de lângă Soissons din Picardia de astăzi. Această victorie a extins
stăpânirea francă pe aproape întreg teritoriul la nord de Loara. După aceasta, Clovis a încheiat o
alianță cu ostrogoții, prin căsătoria surorii sale Audofleda cu regele lor, Theodoric cel Mare.
După această victorie, el a învins, în 491, și un mic grup de thuringieni la est de teritoriul său.
Mai târziu, cu ajutorul altor sub-regi franci, el i-a învins pe alemani în Bătălia de la Tolbiac. El
se căsătorise de mai de mult cu prințesa burgundă Clotilda (493), și, după victoria de la Tolbiac,
s-a convertit în 496 la religia ei catolică. Acest lucru reprezenta o schimbare importantă față de
alți regi germanici, precum vizigoții și vandalii, care erau arieni.

[modifică] Rege creștin

Botezul lui Clovis.

Convertirea lui Clovis la romano-catolicism, religia majorității supușilor săi, a întărit legăturile
dintre supușii săi romani și cuceritorii lor germanici. Totuși, Bernard Bachrach susține că această
convertire de la credințele sale păgâne france l-a îndepărtat de ceilalți sub-regi franci și i-a slăbit
poziția militară în următorii ani.

Poate surprinzător, călugărul Grigore de la Tours a scris că religia păgână pe care Clovis a
abandonat-o era în zeii romani, cum ar fi Jupiter sau Mercur. și nu în echivalenții lor germanici.
Dacă afirmația lui Grigore este corectă, atunci ea sugerează o puternică afinitate a conducătorilor
franci pentru prestigiul culturii romane, pe care o îmbrățișaseră ca aliați și federați ai Imperiului
în secolul precedent.

Deși a purtat o bătălie la Dijon în anul 500, Clovis nu a reușit să subjuge regatul burgund. Se
pare că a câștigat cumva sprijinul armoricanilor în anii următori, deoarece aceștia l-au ajutat să
înfrângă regatul vizigot de la Toulouse în Bătălia de la Vouillé (507), această victorie izolându-i
pe vizigoți în Spania și adăugând cea mai mare parte a Aquitaniei regatului lui Clovis. El și-a
stabilit apoi capitala la Paris, ridicând o biserică dedicată Sfinților Petru și Paul pe malul sudic al
Senei. Din acea mare biserică a mai rămas Tour Clovis, un turn romanic care se află astăzi în
incinta prestigiosului Lycée Henri IV, la est de Panthéon. (după construirea ei, biserica a fost
redenumită în onoarea sfintei protectoare a Parisului, Geneviève. A fost demolată în 1802)

După afirmațiile lui Grigore de la Tours, după Bătălia de la Vouillé, împăratul bizantin
Anastasius I, i-a oferit lui Clovis titlul de consul. Grigore vorbește de asemenea despre
campaniile sistematice ale lui Clovis de după victoria de la Vouillé pentru a-i elimina pe ceilalți
reguli sau sub-regi franci. Printre aceștia se numără Sigibert din Koln și fiul său Clotaire;
Chararic, un alt rege al francilor salieni; Ragnachar din Cambrai, fratele său Ricchar, și fratele
lor Rigomer din Le Mans.

La scurt timp înainte de moartea sa, Clovis a convocat un sinod de episcopi gali la Orléans
pentru a reforma biserica și a crea o legătură puternică între coroană și episcopatul catolic.
Acesta a fost Primul Conciliu de la Orléans.

[modifică] Moartea și succesiunea

Monedă necontemporană cu inscripţia "Clovis Roy de France."

Clovis I a murit în 511 și e îngropat în Basilica Saint Denis din Paris, în timp ce tatăl său fusese
îngropat alături de ceilalți regi merovingieni la Tournai. La moartea sa, teritoriul său a fost
împărțit între cei patru fii ai săi, Theuderic, Chlodomer, Childebert, și Clotaire. Această împărțire
a creat noile unități politice ale Regatelor din Reims, Orléans, Paris și Soissons și a inaugurat o
perioadă de dezbinări ce a continuat, cu scurte întreruperi, până în 751, la sfârșitul Dinastiei
merovingiene.

