INTEGRAREA EUROPEANǍ ŞI DIMINUAREA

SUVERANITǍŢII STATALE

Unificarea Europei nu este o operǎ artificialǎ, conceputǎ doar de

tehnocraţi; ea este rodul unei decizii politice şi se sprijinǎ pe tradiţii intelectuale,
morale şi spirituale. In acest moment, Uniunea Europeanǎ are 27 de membrii1 şi
aproximativ 500 de milioane de locuitori.Odatǎ cu integrarea, statele membre
ale Uniunii Europene nu mai sunt singurele centre de putere in cadrul propriilor
graniţe datoritǎ unui transfer de putere de la State cǎtre forurile decizionale
europene superioare, statele membre limitându-şi astfel drepturile suverane.
Ideea suveranitǎţii este strâns legatǎ de ideea statului modern. In lupta
dintre bisericǎ, stat şi comunitate, suveranitatea oferea o modalitate alternativǎ
de a concepe legitimitatea pretenţiilor la putere.
Bodin a elaborat una dintre cele mai celebre definiţii ale suveranitǎţii.
Suveranitatea, dupǎ el, este puterea totalǎ şi nestingheritǎ de a face legi.
Suveranitatea este caracteristica sau puterea constitutivǎ a statului, in vreme ce
suveranul este şeful de drept al statului şi este astfel datoritǎ poziţiei sale şi nu
persoanei.
O altǎ definiţie a suveranitǎţii este aceea de putere absolutǎ, de putere a
unui stat de a conduce şi de a constrânge sau şi mai larg, de supremaţie a puterii
de stat pe plan intern şi independenţa statului, pe plan extern, faţǎ de orice altǎ
putere. Pe plan intern, suveranitatea inseamnǎ dreptul exclusiv şi legitim de a
reglementa viaţa societǎţii in ansamblu, prin emiterea legilor şi altor reguli
juridice, şi de a aplica sancţiuni in numele interesului general. Pe plan extern,

1
In prezent, statele membre ale UE sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie,
Danemarca, Irlanda, Suedia, Grecia, Spania, Portugalia, Malta, Macedonia, Letonia, Lituania, Estonia, Ungaria,
Cipru, Slovenia, Slovacia, Cehia, Croaţia, Polonia, România, Bulgaria

1
suveranitatea presupune capacitatea de a intra in relaţii cu alte state pe baze
legitime, conform dreptului internaţional.
Suveranitatea, elementul determinant al statului, este caracterizatǎ ca fiind:
indivizibilǎ, fiindcǎ nu se pot concepe mai multe suveranitǎţi in acelaşi stat;
inalienabilǎ, fiindcǎ ea nu poate fi instrǎinatǎ, nici in parte, nici in intregime,
adicǎ nu poate fi abandonatǎ sau cedatǎ altor state sau organizaţii internaţionale;
imprescriptibilǎ, pentru cǎ nu poate fi uzurpatǎ de nici o persoanǎ sau grup
social, derivându-şi forţa de la dreptul exprimat de intregul popor.
Totuşi, odatǎ cu schimbǎrile din lumea contemporanǎ, caracterizatǎ prin
procese de integrare, regionalizare, globalizare, s-a modificat şi conţinutul
conceptului de suveranitate. Teoreticienii nu acceptǎ existenţa unei suveranitǎţi
absolute, statele delegând un grup de competenţe unor organisme internaţionale,
supuse dreptului internaţional. Statele, in calitate de actori ai relaţiilor
internaţionale, sunt conştiente de interdependenţa mutualǎ dintre state şi de
imposibilitatea unui stat de a-şi extinde pretenţiile asupra unui teritoriu mai larg
decât cel recunoscut ca aparţinând lui.
Principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cum ar fi
interdicţia ca un stat sa-şi impunǎ voinţa asupra teritoriului altui stat, cu excepţia
unor situaţii speciale ( protecţia propriilor cetǎţeni ) sau sǎ inceapǎ un rǎzboi,
responsabilitatea statelor pentru acte sǎvârşite pe teritoriul sǎu care pot dǎuna
altui stat, folosirea echitabilǎ a resurselor de apǎ de care depind şi alte state,
precum şi de obligaţiile luate de stat in calitate de membru al organizaraţiilor
internaţionale, organizaţiilor supra-statale regionale, toate acestea limiteazǎ
suveranitatea pe plan internaţional.
Deşi suveranitatea este supusǎ unei presiuni severe in multe locuri, provocarea
pentru suveranitatea naţionalǎ a fost poate mai clar dezbǎtutǎ in ţǎrile Uniunii
Europene decât in oricare altǎ regiune a lumii. In cadrul Uniunii suveranitatea
este erodatǎ din momentul când este inlocuitǎ cu forme superioare de autoritate
independentǎ, care reduc baza legitimǎ a luǎrii deciziilor in interiorul unui cadru
naţional.

