Sunteți pe pagina 1din 4

in 

capitolul I {„La Piatra Craiului, in munte"), este con turat cadrul geografic, social si


psihologic in care se afla per sonajul protagonist.
„in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu
un regiment de infan terie din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal."
Zona fiind importanta in perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial, Parlamentul,
partidele politice si presa vorbeau cu respect despre aceasta „fortificare".
in realitate, „transeele" erau „niste santulete ca pentru scurgere de apa", iar „gropile de lup"
erau atat de prost facute, incat „zece porci tiganesti cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o
jumatate de zi, toate intariturile de pe Valea Prahovei".
Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat. careia ii vor urma altele, in Cartea a Ii-
a.
Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila (comparata cu
jocurile copiilor) si la alte activitati de tabara.
Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau „oameni cumsecade care isi credeau la
necaz", pentru Gheorghidiu, aceasta concetrare era „o lunga deznadejde". Sensibilizat de
dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela, tanarul traieste intr-o continua tensiune
psihica: „De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca ras-i coliri
si sa intarate dureri amortite".
Pe acest fond sufletesc, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe marginea unei stiri
din ziar: un barbat din lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa si a fost achitat.
Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le considera
facile. Totusi, isi amana interventia, incercand sa castige bunavointa capitanului Dimiu (de la
care solicitase o permisie ca sa plece la Campulung, pentru a se intalni cu Ela).
Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-1 obliga sa paraseasca incaperea.
Abia afara i se destainuie unui camarad, intr-un lung mono log despre iubire, din care strabate o
imensa suferinta.
Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retro spectiva, in urmatoarele patru
capitole care constituie „ un veri tabil roman in roman " (N. Manolescu).
Capitolul al H-lea („Diagonalele unui testament") incepe in mod abrupt, printr-o
marturisire: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca
ma inseala (...) Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta. "
Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan Gheorghidiu
pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de admiratia pe care i-o aratau colegii
pentru ca era „atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente".
Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare le
schimba viata.
De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj balzacian zgarcit si
foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea perspectiva mostenirii.
in timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, inte lectual de valoare, dar idealist, care
murise sarac, lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o aveau fratii sai - Tache si Nae
Gheorghidiu).
Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor.
in mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii lasase
lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar si dupa procesul pe care mama sa si rudele i-1
intenteaza.
Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului ca racter al Elei, care incepe sa coboare de
pe soclul pe care bar batul i-1 inaltase, reliefand un pragmatism necunoscut pana atunci.
Capitolul al III-lea („E tot  filozofie...") prezinta viata mon dena a tinerei familii, cu petreceri,
vizite si dans - „preocupari" care-i aduc suferinta tanarului ars de febra ideilor. Initiat de unchiul
sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi un inadaptat.
Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de „zeu", traind un acut
sentiment de inferi oritate: „Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau
favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta."
Prin contrast, Ela (initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza perfect in
cercurile lumii bogate, coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in terna reali tate.
Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semni ficativa pentru „noaptea" incertitudinilor
in care intra tanarul indragostit: excursia „in banda" la Odobesti, de sarbatoarea Sfintilor
Constantin si Elena.
In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade), vag avocat si
ins gaunos, care-i va deveni foarte apropiat mai tarziu.
inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea „ca sa izbuteasca sa-l aiba in
masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte".
Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu sufera
pentru fiecare gest al sotiei sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G., atentia pe care femeia i-o
acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi pentru un anume vals, provoaca gelozia si
tristetea tanaru lui, accentuata de o luciditate taioasa.
Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin episoadele de
viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce acasa o femeie
„usoara", Ela il paraseste.
Capitolul al IV-lea {„Asta-i rochia albastra") prezinta impa carea dintre cei doi soti.
Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de ziare
si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sentimentele.
Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor „pluteau deasupra cuvintelor" ca si
cand n-ar fi facut parte din aceasta lume.
In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung, pentru a-i
fi aproape.
Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V incheindu-
se cu fraza: „Dar ultima scrisoare ma chema «negresit» la Campulung, pentru sambata sau cel
mai tarziu duminica".
Capitolul al Vl-lea {„Ultima noapte de dragoste")  incheie Cartea I si rezuma cele doua zile ale
permisiei lui Gheorghidiu la Campulung.
Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunostea si care isi arata intreaga micime
sufleteasca: ii cere s-o treaca in testament, pentru ca, in eventualitatea mortii lui pe front, sa aiba
existenta asigurata.
inca o data, cel care cautase iubirea absoluta are revelatia dureroasa a golului care il inconjura.
Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza
framantarile.
Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-1 duce la
regiment, intrucat Romania intrase in razboi.
Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul „intaia noapte de razboi" in care este zugravit
primul asalt al armatei romane asupra granitei cu Austro-Ungaria.
Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc razboiul in
limitele omenescului.
Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul Gheorghidiu:„E
originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii, niciodata".
Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indem-nandu-si oamenii sleiti sa inainteze.
Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor, Stefan Gheorghidiu
priveste cu alti ochi viata lui tre- cuta: „De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci,
mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din copilarie."
Capitolul al H-lea {„Fata cu obraz verde, la Vulcan") muta actiunea in satul cu acelasi nume, in
afara campului de lupta.
Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in cercetare.
Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite cu mana
sigura de scriitor realist.
Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul.
Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura in gura, iar
inaintarea este inceata ca a unui urias miriapod.
In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: sol datii care pleaca in patrulare dispar
ca intr-o alta lume, ordinele contradictorii produc haos, doua surori Manciulea (acuzate de
spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt decorate (capitolul „intamplari la apa
Oltului").
Capitolul al V-lea („Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu") sintetizeaza Cartea a doua.
Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaiman tator, cu sugestii apocaliptice:
exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurma pamantul, aruncandu-1 peste oameni, ca o pre-
vestire a intoarcerii in tarana primordiala.
Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul exploziilor
se rasfrange, amplificat, in suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul se incordeaza in
asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este parca de la inceputul lumii; imaginea
trupurilor contorsionate aminteste de frescele din biserici, in care o mana nemiloasa impinge
oamenii in abisul Iadului.
Frica i-a intors pe oameni in preistorie („Animalic, oamenii se strang unii langa altii"), iar
instinctul de aparare este mai puternic decat suferinta aproapelui („iar cel de la picioarele mele
are capul plin de sange"). Tragismul scenei se concen treaza in ultima propozitie: „Nu mai e
nimic omenesc in noi".
Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea lipsita de
eroism asupra razboiului, proprie lui Camil Petrescu.
Pe buna dreptate, G. Calinescu afirma ca paginile Cartii a Ii-a constituie „ tot ce s-a scris mai
subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra".
Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu; el devine un Izbavit
prin participarea la aceasta perpetua jertfa.
Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinta ca Ela il inseala
aproape ca nu mai conteaza, convingerea lui fiind formata.
Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei „iot trecutul" (epilogul „Comunicat apocrif").

S-ar putea să vă placă și