[modifică] Moștenirea
Moștenirea lui Clovis se bazează pe trei acțiuni importante: unificarea națiunii france, cucerirea
Galiei și convertirea la religia romano-catolică. Prin prima acțiune, și-a asigurat influența asupra
 Dinastia Merovingiană
Regi ai tuturor
francilor
poporului său în probleme majore, lucru pe care un mic rege Regi ai Neustriei
regional nu l-ar fi putut realiza. Prin a doua acțiune, a pus bazele
unui stat național ulterior: Franța. În sfârșit, prin a treia acțiune, a Regi ai Austrasiei
devenit aliatul papalității și protectorul ei, precum și al poporului,
în majoritate catolic. Pharamond 410-426

Clodio 426-447

Merovech 447-458

Childeric I 458-481

Clovis I 481 - 511

Galia la moartea lui Clovis.   Childebert I 511-558

În afară de aceste acțiuni care aveau mai mult decât importanță   Chlothar I 511-561
națională, împărțirea statului, pe linii geografice sau naționale a
asigurat venituri egale între frați dar la moartea sa, a provocat   Chlodomer 511-524
multe dezbinări interne în Galia și a contribuit pe termen lung la
prăbușirea dinastiei sale.[2] .   Theuderic I 511-534
    Theudebert I 534-
548
    Theudebald 548-555
Childeric I
Clotaire I 558-561
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare   Charibert I 561-567

  Chilperic I 561-584
    Clotaire al II-lea
584-629
  Guntram 561-592
    Childebert al II-lea
592-595
    Theuderic al II-lea
595-613
    Sigebert al II-lea 613
Childeric I (c. 437- c. 482) a fost regele merovingian al francilor
salieni din 457 până la moartea sa.   Sigebert I 561-575
    Childebert al II-lea
[modifică] Domnia 575-595
    Theudebert al II-lea
I-a succedat tatălui său Merovech (Latinizat Meroveus sau 595-612
Merovius) ca rege, în 457 sau 458. Împreună cu războinicii săi     Theuderic al II-lea
franci, și-a stabilit capitala la Tournai, pe pământurile primite în 612-613
calitate de foederatus al romanilor, și, pentru un timp, a păstrat
pacea cu aliații săi.     Sigebert al II-lea 613
Clotaire al II-lea 613-
629
  Dagobert I 623-629
 Dinastia
Merovingiană
În jurul anului 463, în Orléans, împreună cu generalul roman Regi ai tuturor
Aegidius, care își avea baza la Soissons, i-a înfrânt pe vizigoți, francilor
care doreau să își extindă teritoriul pe malurile râului Loara. Regi ai Neustriei
După moartea lui Aegidius, el l-a ajutat în primul rând pe Comes
("contele") Paul de Angers, împreună cu armată mixtă de galo- Regi ai Austrasiei
romani și franci, învingându-i pe goți și luând pradă de război.
Odoacru a ajuns la Angers dar Childeric a sosti în ziua Pharamond 410-426
următoare, și o bătălia a avut loc. Contele Paul a fost ucis, iar
Childeric a ocupat orașul. Childeric, după cucerirea orașului Clodio 426-447
Angers, a urmat o bandă de războinici saxoni către insulele de la
vărsarea Loarei în Oceanul Atlantic și i-a masacrat acolo. Merovech 447-458
Schimbând alianțele, i s-a alăturat lui Odoacru, după cum susține
Grigore de la Tours, pentru a opri o armată de alemani care voiau Childeric I 458-481
să invadeze Italia.
Clovis I 481 - 511
A murit în 481 și a fost îngropat la Tournai, lăsând în urmă un fiu
Clovis, care a devenit apoi rege al francilor.   Childebert I 511-558

  Chlothar I 511-561

  Chlodomer 511-524

  Theuderic I 511-534
Merovech     Theudebert I 534-
548
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare     Theudebald 548-555

Clotaire I 558-561
Merovech (pe tron c.450, mort c. 458) (latină: Meroveus sau
Merovius; germană: Merowech; spaniolă: Meroveo; franceză:
  Charibert I 561-567
Mérovée, numele mai este scris și Merovech, Merovich,
Merwich) este fondatorul legendar al Dinastiei Merovingiene de   Chilperic I 561-584
regi ai francilor. El era rege al francilor salieni în anii de după
450. Nu există informații contemporane despre el, și există puține     Clotaire al II-lea
informații despre el în istoria ulterioară a francilor. Grigore de la 584-629
Tours îl declară ca posibil fiu al lui Clodio. Se pare că el i-a
  Guntram 561-592
condus pe franci în Bătălia de la Chalons din 451.
    Childebert al II-lea
592-595
    Theuderic al II-lea
595-613
    Sigebert al II-lea 613

