Sunteți pe pagina 1din 3

G.

Călinescu – teoretician al romanului

Profesor Limba si literatura română:Simeanu Corina


Şcoala cu clasele I-VIII nr. 13 Râmnicu Vâlcea

Cuvinte cheie: G.Călinescu, romancier, teoria romanului, program estetic.


Descriere articol: Programul estetic al lui Călinescu este în contradicţie cu teoriile lui
Camil Petrescu privind noua structură a romanului. Se prezintă în continuare cele patru romane
călinesciene, punându-se accentul pe evoluţia romanescă a autorului, precum şi pe tipologia
variată a acestora.

După studiul de erudiţie şi înaltă exegeză “Viaţa lui Mihai Eminescu’‘ , G.Călinescu îşi
expune în 1932 atitudinea estetică în privinţa noului roman, atitudine ce va contrazice teoriile lui
Camil Petrescu privind “ noua structură “. În studiul ‘‘Camil Petrescu- teoretician al romanului’‘,
el va respinge ideile pe care acesta le susţinuse în articolul “De ce nu avem roman? “
G. Călinescu va respinge teza lui Eugen Lovinescu , după care evoluţia gândirii omeneşti
aduce o modificare obligatorie a viziunii scriitorului.:’‘Literatura nu e în legătură cu psihologia,
ci cu sufletul uman “, preciza el .
De asemeni, popularea literaturii cu individualităţi de excepţie i se pare cel puţin
hazardată “. Romanul se bizuie pe tipologie, iar viaţa geniului e fără interes tipologic’‘ .
Autorul a vrut, de fapt, să demonstreze vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în care
romanul nostru şi cel european tindeau spre maniera lui Marcel Proust: ,,vremurile în care trăim
nu sunt făcute pentru a despica firul în patru’‘. Criticul susţine cu tărie faptul că romanul
românesc n-ar putea fi decât balzacian, adică epic şi obiectiv: ,,tipul firesc de roman românesc e
deocamdată cel obiectiv’‘, în timp ce Proust e considerat ,,impresionist, simplu album de senzaţii
şi impresii’‘.
Cu Balzac rezonează estetic şi programatic, deoarece este un artist creator de viaţă şi
,,trebuie să fim preocupaţi de sensul lumii şi de forma exterioară a omenirii’‘. Balzac zugrăvea
tipuri ce se mişcau în lume, văzute din afară, iar aceste tipuri erau perfect conturate şi stabile în
timp.
Călinescu nu respinge analiza psihologică, ba chiar susţine că orice roman trebuie să fie
şi analitic, dar convingerea lui e că erou de roman e doar acel individ a cărui experienţă e văzută
din afară, prin acte.
Aşadar, programul estetic al lui G. Călinescu e bazat pe ideile realismului secolului XIX
la care adaptează ideea de clasicitate văzută în sensul lui Paul Valery: o conştiinţă critică în
interiorul creaţiei. Clasicul e de fapt un creator ce observă, un spirit critic. Deci romanele
călinesciene promovează un balzacianism programatic, având critic conştiinţa balzacianismului.
În 1933 ,,Cartea nunţii’‘ e preludiul existenţei sale de romancier; e o adevărată uvertură
în plan tipologic şi tematic, iar caracterul-manifest al acestui roman va fi clar: romanul românesc
trebuie să adere la lumea contemporană.
Ambiţia criticului de a defini şi clasifica îl împinge spre cercetarea vieţii morale descriind
cu intuiţia unui clinician deprinderea personajului cu un automatism ce anulează treptat funcţiile
creatoare: în Caterina se prefigurează Aglae Tulea, în dom’ Popescu e anunţat Simion; tanti
Mali, prin avariţia ei, îl anunţă pe moş Costache, Jim e Ioanide în tinereţe, iar Vera e tipul soţiei
ideale, deci Elvira.
Odată cu 1938, an în care apare,, Enigma Otiliei”, întâlnim un balzacianism programatic.
Viaţa socială e studiată în spiritul ştiinţelor naturale, cu intenţia clasificării indivizilor pe specii.
Tema e, de asemeni balzaciană: istoria unei moşteniri şi arivismul ,,Viziunea e a criticului, nu a
