Introducere
Poezie a maturitatii depline, " ODA IN METRU ANTIC ”, apare in anul 1883, in editia princeps a
"Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon (prima versiune din
1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au
ramas cinci strofe in forma definitiva (1881-1882). In varianta finala, textul a devenit o oda a
singuratatii, a înstrainarii ireversibile a omului de geniu.
In studiul "Eminescu şi clasicismul greco-latin", D.Murăraşu se referea la "ucenicia la şcoala antică"
pe care poetul o face prin traduceri şi exerciţii de versificaţie peste care suprapune propria
experienţă sufletească, devenind astfel "un desăvârşit asimilator al tehnicii maestrului şi o dată cu
originalitatea spirituală a lui Eminescu triumfă în limba noastră şi arta antică în una din formele cele
mai pure."
Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.
Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice. Eul liric,
aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a
o depasi.Odă (în metru antic)”, ca mai toate poeziile eminesciene, a cunoscut un proces îndelungat
de elaborare, care cuprinde şapte variante înaintea formei finale. Punctul de plecare l-a costituit
„Oda pentru Napoleon”, având iniţial unsprezece strofe, care ulterior, în urma unui „proces de
subiectivare şi concentrare” (Perpessicius), are cinci catrene, cu elemente de elegie erotică,
meditaţie şi rugă de mântuire. În succesiunea de variante se modifică tema, tonalitatea lirică şi
dimensiunea poemului: de la titanism la geniu, de la erou la poet şi apoi la om, de la imaginea
vanităţii Cezarului la imaginea poetului suferind din iubire şi apoi la ruga de mântuire a omului, de la
adresarea directă (discurs liric la pers. a II-a) la monolog (confesiunea la pers. I), de la tonalitatea
de odă la aceea elegiacă. Poemul păstrează însă titlul, metrul antic şi câteva motive centrale:
singurateatea, indiferenţa, nemurirea, visul.
Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile simbolice şi
filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor, personalităţilor având tonul trimfal,
retoric. Structural, datorită dispunerii timpurilor verbale, poezia înfăţişează un ciclu existenţial
complet, în patru secvenţe poetice: atitudinea contemplativă din trecut (strofa I), întâlnirea cu
experienţa fundamentală (strofa a II-a), prezentul trăirii (strofele III-IV), proiecţia în viitor şi ruga
(strofa a V-a).
Strofa I, primul vers, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, sintetizează atitudinea fundamentală
a poemului prin structură şi semnificaţie. Poetul simte aparteneţa la ordinea cosmică prin atitudinea
contemplativă când moartea, departe de om fiind, pare inexistentă. Această atitudine contemplativă,
„Ochii mei nălţam visător la steaua singurătăţii”, fiind de natură romantică, regimul verbal de
imperfect, timp al evocării proiectând naraţiunea în „illo tempore”.
Strofa a II-a este marcată de perfectul simplu care dinamizează acţiunea, poetul aflându-se sub
semnul unei emoţii puternice datorată de întâlnirea neaşteptată cu iubirea, „Când deodată tu răsărişi
în cale-mi”, care produce un dezechilibru sufletesc. Pierderea echilibrului înseamnă şi pierderea de
sine, de unde şi apariţia suferinţei „dureros de dulce” care distruge sentimentul de aparteneţă la
Marele Tot, astfel poetul se lasă cuprins de iubire şi de voluptatea morţii.
Strofa a III-a exprimă patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, deşi mitologia antică oferă
exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei
femei. (Hercules - incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus - îl ucide. Cu ultimele
puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşa muiată în sângele lui, care
se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercule moare în chinuri cumplite. încercând să-şi
scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind astfel îngrozitoare). Tot
astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în
străfundurile eului liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele mării".
Strofa a IV-a. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al
suferinţei, combustia erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizează: "De-al meu propriu
vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...". Simbolul păsării Phoenix
presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire, întrebându-se
dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: "Pot să mai re-nviu
luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?".
Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei,
"Vino iar în sân, nepăsare tristă;" aduc aminte omului de trecerea-în nefiinţă, cu condiţia regăsirii
propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: "Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-
ma!". Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa umană
fiind condiţionată de ideea că "Moare numai cel ce se ştie pe sine", cum scrie Nichita Stănescu în
poezia "A unsprezecea elegie". 
Poezia "Odă (în metrii antic)" sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane:
cunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea
mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.
Procedee artistice. Minai Eminescu creează, în poezia "Odă (în metru antic)", un limbaj artistic
expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi
sintactic. Verbele din prima strofă, aliate la imperfect ("nu credeam", "'nălţăm"), proiectează
acţiunea conjunctivului "sa-nvăţ" într-un trecut relativ în care poetul se simţea contopit cu Cosmosul,
stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporală, definind un fenomen
continuu, ce pândeşte omul. 
Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă, bruscă,
surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "răsărişi", "băui" şi de repetarea
pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu”, care sugerează' apariţia femeii în viaţa
bărbatului ("Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce"). Expresivitatea
stilistică a strofei sporeşte emoţia artistica a poeziei prin cele două construcţii oximoronice "dureros
de dulce" şi "voluptatea morţii". In Ultima strofă verbele se află la imperativ ("vino", "redă-mă"),
sugerând aspiraţia omului de geniu spre redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a
unităţii întregului pierdut în tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o
"nepăsare tristă". 
"Oda" eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale
culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice
exprimate.