  Sigebert I 561-575
Carol cel Mare     Childebert al II-lea
575-595
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Carol cel mare)     Theudebert al II-lea
Salt la: Navigare, căutare 595-612
Carol cel Mare     Theuderic al II-lea
612-613
conducător al francilor
    Sigebert al II-lea 613
Clotaire al II-lea 613-
629
Carol cel Mare a fost lider militar și politic al francilor în evul
mediu timpuriu. A cucerit o mare parte a vestului și centrului.
Ca rege, Carol a revitalizat viața politică și culturală care
dispăruse odată cu dezintegrarea Imperiului Roman de Apus.
Domnie 768 - 814 rege al lombarzilor în 774, împărat în 800
Încoronare ca împărat, la 25 decembrie 800
date posibile 742, 747 sau 748
Născut loc necunoscut, posibil Herstal, Prüm,
Jupille, Aachen
28 ianuarie 814
Decedat
Aachen
Predecesor Pepin cel Scurt, Carloman
Succesor Ludovic cel Pios
Casa Regală Carolingienii
Tată Pepin cel Scurt
Mamă Bertrada de Laon

Carol cel Mare (în germană Karl I, der Große, latină Carolus Magnus, franceză/engleză
Charlemagne), (n. 742/748 - † 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la
moarte, și fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost
încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici văzând
aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost în
Europa într-un anumit sens, un stat rival față de Imperiul Roman de Est cu capitala la
Constantinopol, denumit frecvent Imperiul Bizantin. Carol cel Mare face parte din dinastia
Carolingiană, și este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, și de
unii istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa
occidentală de la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma.[1]

Cuprins
[ascunde]

 1 Originea
 2 Carol domnește singur pe tron - 771
 3 Războiul cu saxonii - 772
  4 Înfrângerea longobarzilor - 774
 5 Războaiele contra maurilor - 778
 6 Bavaria pierde independența - 788
 7 Ocrotitorul bisericii și Romei
 8 Extinderea imperiului spre est - după 800
 9 Conflictele cu Bizanțul, 806 - 812
 10 Monumente în Europa
 11 Note
 12 Bibliografie
 13 Vezi și
 14 Legături externe

[modifică] Originea
Locul nașterii se presupune că ar fi localitatea Prüm unde ar fi trăit mama sa Bertrada, tatăl său
Pepin cel Scurt provine de familia Merovingiană și Carolingiană de lângă Lüttich (Liege) Belgia

de azi.

[modifică] Carol domnește singur pe tron - 771

Charlemagne şi Papa Adrian I

La moartea tatălui său Pepin cel Scurt în anul 768, Carol cel Mare împarte tronul cu fratele său
Carloman, care moare în anul 771. Carol va domni singur asupra francilor care, fiind proaspăt
trecuți la creștinism, nu pot renunța la obiceiurile barbare neglijând religia și cultivarea lor. În
Sachsen, azi Germania de nord, sașii continuă să practice religia barbară, în sud longobarzii au
conflicte cu biserica catolică de la Roma, iar în Cordoba sarazinii (maurii) se extind spre nord,
în est pericolul invaziei avare, toate acestea împreună amenințau Imperiul Franc.

[modifică] Războiul cu saxonii - 772

În anul 772 încep războaiele cu saxonii care durează timp de 32 de ani. După aceste războaie
Carol este denumit (Pater Europae). Scopul acestor războaie era convertirea la catolicism și
alipirea de Imperiul Franc a teritoriului saxonilor care trăiau între Marea Nordului și Munții Harz
respectiv între Elba și Rin.

[modifică] Înfrângerea longobarzilor - 774

În martie 773 lui Carol i se cere ajutor de către legatul papal trimis la curtea sa, împotriva
longobarzilor care trăiau în nordul Italiei de azi și amenințau Roma papală. Carol pornește o
expediție militară din martie 773 până în vara anului 774, când reușește să-l învingă pe
Desiderius, regele longobarzilor.
Carloman, fratele mort și fostul rival a lui Carol, se căsătorise cu fiica lui Desiderius, regele
longobarzilor, cu toate că încheiase în prealabil cu Carol I un pact de alianță.
Desiderius pornește o incursiune militară contra papei Hadrian I ca acesta să sfințească ca regi
franci pe cei doi fii ai fratelui mort (Carloman), care au primit azil la curtea lui Desiderius.
Carol înfrânge oastea lui Desiderius, proclamându-se în Pavia ca rege al longobarzilor,
recunoscând suveranitatea papei iar teritoriul din jurul Romei (Patrimonium Petri) ca stat de sine
stătător sub conducerea papală (stato pontificio, stato de la Santa Chiesa).