creatorului; comentariul vieţii trece înaintea vieţii’’ .
Actul creaţiei devine o artă a jocului, o adevărată,, comedie cu măşti”. Comicul rezultă
din efectul ciocnirii dintre spiritul critic al autorului şi materia realistă pe care o are în vedere.
Călinescu distinge două feluri de indivizi, prin prisma capacităţii de adaptare la lume: unii ce se
adaptează instinctual, iar alţii ce se adaptează moral străduindu-se să se explice.
Majoritatea eroilor călinescieni se adaptează instinctual prin automatism; puţini sunt
capabili de o motivaţie a actelor proprii având o concepţie morală asupra vieţii, de pildă
Pascalopol, Felix, şi mai târziu Ioanide. Toţi ceilalţi sunt instinctivi, ordonaţi de autor în tipuri
umane: Otilia – tânăra fermecătoare şi cochetă, Aurica – fata bătrână, Costache – avarul, Aglae –
baba absolută, Stănică – escrocul simpatic, Pascalopol – moşierul blazat, Titi – imbecilul placid.
Comportamentul mecanic, lipsa de mister moral, excesul de însuşiri, - răutatea Aglaei, prostia lui
Titi, demenţa lui Simion – schematismul tipurilor şi caricaturalul reprezintă surse ale comicului
în,,Enigma Otiliei”.
,,Bietul Ioanide’’ concentrează spiritul critic şi ludic. Personajele devin portrete,
umanitatea e sistematizată pornind, ca în Alecsandri,de la nume: Pomponescu – fiinţă pompoasă
şi găunoasă, Sufleţel – laş, Gulimănescu – poltron, Gaittany – robot afabil. Comentariile
autorului, voit maliţioase, se simt la tot pasul: ,,Dacă Balzac are vocaţia de a crea viaţa,
Călinescu o are pe aceea de a o comenta’’ .
În aceeaşi manieră e redactat ,,Scrinul negru’’(1960), stilul epic rămâne acelaşi dar
deschiderea e mai largă şi se recurge şi la alte formule narative. Se poate vorbi despre un ,,stil
baroc mirific’’, în sensul adiţiunii de stiluri.
În centrul romanului e Ioanide. Prin prisma lui se derulează celelalte universuri: romanul
lui Caty Zănoagă, imaginea aristocraţiei în declin, realitatea socială de după 1944. Filiaţia cu
celelalte romane se face din nou simţită, deoarece Ioanide e situat pe axa Felix – Jim – Ioanide,
iar traseele – cheie vor continua: lupta pentru avere şi arivismul (Caty Zănoagă), tema educaţiei –
Filip nu are niciun mentor raţional, după cum Felix şi Jim au vâslit singuri prin meandrele
autoeducaţiei.
În toate romanele călinesciene se remarcă arta portretului în care se îmbină resursele
cărturarului, ale psihologului şi artistului plastic. Fiecare portret uimeşte prin detaliile surprinse,
prin precizia picturală izbitoare ,ce conturează o trăsătură dominantă. De pildă, profilul icteric al
Aglaei Tulea sugerează răutatea izbitoare, veninul din sângele ei, părul negru, creţ al lui Stănică
ilustrează delirul verbal al acestuia, iar fineţea de animal de rasă a braţelor Otiliei vădeşte o clară
înclinaţie spre lux, spre viaţa confortabilă.
Toate romanele lui G. Călinescu constituie de fapt practicarea unei teorii a romanului
românesc. Sursa de inspiraţie – viaţa vie şi imediată, metoda de creaţie – spiritul realismului
balzacian prin imperativul plasării acţiunii în timp şi spaţiu, prin stratificările sociale, prin fina
observaţie psihologică. Caracterologia multiplă, obiectivitatea relatărilor, perspectiva limpede şi
globală a dezvoltării epice creează impresia de romane durabile şi esenţiale, adică exact ce-şi
propusese el în programul său estetic: ,,înţeleg clasicismul nu ca stil în opoziţie cu romantismul,
ci ca un mod de a crea durabil şi esenţial’’ .

Bibliografie:
Nicolae Manolescu Arca lui Noe
Eugen Simion Scriitori români de azi
G.Călinescu Principii de estetică
Pompiliu Constantinescu Romanul românesc interbelic.