2
 Suveranitatea statelor este afectatǎ, in ultima perioadǎ de concesiile fǎcute
anumitor structuri ale UE, in vederea integrǎrii.Existǎ spre exemplu un anumit
grad de control a legislaţiei la Curtea Europeanǎ de Justiţie şi Curtea Europeanǎ
a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Dezvoltarea dreptului internaţional a plasat indivizii, guvernele şi organizaţiile
non-guvernamentale sub noi sisteme de reglementǎri legale.Legislaţia
internaţionalǎ a recunoscut forţe şi constrângeri, drepturi şi indatoriri care
transced pretenţiile statelor-naţiune şi care, chiar dacǎ nu sunt susţinute de
instituţii cu puteri coercitive, au totuşi consecinţe serioase.
De exemplu Convenţia Europeanǎ pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertǎţilor Fundamentale s-a preocupat, dupǎ cum se aratǎ in preambulul ei, “sǎ
facǎ primii paşi pentru aplicare colectivǎ a anumitor drepturi stipulate in
Declaraţia Universalǎ”. Iniţiativa europeanǎ era legatǎ de o inovaţie legalǎ
remarcabilǎ şi radicalǎ, o inovaţie care, in principiu, ar permite cetǎţenilor
individuali sǎ işi dea in judecatǎ propriile guverne. In acest sens şi Tratatul
Uniunii Europene ( Tratatul de la Maastricht ) care ia in principiu mǎsuri pentru
stabilirea dreptului de cetǎţenie in UE şi a unui omudsmen2, la care cetǎţenii pot
apela in mod direct.
Faptul cǎ statele membre ale UE nu mai sunt singurele centre de putere in
interiorul propriilor graniţe nu este o noutate şi este o chestiune des dezbǎtutǎ. O
observaţie in acest sens este aceea a Curţii de Justiţie a UE, care afirmǎ cǎ “prin
crearea unei Comunitǎţi, pe o duratǎ nelimitatǎ, având propriile instituţii, propria
personalitate... şi, mai ales, puteri reale care işi au originea in limitarea
suveranitǎţii sau in transferul de putere de la State cǎtre Comunitate, statele
membre şi-au limitat drepturile suverane.” Intr-o altǎ ordine de idei, este foarte
important de ştiut cǎ puterile Uniunii Europene au fost câştigate printr-o
“ cedare de bunǎvoie ” – o “ cedare” care, in mod discutabil, a pus de fapt
umǎrul la supravieţuirea statului-naţiune european, confruntat cu dominaţia