[modifică] Războaiele contra maurilor - 778

Moartea lui Roland, Pictură din secolul al XV-lea

Expediția contra maurilor s-a pornit pentru a acorda sprijinul cerut de emirul din Saragossa
contra emirului Abd ar-Rahman I din Cordoba (756 - 788). La retragerea sa din Spania,
ariergarda sa a fost surprinsă de către basci. Bătălia de la Roncesvalles care a urmat este cântată
în Cântecul lui Roland. Teritoriul din Pirinei era numai în parte sub controlul francilor, acest
teritoriu întinzându-se până la orașele Girona, Cerdagne, Urgell și Barcelona. În anul 806, acest
ținut este numit "Marca spaniolă". Unul din rezultatele angajamentului militar al francilor în
regiune este constituirea principatului Andorra. Pentru îmbunătățirea relațiilor politice dintre
arabi și franci, se spune că în anul 801 califul din Bagdad Harun al-Rashid i-ar fi dăruit lui Carol
I, elefanți, dintre care unul era alb.

[modifică] Bavaria pierde independența - 788

În anul 788 Bavaria va fi integrată în Marca avară aparținând imperiului franc, marcă situată în
estul imperiului ulterior fiind denumită 856 Marchia Orientalis ca ținut de graniță și apărare în
fața avarilor. Tasilo III prinț de Bavaria a cărui viață a fost cruțată de Pepin cel Scurt căută, însă
fără succes să păstreze independența Bavariei printr-o alianță cu longobarzii care erau deja sub
stăpânire francă și cu ducele saxon Arichis II von Benevent care era interesat de asemenea la o
rezistență împotriva dominației france.
Această coaliție a fost dezmembrată de franci prin asediul orașelor Capua și Salerno 786/787, iar
regiunea din preajma Salzburgului din 798 este separată de Bavaria devenind provincie
bisericească subordonată unui episcop catolic (asemenea provincii bisericești ca Bamberg,
Berlin, Freiburg, Hamburg, Köln, München-Freising, Paderborn, Salzburg și Viena au exitat
mult timp în Germania și Austria).
Integrarea Bavariei și Saxoniei în imperiul franc au fost condiții esențiale pentru alcătuirea de
mai târziu a Sfântului Imperiu Roman.

[modifică] Ocrotitorul bisericii și Romei

Statuie în muzeul de istorie din Frankurt pe Main

În anul 795, va fi ales papă Leon al III-lea care se asigură de sprijinul lui Carol I trimițându-i
acestuia ca protector al bisericii (patricius romanorum) cheia de la mormântul Sfântului Petru și
stindarde din Roma.
Sistemul papal era fărămițat în acel timp prin rezistența unor nobili, ajungându-se un conflict
deschis în lupta pentru putere între aceste fracțiuni și noul papă care duce la un atentat 799 contra
papei, Leo III se refugiază sub protecția lui Carol la Padeborn, aici probabil s-a încheiat
înțelegerea cu papa pentru sfințirea lui Carol ca împărat .
Unii istorici menționează că probabil dacă ar fi bănuit Carol intențiile papei n-ar fi acceptat
sprijinirea bisericii.
In vara anului 800 Carol pornește spre Roma, la 23 decembrie în fața porților Romei trebuie să
depună un jurământ de puritate sufletească, care urma să-l apere de învinuirile nobililor. In ziua
de Crăciun anul 800 va fi încoronat de papă ca împărat al Sfâtului Imperiu Roman , primind titlul
de Karolus serenissimus augustus a Deo coronatus magnus pacificus imperator Romanum
gubernans imperium, qui et per misericordiam dei rex Francorum atque Langobardorum, ca
patronus et advocatus al bisericii, patriarhul Ierusalimului trimite lui Carol cheile Mormântului
Sfânt ca simbol de ocrotitor al creștinilor, Carol a preluat definitiv și funcția împăratului
bizantin, Basileios care pretinde să fie considerat măcar egalul împăratului franc.
Carol se considera Augustus Imperator Renovati Imperii Romani (Împăratul noului imperiu
roman), el era legitimat de biserică prin denumirea de sanctus (sfânt) astfel unitatea dintre stat și
biserică era hotărâtă printr-o doctrină de stat.

[modifică] Extinderea imperiului spre est - după 800

Călăreţi carolingieni (manuscris din secolul IX)

Pentru a umple golul format în nord estul imperiului (Transalbingien) prin deportarea sașilor,
Carol I permite slavilor de pe Elba (Abotriții sau Obotriții) și francilor să se așeze aici.
Conflictele cu danezii din 804 datorită sprijinirii sașilor și prigonirii slavilor, jefuirea ținutului
Friesland (810) de către regele danez Göttrik (Godfred), care după analele francilor și-a pregătit
o poziție de apărare contra francilor (808) între râurile Teene și Schlei, apărare care a fost
consolidată (810) prin zidul de apărare al sașilor (Limes Saxoniae).
Relațiile dintre slavi, sași și turingi au fost de asemenea încordate. In anul 789 francii pornesc o
campanie militară contra wilților, iar după înfrângerea rezistenței sașilor, în 806 contra sorbilor,
ducele acestora Miliduoch fiind în prealabil omorât.
Urmează ocuparea Boemiei (805 -806) de către franci.
În anul 845 sunt în Regensburg botezați 14 duci din Boemia în timpul lui Ludovic Piosul nepotul
lui Carol în timpul căruia imperiul s-a dezbinat prin Tratatul de la Verdun, în 843, Boemia
devenind mărul discordiei pentru francii din est, din anul 862 devine și Ungaria nesigură.
Extinderea francilor spre est determină o influență politică și culturală germană în Europa
centrală.

[modifică] Conflictele cu Bizanțul, 806 - 812

Hartă: Imperiul din timpul lui Carol cel Mare

Nicefor I (802 - 811) împăratul bizantin („Basileus“) refuză să recunoască titlul de împărat a lui
Carol cel Mare, o solie francă (803) trebuie să se reîntoarcă umilită din Bizanț.
Conflictele se agravează când Carol pretinde și apoi tratează Dalmația și Veneția ca teritorii ale
sale.
Nicefor răspunde printr-o blocadă maritimă a Veneției, fiul lui Carol Pepin regele Italiei ocupă
Veneția, lucru care-l determină pe împăratul bizantin să înceapă tratativele.
La sfârșitul anului 810 sosește o solie bizantină în Italia, deoarece fiul lui Carol a murit între
timp († 8. Juli 810), solia bizantină este primită de Carol în Aachen care nu acceptă
compromisele bizantine.
Între timp Nicefor I cade într-o campanie militară contra bulgarilor († 26. Juli 811).
Puterea politică este preluată de ginerele împăratului bizantin Mihail I Rangabe (811 - 813) prin
înlăturarea cu sprijinul bisericii ortodoxe a lui Staurakios fiul lui Nicefor I.
Spre deosebire de precedesorul său (Nicefor I) Mihail I este interesat pentru o alianță cu francii,
trimițând o solie bizantină la Aachen, care recunoaște oficial titlul lui Carol cel Mare, acesta din
urmă trebuind să renunțe la Dalmația și Veneția.
Urmașii lui Mihail I adaugă la titlul lor de împărat al romanilor, pe când urmașii lui Carol se
numeau numai „imperator augustus“ abia în 996 în timpul lui Otto al III-lea (980 - 1002) din
dinastia Ottonă titlul este schimbat în Romanorum imperator augustus, ca împărat al Sfântului
Imperiu Roman.

[modifică] Monumente în Europa

Statuia lui Carol cel Mare

Statuia lui Carol cel din faţa Catedralei Notre Statuia lui Carol cel Mare
Statuia lui Carol cel din faţa Catedralei Notre
Mare din faţa Dame din Paris
Mare de la abaţia din Dame din Paris
primăriei din Aachen
Zürich (Elveţia)
(Germania)

Statuia lui Carol cel Statuia lui Carol cel Mare

Statuia lui Carol cel
Mare din faţa Statuia lui Carol cel Mare din Liège (Belgia)
Mare din Liège
Catedralei Notre din Liège (Belgia)
(Belgia)
Dame din Paris