2
Avocatul Poporului

3
Statelor Unite in primele trei decenii dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial şi cu
provocarea creşterii economice a Japoniei.
Ca multe alte organizaţii internaţionale, Uniunea Europeanǎ oferǎ
oportunitǎţi şi restricţii distincte. Statele membre ale Uniunii işi menţin puterea
finalǎ in multe zone ale afacerilor lor, şi Uniunea insǎşi pare sǎ le fi intǎrit
opţiunea in unele din aceste domenii. Cu toate astea, in cadrul Uniunii
suveranitatea este acum in mod clar impǎrţitǎ, orice concepţie de suveranitate
care presupune cǎ aceasta ar fi o formǎ de putere publicǎ indivizibilǎ, nelimitatǎ,
exclusivǎ şi perpetuǎ, intruchipatǎ in cadrul statelor individuale nu mai este de
actualitate.
Ţǎrile membre ale UE suferǎ in prezent de o diminuare a suveranitǎţii in:
sistemul legislativ, organizarea politico-administrativǎ, securitate, identitate şi
economie.Toate acestea pun in evidenţǎ structuri schimbǎtoare de putere şi
limitǎri care redefinesc arhitectura puterii politice a statelor membre ale UE.
Suveranitatea statului se bazeazǎ pe potenţialul sǎu economic, iar
capacitatea de a satisface in mod independent necesitǎţile populaţiei şi a asigura
activitatea tuturor domeniilor vieţii statului este caracteristica esenţialǎ a unui
stat suveran. In limitele teritoriului sǎu statul deţine suveranitatea asupra
resurselor şi bunurilor naţionale, precum şi dreptul exclusiv de a emite monedǎ,
de a ridica impozite şi taxe vamale şi de a intreţine armatǎ.Odatǎ cu integrarea in
UE toate acestea sunt limitate prin faptul cǎ pieţele şi societǎţile devin mai
sensibile una faţǎ de alta (chiar şi când identitǎţile lor distincte sunt
pǎstrate).Politicile monetare şi fiscale ale guvernelor naţionale sunt frecvent
dominate de mişcǎri de pe pieţele financiare internaţionale. E din ce in ce mai
greu pentru guvernele individuale sǎ-şi administreze economia, confruntate fiind
cu diviziunea globalǎ a muncii, absenţa pârghiilor de control ale capitalului şi
operaţiunile pieţelor financiare mondiale.De aceea a fost nevoie de o cooperare
economicǎ intre state, pentru a-şi coordona mai bine economia şi pentru a-şi
gestiona mai bine resursele.

4
 Securitatea europeanǎ limiteazǎ şi ea suveranitatea statelor membre prin
faptul cǎ se creazǎ structuri de decizie in vederea securitǎţii colective in timpul
perioadelor de rǎzboi şi pace.
Securitatea europeanǎ a depins, pe aproape toatǎ perioada de dupǎ rǎzboi, de
existenţa NATO şi a Tratatului de la Varşovia3.Aceste sisteme de alianţe au
oferit mǎsuri de securitate colectivǎ.In zilele noastre mai existǎ doar NATO, din
care fac parte toate statele membre UE.Existenţa unei structuri de comandǎ
supranaţionale integrate, conduse de comandantul suprem aliat in Europa,
asigurǎ ca in caz de rǎzboi, “armatele naţionale” ale NATO sǎ opereze in cadrul
deciziilor şi strtegiilor NATO. Suveranitatea unui stat naţional este marcatǎ
decisiv din clipa când forţele lui armate sunt implicate intr-un conflict NATO.
Chiar şi fǎrǎ un asemenea conflict, autonomia la fel ca şi suveranitatea, poate fi
limitatǎ, cǎci indeplinirea funcţiilor de rutinǎ ale NATO implicǎ integrarea
birocraţiei apǎrǎrii naţionale in organizaţii de apǎrare internaţionalǎ.
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la intâlnirea la vârf da la
Maastricht din decembrie 1991, cautǎ sǎ mǎreascǎ raza de acţiune a uniunii
economice şi monetare, dar sǎ şi extindǎ cadrul cooperǎrii la politica de
securitate. Dacǎ Tratatul va fi implementat in intregime, statele membre vor fi
fǎcut mai mulţi paşi importanţi cǎtre a deveni o asociaţie extrem de integratǎ,
dacǎ nu chiar federalǎ.
Aşadar, odatǎ cu schimbǎrile din lumea contemporanǎ, caracterizatǎ prin
procese de integrare şi globalizare, suveranitatea cunoaşte alte noi limite. Pentru
a face parte din UE, statelor membre nu le rǎmâne altǎ posibilitate decât sǎ
delege o parte din competenţe cǎtre instituţiile Uniunii, fapt care le diminueazǎ
astfel suveranitatea.

3
A fost creat in anul 1955, dupǎ aderarea Germaniei de Vest la NATO, ca o contrapondere la politica de
securitate a NATO şi pentru a apǎra comunismul ori de câte ori era necesar

5
Bibliografie: David Held – “ Democraţia şi ordinea globalǎ ” Ed. Univers
Bucureşti 2000

PROF. COORDONATOR: FLORICA VASILIU

STUDENTǍ: GHEORGHEA ANUŢA
R.I.S.E. AN I GRUPA 2